Universul Literar, 1929 (Anul 47, nr. 1-52)

1929-09-15 / nr. 38

594. UNIVERSUL LITERAR Ctitorii PAUL CIUNTU de AURA SACHELARIE Viața omului, în ciuda fiziologilor, este scurtă, și așa se face că atunci când­ pu­nem mai mari speranțe in a citiviiiSilien cuiva, atunci când credem că vom trage foloase din calitățile superioare alle aleși­lor naturii, atunci­, zic, se întâmplă ade­sea ca aceștia să fie răpiți din mijlocul nostu­rii pentru totdeauna — iar despărți­rea este cu atât mai crudă cu câ­t este mai neașteptată, cu cât este mai bruscă. Dar dispare oare omul complect ? Nu rămâne după cel mai umil membru al societății, pentru cei cari iau iubit, un sentiment duios, plăcut,, care se numește amintire și care prelungește viața omu­lui in ciuda morții ? Evident că pentru aceia cari au trecut pragul familiei și prietenilor, pentru a­­ceia ce au intrat în cercul larg al ome­nirii, grație talentului și foloaselor ce au adus­ pe diferite terenuri de activitate, pentru aceia amintirea se lărgește, naște în mintea a cât mai mulți și se se perpetuează secole întregi. Amintirea lui Homer a străbătut dea­­lungul veacurilor și azi ne întrebăm dacă bătrânul cântăreț a existat în ade­văr, sau este numiai un simplu mit creat de­­ fantezia vreunui poet. Văzut­ a oare cineva o­ operă de care să fie sigur că a eșit din dalta minu­nată a lui Phidias și totuși cine­ poate pronunța numele fără o nuanță de ad­mirație și respect ? Auzit­ a oare cineva vibrând vocea cal­dă a lui Demosthene, când adresa popo­rului Elin frumoasele Filipice și totuși facem zilnic comparație între oratorii de azi și marele Grec, a cărui amintire și-a păstrat din generație în generație locul în inimile noastre. Un poet a zis că ..uitarea e taina vie­ții." , poate să aibă dreptate, căci timpul așterne peste cele mai mari dureri vă­lul uitării, dar nu este mai puțin adevă­rat că amintirea păstrează în jurul nos­tru atâtea figuri, atâtea sentimente, încât înconjurându-se de ele, chiar pușnicul se poate crede în mijlocul celei mai alese societăți, iar în orele de reculegere, a­­mint­irea sufletelor mari, inteligențelor înalte, caracterelor tari, ne dă forțe nouă de luptă, ne dă imbolduri puternice pen­tru a străbate in mod victorios patimile, vijejia ce ne înconjoară în viață. Evident că Paul Ciuntii n’a fost un ge­niu universal, care să treacă toate hota­rele și care să străbată, negura timpuri­lor, totuși cei ce l’au cunoscut știu că el a fost cineva, care merită să­ nu fie dat uitării. Sunt sigură că­ oricine l-a apro­piat, ca prieten or ca profesor, s-a păs­trat într’un colțișor ascuns din inimă o amintire frumoasă. Și dacă Paul Ciuntu, înzestrat cum era cu calitățile unui artist desăvârșit, ar fi avut un caracter mai combativ, mai iu­bitor poate de reclamă, mai conciliant, desigur că mai puțini ar fi rămas stre­ini de adevărata lui valoare. Iar dacă modestia și independența de caracter pot fii considerate de cineva ca defecte, a­­tunci pot spune că acestea au fost cele două mari cusururi ale lui Paul Ciuntu. După studii muzicale strălucite făcute la Leipzig, Ciuntu rămase în Germania, ocupând funcțiunea înaltă de profesor în diferite orașe ca Rostock, Ribnitz, Gos­lar, din aceștia din urmă conducând și or­chestra operei, precum și o școală de mu­zică foarte apreciată. Concertele simfonice și corale ce dedea erau ascultate cu religiozitate, căci Paul Ciuntu, grație talentului și culturei sale muzicale știuse să se impună tuturora. Când un Gastait a fost auzit pent­ru pri­ma oară corul condus de el, criticul mu­zical a scris . ..ceea ce noul dirigent a ..făcut în intervalul de 4 săptămâni al . conducerii sale, aceasta trebue să o ..simtă ca o minune întreg auditorul și „totdeodată să observe că. corul este un ..material cu care poți realiza lucruri ,,desăvârșite ca artă și frumusețe“. In urma fiecărui concert, criticii relevau finețea muzicală, arta desăvârșită, înțele­gerea profundă și munca încordată ce depunea maestrul în tălmăcirea marilor compoziții simfonice și vocale, asculta­rea concertelor sale, de la care nu lip­seau cele mai grele opere, erau pentru public momente de inaltă artă, pe care noi nu putem decât să regretăm că n’am­ avut ocaziunea să le gustăm. Paul Ciuntu a luat parte și la un con­­curs pentru locul de profesor la Conser­vatorul din Colonia și reuși primul din­tre cei 150 candidați ce s’au prezentat, n’a putut fi numit însă, de­oarece era strein. Calitatea sa de strein nu l’a împiede­cat totuși ca in Germania să fie una din figurile muzicale cele mai distinse și mai apreciate și dacă firea sa rezer­vată și modestă nu i-ar fi stat înpotrivă, cu sigura­nță că s’ar­ fi făcut mai mult zgomot în jurul său. Paul Ciuntiu însă era un artist, a cărui plăcere dominantă stătea la studiul operelor de valoare și redarea lor într’un mod cât mai perfect și mai potrivit intenției autorului și pen­tru aceasta n'avea nevoe de zgomot și re­clamă. Paul Ciuntu s’a remarcat și ca com­pozitor, deși n’a scris mult. A avut un quintet, care la audițiile date în Rostock a făcut mare efect. Quintetul, din împre­jurări nenorocite s’a pierdut, dar iată ca ne spune Trostocker Zeitung despre această lucrare : „D. Ciuntu este cunos­cut și stimat în reprezentările sale co­rale, ca un muzicant plin de căldură­­ și sentiment. Dar ori, cu ocazia con­certului ce a dat, am avut prilejul de ,,a-l cunoaște și a-l admira și ca pe un „compozitor de mare talent Quintetul „său, compus din patru părți, conține o „mare bogăție de idei și pare să fie o­­,opera unui muzicant consumat. Ultima­­ parte, în ansamblul său, este o operă „originală, o compoziție ritmică și ar. ..monioasă. Gradațiile sunt fascinante. „Dicțiunea este în toate părțile vie și a­­­nimată, lăsând să se ghicească națio­­­nalitatea­ meridională a compozitorului. ..In afară de scherzo ritmic, melodios și­­ original este de remarcat ideia pasio­­­­nată, care­ se manifestă în prima parte „a acestei opere. Factura este liberă până­­ la partea treia, unde­ începe să apară „forma strânsă. Că d. Ciuntu este un „perfect cunoscător al contrapunctului. ,,aceasta reese fără încetare din desvol­­­tarea lucrării. Acest concert a fost fre­­­netisc aplaudat și compozitorul a fost „încoronat cu lauri. Trebue să sperăm ,,că nu este ultima oară, când auzim a­­­ceastă splendidă compoziție și îi zicem „la revedere“. A scris și o simfonie, despre care se spune mult bine, câteva lieduri și un trio, care însă nu este terminat. In ma­nuscris are multe bucăți, sclipiri ale imaginației și dacă sănătatea i-ar fi per­mis, desigur că prin calitățile sale s’ar fi impus pe prima linie printre compo­zitorii noștri de valoare. Ecoul succeselor sale din Germania ajunsese până la noi și în 1903, după re­tragerea bătrânului Wachmann, Paul Ciuntu fu numit director al Conserva­torului. N a stat, dacă nu mă înșel, de­cât 2 săptămâni, apoi s’a retras , dorința lui de a face artă adevărată, de a intro­duce în Conservatorul nostru reforme binefăcătoare, iubindu-se de intrigi, in­diferență, neglijență. Noul director nu era un combativ și sa retras. A primit totuși mai târziu să fie profesor la Con­servatorul nostru, care nu se poarte mân­dri în­deajuns că a posedat în sânul său un maestru, ce ar fi făcut cinste oricărei mari școale de muzică din străinătate. Profesorul are o influență considera­bilă asupra elevilor săi, dar aceasta nu­mai atunci când, indiferent de ramura pe care o profesează este un suflet mare, o inteligență vie, un caracter tare, este un defenitiv un om care cucerește , căci nimeni nu-i mai onstil profesorului decât elevul, atâta timp cât nu s'a făcut nicio legătură sufletească între ei. Se ci­tează faa-ste făcute de e­levi profesorilor, se citează elevi, cari și-au urât maeștrii’, diar aceștia n’au­­ avut desigur nici u­na din calitățile cerute nobilului apostolat. Paul Ciumb­u însă nu era doimitire aceia : e­l știa să cucerească pe eleviii săi, cari de la prima lecție îi deveneau devotați. Prin el, elevii înțelegeau că muzica nu este un simplu joc mecanic al mâinilor, că muzica nu este sinonimă cu virtuo­zitatea, ci că este o a­rtă, o turnare a frumosului în forma cea mai poate, că este una din cele mai divină nobile manifestațiuni ale genialității, și cum în acea epocă sufletul este dornic de frumos, de ideal, elevii lui Paul Ciuntu beau cu sete din izvorul divin al muzi­­cei pe care profesorul li-l arăta așa de limpede și strălucitor. Ciuntu nu vorbea niciodată cu elevii despre succesele sale din trecut și totuși fiecare era convins că avea în față un artist desăvârșit. Și era suficient pentru aceștia să-l auzi cântând. Da, Paul Ciuntu cântând, aveai­ im­presia că cu adevărat auzi o muzică din ceruri , pare că îl văd și acum cu părul ondulat dat pe «pate, cu ochii Închiși, cu fruntea în sus, mângâind notele pentru a eși mai dulci; cântecul său părea o impro­vizație măreață, atât d­e mult se iden­tifica: sufletul lui cu acela al compozito­rului. Pentru elevii săi era una din su­premele satisfacții de a vedea pe desă­vârșitul maestru așezat la pian și apoi

Next