Universul Literar, 1939 (Anul 57, nr. 1-25)

1939-06-10 / nr. 23

ROPRIETAR: SOC. AN. „UNIVERSUL” BUCUREȘTI, BREZOIANU 23 DIRECTOR ȘI AC­TOR DELEGAT: STELIAN POPESCU înscrisă s­ ub No. 163 Trib. Ilfov ABONAMENTE :• Lei 220 pe 1 an redacția și administrația: APARE SĂPTĂMÂNAL ” P BUCUREȘTI , Sir. Brezoianu 23-25 PREȚ LI L 5 LEI Autorități și instituții — Lei 500 telefon 3.30.10 ANUL XLVIII 9 Nr. 23 SAMBATA 10 Iunie 1939 Redactor responsabil : MIHAI NICULESCU CAMIL RESSU : „Luceafărul’ [„ Asta-i o teorie care-i greu de înțeles“... de MIRCEA ELIADE Rare­ori și-a mărturisit Eminescu strivitorul său dispreț față de scribii și gazetarii contemporani, „cu trecere­­ in ochii opiniei publice și ai oficialităților culturale. Versurile sar­castice împotriva lui D. Petrino — căruia i se dase direcția Bibliotecii Centrale din Iași, deținută câtva timp de Emi­­nescu — le scria mai mult pentru propria-i desfătare, și ele au rămas, împreună cu atatea artere, in caietere poetului. Eminescu era prea conștient de geniul său și de mediocrita­tea contemporanilor, ca să­ lupte, cum se spune, pentru iz­­bândirea operei sale literare. Lupta a dus-o ei, în coloanele Timpului, pentru ideile sale naționaliste. A polemizat pentru o teorie, pentru un sistem de valori istorice și politice — nici­odată ca să-și apere sau să-și impună opera literară, să și-o valorifice, nici măcar în cercul Junimei, unde, firește, se presupunea că se adună oameni „subțiri". întrebat de Po­gor, la lectura Sărmanului Dionis, dacă eroul visează sau e treaz, Eminescu răspunde placid : „Asta-i o teorie care-i greu de înțeles". Iar când Lambrior îl întrerupse atrăgându-i aten­ția că săvârșise o greșalâ istorică, Eminescu „dădu din u­­meri și-și continuă cetirea" (Gh. Panu). „Caracuda" Juni­mei se desfată nespus pe seama nuvelei lui Eminescu, ade­vărată cap de operă a literaturii fantastice. Dealtfel, probabil că s'a râs grozav și s'au făcut multe glume inteligente, pe acea vreme, în jurul compozițiilor „filosofice" ale lui Emi­nescu. Un îndepărat ecou al inteligenții din a doua jumă­tate a veacului XIX românesc, îl întâlnim în Muza de la Borta­­rece, poemul satiric al lui Mihail Zamfirescu:­ „Noi suntem poeți, măi trate, Ce gramatică nu știm, Și­ orice reguli consacrate Le călcăm, le nimicim". „Versurile din Sărmanul Dionis, scrie d. G. Călinescu (Viața lui Mihail Eminescu, ed. III, p. 301), sunt debitate ca niște aiurări, adăugăndu-se după ele comentarii umoristice ca acestea: „Lovește-mă lele 'n spate cu un bulgăre de iască „Să știe toată lumea din țara Românească" . Intr'adevăr, cafeneaua avea o pradă ușoară în acest Mihai Eminescu, ale cărui opere nu semănau cu nimic din tot ce se scria și se tipărea în „țara Românească". Poetul se mulțumea să ridice din umeri. Doar dacă în anumite seri, de silnică amărăciune, își nota în caietele sale — adevărat jurnal intim — strofe polemice împotriva lui Pantazi, Ureche și celorlalți. O singură dată, în chip public, își arată Eminescu dis­prețul și desgustul față de literatura contemporană. Scri­soarea II-a, ca orice mărturisire a unui geniu strivit de mar­șul mediocrității, are o actualitate permanentă. Intr'adevăr, cine mai mult decât Eminescu avea dreptate să spună că: „Gloria-i închipuirea ce o mie de neghiobi Idolului lor închină, numind mare pe-un pitic Ce-o beșică e de spumă într'un secol de nimic" ? Cum să lupți cu „succesele" lui Petrino, cu „inteligența mișcătoare" a lui G. Panu, cu „ironia" lui Zamfirescu, cu „erudiția" lui Lambrior sau cu „bunul simț" al lui N. Gane ?1 Eminescu nu putea eși decât strivit din această luptă. Și de aceia nici n'a dat-o vreodată. El care știa atâtea, știa mai ales că „asta-i o teorie care-i greu de înțeles" pentru ei. Ge­neros și înțelept, s'a mulțumit să dea serile cu ardelenii sau cu Creangă, și să rezolve controversele lui cu inteligența contemporană singur, nevăzut de nimeni, la masa lui de brad, în fața caietelor. Fără îndoială că ceea ce îl devasta lăuntric pe Eminescu nu era neînțelegerea publicului — ci opacitatea „intelectua­lilor" și a camarazilor săi de breaslă, față de propria-i pro­ducție poetică. Eminescu avea prea puțin contact cu „pu­blicul" , și nici nu se aștepta să fie înțeles și apreciat din­­tr'o dată. Cunoștea destulă istorie a literaturilor ca să știe că un geniu revoluționar ca el nu devine „idol" atât de re­(Urmare în­­ pag. ultimă) ROMANTISM... de EMANOIL BUCUȚA Cele mai multe din manuscrisele lui Eminescu ne-au fost păstrate. Ele se gă­sesc, mulțumită unei danii a lui Maiorescu, la Academia Română, în șase volume legate. Se găsesc deja cele mai vechi începuturi, aproape fără goluri, poezii de junie alături de carte de cursuri de la universitățile germane vizitate, studii și ciorne de con­ferințe, scrisori sau telegrame. Ca în scrisoarea a doua, unde școlarul Eminescu as­cultă pe dascălul mâncat de molii cum povestește de Craiul Ramses, și cade în vi­suri după vreo sălbatică Clotilda, din care numai clopoțelul îl trezește, așa și aici, notițele, luate probabil sub prelegerea profesorului, se întrerup uneori și două, trei strofe apar, ca o gingașe insulă de coralii. A­poi ele se închee și corabia atenției cu pân­zele mohorîte de cânepă, pornește iară. Textul continuă și Ramses, cu ochii lui verzi de smarald, ca doi cărăbuși aprinși de foc mistic, își povestește isprăvile din papiru­suri, palimpseste și inscripții ,mai departe. Știți, pe de altă parte, de câtă faimă de neregularitate este apăsată viața lui Eminescu, și în aceasta memorialiști și biografi ai lui nu sunt de două păreri. Am fi atunci înaintea unei alte înfățișări a dublei personalități, de rândul acesta nu numai de artist, dar și de om propriu zis, a lui Eminescu. Poate fi însă o dovadă mai mare de rânduială și rost îngrijit, decât cele șase volume ale Academiei Române, scăpate și apărate de atâtea naufragii morale și materiale? Lada aceea de cărți vechi, cu care toți eroii nuvelelor ni se arată ca niște noui evangheliști cu stema lor alături, se face o arcă tragică aevea, purtată de poet în toate rătăcirile lui, cu ce avea mai ales și ne­muritor în el. Când mâna de țărână s'a risipit, arca i-a scăpat, dar a rămas ca pe un nevăzut altar, în toată sfințenia, deschisă acum și vorbitoare, înaintea generațiilor. Căci oamenii de atunci ne sunt de atât de aproape în timp și cu toate acestea înegurați de legendă și neînțeleși ! Din rătăcirile lui școlărești și teatrale, sub șapte peceți în scrisul poetului și abia fragmentar luminate de câteva mărturisiri străine, Eminescu s'ar fi luptat și s'ar fi des­prins, cu idealismul profetic plin de stele și plin de fulgere. Viața lui ne farmecă și ne sperie cu ceva ce ar fi unic și frânt. Dar aduceți-vă aminte de altcineva, din aceiași ani și din aceeaș societate în care era membru și Eminescu. Iată două vieți cu totul asemenea, până la mici epizoade, cu fuga în timpul școlii, de-acasă, cu rătăcirile cu o trupă de teatru ca sufleur prin țară, cu îndrăgostirea de o actriță, cu ruperea de­odată de acest mediu și plecarea în străinătate, cu boala care mistue și frângerea ca un vreasc pe un genunchiu, a trupului, în plină vigoare de gând. Nu trebue să schimbăm decât numele, în loc de Pascaly și Caragiale, Lupescu, în loc de Poenăreanca, Bălă­­șeasca în loc de nirvana schopenhaueriană și idealism kantian, teorii ale ondulației universale și materialism, și în loc de Eminescu, Conta. Iată-l și pe Conta la Pisa în 1872, pe unde avea să ajungă mai târziu și celălalt rol de ftizie și de o cumplită sărăcie și pornind la Livorno după ce citise în ziar de un om care se omorîse acolo de foame, anume, ca să-l vadă și ca să vadă poate soarta care-l pândea. Epizodul lui Eminescu des­călțându-se în ploaia străzii, în anii din urmă de boală, la vederea unui sărac, e, cu toată deosebirea, dintr'o atmosferă ase­mănătoare. Iată-l și pe Conta, cu membri ai Junimii la petrecere în vre-o grădină dela mar­ginea lașului cum se desface de ceilalți și pleacă singur, trist și meditând prin ceața care avea să-l macine, către oraș. Prin cer­ta aceea, de apă și de amintiri, abia putem, amăgiți dela atâta depărtare, de o mică dislocare de plan cronologic, să limpezim a cui e silueta. S'ar putea să fie tot atât da bine a lui Conta cum s'ar putea să fie și a lui Eminescu. Romantismul, neașteptatul și marile dezastre erau ale vremii și erau ale oamenilor. Dar nici vremurile, din această pricină, nici oamenii nu se întregeau mai puțin, peste lespezile și dărâmăturile lor, într'o unitate superioară. Romantismul acesta însemna în literatură o deslănțuire a liricului ca o aplecare peste sine și ale sale, a visului desfăcut de omul tipic de odinioară. In știință el ducea la o renaștere a istoriei, a filologiei, a folklorului, în viață la interese politice și po­lemice. Tot ce era nesigur, vag și numai sugestiv, evul mediu cu ruinele catedralelor și cultul madonei și al femeii, lumina de lună, atrăgeau cu deosebire. Shakespeare, privit ca un promotor, punea în vază teatrul și umorul. ‘Zimpre Toamna urcase pe cer Fum lung de sboruri deșarte. Iazul sub sălcii stingher, Seara mai ștearsă pe zări și tot mai departe. Ce căutam noi aici? Anii trecuți sau obrazul Nostru de-atunci? Licuricii, Stele sclipind pe oglinzi uitate cu iazul, pe iaz Fugi, nu privi în adânc Vrajă de vremuri cernute. Timpul de-1 prinzi de oblânc, Fața lui albă te vrea din apele mute. Stai, nu căta ochii morți — Ard amintiri pe sub geană; Trec prin tremur de porți Zilele tale mai stins ca umbre de mreană. ION PILLAT Eminescu, precursor al simbolismului de N. DAVIDESCU Este, în­deobște, recunoscut­ azi caracterul muzical al așa zisei pe vremuri poezie simbo­listă. De­sigur însă că nu trebue să confun­dăm această muzicalitate cu sensul de dic­ționar al cuvântului; muzicalitatea unei poe­­sii, în sensul simbolist al cuvântului, e de natură structurală, și nu țintește decât cel mult incidental, un efect auditiv, ci unul de sugestie izvorît dintr’o colaborare de stări sufletești dintre o poemă dată și cetitorul ei. Verlaine, de pildă, când spunea, in a sa „Art Poétique“ : „De la musique avant tonte chose „Et pour cela préfére Vimpair „Plus vague et plus soluble etanș l’air „Sans rien en lui qui pese ou qui pose”. formula o întreagă doctrină izvorîtă din propria sa experiență pe un drum care avea să ducă la deplina desvoltare de mai târziu a simbolismului. Intr’adevăr, această struc­turali­tate muzicală a poesiei simboliste,­­pe care Verlaine o vedea în „muzica“ versului impariisilabic, ca fiind „mai neconturat și mai pierdut în aer, fără nimic în el care să apese sau să se mândrească mai mult decât trebuie“ implica, în același timp, pe rever­sul medaliei, o poesie de stări și de nuanțe sufletești intime, în stare să colaboreze în intimitate cu stările sufletești similare ale cetitorului ei. La noi poesia aceasta își are cel dintâi reprezintant strălucit în Eminescu. Lucrul ar putea să pară paradoxal pentru o mul­­țime de oameni deprinși a vedea curentul­ simbolist reprezintat, la începuturile lui, prin poezia lui Alexandru Macedonski, a lui Mir­­cea Demetriad, și a cenaclurilor de tineri poeți din jurul lor. Este drept că teoretici mai cu seamă aceștia sunt cei c­e au vântu­rat pentru prima dată la noi principiile că­lăuzitoare ale poesiei simboliste din Franța, de după 1880, și care și-au însușit cu osten­tație chiar, titlul de simboliști, care au făcut cel dintâi cunoscut publicului românesc, prin traduceri, prin citate, prin comentarii de re­vistă, numele unor scriitori ca Paul Verlaine,, ca Gérard de Nerval, ca Remy de Gourmont, ca René Ghiul, și care, totdeodată, au și dat publicului românesc unele încercări, ca să­ spunem așa, originale de poesie caracteri­zată prin structura muzicală a simbolismu­lui. Opera lui însă rămâne, în caracterul și în ținuta ei generală, deplin parnasiană­, și e caracterizată, ca și aceia a parnasienilor francezi, sub a cărora înrâurire s’a desvol­­tat, prin cultul formei exterioare, prin cău­(Urmare în pag. ultimă) CAMIL RESSU Eminescu Eminescu, etern pătimind... de N. CREVEDIA La 50 de ani de la moartea lui, nu știu dacă noi mai pu­tem spune ceva nou despre Eminescu. Viața poetului a fost cercetată cu toată poliția câtorva pasionați biografi, o­­pera literară i-a fost interpre­tată în fel și chipuri, iar ti­parul nelăsându-se mai prejos, a dat la iveală câteva ediții demne de cel mai mare monu­ment­­ al liricei naționale. Cu fiecare an care trece, cu fie­care carte care se scrie despre el, Luceafărul crește. Niciun scriitor român nu s’a putut ridica până acum la străluci­rea lui. Întrunind laolaltă ar­monia, puritatea, cugetarea, lupta scrisă, profetismul — și chiar un destin tragic ca al lui Hristos .— Eminescu e unul dintre cei mai mari poeți ai omenirii, un poet cum Franța nu are încă. El, fără să cădem in exagerare, este egalul unor Dante și Goethe, Eminescu, pentru Neamul acesta pentru care el a sângerat atât, — este de-acum o divinitate. Prin el, graiul românesc s’a sfințit, prin Eminescu am cucerit uni­versalul și eternitatea. La 5 decenii după moartea lui, Eminescu e, totuși, necu­noscut. Deși un poet clar, cu o tonalitate și un accent al său profund personal, Eminescu a trecut în­totdeauna ca „neîn­țeles“. In școlile secundare, unde opera sa e predată pe larg, elevii rămân cu vagi idei des­pre poet, cu acea preacunos­­cută și foarte simplistă defi­niție că el e un pesimist, în opoziție cu Alecsandri de exem­plu, care e optimist! Nu-l în­țeleg școlarii, fiindcă nu-l în­țeleg nici profesorii, iar das­călii nu sunt orientați, fiindcă însăși Universitatea abia acum începe să-l priceapă pe cel mai mare poet al Neamului.­­După manualele de bacalau­reat ale d-lor Loghin, Lucian Predescu ori Drăgan, e greu, de asemenea, să ți-l apropii pe Eminescu). Massele largi au o idee tot așa de vagă despre poet, știu ceva despre boala lui și despre Veronica Miele, iar o mare parte dintre cei cari cântă „Mai am un singur dor“ ori „Pe lângă plopii...“ habar n’au că sunt versuri de Eminescu. Ca să nu mai vorbim de cei 82% din populația țării, de plugari, cari nu cunosc acest nume, tot atât de mare cât al unor Traian, Mircea, Ștefan, ori Mihai Viteazul. Nici scrii­torii noștri nu-l cunosc pe E­­minescu, ba unii socot chiar că autorul ,.sutelor de catarge“ e un demodat... O imagine de felul cum e cunoscut Eminescu în țara lui, mi-o da, deunăzi, pe sălile unei instituții, un om care n'a îm­plinit 50 de ani și a cărui pro­­fesiune are la bază liceul. Omul meu, indignat precum că „noi intelectualii“ nu sun­tem tratați în țara aceasta cum s’ar cuveni, îmi da pildă chiar pe marele nedreptățit dela 1889 : — Vezi ’mneata, Domnule, — tună el — Eminescu ăla d’aia s’a atacat și­ a murit de tuberculoză, fiindcă n’a fost înțeles ca intelectual, de oa­menii din mediul lui. Cum să nu fie poesia lui perimată (vrea să spună pesimistă N. A.) când co-timpora­nii lui nu-i plăteau leafa și l-au lăsat să moară de foame? Noi intelectualii, Dom’le...“ cu. Așa-l cunoaștem pe Emines­după cum, desigur, și pe ceilalți clasici români îi cu­noaștem la fel, fiindcă nu avem încă un mediu de cultură real. Pasionați de politicale ca niște elini, și acum ca și în vremea lui Eminescu cel care se plân­gea amarnic de această me­teahnă a noastră, noi din cul­tură nu am făcut ca aceștia dintâi un act public de agora. O anumită pătură superpusă a noastră — ca să vorbim în termeni eminescieni — și care deține încă frânele conducă­toare ale noastre în toate ra­murile, e la curent cu ultima ușurătate literară pariziană și eu mă prind că niciuna și nici­­unul din acești georgeschneți n’ar ști la rigoare să-ți spună subiectul unei legende de A­­lecsandri, semnificația „Scri­sorii a treia“, ori un vers din „Moartea lui Fulger“ a lui Coșbuc. Pe vremuri, această pătură împreună cu miniștrii și șefii ei de fiefuri electorale se amuzau citind în românește „Furnica“ lui Ranetti, după­cum astăzi, neștiind englezește, devoră romanele Imperiului britanic, în traducerile, bune altminteri și utile ,ale laborio­sului Jul. Giurgea. Pe vremuri, viața și geniul nefericit al lui Eminescu erau un fel de proprietate nulă a unor domni ca persp­­ctiv Minar și N. M Zaharia, cari sco­teau niște cărți cu coperți vul­gare și cu o întocmire nu mai prejos. Ba chiar, susțin unii critici, când era vorba de o scrisoare autografă a Lucea­fărului, mai interesantă, d. Mi­nar de exemplu, nu se sfiea s-o scrie chiar dânsul la bo­degă ! (Urmare în pag. ultimă)

Next