Universul Literar, 1940 (Anul 58, nr. 28-52)

1940-07-06 / nr. 28

PROPRIETAR: SOC. AN. „UNIVERSUL“ BUCUREȘTI, BREZOIANU 23 DIRECTOR ȘI AC­TOR DELEGAT: STELIAN POPESCU înscrisă sub No. 163 Trib. Ilfov ABONAMENTE: autorități și instituții 1000 lei de onoare 500 .. particulari 250 .. REDACȚIA și administrația BUCUREȘTI I Str. Brezoianul 23-25 TELEFON 3.30.10 APARE SĂPTĂMÂNAL PREȚUL 5 LEI ANUL X­L­I­X • Nr. 28 SAMBATA 6 Iulie 1940 Redactor responsabil: MIHAI NICULESCU a fi premiant de CONSTANTIN NOICA Profesorii n’o spun întotdeauna, iar elevii n’o înțeleg aproape niciodată: a fi premiant nu reprezintă o răsplată pentru o activitate trecută, ci o apăsătoare consacrare pen­tru o activitate de mai târziu. In aparență, lucrul acesta nu interesează decât școala; în fapt, însă, el e din plin lă­muritor pentru unele din aspectele vieții noastre publice depășind cu mult cadrele școlii. Există o psihologie a premiantului — lucrul acesta e bine de spus, acum când s’a sfârșit cu distribuirea pre­miilor școlare — psihologie pe care, iarăși, școala nu face decât să o definească și agraveze, dar n’o păstrează doar pentru sine. Am întâlnit, în România vechilor politicieni, pe un ministru spunând: „eu sunt un intelectual și am anu­mite drepturi să vorbesc într’un fel ori altul, fiindcă am fost premiant“. Cum asta, premiul — în școală sau oriunde — îți dă drepturi? A fi bun și destoinic odată, te autoriză să ceri și să primești întotdeauna? Dar e tocmai pe dos. Cine s’a dovedit bun odată, s’a calificat pentru o nouă sarcină, pen­tru o nouă răspundere, pentru o nouă datorie. Și atâta tot. Este, în fapt, vechea poveste, la care nu ne gândim în­deajuns, a fiului risipitor și­ a fratelui său. Fiul risipitor e un netrebnic, foarte bine. Dar fratele său, omul cuminte, premiantul, supusul și ascultătorul, este el prin aceasta bun? Are el dreptul să fie mândru de ceea ce a făcut și să refuze dragostea sau să pizmuiască fericirea celui ce n’a făcut ca el? Adevăratul premiant, adevăratul răsplătit, e cel care s’a întors acasă și s’a pocăit. Cel care a stat acasă și a ascultat, trebue să dea de la el încă mai mult, tocmai pentru că a stat acasă și a ascultat. E o morală aspră, firește, aceasta a datoriei fără de capăt a celor buni și­ a răsplătirii celor cari n’au fost întotdeauna buni. Dar aceasta e morala creștinismului. Și aceasta ar trebui să fie morala oricărei societăți sănătoase sufle­tește. Ne poate place sau nu, ne poate stimula sau nu. Dar a fi bun înseamnă a înțelege cu adevărat că n’ai să fii niciodată îndeajuns de bun pentru ca să începi a primi în loc de-a continua să dai. S’o spunem deschis: n’am întâlnit destul de des, în lumea românească în care ne-a plăcut până acum să trăim, exemple cari să dovedească acceptarea fără rezerve a unei asemenea morale. Am întâlnit nemulțumiți, „nedreptă­țiți“, premianți cari nu-și aveau locul potrivit cu presu­pusele lor merite; dar oameni buni, cari să priceapă că le incumbă mai mult decât li se cuvine, am întâlnit doar în straturile cari n’au putut încă răsfni la suprafața vieții noastre publice.­­ Că n’a existat întotdeauna la noi criterii obiective de valorificare a oamenilor — se poate. Dar și acolo unde există criterii obiective se săvârșesc întâmplător nedrep­tăți. La Sorbona, în Franța, nu ajunge decât cel care­ a luat, la sfârșitul studiilor sale universitare, mențiunea „très honorable“. înseamnă aceasta că nu sunt lăsați de o parte mulți dintre cei buni ? Deci nu criteriile obiective — pe cât pot fi ele de obiec­­tive — hotărăsc de buna întocmire profesională și morală a unei societăți. Există și alte criterii, mai ales alte cri­terii, lăuntrice conștiinței. Potrivit lor, nu locul la care ai ajuns îți califică valoarea, ci tensiunea morală la care trăești. A fi premiant înseamnă, mult mai des decât ar trebui, o destindere morală, o vinovată ieșire în lupta cu sine. Cine știe dacă țara noastră n’are prea mulți premianți! _­­ —1 — . 1­0 I­mm, (Urmare în pag. 2-a) ...Și un alt înțeles al eroismului de Costin I. Murgescu " ~ ~ Biografiile romanțate au desigur multe păcate față de canoanele culturii; circulația chiar și-o datorește prea pu­țin, liniilor mari educative care s’ar putea desprinde din lectura lor. In măsura în care cultivă însă un anume sector din do­meniul cuceririlor umane (ca­talogul biblioteciii „Energia“ exemplifică și rezumă, oare­cum) aceste cărți nu satisfac numai o facilă curiozitate a cetitorului, ci relevă în acelaș timp o interesantă concepție a eroismului. Nu mai este vorba de con­cepția romantică a­ eroismu­lui, creiată de legende sau fapte izolate de arme. Intr’un fel, eroismul căpătase în a­­ceastă concepție înțelesul aventurii eroice, care ca orice aventură este un gest de supremă disperare. Se uită însă că disperarea și eroismul nu pot sta prea ușor alături, prima fiind uneori atitudinea oamenlor slabi, depășiți de e­­venimente și copleșiți de „timp“ —■ în timp ce erois­mul este dimpotrivă, stăpâni­rea conștientă a evenimente­lor. Concepția romantică așa­dar, consacră o isbucnire de nebunie, splendidă din punct de vedere sentimental, dar absolut ineficientă. Ceea ce dă grandoare și sens unei jertfe este luciditatea ei. Ceea ce dă dimensiuni erois­mului este prelungirea jertfei în timp, este cantitatea de su­ferință pe care o acumulează. Cu alte cuvinte, eroismul este mai întâi o tragedie conștiinței și abia apoi o pro­­­blemă de existență; eroismul este chip în mod voit conti­­nuat în timp. Cetitorii care ar voi, pot să interpreteze astfel noțiunea de eroism pentru a înțelege pe un Peary, pe un Stanley Ș. a. Ei consacră eroismul ca o încătușarea în slujba unei idei a unui ideal — către care ca­lea poate fi tot atât de spi­noasă, cât și cea către moarte. Evident rândurile de mai sus, nu vor să conteste sfin­țenia și abandoarea „momen­telor mari“ de eroism pe care le înscrie istoria , ci numai să releveze, un astfel de eroism tot a­tât de sângeros, care im­pune tot atâtea ruperi și pră­bușiri și căruia nu i se pot refuza laurii. TALENTUL de OLGA GRECEANU Greu să spui ce e talent, și mai greu să faci pe cineva să înțeleagă că a avea talent nu înseamnă a fi artist Talentul nu e genialitate, e mai mult o îndemânare chiar se poate confunda cu în­și demânarea. Vorbesc acum numai de ta­lentul în pictură. Talentul nu are nimic co­mun cu concepția, cu sensibi­litatea, cu creația spirituală, talentul e pe o scară mult mai inferioară, se manifestă doar­­ ca o ușurință în meșteșug, ca un rafinament în executare, ca o dibăcie manuală, pe care nu­­ o are vecinul. Talentul cultivat, dat la școală, dă o superioritate în genul: ,,Prix de Rome“; ne­­c­ultivat, face din copilul talen­tat, un diletant, un pictor de salon, fiindcă se limitează la „manual“. Cafenelele din Paris, în deo­sebi din cartierul Montparnas­se al artiștilor, sunt pline de pictori și desenatori „cu ta­lent“. Ei apar în cafenele de cum se înserează, cu mapa­mic braț, cu capul gol, cu pipa în­tre dinți. Se așează la o masă și încep să desemneze pe toți cei ce stau la mesele dimpre­jur. Desemnează academic, sau cu ,,chic“, sau chiar cu oare­care originalitate, cu meșteșug și dibăcie, o figură după alta. Toți seamănă. Fiecare își poate recunoaște ochii, părul, nasul, gura, chiar poza mai fa­miliară. Desenatorul are ta­lent, dar n’are decât talent. In fiecare seară va repeti, a­­celaș exercițiu, schimbând, bi­neînțeles subiectul. Niciodată nu va greși o linie, nu va face o ștersătură, nu va fi acuzat de vreo disproporție. Toate liniile, toate umbrele, sunt la locul lor. Necăjit, sau bine mâhnit sau exuberant, dispus, vesel sau trist, bolnav sau sănătos, când desemnează, e acelaș. Ni­mic din sentimentul ce-l stă­­pănește sau trece în schițele lui, și tocmai aci e diferența între omul talentat și omul ar­tist. Talentatul nu suferă. E stă­pân pe mâna lui, știe să desem­neze, și cu cea mai mare ușu­rință, chiar cu o repeziciune uimitoare îți schițează un cap, o figură, un om în mișcare, un grup de oameni, o luptă cu cai, cu amazoane, cu soldați, o ser­bare­­ câmpenească, în sfărșit orice îi trece prin minte. Și aci se oprește toată arta lui, însăși ușurința cu care face o exprimare spontană, îi îngrădește arta. Nu are un entuziasm sin­cer. Nu-l atrage o figură mai mult decât cealaltă. Orice su­biect îi e indiferent, pentru că la fel va reuși. El nu alege. Artistul însă alege. El nu poate izbuti să realizeze tot ce-i stă în față. El caută o a­­nume figură, o anume linie, o anume lumină, și de cele mai multe ori, o anume stare su­fletească, în care să se com­placă, și în care să găsească și un îndemn pentru lucru. Artistul greșește, se supără, rupe o foaie după alta, șterge, reîncepe, corectează, e nemul­țumit, schimbă poza modelu­lui, se oprește, se crispează, se descurajează și în fine când o linie e așa cum a vrut-o, se li­niștește, se­­ calmează, apoi se entuziasmează, se pasionează, desemnează cu furie, cu patimă, reușește, e fericit. Artistul pen­tru a trece, în timp ce desem­nează, prin toate stările sufle­tești, înseamnă că și-a pus în mișcare tot sufletul, toată fiin­ța lui, cu toate gândurile lui, căutând un desemn, nu numai să exprime figura ce stă în fața lui, pe scaun, dar să ex­prime și ceva din psihologia lui. Omul talentat nu se uzează așa. E calm. Desemnează chiar cu gândul aiurea. Nimic din ce se petrece în el, nu va tre­ce în opera ce execută. Nu pentru că se stăpânește, dar pentru că nu e în stare. De unde și lipsa de personalitate. Numai artiștii au personali­tate. La ei, arta, nu se rezumă la o chestiune de educație a ochiului și a mânei, ci la chestiune de credință, de pă­o­reri, de convingeri, de tempe­rament și de cultură. In școală, foarte mulți elevi sunt talentați. Ei au mereu 10 la desemn. Mâna singură însă­­capătă nota zece. Odată ieșiți din școală nici nu se gândesc să urmeze pictura, fiindcă ni­mic nu-i atrage în artă. Se în­scriu la Drept sau la Medicină, pentru care au mai multă dis­poziție. Se prea poate că ele­vul cu nota 6 sau 7 să nime­rească la Belle-Arte. Nu fă­cea el desemne frumoase în școală dar poate că simțea de atunci în el o facultate deose­bită de a evoca o imagine, putere de invenție, o preocu­p­­are de nuanțe, de stări afec­tive, de elemente furnizate de percepțiunea lui emotivă, cari însă nu se puteau exprima pe hârtia albă a blocului nr. 3, unde trebuia într’un fel anume să­ se­ aștearnă­­ o frunză —de— acantă. Ce-i pasă talentatului de stări afective, de percepțiuni emotive, de putere de inven­ție, de colaborare între linie și ființa psihologică a artistu­lui ? El, desemnează, și desem­nează bine. I se spune să pic­teze, și pictează bine, cu înde­mânare. Nimeni nu-i poate găsi o greșală, dar vai! nimeni nu-l admiră. Dacă vrei să cu­noști dacă ai de a face cu un artist sau numai cu un talen­tat, nu-l pune să desemneze. Stai de vorbă cu ei. Părerile lui, aprecierile lui, entuzias­mul și nădejdile lui, ajung să știi că stai de vorbă cu un ar­tist. Restul, adică meșteșugul, îl va învăța la școală, sau poate chiar singur își va descoperi o teh­hnică potrivită, care va a­­vea și avantajul de a-i fi per­sonală. Așa a făcut genialul guin și numai Dwm­zen Gau­stie cât de lipsit de talent era de­săvârșitul artist Gauguin. ȘTEFAN DIMITRESCU Mărgică (Urmare în pagina 2) Cartea unui editor: iiimiiiimiimiimimiimimmiiiiimi înn­iiiiiiiiiiiiiii Hiiiiiii UIHN­ Hillllllll MII­­­­­I­­IMIN­ inillil MiKill MIMIM Huhilllllllll MIIImII­­­­llRlll IIMII­­IMHMII­­­­­I^ Nicolae 1. Ionnițiu de NICOLAE ROȘU In amintirile lui Léon Daudet am ci­tit mai de mult câteva pagini de caldă evocare prietenească referitoare la edi­torul E. Fasquelle. Mai acum câțiva ani apăruse o carte, de care s-a ținut sea­ma la vremea ei, a editorului bine cu­noscut Bernard Grasset. Editorul, în relațiunile lui cu scriitorii, își dovedea spiritul critic, realizat verbal, era un sprijinitor, un îndrumător chiar. Gloria lui, din acest punct de vedere, era ano­nimă, dacă nu se insita asupra merite­lor comerciale. Căci să ne înțelegem de la început, editorul nu este numai un negustor și un patron de atelier ti­pografic care primește, prelucrează, și vinde o marfă. Trebue să fie mai întâi un prieten devotat al scriitorului și un colaborator sincer al cititorului. Ne-am pus deci întrebarea, dacă mărturisirea de credință a unui editor nu este sortită să limpezească raportul dintre scriitor și cititor, de care­ depinde­­ în­ cea mai largă măsură destinul cărții. Pus, ca să zicem astfel, între ciocan și nicovală, între talentul și orientarea scriitorului pe de o parte, și între gustul cititoru­lui, editorul va trebui nu să prefere pe unul împotriva celuilalt, ci să prețuia­­scă literatura creatoare și originală, fă­când educația publicului. D. Nicolae Th. Ionnițiu conduce de multă vreme o e­­ditură, care a preluat și zestrea de fru­moasă tradițe a firmei „Minerva“; mai este și președintele Asociației Editori­lor din România. Citindu-i cu atenție cartea, îl vedem așezat pe linia acestei tradiții.. Acest lucru d-sa nu îi spune nicăiri, dar îl deducem foarte clar din conținutul cărții pe care o publică: „Despre­­ carte și slujitorii ei“ (Ed. Car­tea Românească, 1940). Unele edituri de mare faimă au inundat librăriile cu tra­duceri, de preferință din autori englezi. Nimeni nu se îndoește de valoarea cul­turii engleze, dar aceste traduceri, fă­cute fără alegere și simț critic, erau sor­tite senzaționalului și amuzamentului frivol care se așează­­ la periferia lite­raturii; altele au prețuit prea mult ac­tualitatea, încurajând după cum era și firesc, pe autorii tineri, dar au neglijat valorile consacrate ale culturii autoh­tone care își trăiau destinul cenușăre­­sei din poveste. D. Nicolae Th. lom­ițiu a rămas pe vechiul drum, și fără îndoia­lă­­ că este cel mai folositor culturii. Dacă nu l-ar fi urmat, n’am fi avut astăzi mai multe ediții din poeziile lui Gh. Coș­­buc și Va­sile Alecsandri, nici basmele și legendele lui Petre Ispirescu, nici po­veștile lui Ion Creangă, nici teatrul lui Vasile Alecsandri nu ar fi fost pus ia­răși în circulație. Iar traducerile, câte au fost, au început cu Divina Comedie a lui Dante, în versiunea lui Gh. Coș­­buc și au continuat cu Uiada lui Ho­mer. Dar ce somptuoasă tipăritură fost opera lui Dante, împodobită în tra­a­ducerea românească cu gravurile pri­mei ediții­ venețiene. Un editor, când își mărturisește con­tribuția lui la promovarea culturii, tre­bue să răspundă și la alte întrebări de­cât acele limpezite mai sus. Care sunt scriitorii descoperiți și fixați în aten­ția publicului? Căci, după cum spune d. N. Th. Ionnițiu, „există în fiecare editor, ca în sufletul oricărui critic au­tentic, dorința întotdeauna vie a desco­peririi unui talent de care să se lege nu numai o izbândă editorială, dar mai ales, o consacrare care i se datorește“. Cu această năzuință pășim la adevărata misiune a editorului. „Nu o izbândă edi­torială, ci o consacrare“, ni se spune, și repetarea noastră nu este de prisos. Pentru aceasta nu este nevoe de o dac­tilografă sau de un cenzor oarecare, pretențios și ridicol, care să citească și să aprecieze un manuscris, ci de un co­mitet de lectură, alcătuit din scriitori și critici,­­din oameni ai cărților și ai scri­­sului. Iată cine reprezintă criteriul se­lecției. Manuscrisul trecând astfel prin această filieră și ajungând în mâna e­­ditorului, rămâne așa cum a fost încre­dințat, fără amputări și rectificări ce se pot impune de o anumită politică e­­ditorială. In sfârșit, carea a apărut. Vin criticii și cititorii.

Next