Universul Literar, 1940 (Anul 58, nr. 28-52)
1940-07-06 / nr. 28
PROPRIETAR: SOC. AN. „UNIVERSUL“ BUCUREȘTI, BREZOIANU 23 DIRECTOR ȘI ACTOR DELEGAT: STELIAN POPESCU înscrisă sub No. 163 Trib. Ilfov ABONAMENTE: autorități și instituții 1000 lei de onoare 500 .. particulari 250 .. REDACȚIA și administrația BUCUREȘTI I Str. Brezoianul 23-25 TELEFON 3.30.10 APARE SĂPTĂMÂNAL PREȚUL 5 LEI ANUL XLIX • Nr. 28 SAMBATA 6 Iulie 1940 Redactor responsabil: MIHAI NICULESCU a fi premiant de CONSTANTIN NOICA Profesorii n’o spun întotdeauna, iar elevii n’o înțeleg aproape niciodată: a fi premiant nu reprezintă o răsplată pentru o activitate trecută, ci o apăsătoare consacrare pentru o activitate de mai târziu. In aparență, lucrul acesta nu interesează decât școala; în fapt, însă, el e din plin lămuritor pentru unele din aspectele vieții noastre publice depășind cu mult cadrele școlii. Există o psihologie a premiantului — lucrul acesta e bine de spus, acum când s’a sfârșit cu distribuirea premiilor școlare — psihologie pe care, iarăși, școala nu face decât să o definească și agraveze, dar n’o păstrează doar pentru sine. Am întâlnit, în România vechilor politicieni, pe un ministru spunând: „eu sunt un intelectual și am anumite drepturi să vorbesc într’un fel ori altul, fiindcă am fost premiant“. Cum asta, premiul — în școală sau oriunde — îți dă drepturi? A fi bun și destoinic odată, te autoriză să ceri și să primești întotdeauna? Dar e tocmai pe dos. Cine s’a dovedit bun odată, s’a calificat pentru o nouă sarcină, pentru o nouă răspundere, pentru o nouă datorie. Și atâta tot. Este, în fapt, vechea poveste, la care nu ne gândim îndeajuns, a fiului risipitor și a fratelui său. Fiul risipitor e un netrebnic, foarte bine. Dar fratele său, omul cuminte, premiantul, supusul și ascultătorul, este el prin aceasta bun? Are el dreptul să fie mândru de ceea ce a făcut și să refuze dragostea sau să pizmuiască fericirea celui ce n’a făcut ca el? Adevăratul premiant, adevăratul răsplătit, e cel care s’a întors acasă și s’a pocăit. Cel care a stat acasă și a ascultat, trebue să dea de la el încă mai mult, tocmai pentru că a stat acasă și a ascultat. E o morală aspră, firește, aceasta a datoriei fără de capăt a celor buni și a răsplătirii celor cari n’au fost întotdeauna buni. Dar aceasta e morala creștinismului. Și aceasta ar trebui să fie morala oricărei societăți sănătoase sufletește. Ne poate place sau nu, ne poate stimula sau nu. Dar a fi bun înseamnă a înțelege cu adevărat că n’ai să fii niciodată îndeajuns de bun pentru ca să începi a primi în loc de-a continua să dai. S’o spunem deschis: n’am întâlnit destul de des, în lumea românească în care ne-a plăcut până acum să trăim, exemple cari să dovedească acceptarea fără rezerve a unei asemenea morale. Am întâlnit nemulțumiți, „nedreptățiți“, premianți cari nu-și aveau locul potrivit cu presupusele lor merite; dar oameni buni, cari să priceapă că le incumbă mai mult decât li se cuvine, am întâlnit doar în straturile cari n’au putut încă răsfni la suprafața vieții noastre publice. Că n’a existat întotdeauna la noi criterii obiective de valorificare a oamenilor — se poate. Dar și acolo unde există criterii obiective se săvârșesc întâmplător nedreptăți. La Sorbona, în Franța, nu ajunge decât cel care a luat, la sfârșitul studiilor sale universitare, mențiunea „très honorable“. înseamnă aceasta că nu sunt lăsați de o parte mulți dintre cei buni ? Deci nu criteriile obiective — pe cât pot fi ele de obiective — hotărăsc de buna întocmire profesională și morală a unei societăți. Există și alte criterii, mai ales alte criterii, lăuntrice conștiinței. Potrivit lor, nu locul la care ai ajuns îți califică valoarea, ci tensiunea morală la care trăești. A fi premiant înseamnă, mult mai des decât ar trebui, o destindere morală, o vinovată ieșire în lupta cu sine. Cine știe dacă țara noastră n’are prea mulți premianți! _ —1 — . 10 Imm, (Urmare în pag. 2-a) ...Și un alt înțeles al eroismului de Costin I. Murgescu " ~ ~ Biografiile romanțate au desigur multe păcate față de canoanele culturii; circulația chiar și-o datorește prea puțin, liniilor mari educative care s’ar putea desprinde din lectura lor. In măsura în care cultivă însă un anume sector din domeniul cuceririlor umane (catalogul biblioteciii „Energia“ exemplifică și rezumă, oarecum) aceste cărți nu satisfac numai o facilă curiozitate a cetitorului, ci relevă în acelaș timp o interesantă concepție a eroismului. Nu mai este vorba de concepția romantică a eroismului, creiată de legende sau fapte izolate de arme. Intr’un fel, eroismul căpătase în această concepție înțelesul aventurii eroice, care ca orice aventură este un gest de supremă disperare. Se uită însă că disperarea și eroismul nu pot sta prea ușor alături, prima fiind uneori atitudinea oamenlor slabi, depășiți de evenimente și copleșiți de „timp“ —■ în timp ce eroismul este dimpotrivă, stăpânirea conștientă a evenimentelor. Concepția romantică așadar, consacră o isbucnire de nebunie, splendidă din punct de vedere sentimental, dar absolut ineficientă. Ceea ce dă grandoare și sens unei jertfe este luciditatea ei. Ceea ce dă dimensiuni eroismului este prelungirea jertfei în timp, este cantitatea de suferință pe care o acumulează. Cu alte cuvinte, eroismul este mai întâi o tragedie conștiinței și abia apoi o problemă de existență; eroismul este chip în mod voit continuat în timp. Cetitorii care ar voi, pot să interpreteze astfel noțiunea de eroism pentru a înțelege pe un Peary, pe un Stanley Ș. a. Ei consacră eroismul ca o încătușarea în slujba unei idei a unui ideal — către care calea poate fi tot atât de spinoasă, cât și cea către moarte. Evident rândurile de mai sus, nu vor să conteste sfințenia și abandoarea „momentelor mari“ de eroism pe care le înscrie istoria , ci numai să releveze, un astfel de eroism tot atât de sângeros, care impune tot atâtea ruperi și prăbușiri și căruia nu i se pot refuza laurii. TALENTUL de OLGA GRECEANU Greu să spui ce e talent, și mai greu să faci pe cineva să înțeleagă că a avea talent nu înseamnă a fi artist Talentul nu e genialitate, e mai mult o îndemânare chiar se poate confunda cu înși demânarea. Vorbesc acum numai de talentul în pictură. Talentul nu are nimic comun cu concepția, cu sensibilitatea, cu creația spirituală, talentul e pe o scară mult mai inferioară, se manifestă doar ca o ușurință în meșteșug, ca un rafinament în executare, ca o dibăcie manuală, pe care nu o are vecinul. Talentul cultivat, dat la școală, dă o superioritate în genul: ,,Prix de Rome“; necultivat, face din copilul talentat, un diletant, un pictor de salon, fiindcă se limitează la „manual“. Cafenelele din Paris, în deosebi din cartierul Montparnasse al artiștilor, sunt pline de pictori și desenatori „cu talent“. Ei apar în cafenele de cum se înserează, cu mapamic braț, cu capul gol, cu pipa între dinți. Se așează la o masă și încep să desemneze pe toți cei ce stau la mesele dimprejur. Desemnează academic, sau cu ,,chic“, sau chiar cu oarecare originalitate, cu meșteșug și dibăcie, o figură după alta. Toți seamănă. Fiecare își poate recunoaște ochii, părul, nasul, gura, chiar poza mai familiară. Desenatorul are talent, dar n’are decât talent. In fiecare seară va repeti, acelaș exercițiu, schimbând, bineînțeles subiectul. Niciodată nu va greși o linie, nu va face o ștersătură, nu va fi acuzat de vreo disproporție. Toate liniile, toate umbrele, sunt la locul lor. Necăjit, sau bine mâhnit sau exuberant, dispus, vesel sau trist, bolnav sau sănătos, când desemnează, e acelaș. Nimic din sentimentul ce-l stăpănește sau trece în schițele lui, și tocmai aci e diferența între omul talentat și omul artist. Talentatul nu suferă. E stăpân pe mâna lui, știe să desemneze, și cu cea mai mare ușurință, chiar cu o repeziciune uimitoare îți schițează un cap, o figură, un om în mișcare, un grup de oameni, o luptă cu cai, cu amazoane, cu soldați, o serbare câmpenească, în sfărșit orice îi trece prin minte. Și aci se oprește toată arta lui, însăși ușurința cu care face o exprimare spontană, îi îngrădește arta. Nu are un entuziasm sincer. Nu-l atrage o figură mai mult decât cealaltă. Orice subiect îi e indiferent, pentru că la fel va reuși. El nu alege. Artistul însă alege. El nu poate izbuti să realizeze tot ce-i stă în față. El caută o anume figură, o anume linie, o anume lumină, și de cele mai multe ori, o anume stare sufletească, în care să se complacă, și în care să găsească și un îndemn pentru lucru. Artistul greșește, se supără, rupe o foaie după alta, șterge, reîncepe, corectează, e nemulțumit, schimbă poza modelului, se oprește, se crispează, se descurajează și în fine când o linie e așa cum a vrut-o, se liniștește, se calmează, apoi se entuziasmează, se pasionează, desemnează cu furie, cu patimă, reușește, e fericit. Artistul pentru a trece, în timp ce desemnează, prin toate stările sufletești, înseamnă că și-a pus în mișcare tot sufletul, toată ființa lui, cu toate gândurile lui, căutând un desemn, nu numai să exprime figura ce stă în fața lui, pe scaun, dar să exprime și ceva din psihologia lui. Omul talentat nu se uzează așa. E calm. Desemnează chiar cu gândul aiurea. Nimic din ce se petrece în el, nu va trece în opera ce execută. Nu pentru că se stăpânește, dar pentru că nu e în stare. De unde și lipsa de personalitate. Numai artiștii au personalitate. La ei, arta, nu se rezumă la o chestiune de educație a ochiului și a mânei, ci la chestiune de credință, de păoreri, de convingeri, de temperament și de cultură. In școală, foarte mulți elevi sunt talentați. Ei au mereu 10 la desemn. Mâna singură însăcapătă nota zece. Odată ieșiți din școală nici nu se gândesc să urmeze pictura, fiindcă nimic nu-i atrage în artă. Se înscriu la Drept sau la Medicină, pentru care au mai multă dispoziție. Se prea poate că elevul cu nota 6 sau 7 să nimerească la Belle-Arte. Nu făcea el desemne frumoase în școală dar poate că simțea de atunci în el o facultate deosebită de a evoca o imagine, putere de invenție, o preocupare de nuanțe, de stări afective, de elemente furnizate de percepțiunea lui emotivă, cari însă nu se puteau exprima pe hârtia albă a blocului nr. 3, unde trebuia într’un fel anume să se aștearnă o frunză —de— acantă. Ce-i pasă talentatului de stări afective, de percepțiuni emotive, de putere de invenție, de colaborare între linie și ființa psihologică a artistului ? El, desemnează, și desemnează bine. I se spune să picteze, și pictează bine, cu îndemânare. Nimeni nu-i poate găsi o greșală, dar vai! nimeni nu-l admiră. Dacă vrei să cunoști dacă ai de a face cu un artist sau numai cu un talentat, nu-l pune să desemneze. Stai de vorbă cu ei. Părerile lui, aprecierile lui, entuziasmul și nădejdile lui, ajung să știi că stai de vorbă cu un artist. Restul, adică meșteșugul, îl va învăța la școală, sau poate chiar singur își va descoperi o tehhnică potrivită, care va avea și avantajul de a-i fi personală. Așa a făcut genialul guin și numai Dwmzen Gaustie cât de lipsit de talent era desăvârșitul artist Gauguin. ȘTEFAN DIMITRESCU Mărgică (Urmare în pagina 2) Cartea unui editor: iiimiiiimiimiimimiimimmiiiiimi înniiiiiiiiiiiiiii Hiiiiiii UIHN Hillllllll MIIIIMIN inillil MiKill MIMIM Huhilllllllll MIIImIIllRlll IIMIIIMHMIII^ Nicolae 1. Ionnițiu de NICOLAE ROȘU In amintirile lui Léon Daudet am citit mai de mult câteva pagini de caldă evocare prietenească referitoare la editorul E. Fasquelle. Mai acum câțiva ani apăruse o carte, de care s-a ținut seama la vremea ei, a editorului bine cunoscut Bernard Grasset. Editorul, în relațiunile lui cu scriitorii, își dovedea spiritul critic, realizat verbal, era un sprijinitor, un îndrumător chiar. Gloria lui, din acest punct de vedere, era anonimă, dacă nu se insita asupra meritelor comerciale. Căci să ne înțelegem de la început, editorul nu este numai un negustor și un patron de atelier tipografic care primește, prelucrează, și vinde o marfă. Trebue să fie mai întâi un prieten devotat al scriitorului și un colaborator sincer al cititorului. Ne-am pus deci întrebarea, dacă mărturisirea de credință a unui editor nu este sortită să limpezească raportul dintre scriitor și cititor, de care depinde în cea mai largă măsură destinul cărții. Pus, ca să zicem astfel, între ciocan și nicovală, între talentul și orientarea scriitorului pe de o parte, și între gustul cititorului, editorul va trebui nu să prefere pe unul împotriva celuilalt, ci să prețuiască literatura creatoare și originală, făcând educația publicului. D. Nicolae Th. Ionnițiu conduce de multă vreme o editură, care a preluat și zestrea de frumoasă tradițe a firmei „Minerva“; mai este și președintele Asociației Editorilor din România. Citindu-i cu atenție cartea, îl vedem așezat pe linia acestei tradiții.. Acest lucru d-sa nu îi spune nicăiri, dar îl deducem foarte clar din conținutul cărții pe care o publică: „Despre carte și slujitorii ei“ (Ed. Cartea Românească, 1940). Unele edituri de mare faimă au inundat librăriile cu traduceri, de preferință din autori englezi. Nimeni nu se îndoește de valoarea culturii engleze, dar aceste traduceri, făcute fără alegere și simț critic, erau sortite senzaționalului și amuzamentului frivol care se așează la periferia literaturii; altele au prețuit prea mult actualitatea, încurajând după cum era și firesc, pe autorii tineri, dar au neglijat valorile consacrate ale culturii autohtone care își trăiau destinul cenușăresei din poveste. D. Nicolae Th. lomițiu a rămas pe vechiul drum, și fără îndoială că este cel mai folositor culturii. Dacă nu l-ar fi urmat, n’am fi avut astăzi mai multe ediții din poeziile lui Gh. Coșbuc și Vasile Alecsandri, nici basmele și legendele lui Petre Ispirescu, nici poveștile lui Ion Creangă, nici teatrul lui Vasile Alecsandri nu ar fi fost pus iarăși în circulație. Iar traducerile, câte au fost, au început cu Divina Comedie a lui Dante, în versiunea lui Gh. Coșbuc și au continuat cu Uiada lui Homer. Dar ce somptuoasă tipăritură fost opera lui Dante, împodobită în traaducerea românească cu gravurile primei ediții venețiene. Un editor, când își mărturisește contribuția lui la promovarea culturii, trebue să răspundă și la alte întrebări decât acele limpezite mai sus. Care sunt scriitorii descoperiți și fixați în atenția publicului? Căci, după cum spune d. N. Th. Ionnițiu, „există în fiecare editor, ca în sufletul oricărui critic autentic, dorința întotdeauna vie a descoperirii unui talent de care să se lege nu numai o izbândă editorială, dar mai ales, o consacrare care i se datorește“. Cu această năzuință pășim la adevărata misiune a editorului. „Nu o izbândă editorială, ci o consacrare“, ni se spune, și repetarea noastră nu este de prisos. Pentru aceasta nu este nevoe de o dactilografă sau de un cenzor oarecare, pretențios și ridicol, care să citească și să aprecieze un manuscris, ci de un comitet de lectură, alcătuit din scriitori și critici,din oameni ai cărților și ai scrisului. Iată cine reprezintă criteriul selecției. Manuscrisul trecând astfel prin această filieră și ajungând în mâna editorului, rămâne așa cum a fost încredințat, fără amputări și rectificări ce se pot impune de o anumită politică editorială. In sfârșit, carea a apărut. Vin criticii și cititorii.