Universul Literar, 1940 (Anul 58, nr. 2-27)

1940-01-27 / nr. 5

PROPRIETAR: SOC. AN. „UNIVERSUL" BUCUREȘTI, BREZOIANU 23 DIRECTOR ȘI AC­TOR DELEGAT: STELIAN POPESCU înscrisă sub No. 163 Trib. Ilfov ABONAMENTE: autoritați și instituții 1000 lei de onoare 500 .. particulari 220 .. REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA BUCUREȘTI I Str. Brezoianu 23-25 TELEFON 3.30.10 APARE SĂPTĂMÂNAL PREȚUL 5 LEI A­N­U­L X L­I­X • Nr. 5 SAMBATA 27 Ianuarie 1940 Redactor responsabil : MIHAI NICULESCU Spre timan Curg apele, șuvițe de cristal, Și’n preajma spumegatelor isvoare Destinul lor, sub zodii sclipitoare, Se’mbină într’un clocot triumfal. Dar scade’n șes avântul fluvial Cu cât isporește’n unda călătoare, Solemn, ecoul marei hrăpitoare , Un haos de’nceputuri în final. Tot astfel, sub a timpului povară, Iubirile, ce’n culmi se’ngemănară, Domul își poartă visul spre liman. O, să'nțelegi suprema despărțire. Intrând în taina morții cu’n elan Prevestitor de nouă zămislire ! I. GR. PERIETEANU (Urmare în pag. 8-a) „Subiectul“ în opera literara de ION BIBERI Am arătat într’un articol precedent că opera literară în proză îmbracă în genere forma unei fabulații, prin mijlo­cirea căreia artistul exprimă o realitate sufletească pro­prie, emoțională de cele mai multe ori. Rolul funcțional al subiectului, sau ca să reluăm expresia lui Goethe, al fabulei, apare deci precumpănitor în elaborarea artistică: pur imaginar sau reproducând fapte reale pe care artistul le interpretează personal, subiectul alcătuește osatura de susținere a operei. Stările sufletești ale artistului erau mai înainte difuze, nedefinite, pline de virtualități ; ele se con­centrează, se definesc și capătă posibilitate de expresie în momentul când artistul se află în posesia subiectului, a­­dică a succesiunii de fapte care vor alcătui axa de susți­nere și cristalizare a operei. Evenimentul trăit care va juca rol­ul de subiect al operei sau ficțiunea imaginată de artist, vor da nu numai expresie stărilor sufletești ale creato­rului, dar le va defini și diversifica. Ceia ce era static și difuz în sufletul artistului devine, prin succesiunea fabu­lației și a stărilor de suflet care o întovărășesc, o desfă­șurare în timp. Povestirea subiectului, împlinirea lui trep­tată, priviejuește o su­ccesie variată de stări sufletești, care nuanțează starea sufletească a autorului în momentul când acesta a început să scrie opera. După cum un poves­titor își variază debitul și ritmul verbal după conținutul povestirii, tot astfel artistul va exprima în operă, pe mă­sură ce povestirea înaintează, o succesie variată de stări sufletești. Materialul faptic al povestirii nu apare deci ca un element convențional, destinat să mențină interesul cititorului; el are în operă un rol funcțional precis, oare­cum catalitic, de a precipita expresia stărilor sufletești și a asigura comunicarea lor. Evenimentul, faptul concret, petrecut sau imaginat, fixează deci sensibilitatea și în a­­celaș timp o solicită, îi variază tonalitatea după succesia incidentelor sau epizoadelor narațiunii. Fără intervenția fabulației fondul sufletesc exprimat de artist ar fi rămas în stare virtuală, s-ar fi risipit și pierdut în uitare ; prin fabulație, stările sufletești se organizează, pot dura și su­gera în alte conștiințe stări similare. După cum registrul emotiv trăit de un adormit în cursul unei nopți este pier­dut pentru conștiința de veghe, neputând fi reconstituit în parte decât prin rememorarea fabulației onirice, deci prin asociația intimă a stărilor emotive cu țesătura fap­telor de vis, tot astfel fabulația literară fixează și desvă­­luie viața emotivă a artistului. Se creiază deci asociații intime între fabulație și stările subiective ale creatorului. Disponibilitățile sufletești ale artistului, esențial flotante și vagi, se organizează prin asocierea lor cu țesătura unor fapte concrete, care le servesc de suport sau de vehicul. Vom înțelege acum procesul sufletesc de elaborare al fabulației, care în general reprezintă prelucrarea fante­zistă a unui fapt real, ce a impresionat în­­r­od deosebit sensibilitatea creatorului. Artistul purta în suflet o anu­mită dispoziție emotivă, o orientare sufletească generală ce nu putea fi însă în mod egal impresionată de mulțimea faptelor și impresiilor zilnice care îi solicitau luarea a­­num­e. Anumite fapte și întâmplări aveau însă, prin struc­tura lor, un răsunet mai adânc asupra artistului, întâl­neau dispoziții sufletești îngemănate, erau oarecum aș­teptate de artist. Aceste fapte, prin răsunetul pe care il suscită în viața artistului, prin corelația structurală pe care o au cu dispozițiile sufletești fundamentale ale aces­tuia, determină o adevărată organizare a stărilor sufle­tești mai înainte difuze și încorporarea lor într’o sinteză nouă de­­ conștiință. Din această sinteză săvârșită sub­conștient și prin nenumărate tribuiri, rezultă o prelucrare adâncă a evenimentului exterior și încorporarea lui vieții artistului. Asocieri diverse, transpuneri și deformări, con­duc la înjghebarea unei fabulații în care adeseaori eve­­nimentul real, care a servit de sâmbure fabulației, apare de nerecunoscut. Dar în cursul elaborării ei, fabulația ar­tistică se îmbogățește cu întreaga gamă sufletească a vieții interioare a artistului, pe care o anexează și încorporează, dar care, în acelaș timp, alcătuește un terment al definirii ei. Sinteza între structura fabulației și fondul emotiv al artistului este prin urmare completă, articulată organic. Examenul operelor literare dovedește intimitatea și co­­heziunea acestei suduri. Anumite disponibilități creatoare ale lui Balzac aflate în stare difuză au căpătat o orientare statornică în momentul în care romancierul a fost încu­noștiințat de un prieten din provincie de existența unui avar, care avea să devină mai târziu modelul lui Gran­­det; „subiectul“ elaborat cu ajutorul câtorva idate con­crete de viață, obținute de romancier, dacă nu ne înșelăm prin corespondență, a alcătuit un adevărat plan de lucru și o direcție de orientare a ritmului sufletesc al roman­cierului. Tot astfel, temperamentul lui Rabelais, amestec complex de veselie sănătoasă, revoltă mocnită și inclinație către farsă, a găsit în ambianța timpului, în anecdotele bufone ale povestirilor populare, un material narativ din care se vor alimenta aventurile lui Gargantua și Panta­­gruel . Goethe găsește în subiectul popular al lui Faust ADAM ȘI EVA 9 Episodul nașterei Evei din coasta lui Adam, așa cum ni s’a păstrat în capitolul I (2b—28) și II (7; 21—22) al Facerei, a dat de timpuriu prilej unor nesfârșite exegeze în cercurile învă­țaților evrei. O parte din aceste exe­geze și comentarii rabinice — din epoca alexandrină încoace — ni s’a transmis. Intr’adevăr, dacă Eva a fost făcută din coasta lui Adam, se poate presupune că Adam era androgin; el întrunea ambele sexe. „Nașterea“ Evei a fost, deci, propriu zis despi­carea primordialului androgin în două : bărbat și femeie. Se pare că acesta era dealtfel înțelesul pe care îl dedea exegeza rabinică textului biblic: „Adam și Eva erau făcuți spate în spate, lipiți la umeri ; atunci Dumnezeu i-a despărțit printr’o lo­vitură de secure, sau tăindu-i în două. Alții sunt de altă părere : primul om (Adam) era bărbat în partea dreaptă, și femeie în partea stângă ; iar Dum­nezeu i-a despicat în două jumătăți“ (Bereshith rabba, I, 1, vol. 6, col. 2, etc., etc. — vezi texte în A. Haggerty Kroppe, The Birth of Eve, Gaster Anniversary Volume, p. 312—322). Rabbi Jeremiah ben Eleazar afirmă că Adam era bisexual, având două fețe, una bărbătească și alta feme­­iască. R. Samuel G. Nahaman crede că omul primordial a fost creiat „du­blu“, lipit fiind de femeie, spate în spate, până când Dumnezeu s-a des­­lipit în două jumătăți. Un alt comen­tator știe că Adam a fost la început androgin, având două fețe și o coadă, și fiind bărbat pe o parte și femeie­ pe cealaltă (cf. referințe în Krappe, p. 314). După cum se vede, ideia androgi­­nismului lui Adam s’a menținut în iudaism și prin comentariile rabinice, în afară de scrierile mistice și kab­­balistice, pe care le-am amintit în treacăt în articolul precedent, și care-și aveau izvorul în speculații de alt ordin și incontestabil mai vechi. In secolul trecut, mai mulți orienta­­liști, în frunte cu genialul François Lenormant, și-au pus întrebarea dacă nu cumva textul Facerii ni s’a tran­­mis modificat și dacă nu cumva propoziția : „Elohim a creiat pe om după înfățișarea sa ; El i-a făcut băr­bat și femeie“ — trebuie cetită: „Elo­him a creiat pe om după înfățișarea sa ; El l-a făcut bărbat și femeie“. Alt orientalist, Fr. Schwally, reluând ipoteza lui Lenormant, arată că pro­numele personal otham („pe el“) nu are sens în fraza mai sus citată ; nu se poate referi la ha-adam, „om“, care e la singular și se raportează pre­cis la Adam. Și atunci, orientalistul german corectează pronumele perso­nal otham („pe ei“), punându-l la singular, otho („ pe el“) — modifi­când textul biblic așa cum l-am re­produs și noi mai sus. Iar în ceea ce privește cuvântul zâlu, Schwarly amintește că în context el nu în­seamnă „coastă“, ci „parte“, sens care e frecvent în limba ebraică atunci când e vorba de­ partea (latu­rea) unui cort, templu munte, etc. (Cf. latinescul costa, care a dat fr. cote, „coastă“, și coté, „parte“ ; vezi referințele în Krappe, p. 311—312). Nu știu în ce măsură această co­rectare a textului biblic a fost accep­tată de u:Ologi. În orice caz, semito­­logii pot sta oricând mărturie că în tradiția rabinică și exegetică ebraică, expresia „i-a făcut pe ei bărbat și femeie“ a fost înțeleasă în sensul „l-a făcut pe el bărbat și femeie“. Numai­­ așa se pot explica citatele din co­mentatorii evrei, reproduse mai sus. De altfel, Adam fiind „primul om“, el trebuia să fie conceput androgin — căci aproape în toate tradițiile re­ligioase din lume, omul primordial era înfățișat ca androgin. Yama, pri­mul om al mitologiei indiene, în­seamnă „geamăn“; în texte ceva mai tardive, aflăm că el are o soră, Yama, întocmai după cum în tradiția ira­niană Yama are o soră geamănă, Yimal. Aceste „perechi primordiale“ sunt, de fapt, o versiune mai tar­divă și mai raționalistă a mitului „omului primordial“, care era andro­gin. Primul om în mitologia germa­nică era Tuisto, cuvânt care trebuie pus în legătură cu vechi-norvegianul tvistr („bi­partit“), vedicul dvis, la­tinul bis, etc. (Krappe, p. 319). Fol­­kloristul Krappe ajunge la concluzia că androginismul omului primordial era o trăsătură specifică tradiției indo-europene, și că mitul lui Adam bi­sexul se datorește unei influențe a acestei tradiții asupra mitologiei semite. Lucrul e cu putință, pen­­tru că mitologiile indo-europeană și semită s’au influențat reciproc încă din cele mai vechi timpuri. Dar ni se pare de o minimă importanță — cel de MIRCEA ELIADE puțin, în cercetarea sumară pe care ne-am propus-o — stabilirea unor eventuale influențe asupra formelor istorice a mitului androginului, de­oarece, după părerea noastră, acest mit își are rădăcinile în preistorie și în protoistorie, își, pe de altă parte, el nu se întâlnește numai în Asia și Europa, ci aproape pretutindeni în lume. Ca să cităm numai un exem­plu, etnograful J. Winthuis, care a studiat în deosebi problema bi­sexu­­alității la Australieni (Zweigeschle­chterwesen , Mythas unde Kult der Steinzeit, etc.), a dovedit printr-o co­pioasă documentare că primul om era conceput de Australieni ca fiind „complet,“ androgin. Exemplele pot fi ușor multiplicate, și ne vom îngă­dui să menționăm unele din ele când vom republica într’un volum, ampli­ficate și cu oarecare bibliografie, articolele de față. Cine nu-și amintește de „omul pri­mitiv“ al lui Platon (Banchetul, § 16, sq.), care era și el androgin și avea o formă sferică ? Sfera, rotundul — erau formule ale desăvârșirii, și de câte ori în istoria spiritualității eu­ropene se pune viguros problema desăvârșirii omului, de câte ori se construiește ideal un nou tip de uma­nitate, de atâtea ori apare, cu o prea suspectă frecvență ca să mai poată fi explicate prin coincidențe, următoa­rele teme : sfera infinită și geometria mistică — și androginismul. Platon e un bine cunoscut exem­plu în această privință. Exemple mai puțin cunoscute asupra „sferei infi­nite“ în speculațiile romanticilor ger­mani, ale filozofilor Naturii din Re­naștere și ale mistico-geometrilor de tip pitagorician — se găsesc în cartea lui Dietrich Mahnke, Unendliche Sphäre und Allmittelpunkt (Halle, 1937), care nu discută totuși tema an­droginului și nu remarcă ciudata „coincidență“ pe care am mențio­nat-o mai sus. Ceea ce este și mai semnificativ. Australienii își închi­puie omul primitiv — ca și Kurm­a, totemul ancestral, care i-a dat naș­tere — sub o formă sferică, fără a avea membrele bine diferențiate. Ceea ce verifică încă odată că ,,ro­­t­tundul“ este formula arhaică a ple­nitudinii nediferențiate, a „totali­­zării“ tuturor contrariilor, a desă­vârșirii primordiale — și că de câte ori omul, fie „primitiv“, fie înțelept ca Platon, încearcă să formuleze o stare umană perfectă sau un cosmos armonic, folosește acest simbol. Ca să ne reîntoarcem la androgi­nismul propriu zis. Din scurtele noastre indicații s’a putut vedea că omul primordial a fost conceput ca bisexual — fie el Adam, Yama, Yima sau Kurm­a­­ australian. Antropologia aceasta, care afirmă că tipul desă­vârșit de umanitate nu poate fi decât „total“, adică androgin, nu a rămas o simplă creație mitică în conștiința popoarelor care au formulat-o. Ea e Situația scriitorului de NICOLAE ROȘU Unii scriitori au fost scoși la pensie. Aceasta nu înseam­nă însă că au fost înlăturați din vreo slujbă oarecare, după cum se întâmplă cu ceilalți pensionari, că odată pe lună se vor duce­­­a o per­­cepție fiscală pentru a-și în­casa suma potrivită cu mun­ca depusă altădată, că în­ sfârșit, în restul timpului, se vor plimba prin Cișmigiu, se vor odihni sau vor avea grijă de nepoți. Un scriitor adevă­rat nu se pensionează nici­odată și nimeni nu-i poate scoate la pensie din slujba condeiului său. Muza și ta­lentul nu cunosc legea de pensionare și nici nu o vor cunoaște vreodată. Se vor scrie lucruri de nă­dejde și după releatul pen­sionării, după cum s’au scris și mai înainte. Limita nu în­cepe de aici, dela o anumită vârstă, după cum nu începe nici dela alta mai juvenuă, ci de acolo de unde au hotă­­rît ursitoarele. Dacă au fost generoase, scriitorul va muri cu conaciul in mană, daca au fost sg­âr­cite, va fi din prun­­cie un hulit al Parnasului. Vasile Alecsandri bunăoară a scris pană aproape de a muri, și de bună seamă că în clipa, când a dat luntrașului Charon pitacul trecerii peste râurile infernului a făcut și versuri, de s’a minunat și hâ­trul barcagiu de atâta verbo­zitate lirică. Cost­ache Negruzzi ar fi murit cu pana în mână. Chiar in anul morții lui apar în Convorbiri Literare arti­cole trimise de dânsul, iar în ceilalți următori, vin la rând alte manuscrise. Gheorghe Asachi, bătrân fiind, încă mai avea poftă de hartă po­lemică, deși Albina lui, după cum pretindea Mihalache Kogălniceanu, ajunsese un bondar supărător. Vedem așa­dar că nu vâr­sta presupune scoaterea la pensie a unui scriitor. Dar pe vremea aceia, acum o sută de ani, nici nu se pomenea de un lucru atât de folositor unor bătrânețe liniștite. Condiția de viață a scrii­torului s’a înrăutățit de la o zi la alta, peste capul lui s’au adunat necazuri multe și grele. Din aristocrat vizionar a decăzut în starea de plebeu și proletar. Nici munca scri­sului nu d­ezășuește bunul trai. Sunt prea puțini acei care trăesc exclusiv din mun­ca lor literară. Ii putem nu­­măra pe degete. Trei, patru, cinci, cel mult zece. La o țară de douăzeci milioane de lo­cuitori sunt prea puțini, in­finit de puțini, numărul lor este atât de mic, încât nici nu poate fi băgat în seamă. Dacă punem problema astfel, pe scurt, a trăi din scris, nu vom găsi o definiție cuprin­­zătoare calității de scriitor. Mateiu I. Caragiale a publi­cat trei cărți: un roman, un volum de versuri și o povesti­re fantastică. Prea puțin cantitativ, pentru a fi un scriitor mare. Dar calitativ foarte mult. Iată un criteriu. Bibliografia critică a lui Ma­teiu I. Caragiale este mai mare, ca număr de pagini, decât opera lui. Argumentul este prea puternic pentru a mai avea nevoe de o întărire. Dar firul acestei discuții poa­te fi luat mai de departe, și cu mai mult temeiu, Mihai Eminescu n’a trăit din poe­ziile lui și nici din lucrările literare în proză. A făcut ga­­zetărie, a trăit din gazetărie. Era gazetar. Poezia ? A spus el însuși „Poezie-sărăcie!“, și așa a rămas până în zilele de astăzi. Poezie scriind, sau gazetărie făcând, Mihai Emi­nescu a fost acelaș: pur, a­­palinic, înălțat peste vremel­nicie, vizionar al eternității. Mihai Eminescu nu s’a inte­resat de soarta poeziilor lui, publicate în volum, de­cât atunci când Titu Maiorescu l-a îndemnat. Se pot trage de aici mai multe concluzii: (Unbare in pag. ultimă) Port TRAIAN CORNESCU Gântec de soartă Dulce ca primăverile, Blîndă’n lumini ca luna, Fata din toate serile, Fata din totdeauna. Ochii mocnind, ca verile, Sub cer senin, furtuna. Fata din toate serile, Fata din totdeauna. Toamnă’mpărțind averile In vînt, și­ arzînd, cununa. Fata din toate serile, Fata din totdeauna. Albă de ger poverile iernii ’ntețind și struna, Fata din toate serile, Fata din totdeauna. Alta mereu și una, Veșnicind mîngîierile, Nemiloasa și buina ! Ea ne’nalță tăcerile, Ne’nțelege durerile Și ne farmecă’ntr’una ! Fata din toate serile, Fata din totdeauna... ȘTEFAN STǍNESCU (Urmare în pag. 8-a)

Next