Universul Literar, 1941 (Anul 59, nr. 28-52)

1941-07-05 / nr. 28

PROPRIETAR: SOC. AN. „UNIVERSUL" BUCUREȘTI, BREZOIANU 28 DIRECTOR ȘI AC­TOR DELEGAT, STELIAN POPESCU înscrisă sub No. 163 Trib. Ilfov ABONAMENTE» autorități ț­ Instituții 1000 UII de onoare 500 ,­ particulare 250 „ REDACȚIA 91 ^ADMINISTRAȚIA BUCUREȘTI I Str. Bresoianu 23-25 TELEFON 3.30.10 APARE SĂPTĂMÂNAL PREȚUL 5 LEI ANUL L­A Nr. 28 SAMBATA 5 Iulie 1941 Redactor responsabil: MIHAI NICULESCU ORIO VERGANI Și de atâtea ori, aceeași în­trebare a "Continuat să stârnea­scă aceleași nedumeriri, ace­leași probleme care se pun cri­ticei sau­­ esteticei, care este li­­m­ta între poezie și proză, în­tre imaginea cu sonorități și dulci evocări, își fantezia boga­tă, cu ample cântece totuși, din nuvelă, povestire sau ro­man ? Chiar dacă nu poate să răs­pundă din întregime la o ase­menea­­ întrebare, scriitorul Orio Vergani știe s-o rezolve prin cărțile sale, care pot alcă­tui oricând iin material viu și colorat pentru cercetările lite­rare din acest domeniu. Diversitatea isia­­ este nemăr­ginită ; temele îi sunt bogate. Și le culege de oriunde: de pe stradă, din cafenea, de la un teatru popular, din Italia, de pe continentul nostru sau de aiurea. Este un explorator neo­bișnuit al tainelor vieții. Din ele îmbină fragmente de ta­blouri și uneori galerii mari, formate din schițe mici, dar concludente pentru viziunea ce voește să redea. Nuvelele, fabulele sale tea­trale, jocurile de cuvinte al­teori, aforismele, în s­fârșit ro­manele, au acelaș cadru, dar mai ales reușesc să redea o at­mosferă, o tonalitate cel puțin din viața modernă. Prin aceasta, se deosebește în total de confrații lui din Ita­lia. Critica din patria­ sa a voit, însă, să-l asemuiască oarecum cu Paul Morand. O greșală mare, Vergani nu aleargă după reportajul literar sau istoric, care trebue să fie anume cu­les din cele cin­ci continente. El își urmărește numai jocul său poetic, care este când fante­zist, când impregnat de cel mai crud realism. Din romanele pe care le-a publicat, se pot desluși liniile ce apar mereu, deși altfel dis­puse, în literatura lui Orio Vergani. Un scriitor care satisface deopotrivă pe iubitorul de poe­zie, precum și pe amatorii de aventuri, de fantastic și de viața trepidantă a societăților omenești din vremea noastră. Calități care i-au ajutat, de mult, să treacă hotarele penin­sulei italice, căreia îi aparține în acelaș timp, prin tempera­mentul liric și viziunea colora­tă a lumii. C. N. NEGOIȚĂ Orio Vergani U­­n scriitor nu trebue să se­­ considere un om care oferă un prânz prietenilor săi sau la diferiți invitați, ci mai­­ de­grabă o ospătărie care oferă masă bună, unde fiecare este bine primit pentru banu­l său. Se știe prea bine că în pri­mul caz, poate găti invitaților săi orice dorește și că, fie masa mediocră ori proastă, ei nu pot, din politeță decât să o laude. Dar nu acesta este cazul unei bune ospătarii. Acolo, cine plă­tește, voește ca gustul său, ori­cât de delicat sau bizar, să fie satisfăcut, și dacă un singur fel îi impresionează neplăcut cerul gurii, pretinde să critice amar­nic prânzul și să-ți dea dracu­lui”. Acestea le spune H. Fiel­ding la începutul unui roman al său. TVR ai poate atunci un scriitor ș * să se retragă în „turnul său de fildeș” ? Cine să-i dea dreptul acesta ? Sau arta fiind aristocratică, ea se adresează celor ce prin aristocrația gân­dului sunt îndreptățiți a pre­tinde delicatețea concepției , alcoolo unde ei aduc delicatețea înțelegerei. Câți cititori și câți scriitori n’ar mai trebui să fie, atunci, scriitori și cititori. D­­ar­ăși cum ar putea avea ci­­neva dreptul să gândească astfel, fără teamă, și să emită, definitive, asemenea păreri. ■p­oate e mai bine să spunem * deci că opera unui autor este muzeul unui colecționar, unde nu oricine poate intra, dar când intră, are dreptul să pretindă acelaș schimb. Față de vulgul rămas, auto­rul își poate confecționa turnul său. Și e desigur mai bine așa. Adevărata filozofie constă în a-ți bătea joc de filozofie” gândea cândva Pascal. Cu alte cuvinte, a filozofa fără a-ți bate joc de această știință, este a nu face nimic. Sau exagerează prea subtilul gânditor, u­­n șef indian din noul con­­tinuent, pe vremea când abea fusese descoperit, con­damnat să fie ars de viu, a întrebat pe călugărul pus în ultimul moment să-l conver­tească : „Sunt oameni albi, în minunatul loc ce-mi descrii”. „Desigur”, veni răspunsul „dar numai din cei ce s’au arătat drepți și bunii”. Indignat india­nul a strigat atunci: Cei mai buni dintre voi nu sunt nici drepți, nici buni. Nu doresc să merg într’un loc în care să se găsească o singură ființă din această rasă. Insă nicăeri albii nu erau primiți altfel decât ca zei buni și iu­biți. Dar numai la început! De ce ? V VICTOR POPESCU izionari aii timpurilor ce aveau să vină, și pe care istoria nu le-a des­­mințit,­­conducătorii mișcării de redeșteptare națională dela 1848 nu îngăduiau în ruptul capului o apropiere de Rusia,. Prikneijid­ila ,o presimțeam­, că de aiodle înainta, cu pași repezi. Unirea, marea unire, n’avea nevoie de concursul muscă­­lesc. Și­­­zolarea de colosul barbar ar fi fost visul de aur al­ românismului. Izolare care astăzi se înfăptuiește nu numai pe cale politică sau diploma­­tică, ci și pe cale teritorială, opoarele au matca lor sufletească, pe care n’o pot înăbuși vremelnicele schimbări de hotare. In acea­stă albie a râurilor și apelor mari se strâng toate năzuin­țele, iar respirația firească a spiritului nu mai tânjește în clipa când pieptul națiunii se deisbară de cercurile de fier ase­netice.tuturor opreliștelor ve­S­uferința, dureros de dulcea suferință a poe­tului nostru își găsește admirabilă justificare prin virtuțile tari ce știe a isca, dar mai ales prin oțelirea su­fletului, pregătitoare pentru marile încercări. Altminteri nici rodul suav al biruinții nu l-am aprecia și nici dru­mul pentru izbândă nu am putea să-l străbatem. FAVONIUS o controversă teoretică de AL. RUSUIOCEANU Intr’un interview al d-lui Jalea, de curând apărut în „Universul literar­”, cititorii acestei reviste au putut găsi, pe lângă o serie de intere­sante mărturisiri și reflexii ale artistului în legătură cu arta sa, o discuție, nu lipsită de milei tăișuri, prin care d­ Jalea răspunde la obiecții formulate de „un critic”, cu privire la tehnica sculpturii sale. O discreție excesivă sau poa­te un sentiment de înal­tă indulgență l-­au împiedicat pe artist de a desvălui citi­torilor numele criticului vi­­z­at. Mărginindu-se a califica obiecțiile drept „aproape o controversă teoretică” și a­­dăugând reticența că nu tre­bue dată prea multă impor­tanță acestei controverse, d. Jalea se străduiește totuși să explice și să exemplifice, pentru a se apăra de ceea ce d-sa numește „acuzația de echivoc tehnic”. Criticului vizat nu-i plac însă echivocurile nici în artă și ni­ci în discuție. De aceea se desvălue acum singur și aduce aleea lămuririi, care poate nu vor fi fără folos nici pentru discuția în sine și nici pentru „controversa teoretică” de care este vorba. In ce stă această contro­versă, care a trezit, mai mult decât mă așteptam, suscep­tibilitatea d-lui Jalea? Intr’un articol, elogios de altfel, pe care l-am publicat de curând în „Revista Fun­dațiilor Regale”, scriam des­pre d­ Jalea rândurile urmă­toare, care — trebue să măr­turisesc — vizau nu numai tehnica în sine a artistului, dar și un mod de a înțelege sculptura, legat de anume procedee tehnice: „Această căutare de a sen­sibiliza plastica — spuneam, — de a o subordona efectelor de pitoresc, îngăduie artistu­lui să obțină câteodată lu­crări fericite, cum sunt cele patru figuri de Apostoli, să­pate în piatră, în expoziția de acum, dar uneori îl duce și la confuzii de tehnică, în care ar fi foarte greu să mai regăsim sensul clasic al sculpturii. Astfel, în câteva reliefuri cu subiecte legen­dare, care sunt scobite în materie, pentru a da impre­ „CULTURILE“ $1 CULTURA NOASTRA Câteva cuvinte despre estetismul rafinat și hedamie al unei anumite culturi — căreia un filosof de geniu ca Spen­gler îi prevedea sfârșitul, și pe care un Henri Massis în­cerca să o apere în bine­­ amincisanta sa „Défense de l'Occi­­dent" —, sunt cu necesitate, pentru cititorul român, câteva cuvinte despre cultura franceză. Cineva o­ denumea nu de mu­lt, editură tipizcrită, opunând-a culturii germane a cărei caracteristică este de a fi catalizatoare. Pentru gânditorul român — profesorul Tudor Vianu —­ cara­cteris­ticca geniului francez ,este încrederea nemărginităț­ib'­­forță)© sdțe pro­prii, trecute prin puternicele încercări ale unuiui scepticism aproape cinic. Francezul se este­ moștenit cr, netăgăduiți aii spiritului atic. Ca și în mintea unui atenian antic, în cuge­tul francezului se formulează odată cu conștiința superiori­tății sale intelectuale, disprețul x nemai sacit pentru­ popoarele restului lumii — barbarii antichității. Și numai „educației frumoase” a iranicezui­rii, politeții sale proverbiale, se datorește amabilitatea cu care acceptă să trateze pe orișicine- Este în larga solicitudine și îngăduință arătată, o dovadă mai mult de­­ orgol­ilul său, stăpânit și dis­tant. Germanii c­u preferat întotdeauna rigiditatea spartană, supleței ateniene. Ciorba neagră a disciplinei sociale lace­­demonienie este mai plăcută sănătății sale dure, decât felurile savante, de „gourmets”, ale­­ liberalismului pervertit și capricios. Cultura franceză pronunțându-se în favoarea unei elite, unei aristocrații intelectuale, neglijează tipul general ome­nesc, renunță la ameliorarea mediocrității și la meidiocri­­­­zarea sub-aotaților. Cultura germană cultivând valorile progresului tehnic, ne­cesar supunerii materiale a naturii­, cuceririi au orice preț (atitudinea antbasică din forceifia lui Braigai), este mai puțin preocupată de soarta omeniei di­n om, cât de randamentul social și tehnic al fiecăruia, sub forme uneori extreme: mili­tarismul. Totuși perspectivele­­t mai adanci ale tumora din spiritele elevate fie ele dincolo sau dincoace de Rhin, lasă să se întrevadă un ideal umanist urmărit continuu: acolo stăpânul unui sens hedanic­ superior al vieții,­­estetul tip A, sia de sculptură din daltă, d-sa aplică un modelaj plas­tic în care caută a obține e­­fectele de pitoresc ale sculp­turii turnate”. Iar mai de­parte, pentru a fi mai expli­cit, adăugam : „Un aseme­nea procedeu — ca să vor­besc de clasici — l-ar fi su­părat pe Michelangelo, care nu glumea cu meșteșugul său. Sculptura, spunea el în termenii cei mai scurți posi­bili, e sau a scoate sau a pune. A scoate, adică a sculpta cu dalta, a pune, adică a mo­dela cu mâna. A pune și a scoate în acelaș timp, e poate prea mult pentru sculptura adevărată și înseamnă mai degrabă a sacrifica sensul ei esențial pentru efecte lătu­ralnice”. Acuzația deci, — dacă tre­bue numită astfel — erai, nu că d. Jalea n’ar cunoaște „canonul” sculpturii lui Mi­chelangelo (nu mi-ai și fi pu­tut îngădui o astfel de pre­supunere), dar cunoscân­­du-l, ca toată lumea d. Jalea nu ezită totuși de a (Urmare în pag. 3-a) din jurnalul lui Kierkegaard) dincoace stăpânul cunoștinței lumii și acțiunii asupra ei, cuceritorul. Geniul Franței se numește Watteau, Verlaine, Baudelaire sau Mallarmé­ Geniul german se cheamă Faust, dar și Siegried. Rețația primului și spada celui de al doilea fuziom­eiază câte­odată în credința misionaristă a luii Parsifal, aneist iluminat apos­tol al ces­monismului. Dior e impasibil ca sărmanul Lélian să fuzioneze cândva cu cavalerul î­mplătoșat al onoarei nibelunge. Cultura germană, sa spus, pornește de la desvo­ltarea la maximum posibil, a calităților neamului, luat în totalitatea sa. De aceea și rostul ei d­e catalizator, pe care contactul oricărei culturi minore cu cea germană, l-a evidențiat. Cul­tura franceză pornește de l­a negarea simțului comun. De aici accentuarea lațurilor ei negrdrii­ Vietei, non-conformiste., Tânăra noastră cultură croită pe măsura unui occiden­t ipotetic, nu prezintă nici temeinicele baze de spiritualism materialist — dacă se poate spune —­­altfel cum s'a­r putea numi acea terorizantă „Kultur” a mașactismu­lui pe baze epistemologice?) — nici nivelul superior necesar pentru ca atitudinea de amabil designist să fie sinceră. Așteptând­­ să ajungem la al doilea, refuzăm pe primul. Am putea totuși menține din fiecare câte ceva- Aspirația la depășirea tuturor experiențelor, pe care o relevă francezii, ne-ar putea învăța că nu putem disprețui decât ceea ce am încercat, și că nu n­e putem dispensa decât de ceea ce am făcut dovada că posedăm. Iar din spiritul de cucerire german, dacă n­u putem asimila mare luam, avem de câș­tigat de pe urma exemplului unei putori, bazate pe ex­ploatarea tuturor energiilor. Pe urmă abia­­ avem dreptul să ne gândim la realizarea unui­ nou tip de omenie, tipul omu­lui românesc, pe care nud vom putem­ impune atenției uni­versale, decât atunci când se va putem­ valorifica mai întâi energetic. Altfel umanitatea noastră specifică riscă i să rămână ano­nimă. Iar izbucnirile imperialismului noistrui spiritual, ridicule. Alt rost, cultura la noi nu care dreptul să aibă. ION FRUNZETTI wty : ANATOL VULPE Cetatea Allbă Leon Bloj de STELIAN TECUCIANU „...Ci Domnul igrăi către Sa­tan , de unde vii ? Iar Satan răspunse Domnului și zise : am dat târcoale pe pământ și am hoinărit prin el”. ...Și hoinărind el așa și dând târcoale pe pământ, fără oboseală, pe la sfârșitul seco­lului trecut, a dat de un su­pus al Domnului la care nu-i trimisese Domnul ca să-l în­cerce, ci pe care îl chemase chiar el, omul. Omul se naște undeva în Franța pe la mijlo­cul secolului trecut și se nu­mește Léon Bloy. Trecerea sa prin viața și literatura fran­ceză apare contemporanilor săi ca o cometă amenință­toare, ca un meteor sau ca un neînțeles joc de artificiu. Ne­înțeles din păcate și de lite­rați, pentru fondul său teolo­gic, și de teologi, pentru for­ma sa literară. Totuși, o o­­rânduire dreaptă, l-ar așeza în primul rând printre teo­logi și numai apoi, printre li­terați. El însuși de altfel, pre­tinde de când își începe „Jurnalul“, a fi un literat, ci un pelerin al creștinismului absolut“. C’est un secret entre Dieu et moi”, șoptește el cu disperare odată, în febra gân­durilor sale. Și de atunci, de când își dă seama de acest mister, își dedică Întreaga viață destregării lui. De acum, totul va fi o continuă ascen­siune, iar literatura nu-i va servi decât ca un mijloc ac­cidental de mimică a acestei lupte și ea va fi în profesia de credință a curioasei sale arte poetice, un nesfârșit a­­min. „Si l’art est dans mon bagage — își rezolvă el po­ziția în „La femme pauvre” — tant pis pour mai. II ne me reste que l’expédient de met­­tre au service de la Verité ce qui m’a été donné par le Men­­sonige. Ressource précaire et damgereuse car le propre de l’Art c’est de fașonner des Dieux”. Este sigur din acest crez, că dacă Bloy s’ar fi născut acum 19 secole jumătate, n’ar fi fost în niciun fel artist, ar fi fost poate însă unul din a­­postolii. Cui ar mai putea pă­rea curios atunci stilul litur­gic, procesional, al acestui tru­st solitar care se simte a­­tras mai imperios de o gravi­tație a cerului decât de una a pământului ? Nimănui mai departe decât contemporani­lor săi, comozi creștini prin hereditate cum ar spune Ber­­diaeff. Lor le-a fost greu să înțeleagă că printre ei s’a născut rovul lor național, se­tos nu atât a expira păcatele lui, cât alle lor. „Ils sont pleins de terre com­me Ies idoles” îi identifică Bloy. Totuși, el nu încetează să invoce, așa cum poeții invocă muzele, toate durerile și toate chinurile. „N­ y a emviran une dizaime d'an­­nées avant toutes mes effra­­yantes aventures — scrie el în 1885 — je passais mes jours et mes nuits â faire une prière unique. Je desmandais conti­­nuellement . Dieu qu’il m’en­­voyait des peines extraordi­­nairres, énormes, des tour­­m­ents exquiis et qu’ainsi j’exprasse pour tous ceux que j’aimais, que j’aime­­rais ou que je devrais aimer quels qu’ils fusisent, y compris des assassins et ses prosti­­tuées”. Este abandonul apos­tolic al unui Iov care e Iov nu pentru că așa a vrut Dum­nezeu, ci pentru că așa vrea el. Dar pentru că el a vrut-o și Dumnezeu a consimțit. Și avatarul i s’a împlinit. De acum, existența acestui om care a avut tot atât de pu­țini bani ca și Dostoevski, care n’a avut niciodată vre-o me­serie remunerată, e un mira­col, începând cu instabilita­tea materială a existenței care îl face să scrie prietenului său Barbey : „je suis sur, que tout compte fait, je n’ai pas man­­gé plus de quatre mois en un an”, toate mizeriile l-au în­cercat. Iar el s-a mulțumit în acest timp să-și întreție exis­tența din expediente cerești. De sus de altfel, a așteptat el întotdeauna totul: „Excepté Dieu, tout, m’est egal”. Așa se face, că a neglijat până în­­tr’atâta opinia­­ contempora­nilor, încât a avut legături de viață cu două prostituate pe care le convertește la credin­ța creștinismului său absolut. Prima mai ales, Anne Marie Roulé, devenită Veronica în „Disperatul”, cartea care îl recomandă prin excelență, va avea o influență hotărîtoare ­Urmare în pag.

Next