Universul Literar, 1939 (Anul 57, nr. 1-25)
1939-06-10 / nr. 23
ROPRIETAR: SOC. AN. „UNIVERSUL” BUCUREȘTI, BREZOIANU 23 DIRECTOR ȘI ACTOR DELEGAT: STELIAN POPESCU înscrisă s ub No. 163 Trib. Ilfov ABONAMENTE :• Lei 220 pe 1 an redacția și administrația: APARE SĂPTĂMÂNAL ” P BUCUREȘTI , Sir. Brezoianu 23-25 PREȚ LI L 5 LEI Autorități și instituții — Lei 500 telefon 3.30.10 ANUL XLVIII 9 Nr. 23 SAMBATA 10 Iunie 1939 Redactor responsabil : MIHAI NICULESCU CAMIL RESSU : „Luceafărul’ [„ Asta-i o teorie care-i greu de înțeles“... de MIRCEA ELIADE Rareori și-a mărturisit Eminescu strivitorul său dispreț față de scribii și gazetarii contemporani, „cu trecere in ochii opiniei publice și ai oficialităților culturale. Versurile sarcastice împotriva lui D. Petrino — căruia i se dase direcția Bibliotecii Centrale din Iași, deținută câtva timp de Eminescu — le scria mai mult pentru propria-i desfătare, și ele au rămas, împreună cu atatea artere, in caietere poetului. Eminescu era prea conștient de geniul său și de mediocritatea contemporanilor, ca să lupte, cum se spune, pentru izbândirea operei sale literare. Lupta a dus-o ei, în coloanele Timpului, pentru ideile sale naționaliste. A polemizat pentru o teorie, pentru un sistem de valori istorice și politice — niciodată ca să-și apere sau să-și impună opera literară, să și-o valorifice, nici măcar în cercul Junimei, unde, firește, se presupunea că se adună oameni „subțiri". întrebat de Pogor, la lectura Sărmanului Dionis, dacă eroul visează sau e treaz, Eminescu răspunde placid : „Asta-i o teorie care-i greu de înțeles". Iar când Lambrior îl întrerupse atrăgându-i atenția că săvârșise o greșalâ istorică, Eminescu „dădu din umeri și-și continuă cetirea" (Gh. Panu). „Caracuda" Junimei se desfată nespus pe seama nuvelei lui Eminescu, adevărată cap de operă a literaturii fantastice. Dealtfel, probabil că s'a râs grozav și s'au făcut multe glume inteligente, pe acea vreme, în jurul compozițiilor „filosofice" ale lui Eminescu. Un îndepărat ecou al inteligenții din a doua jumătate a veacului XIX românesc, îl întâlnim în Muza de la Bortarece, poemul satiric al lui Mihail Zamfirescu: „Noi suntem poeți, măi trate, Ce gramatică nu știm, Și orice reguli consacrate Le călcăm, le nimicim". „Versurile din Sărmanul Dionis, scrie d. G. Călinescu (Viața lui Mihail Eminescu, ed. III, p. 301), sunt debitate ca niște aiurări, adăugăndu-se după ele comentarii umoristice ca acestea: „Lovește-mă lele 'n spate cu un bulgăre de iască „Să știe toată lumea din țara Românească" . Intr'adevăr, cafeneaua avea o pradă ușoară în acest Mihai Eminescu, ale cărui opere nu semănau cu nimic din tot ce se scria și se tipărea în „țara Românească". Poetul se mulțumea să ridice din umeri. Doar dacă în anumite seri, de silnică amărăciune, își nota în caietele sale — adevărat jurnal intim — strofe polemice împotriva lui Pantazi, Ureche și celorlalți. O singură dată, în chip public, își arată Eminescu disprețul și desgustul față de literatura contemporană. Scrisoarea II-a, ca orice mărturisire a unui geniu strivit de marșul mediocrității, are o actualitate permanentă. Intr'adevăr, cine mai mult decât Eminescu avea dreptate să spună că: „Gloria-i închipuirea ce o mie de neghiobi Idolului lor închină, numind mare pe-un pitic Ce-o beșică e de spumă într'un secol de nimic" ? Cum să lupți cu „succesele" lui Petrino, cu „inteligența mișcătoare" a lui G. Panu, cu „ironia" lui Zamfirescu, cu „erudiția" lui Lambrior sau cu „bunul simț" al lui N. Gane ?1 Eminescu nu putea eși decât strivit din această luptă. Și de aceia nici n'a dat-o vreodată. El care știa atâtea, știa mai ales că „asta-i o teorie care-i greu de înțeles" pentru ei. Generos și înțelept, s'a mulțumit să dea serile cu ardelenii sau cu Creangă, și să rezolve controversele lui cu inteligența contemporană singur, nevăzut de nimeni, la masa lui de brad, în fața caietelor. Fără îndoială că ceea ce îl devasta lăuntric pe Eminescu nu era neînțelegerea publicului — ci opacitatea „intelectualilor" și a camarazilor săi de breaslă, față de propria-i producție poetică. Eminescu avea prea puțin contact cu „publicul" , și nici nu se aștepta să fie înțeles și apreciat dintr'o dată. Cunoștea destulă istorie a literaturilor ca să știe că un geniu revoluționar ca el nu devine „idol" atât de re(Urmare în pag. ultimă) ROMANTISM... de EMANOIL BUCUȚA Cele mai multe din manuscrisele lui Eminescu ne-au fost păstrate. Ele se găsesc, mulțumită unei danii a lui Maiorescu, la Academia Română, în șase volume legate. Se găsesc deja cele mai vechi începuturi, aproape fără goluri, poezii de junie alături de carte de cursuri de la universitățile germane vizitate, studii și ciorne de conferințe, scrisori sau telegrame. Ca în scrisoarea a doua, unde școlarul Eminescu ascultă pe dascălul mâncat de molii cum povestește de Craiul Ramses, și cade în visuri după vreo sălbatică Clotilda, din care numai clopoțelul îl trezește, așa și aici, notițele, luate probabil sub prelegerea profesorului, se întrerup uneori și două, trei strofe apar, ca o gingașe insulă de coralii. Apoi ele se închee și corabia atenției cu pânzele mohorîte de cânepă, pornește iară. Textul continuă și Ramses, cu ochii lui verzi de smarald, ca doi cărăbuși aprinși de foc mistic, își povestește isprăvile din papirusuri, palimpseste și inscripții ,mai departe. Știți, pe de altă parte, de câtă faimă de neregularitate este apăsată viața lui Eminescu, și în aceasta memorialiști și biografi ai lui nu sunt de două păreri. Am fi atunci înaintea unei alte înfățișări a dublei personalități, de rândul acesta nu numai de artist, dar și de om propriu zis, a lui Eminescu. Poate fi însă o dovadă mai mare de rânduială și rost îngrijit, decât cele șase volume ale Academiei Române, scăpate și apărate de atâtea naufragii morale și materiale? Lada aceea de cărți vechi, cu care toți eroii nuvelelor ni se arată ca niște noui evangheliști cu stema lor alături, se face o arcă tragică aevea, purtată de poet în toate rătăcirile lui, cu ce avea mai ales și nemuritor în el. Când mâna de țărână s'a risipit, arca i-a scăpat, dar a rămas ca pe un nevăzut altar, în toată sfințenia, deschisă acum și vorbitoare, înaintea generațiilor. Căci oamenii de atunci ne sunt de atât de aproape în timp și cu toate acestea înegurați de legendă și neînțeleși ! Din rătăcirile lui școlărești și teatrale, sub șapte peceți în scrisul poetului și abia fragmentar luminate de câteva mărturisiri străine, Eminescu s'ar fi luptat și s'ar fi desprins, cu idealismul profetic plin de stele și plin de fulgere. Viața lui ne farmecă și ne sperie cu ceva ce ar fi unic și frânt. Dar aduceți-vă aminte de altcineva, din aceiași ani și din aceeaș societate în care era membru și Eminescu. Iată două vieți cu totul asemenea, până la mici epizoade, cu fuga în timpul școlii, de-acasă, cu rătăcirile cu o trupă de teatru ca sufleur prin țară, cu îndrăgostirea de o actriță, cu ruperea deodată de acest mediu și plecarea în străinătate, cu boala care mistue și frângerea ca un vreasc pe un genunchiu, a trupului, în plină vigoare de gând. Nu trebue să schimbăm decât numele, în loc de Pascaly și Caragiale, Lupescu, în loc de Poenăreanca, Bălășeasca în loc de nirvana schopenhaueriană și idealism kantian, teorii ale ondulației universale și materialism, și în loc de Eminescu, Conta. Iată-l și pe Conta la Pisa în 1872, pe unde avea să ajungă mai târziu și celălalt rol de ftizie și de o cumplită sărăcie și pornind la Livorno după ce citise în ziar de un om care se omorîse acolo de foame, anume, ca să-l vadă și ca să vadă poate soarta care-l pândea. Epizodul lui Eminescu descălțându-se în ploaia străzii, în anii din urmă de boală, la vederea unui sărac, e, cu toată deosebirea, dintr'o atmosferă asemănătoare. Iată-l și pe Conta, cu membri ai Junimii la petrecere în vre-o grădină dela marginea lașului cum se desface de ceilalți și pleacă singur, trist și meditând prin ceața care avea să-l macine, către oraș. Prin certa aceea, de apă și de amintiri, abia putem, amăgiți dela atâta depărtare, de o mică dislocare de plan cronologic, să limpezim a cui e silueta. S'ar putea să fie tot atât da bine a lui Conta cum s'ar putea să fie și a lui Eminescu. Romantismul, neașteptatul și marile dezastre erau ale vremii și erau ale oamenilor. Dar nici vremurile, din această pricină, nici oamenii nu se întregeau mai puțin, peste lespezile și dărâmăturile lor, într'o unitate superioară. Romantismul acesta însemna în literatură o deslănțuire a liricului ca o aplecare peste sine și ale sale, a visului desfăcut de omul tipic de odinioară. In știință el ducea la o renaștere a istoriei, a filologiei, a folklorului, în viață la interese politice și polemice. Tot ce era nesigur, vag și numai sugestiv, evul mediu cu ruinele catedralelor și cultul madonei și al femeii, lumina de lună, atrăgeau cu deosebire. Shakespeare, privit ca un promotor, punea în vază teatrul și umorul. ‘Zimpre Toamna urcase pe cer Fum lung de sboruri deșarte. Iazul sub sălcii stingher, Seara mai ștearsă pe zări și tot mai departe. Ce căutam noi aici? Anii trecuți sau obrazul Nostru de-atunci? Licuricii, Stele sclipind pe oglinzi uitate cu iazul, pe iaz Fugi, nu privi în adânc Vrajă de vremuri cernute. Timpul de-1 prinzi de oblânc, Fața lui albă te vrea din apele mute. Stai, nu căta ochii morți — Ard amintiri pe sub geană; Trec prin tremur de porți Zilele tale mai stins ca umbre de mreană. ION PILLAT Eminescu, precursor al simbolismului de N. DAVIDESCU Este, îndeobște, recunoscut azi caracterul muzical al așa zisei pe vremuri poezie simbolistă. Desigur însă că nu trebue să confundăm această muzicalitate cu sensul de dicționar al cuvântului; muzicalitatea unei poesii, în sensul simbolist al cuvântului, e de natură structurală, și nu țintește decât cel mult incidental, un efect auditiv, ci unul de sugestie izvorît dintr’o colaborare de stări sufletești dintre o poemă dată și cetitorul ei. Verlaine, de pildă, când spunea, in a sa „Art Poétique“ : „De la musique avant tonte chose „Et pour cela préfére Vimpair „Plus vague et plus soluble etanș l’air „Sans rien en lui qui pese ou qui pose”. formula o întreagă doctrină izvorîtă din propria sa experiență pe un drum care avea să ducă la deplina desvoltare de mai târziu a simbolismului. Intr’adevăr, această structuralitate muzicală a poesiei simboliste,pe care Verlaine o vedea în „muzica“ versului impariisilabic, ca fiind „mai neconturat și mai pierdut în aer, fără nimic în el care să apese sau să se mândrească mai mult decât trebuie“ implica, în același timp, pe reversul medaliei, o poesie de stări și de nuanțe sufletești intime, în stare să colaboreze în intimitate cu stările sufletești similare ale cetitorului ei. La noi poesia aceasta își are cel dintâi reprezintant strălucit în Eminescu. Lucrul ar putea să pară paradoxal pentru o mulțime de oameni deprinși a vedea curentul simbolist reprezintat, la începuturile lui, prin poezia lui Alexandru Macedonski, a lui Mircea Demetriad, și a cenaclurilor de tineri poeți din jurul lor. Este drept că teoretici mai cu seamă aceștia sunt cei ce au vânturat pentru prima dată la noi principiile călăuzitoare ale poesiei simboliste din Franța, de după 1880, și care și-au însușit cu ostentație chiar, titlul de simboliști, care au făcut cel dintâi cunoscut publicului românesc, prin traduceri, prin citate, prin comentarii de revistă, numele unor scriitori ca Paul Verlaine,, ca Gérard de Nerval, ca Remy de Gourmont, ca René Ghiul, și care, totdeodată, au și dat publicului românesc unele încercări, ca să spunem așa, originale de poesie caracterizată prin structura muzicală a simbolismului. Opera lui însă rămâne, în caracterul și în ținuta ei generală, deplin parnasiană, și e caracterizată, ca și aceia a parnasienilor francezi, sub a cărora înrâurire s’a desvoltat, prin cultul formei exterioare, prin cău(Urmare în pag. ultimă) CAMIL RESSU Eminescu Eminescu, etern pătimind... de N. CREVEDIA La 50 de ani de la moartea lui, nu știu dacă noi mai putem spune ceva nou despre Eminescu. Viața poetului a fost cercetată cu toată poliția câtorva pasionați biografi, opera literară i-a fost interpretată în fel și chipuri, iar tiparul nelăsându-se mai prejos, a dat la iveală câteva ediții demne de cel mai mare monument al liricei naționale. Cu fiecare an care trece, cu fiecare carte care se scrie despre el, Luceafărul crește. Niciun scriitor român nu s’a putut ridica până acum la strălucirea lui. Întrunind laolaltă armonia, puritatea, cugetarea, lupta scrisă, profetismul — și chiar un destin tragic ca al lui Hristos .— Eminescu e unul dintre cei mai mari poeți ai omenirii, un poet cum Franța nu are încă. El, fără să cădem in exagerare, este egalul unor Dante și Goethe, Eminescu, pentru Neamul acesta pentru care el a sângerat atât, — este de-acum o divinitate. Prin el, graiul românesc s’a sfințit, prin Eminescu am cucerit universalul și eternitatea. La 5 decenii după moartea lui, Eminescu e, totuși, necunoscut. Deși un poet clar, cu o tonalitate și un accent al său profund personal, Eminescu a trecut întotdeauna ca „neînțeles“. In școlile secundare, unde opera sa e predată pe larg, elevii rămân cu vagi idei despre poet, cu acea preacunoscută și foarte simplistă definiție că el e un pesimist, în opoziție cu Alecsandri de exemplu, care e optimist! Nu-l înțeleg școlarii, fiindcă nu-l înțeleg nici profesorii, iar dascălii nu sunt orientați, fiindcă însăși Universitatea abia acum începe să-l priceapă pe cel mai mare poet al Neamului.După manualele de bacalaureat ale d-lor Loghin, Lucian Predescu ori Drăgan, e greu, de asemenea, să ți-l apropii pe Eminescu). Massele largi au o idee tot așa de vagă despre poet, știu ceva despre boala lui și despre Veronica Miele, iar o mare parte dintre cei cari cântă „Mai am un singur dor“ ori „Pe lângă plopii...“ habar n’au că sunt versuri de Eminescu. Ca să nu mai vorbim de cei 82% din populația țării, de plugari, cari nu cunosc acest nume, tot atât de mare cât al unor Traian, Mircea, Ștefan, ori Mihai Viteazul. Nici scriitorii noștri nu-l cunosc pe Eminescu, ba unii socot chiar că autorul ,.sutelor de catarge“ e un demodat... O imagine de felul cum e cunoscut Eminescu în țara lui, mi-o da, deunăzi, pe sălile unei instituții, un om care n'a împlinit 50 de ani și a cărui profesiune are la bază liceul. Omul meu, indignat precum că „noi intelectualii“ nu suntem tratați în țara aceasta cum s’ar cuveni, îmi da pildă chiar pe marele nedreptățit dela 1889 : — Vezi ’mneata, Domnule, — tună el — Eminescu ăla d’aia s’a atacat și a murit de tuberculoză, fiindcă n’a fost înțeles ca intelectual, de oamenii din mediul lui. Cum să nu fie poesia lui perimată (vrea să spună pesimistă N. A.) când co-timporanii lui nu-i plăteau leafa și l-au lăsat să moară de foame? Noi intelectualii, Dom’le...“ cu. Așa-l cunoaștem pe Eminesdupă cum, desigur, și pe ceilalți clasici români îi cunoaștem la fel, fiindcă nu avem încă un mediu de cultură real. Pasionați de politicale ca niște elini, și acum ca și în vremea lui Eminescu cel care se plângea amarnic de această meteahnă a noastră, noi din cultură nu am făcut ca aceștia dintâi un act public de agora. O anumită pătură superpusă a noastră — ca să vorbim în termeni eminescieni — și care deține încă frânele conducătoare ale noastre în toate ramurile, e la curent cu ultima ușurătate literară pariziană și eu mă prind că niciuna și niciunul din acești georgeschneți n’ar ști la rigoare să-ți spună subiectul unei legende de Alecsandri, semnificația „Scrisorii a treia“, ori un vers din „Moartea lui Fulger“ a lui Coșbuc. Pe vremuri, această pătură împreună cu miniștrii și șefii ei de fiefuri electorale se amuzau citind în românește „Furnica“ lui Ranetti, dupăcum astăzi, neștiind englezește, devoră romanele Imperiului britanic, în traducerile, bune altminteri și utile ,ale laboriosului Jul. Giurgea. Pe vremuri, viața și geniul nefericit al lui Eminescu erau un fel de proprietate nulă a unor domni ca perspctiv Minar și N. M Zaharia, cari scoteau niște cărți cu coperți vulgare și cu o întocmire nu mai prejos. Ba chiar, susțin unii critici, când era vorba de o scrisoare autografă a Luceafărului, mai interesantă, d. Minar de exemplu, nu se sfiea s-o scrie chiar dânsul la bodegă ! (Urmare în pag. ultimă)