Universul Literar, 1938 (Anul 56, nr. 2-19)
1938-06-11 / nr. 17
PROPRIETAR: SOC. AN. „UNIVERSUL“ BUCUREȘTI, BREZOIANU 25 DIRECTOR ȘI ACTOR DELEGAT: STELIAN POPESCU înscrisă sub Nr. 163 Trib. Ilfov. ABONAMENTE : Lei 220 pe 1 ?n „ 120 pe 6 luni APARE SĂPTĂMÂNAL PREȚUL 5 LEI ANUL XLVII • NR. 17 SAMBATA 11 IUNIE 1938 Redactor responsabil : MIHAI NICULESCU Cultura pentru toțt între problemele care preocupă în mod obișnuit și obligator pe conducătorii politici de pretutindeni, aceea a răspândirii sau „difuzării“ culturii — cum se spune cu un termen tehnic — pe o suprafață geografică cuprinzătoare a unui număr de capete cât mai impunător, onorează îndeosebi pe acei ce se ostenesc să o dezlege. Numai că rezultatele obținute prin mijloacele materiale folosite în acest scop —toate acelea puse la îndemâna tuturor, de civilizația modernă — sunt departe de a îndreptăți optimismul candid și generos al celor grăbiți să culeagă roadele unei activități, firește, bine intenționate. „Cultură pentru toți“ și „ pe înțelesul tuturor“ este lozinca în numele căreia se poartă cu o încredere entusiastă, cruciada împotriva ignoranței și a nepăsării obștești, uitându-se însă adevărul elementar și esențial, că nici pentru toți și nici pe înțelesul tuturor nu poate fi cultura. To the happy few — celor puțini fericiți — dedicase Stendhal unul din romanele sale. Celor puțini — negreșit fericiți—și numai pe înțelesul lor—le simt hărăzite bucuriile tăcute ale culturii, care presupune inițiativă proprie, vocație chiar, sforțare susținută și îndelungă inițiere. Ceea ce poate fi spus pe înțelesul și pentru folosul celor mai mulți este felurimea cunoștințelor cari sub numele de „instrucție“ se capătă dealungul anilor de învățătură, de la abecedar și până în laboratoarele și seminariile Universităților. Nu însă și manifestările de cultură, operele artelor și literaturii, cari reprezintă în cel mai înalt grad de semnificație profilul spiritual al unei epoci, exprimată prin actul de sințenă creatoare al artistului original. Ele nu suportă, aceste supreme înfloriri ale culturii unui popor, travestirile oricât de îndemânatice, în forma care le-ar face mai lesne accesibile celor nepregătiți să le priceapă altfel, fără ca înțelesul însuși al noțiunii de cultură să fie falsificat și fără a se creia o confuzie primejdioasă pentru dăinuirea acesteia. Așa zisele „prescurtări“, ,,transformări“ și „adaptări“ cari se fac pentru răspândirea operelor literare sau muzicale în publicul larg sunt edificatoare în această privință. Valurile melodiilor radiodifuzate fără încetare, dealungul zilei până târziu noaptea nu corespund unei nevoi sufletești reale din partea ascultătorilor. Rezultatul este bagatelizarea înțelesului și rostului artei muzicale, coborîtă chiar sub nivelul unui divertisment oarecare. Socotim că o propagandă culturală metodic chibzuită nu trebue să năzuiască decât la crearea condițiunilor locale prielnice, în care să se formeze anumite deprinderi capabile să stimuleze interesul și să înlesnească rafinarea gustului artistic și critic personal. In lipsa acestor condițiuni cultura decade, ajungând surogat anonim, produs în serie pentru acoperirea trebuințelor de confort sporite și complicate în mod artificial de supralicitările civilizației moderne, această neo-barbarie a veacului nostru. — n — TLEFON : 3.39.10 V Albrecht Dürer Vedere dim Nürenbeg Fragment din romanul „Măști” de Majestatea Sa Regina Maria a României „De câți ani e acum ?“ întrebă liniștit profesorul; dintr’o pricină nedeslușită însă inima i se bătea într’un chip cu totul neobișnuit. Văzu cu mirare că trebuia să tușească ușor ca să-și limpezească glasul și ca să poată rosti câte un cuvânt. „De câți ani să fie ? vorba lui Șaraga era de obiceiu un șir de întrebări la care uneori răspundea tot el, pe când altele rămâneau atârnate în văzduh ca nii’ts z circu țo de vânt„De câți ani să fie !" „Câți ani a stat la dumneata ?“ îl îndemnă profesorul. „Câți ani a stat la bătrânul Baruch ? Bătrânul Baruch se pricepe mai bine la numărat banii decât anii. Câți ani să aibă ? Șaisprezece, șaptesprezece poate, niici ea nu știe sigur și nici eu, de când mi-am deschis prăvălia cu antichități, să fi trecut ca la doisprezece ani, poate patrusprezece“. „Și nimeni nu i-a căutat urma ?“. Iar ridică bătrânul mâinile în sus parc’ar fi cerut dela ceruri milă. „De unde să afle bietul Baruch dacă mai știe cineva de ea ? Am făcut tot ce am putut ca s’o țin ascunsă, s’o feresc, de ochii tuturor, e palidă pentru că niciodată nu iese....“. „Niciodată nu iese !“ se simțea indignarea în glasul profesorului. „Vrei adică să spui că niciodată nu o lași să iasă ? ". „Niciodată cât e lumină afară. Cum ar putea bătrânul Baruch s’o lase să iasă ?“. Timp de o clipă Ianovici nu răspunse nimic. Tot felul de vedenii îi jucau în fața ochilor: un crin alb într’o pivniță deschizându-și cu greu un drum palid până la o rază de lumină... o sfioasă sălbătăciune a codrilor... o biată plăpândă privighetoare într’o colivie ruginită... „Cum e cu putință ? zise în sfârșit, lovind în masă cu pumnul încleștat, „să închizi astfel o ființă vie, ani după ani?“. „Uneori, noaptea când e foarte întuneric” începu cu sfială evreul. „Uneori, noaptea!” strigă indignat profesorul. „Asta numești dumneata viață ?“. „Bătrânul Baruch nu numește asta viață“, miorlăi evreul. .,Nu, nu, niciodată n’ar îndrăzni să numească asta viață și totuși se cheamă a trăi, deși fără soare, nici glas de om, nici loc deschis; ea însă nu cunoaște altceva....”. „îngrozitor !“ mormăi Ianovici între dinții încleștați. „Ingozitor a zis Dom’ Profesor ?”. Și iarăși își șterse Șaraga nădușata care îi umezea fața: „îngrozitor?... dar ce putea să facă?” „S’o întemnițezi în așa chip, departe de lume — ca pe un prizonier, ca pe un...” Mihail nu găsea cuvinte cu care să exprime ce simțea: „Lumea!“. Glasul străinului sună deodată aproape dușmănos: “Lumea !“. Iar degetele lui luară asemănare de Tradus de MARGARETA MILLER-VERGHY ghiarele îndoise înăuntru până ajunseră la fel cu ale unei păsări de pradă. „Lumea! Tocmai de lume vrea bătrânul Baruch s’o ferească — de nemiloasa, otrăvită, ‘bestiala suflare a lumii. Radel e o floare, o floare albă și curată; dacă ar atinge-o suflarea lumii... pfa!”. Cuvintele lui Baruch exprimau cel mai înalt grad de amar desgust: “Eu urăsc lumea, și câtă vreme voiu putea s’o țin departe pe floarea mea albă ” „Dar singurătatea!... se împotrivi profesorul; singurătatea grozavă, cumplită, omorîtoare de suflet ! „Singurătatea ?” Bătrânul îl privi cu mirare neprefăcută. „A rostit Dom Profesor cuvântul singurătate ? Sărut mânile și picioarele, a spus singurătate prea scumpul Dom’ Profesor?” Singuiataiitt cunosJuo , profesorul cu oarecare asprime, „și am spus-o cu tot dinadinsul — înăbușitoare, nefirească, criminală, singurătate, la care n’ar trebui să fie osândită nici o ființă omenească, mai ales una tânără!” „Dar nu e în singurătate Rachel” se apără Baruch, „nu simte singurătatea ! Cântă ca o păsărică și tocmai asta mă umple întotdeauna de îngrijorare. O voce ca aceea cum să n’o audă nimeni niciodată ? Dom’ Profesor știe, a auzit-o.... Tocmai asta a fost... dar nu e numai atât, mai sunt și....“. „Ce ?“ întrebă nerăbdător profesorul. „Apoi vedeți, mai sunt și toate măștile“. „Măștile“ auzise bine Mihail ? „Măști ai spus ?“. „Da, măști“ repetă evreul dând din cap, „toate măștile mele...“. XII. Laleaua lui Mihail se stinsese. Măști ! Ce mai era și scorneala asta a moș(Urmare în pag. 2-a) CLASICISM SI CULTURA In comparație cu limbile moderne, limba latină se învață mai greu, iar limba greacă și mai greu, însăși metoda de predare este diferită. In școală nu se conversează latinește și nici grecește, iar în familie școlarul n’are putința să verifice prin vorbirea vie cunoștințele căpătate. Aproape în fiecare clasă se găsesc elevi cari să știe de „acasă”, franceza sau germana. Latinește nu știe nicunul, iar grecește cu atât mai puțin. Profesorul de limbi clasice nu va avea niciodată în catalog numele vreunui elev care să fi învățat de la guvernantă, accentul, expresiile, etc. Elevii au toți o condiție egală de receptivitate, findcă pornesc de la început, așezați la acelaș nivel. Cu vremea devin unii mai „tari”, iar alții mai „slabi”, la latină, distincție care însemnează acelaș lucru cu a fi „tare” sau a fi ,slab”, la matematici. Asemănarea cu matematicile se poate duce cât mai departe. Limbile clasice au o mare aplicabilitate interioară, ele au darul de a „întări” spiritul unui școlar, de a-l face să se deosibească de colegi, de a câștiga stima acestora. In jurul celui „tare” la latină se rotunjește un cerc de prețuire care se alimentează din forța lăuntrică a disciplinei. Pentru că faptul că limbile clasice sunt grele, se umple de forță. Ele se predau în tăcere, prin mijloacele alese ale inteligenței, sunt niște limbi mute pe care le înțeleg parcă numai inițiații. Prin ce tradiție se transmit semnele oarecum rituale ale conjugărilor, declinărilor sau regulile sintactice? Sunt școlari cu o incapacitate organică de a pricepe ceva din noima gramaticei. Gimnastica logică a traducerii rămâne pentru ei, până la sfârșit, un supliciu. Sforțarea lor este numai suferință. Nu vor avea niciodată vreo satisfacție. Cei „tari” au satisfacția lor incomparabilă. Folosirea prin tradiție a semnelor gramaticale îi călăuzește spre sensul lăuntric, totdeauna proaspăt, rămas nealterabil peste timp. Problema sforțării în învățarea limbilor clasice are însă un caracter intim! Nu e o trudă susținută prin voință! Ea presupune un ansamblu de practici și deprinderi, cari până la urmă se execută cu pasiune, și funcțiunea lor produce delectare. Utilizarea dicționarului este desigur un act de cultură, ci mai de grabă un act de dragoste de cultură. Dificultățile în învățarea limbilor clasice se înlătură cu dicționarul și cu gramaticile. Sforțarea constă de multe ori în a lua dicționarul sau gramatica în mână și a căuta cuvântul și regula necesară. Sensul reiese din text după săvârșirea acestei mișcări oarecum fizice. Bineînțeles, în ansamblu trebue să vie semnificația, asimilarea conținutului. Aceasta vine sau nu vine, și în așteptarea ivirii ei, sforțarea este suferință. O nobilă suferință, în așteptarea ideii a sensului, a gândirii. Cel ce așteaptă are însă dragoste pentru ceea ce așteaptă, pentru idee, pentru semnificație. Acest exercițiu de găsire a adevărului se chiamă cultură. Cultura este o permanentă devenire și niciodată nu vom spune că o avem și că nu trebue s’o mai căutăm. Veșnic trebue s’o căutăm cu o sforțare le fel cu cea deprinsă la învățarea limbilor clasice. Caragiale în ediție completa de ȘERBAN CIOCULESCU Când am aflat sfârșitul năprasnic al lui Paul Zarifopol, doborât de sincopă, în plină putere, pe stradă (1 Maiu 1934), am simțit câte goluri se deschideau ireparabil , în criticismul nostru, a cărui cea mai disociativă inteligență se dovedise — în conducerea Revistei Fundațiilor Regale din care pregătise primele cinci numere, potrivit spiritului indicat de augusta inițiativă, — și în ducerea la capăt a eminentei ediții de „Opere” ale lui I. L. Caragiale („Cultura Națională”, trei volume, 1930- 1931-1932). Nu voiu încerca să zugrăvesc fiecare "din aceste perspective îndoliate, care închideau zarea sufletului nostru cu jalea pentru dispariția omului, minunat complex de civilitate, agerime și atâtea imponderabile ale superiorității morale. Pentru mine însă, primul element de prestigiu al defunctului, era faima de a fi fost cel din urmă și mai apropiat prieten al marelui Caragiale, din anii exilului său berlinez. Nu știu dacă în structura sufletească a nouilor generații intelectuale, mai dăinuește cultul maeștrilor, care au fixat limba nesigură a vremii în tiparele personalității lor covârșitoare. Tinerii de totdeauna, dar cei de azi mai vârtos decât cei de altădată, cred că lumea începe cu dânșii și că valorile culturale din trecut sunt nevrednice să oprească luarea aminte a unei generații în marș. Voi mărturisi cu sfială, că sub acest raport, sunt un învechit care se înfioară cu ingenuitate, înaintea unui text regăsit al unui Hasdeu, Maiorescu, Eminescu sau Caragiale. Mi se pare că disprețul sumar e mai îngăduit față de contemporanii, a căror evoluție ne poate înlesni cu vremea, o amendă onorabilă, decât față de marii înaintași, cari nu mai au beneficiul prezenței de corp, pentru a reforma sentința fără apel a tineretului. Și fiindcă e vorba de prezență, cred că prezența spirituală a unui Caragiale, e mai covârșitoare oricând, decât trepădarea în actualitate a câte unora cari n’au isbutit încă a se desprinde din găoacea umorului său. De aceea, n’am râs niciodată la auzul versului gnomic, deși e răsuflat: „L’amitié d’un grand homme est un bienfait des dieux!” Și, cu privire la Zarifopol, deși-l respectam ca pe directorul Revistei la care dețineam o rubrică, admirându-l totodată pentru bogăția de fațete a cristalizării sale intelectuale, parcă-1 invidiam numai și numai pentru „binefacerea divină” a prieteniei cu Caragiale. Ea îi conferea în ochii mei un prestigiu oarecum mistic. A fi trăit atâția ani, șapte sau opt, în vecinătatea geniului, a fi schimbat cu el vederi și impresii, mari și mărunte, despre toate câte se asociază într’o minte neastâmpărată și scânteetoare, a fi ascultat împreună simfoniile lui Beethoven, în comuniune cu inefabilul, ascunzându-și unul altuia lacrimile misticedupă ce mai adesea îi podidise rouă nerușinată a râsului, acest noroc l-am considerat totdeauna privilegiu unic al lui Zarifopol. Și încă e de adaos, că marele Caragiale a avut, hai să spunem, prieteni mulți, camarazi cu duiumul, ca orice spirit sociabil și guraliv, care nu-și alege soții, dar Zarifopol l-a surprins pe Caragiale singuraticul invadat din mediul trivial al cafenelei și bodegii bucureștene, pe Caragiale din pragul trecerii la cele de veci, peste care trecea briza necunoscutului mare Aș spune, cu un cuvânt de colecționar, că Zarifopol l-a avut pe Caragiale în unicat, și vai! n’a avut răgazul să ni-l împărtășească, scriind cum numai el ar fi știut scrie despre Caragiale cel necunoscut. In schimb, agerul filolog și estetician a fost ales, cu intuiția pe care nu îndrăsnesc s’o laud, de teama suspiciunii, a d-lui Al. Rosetti, să ridice monumentul cel mai potrivit, amintirii lui Caragiale , ediția „Operelor” lui. El a pornit la lucru cu un adevărat entusiasm și cu îndrăzneala meritorie de a nu lăsa nimic la o parte, în ciuda mofturoșilor esteți sau a „moftangiilor redivivi, înarmat cu cunoștința metodei filologice a editării critice, Zarifopol a introdus la noi ceea ce după el se cuvine să fie o tradiție editorială. Nu pot trece fără să stărui asupra luminoaselor lui introduceri, cari vădeau familiaritatea cu scrierile carageliene, în intimitatea secretă a laboratorului. Nu asistase el, oarecum de peste umăr, la elaborarea meșteșugită a atâtor giuvaere, ca Ion, Calul dracului, Kir Ianulea, Partea Poetului și 1907? Văzându-l, devotat și alert, în serviciul operei căreia i se consacrase, toți cei cari urmăriam priceputa deshumare a multor pierdute și uitate pagini carageliene, aveam un sentiment de securitate. Zarifopol era singurul indicat să desăvârșească lucrarea. Moartea lui mi s-a părut absurdă și arbitrară, ca revocarea nemotivată a unui fel de decret nominativ al Providenței. Pierise, odată cu un mănunchiu de neasemuite însușiri spirituale, cel ales să ne redea unicatul. N’aș fi crezut atunci că alegerea covârșitoarei succesiuni va onora pe subscrisul, unul din anonimii spectatori emoționați ai ridicării monumentului, din moloz și dărâmături. Așadar cinstea ce mi s’a făcut, încredințându-mi-se să isprăvesc lucrarea întreruptă, m’a găsit buimăcit și dezorientat. Am primit, încre(Urmare în pag. 8-a)