Universul Literar, 1943 (Anul 61, nr. 1-18)
1943-06-10 / nr. 16
proprietar» SOC. AN. „UNIVERSUL“ BUCUREȘTI, BREZOIANU 23 23 DIRECTOR ȘI ACTOR DELEGAT: STELIAN POPESCU înscrisă sub No. 163 Trib. Ilfov ABONAMENTE, autorități și instituții 1000 le) particulare 12 luni 500 „ 4 6 luni 400 „ 3 luni 210 „ REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA BUCUREȘTI , Str. Brezoianu 23-23 TELEFON 3.30.10 VASILE PÂRVAN despre viață și moarte — Laus Poetae — „Pentru a avea o concepție optimistă asupra lumii și vieții, e nevoie de un suflet puternic. Numai un mare entuziast poate crede în existența unei legi universale etice, mai presus de urîțeniile morale evidente și aparent, precumpănitoare ale vieții“. (V. Pârvan: „Memoriale”) Soarele își tremură ultimele mângâieri în asfințit; gândurile omului animă ultimele nădejdi. Dimineața, din nou, Soarele pâlpâie viața plină de lumină și cântec; numai omul, poate, și-a oprit isborul gândului în negura stăncoasă a nopții, de Peste viața noastră, ca un sbor porumb, stărue neliniștea morții. Tăcerile morții cutremură zările vieții și omul, rupt din plămada morții, se teme de orizonturile ei. Peste fire și vis, graiul liniștei eterne psalmodiază liturgica încântare a vieții. Și, din susurul argintiu al ei, oamenii adună, grijulii, mărgăritarul înșelător al surâsului, trudind, peste zile și ani, peste dăinuirea lui. Dar dincolo, peste zăgazurile întunecate, necunoscutul flutură misterios, flamurile tăcerii. Mărgăritarul surâsului a pierit în vâlvătăile visului. Viața s’a topit ca un strop de rouă, în soarele amăgitor al altor dimineți. Veșnicia tremură peste vis negura unduitoare a morții. Un mare poet al solitudinilor creatoare; un mare tăcut al frământărilor interioare; un apostol al gândului și visului închinat vieții, Vasile Pârvan, ne poartă pașii pe pajiștile însorite ale unei dureri unduitoare, din care, isvoarele vieții pline de har și farmec, duc, rostogolind limpezirile, marea seninătate a omului. Viața, în concepția lui Pârvan, nu-i fluturare de vis. Ea trebue să fie, atât de vie, ca să dăruiască omului, puterile necunoscute ale creației. Dăruind vieții noastre șterse, sufletul tainic al vieții interioare dăruim totul. Viața numai așa trebuie trăită. „Marea noutate, marea creare, e iubirea aceasta continuă, neobosită, pentru gândul unic. El culege gândurile fiecărei zile, le cioplește după nevoia marei opere în care le închide, și, prinzându-le acolo cu însăși viața, cu însăși iubirea noastră, el creiază o viață nouă, biruitoare a timpului, din viața noastră cea veche și roasă de timp"1). Viața închinată „gândului unic“ stărue în filosofia lui Pârvan, și, desigur, numai datorită acestui înalt concept a trecut, cu trupul chinuit de suferinți, peste pragurile strâmte ale ei, dorindu-șî zilele, pentru marea împlinire a visului pământean. Nu gloria trecătoarei vieți l-a ținut lipsit de pământ, ci visul diafan al creației, l-a întărit în rămânerea lui, printre noi. „Gloria este o realitate spirituală de caracter exclusiv social. Viața individuală nu poate fi totuși, o povară, de care să ne dorim, liberați, prin moarte, adesea tocmai din cauza gloriei, în orice caz cu toată gloria, oricât de multă satisfacție ar produce iubirii de sine a individului și oricâtă invidie celor dimprejurul lui“ 2). Creația ca factor existențial, contribue, în cea mai largă măsură, la justificarea trăirii vieții individuale. Nu viața noastră constittue elanul fericirii, ci dorința de a ferici viața altora, de a ușura chinurile mărunte ale ei, ne arde rugul sufletesc al creației: „Putința de a trăi noi înșine în sufletul altuia e singura adevărată valoare omenească“ (Pârvan, Memoriale, pag. 58). Pârvan, pune astfel, viața noastră în legătură cu a altora, iar, uneori, în preajma cosmosului. Pentru a micșora întristările sau bucuriile noastre, față de „pământeștile lucruri“, trebuie să comparăm soarta noastră cu „nesfârșitul Cosmosului“.. In imensitatea Cosmosului, viața noastră nu poate sta, o clipă, pe treptele existenței. Dar nemărginirile gândului nostru pot drumul toate înălțimile, într’o singură clipă ,acela, pe care Pârvan, o consideră, temelia vieții creatoare. Aproape toată opera lui Pârvan este un adevărat imn închinat morții și tăcerii. Prin moarte și în moarte, filosoful, găsește ultima alinare a gândurilor chinuite de neliniști și a visului sugrumat de realitate. Toată viața noastră, oricât de plină de glorie e tot către suprema alinare merge: moartea înlănțuită de tăcere. „Și viața însăș, în întregul ei, e tot o luptă pentru tăcere —după zadarnicile rătăciri ale copilărei și tinereții pentru a vorbi. E, odată cu revelarea adâncimii celor ascunse în noi, lupta pentru a cuceri tăcerea, pentru suprema armonie a sunetelor care nu rănesc, a culorilor care nu strigă, a gândurilor care nu turbură , a iubirei care nu chiamă, ci merge“ (3). 1) V. Pârvan: Memoriale, pag. 69 2) Ibidem, pag. 42. 3) Ibidem, pag. 215 (Urmare în pagina 6-a) de SERGIU CRISTIAN Vasile Pârvan, în tinerețe ALEXANDRU TOCARIU Rochia roz Apare de 3 ori pe lună PREȚUL 10 LEI ANULUI Nr. 16 JOI 10 IUNIE 1943 Redactor responsabil: TRAIAN CHEUARIU Conștiința catolică „Chrétiens, au travail!", cu această exclamație își deschidea cândva paginile unul din cadtele „Construire", semnificativă publicație de cercetare și revalorificare a spiritului francez. Cuprinsul paginilor dovedeau însă că era vorba de mult mai puțin decât o operă care să se reverse pe întreaga întindere a comunității creștine; frământații redactori ai caetului nu vizau decât poporul francez, deci numai un anume sector al lumii catolice, ea însăși numai parte a celei creștine. Identificândule pe câte și trei, în acea splendidă confuzie a viziunii universale cu cea națională, care caracterizează conștiința popoarelor „mari", creatoare de istorie, editorii nu făceau decât să reînvie o veche tradiție a spiritualității franceze, tradiție căreia cultura umană îi datorește — pe toate planurile— cuceriri esențiale. Dar nu despre această regăsire a unei conștiințe imperiale, — care rămâne una din cele mai rodnice cuceriri ale sufletului francez torturat de drama momentanei prăbușiri politice,— vrem să vorbim aici. Ci despre o adevărată renaștere catolică pe care o trăește tineretul francez de astăzi. Este, în acelaș timp, o ciudățenie a destinului francez și o dovadă a potențialului creator disponibil încă la capătul atâtor încercări, faptul că Franța a trebuit să cunoască risipirea frenetică în ateism și raționalism, pentru a reînvia în creștinismul catolic, tot așa cum a trebuit să piardă cu indiferență inexplicabilă ultimele insule coloniale pentru a-și redobândi conștiința imperială și colonială. Istoria catolicismului nu se poate, fără îndoială, rupe de prezența Franței, așa cum nu poate fi înțeleasă în afară de această prezență. Nu este vorba de istoria politică a bisericei papale care a primit loviturile cele mai puternice tocmai din partea Statului francez; este o constantă a liniei istorice Franței opoziția categorică împotriva universalismului politic pe care papalitatea l-a practicat adesea. Astăzi încă, în mijlocul tuturor frământărilor și în plină renaștere religioasă, clericalismul, moștenitor tenace pe cât de lipsit de orizont istoric al acestui universalism, se vede exclus din zona preocupărilor tuturor grupărilor doctrinare ale tineretului francez. Este vorba mai puțin de o reacțiune contra unei anumite epoci din istoria națională, epocă în fond plină de glorioase întreprinderi și realizări care fac parte integrantă din strălucirea Franței, cât de o separație categorică a planurilor religios-politic, în care intelectualitatea franceză stărue. Poziția aceasta principială nu impietează însă cu nimic asupra fenomenului religios. El trebue însă neapărat coroborat cu reacțiunea vădită a gândirii franceze față de raționalism. Afirmația poate părea riscantă mai ales pentru cei familiarizați cu catolicismul cu „iz științific" al secolului XVIII—XIX. Conștiința catolică a Franței se conturează astăzi ca o experiență mistică, de fierbinte exaltare. Oricât de paradoxal față de ceea ce afirmam mai sus, această trăire religioasă se suprapune cu trăirea națională-istoricizantă, a Franței actuale. In măsura în care respinge clericalismul importator de formule, în aceiași măsură noua gândire fraceză dă suflu național conștiinței sale religioase. Catolicismul francez renaște astfel nu la umbra comunității papale, ci sub impulsul sfinților pe care poporul francez i-a dat acestei comunități. Conștiința catolică se integrează în acest fel deopotrivă fenomenului religios, ca și celui politic-doctrinar. Dacă a pornit sau nu din acest din urmă sector, este mai puțin interesant, cu atât mai mult cu cât corelația în timp nu implică o legătură de cauzalitate, decât pentru cei care au neapărat nevoe de o atare legătură pentru pozițiile pe care se apără. Pe de altă parte, chiar numai „coincidența" acestor fenomene, ilustrând regăsirea celor două direcții ale spiritului francez, dă perspective întregului proces de redeșteptare națională. COSTIN I. MURGESCU Mea literara cu si tara mosone de MELANIA HAYECK Din canid în canid trice literatură și în genere orice cultură simte nevoia să-și revizuiască valorile. Se înalță atunci câte un glas de autoritate, se deschid perspective, se creiază curente și idealuri și se refac în primul rând valorile critice. Nu știm cum se face, dar în acest proces sunt adesea implicați, mai din umbră sau, chiar direct, filosofii. Filosofii sunt însă atât de îndrăgiți de disciplina lor și prestigiul filosofiei este atât de mare, încât ei impun nu numai științei timpului lor, cu care de altfel fac mereu bună tovărășie, dar și literaturii și artei în genere. De filosofia unei epoci n’au scăpat niciodată diversele manifestări spirituale ale acesteia. Ea se infiltrează pe încetul dar sigur și sfârșește prin a colora totul filosofic sau prin a creea cel puțin un climat în nota respectivă. Lucian Blaga știe că perspectivele filosofiei românești sunt deschise larg pe orizontul culturii noastre. Se bucură că metafizica culturii, așa cum a înfățișat-o în trilogia d-sale, s’a verificat atât de frumos și de pitoresc ori de câte ori a fost confruntată cu sufletul românesc și cu creațiile lui. S’a simțit dintr’odată că acest gânditor a adus filosofia ,deasă‘‘ și că ea va crește acum aproape de inima noastră, pentru o filosofie proprie se ostenesc și alții — Vasile Băncilă, Constantin Nonca, Grigore Popa, Petru Ionescu — convinși că poporul român ascunde o facultate filosofică, căreia toate atribuitele ființei stale etnice îi garantează o desvoltare viitoare fecundă și extrem de originală. In această privință, se așteaptă cu viu interes studiul lui Luciian Blaga despre filosofia română, din care a publicat dolar introducerea („Despre viitorul filosofiei românești“ — Saeculum — nr. 1). Polemica — în treacăt fie spus — dintre Nichifor Crainic și filosoful nostru, căruia cel dintâi îi reproșează, cu o vehemență cunoscută, încumetarea de a concepe o metafizică românească în afara ortodoxiei, cu elemente antiortodoxe chiar („superstiții folkloristice, mituri indiene, erezii creștnne“) și nici depuțin reprezentativă pentru sufletul românesc („o metafizică a babelor vrăjitoare“ așa cum s’a exprimat în ultima d-sale „Gândire“) — polemica aceasta este deschisă. Lucian Blaga i-a pregătit un răspuns hotărîtor, suntem siguri, și cele dintâi argumente au și fost schițate în introducerea de care am pomenit mai sus. Dar odată cu înfiriparea filosofiei românești se operează lent și un fel de aclimatizare filosofică a culturii noastre. Tot d. Blaga încearcă să creieze un curent, cerând de data aceasta criticei noastre literare „să facă uz de perspective filosofice și chiar de perspective filosofice românești“ (Critica literară și filosofia“ — Saeiu Iluim — Nr. 2). Deoarece critica noastră literară se află iarăși într’un impas, este bine să rezumăm acest articol pentru a fi cunoscut și pentru a încerca și o întâmpinare a lui. Plecând dela învinuirea că critica românească a fost multă vreme incjapabilă să aprecieze literatura de sensibilitate și viziune metafizică, pentru că era împiedicată de prejudecata că, orice aducea filosofie în poezie este lipsit de valoare poetică. — d. Lucian Blagia îi face un întreg proces. Ne convinge apoi prin câteva exemple, — Bouleau, Schlegel, Brandes, Thibaudet, Gundolf, Maiorescu, Gherea, Ibrăileanu, — că „la spatele oricărui critic literar de o însemnătate oarecare a stat, totdeauna, o filosofie“ — și ne informează despre corespondența criticei acestora cu filosofia timpului sau a preferințelor lor. Dar d. Blaga este el însuși un spirit prea critic ca să-și închipue că procesul criticei literare este asigurat doar de educația ei filosofică și se grăbește să precizeze : „Neapărat că facultatea esențială, ce se cere criticului literar este „gustul“. Nu ne gândim niciun moment să tăgăduim acest lucru, sau să-l neglijăm. Dar criticului i se poate cere cu bună dreptate să-și îndeplinească o primă și elementară datorie față de propriiul său gust, adică să dea autoritate și profunzime acestui gust, printr’o filosofie, pe care și-o însușește potrivit închinărilor sale spirituale“. Critica care a asimilat mai fin și mai inteligent filosofia cu gustul pentru a deveni just cât trebuia și doctrinară și impresionistă — este cea franceză. Principial însă, acesteia îi repugnă orice filosofie. In concluzie, Lucian Blaga reia procesul criticei literare românești din ultimul timp și-i impută din nou, abținerea de la filosofie și ocolirea în special a celei românești. In excepție s’a constituit doar o încercare a lui Pompiliu Constantinescu, care în studiul său critic despre poezia lui Tudor Arstoel, a dat considerațiilor sale o premeniire filosofică. Experiența aceasta nouă critica o făcea tocmai față de o filosofie românească a culturii. Articolul se încheie cu îndemnul către o filosofizare cu orice preț a criticei noastre literare. Indemnul d-lui Lucan Blaga a plecat de la două îngrijorări, cât privește critica literară a timpului. Una se sprijină pe constatarea că aceasta și-a permis in ultimul timp prea mult impresionism, prea a fost prezumțioasă crezând că poate judeca totul după legile savuroase ale gustului și ale impresiilor. Cealaltă, în dorința de-a grăbi conformismul criticei la spiritualitatea vremii, care stă sub semnul imperial al etnicului, trimite noua generație de critci să-și împrospăteze judecățile la fântânile filosofiei autohtone. Care? E cam greu de spus. Aceea pe care a prins-o în sbor metafizic însuși d. Blaga și care, sub o formă sau alta, in ideologie, în poezie, în artă, plutește în vazuuri. Critica literară este un gen literar ne-o înaxpeniență rea avă, deși își are rostul și metodele ei proprii. Fiind incontestabil creație, ea este însă una. .lue pro-otativă. Facultatea aceasta creiază genului critic obligațiunea, dealtfel iminentă, de-a se înnoi, de-a se adapta, de-a evolua odată cu producția literară. Este o iluzie să se creadă într-o știință generală și impersonală a criticei. Această iluzie poate dura cât o epocă determinată a creației literare sau legată de renumele unuia sau altuia dintre critici. Critica este un gen mimetic și subiectiv. A-i cere să devie egală cu sine, dogmatică și definitivă, însemnează a o scoate din rosturile ei firești, care sunt interpretative, suple și mobile dar nu mai puțin legate de o metodă proprie. Dar pentru că instrumentul acesteia este unul extrem de delicat și susceptibil de arbitrar și puțină anarhie — este necesară din când în când o punere la punct a ei printr-un act de critică a criticei. Acest instrument este judecata de valoare. Prin ea critica trebue să-și obiectiveze impresiile, să le dea o organizare dincolo de imediata intuiție și emoție artistică. Acestea trebuesc ridicate la rangul de judecată critică pentru care trebue găsit tonul și stilul adecuat cât privește exprimarea lor. Talentul critic este într’adevăr un talent. Condițiile lui inteligente și temperamentale sunt: gustul și subtilitatea analizei, simt estetic și electiv, sinceritate valorificatoare și un fel de emotivitate lucidă, capabilă să mențină creațiunea critică acolo unde îi este locul, adică între artă și știință. Față de universul poetic, pe care prin simțire bogată și prin impresii alese, îl trăește ca un adevărat artist, criticul trebue să adopte o luciditate vecină cu știința. El este fără îndoială un literat dar unul obligat să utilizeze un material abstract. Stilul critic utilizează în voie figurile de stil și își poetizează explicațiile, dar nu se poate pierde în divagații literare. (Urmare în pag. 5-a) OCTAVIAN ANGHELUȚĂ Natură statică VECHI LEGĂTURI ARTISTICE GERMANO-ROMÂNE încercarea de a stabili legăturile dintre cultura germană și cultura care a înflorit pe teritoriul locuit de Românii, se izbește, pentru perioada premergătoare sec. al XIX-lea, de dificultăți derivând din însăși particularitatea culturele românești, de a fi fost până la finele sec. al XVIIII-lea, direcționată de spiritul religios ortodox-răsăritean. Arta ,ra, firește în slujba acelorași țeluri, cu atât mai mult cu cât trecutul sbruciumat, de lupte, împilări și refugii, a Românilor, exilase orice preocupare spirituală în adăposturile mănăstirilor fortificate, care se ridicau, ca niște adevărate cetăți ale românismului, în văile Carpaților.1. Dependente de Biserica Orientală, prin structură și administrație, mănăstirile ortodoxe românești era firesc să se izoleze de tot ceeae nu reflecta spiritul „dreptei credințe”. Totuși, dorința expresă a unor principi luminați, călătoriți prin Occidint și căutând să aplice în țară bunele pilde culese acolo, a făcut să sosească în Țările Române, dându-le de lucru aici meșteri apuseni. Așa se face că o foarte pronunțată trăsătură stilistică gotică se poate observa la bisericile din Moldova, întocmai puțin în Muntenia, după oarecare semne de influență romanică. Renașterea își impune, prin filiera Veneto-Caromatină, noile forme arhitectonice sub marele constructor care a fost principele prea-creștin Constantin Brâncoveanu. Aceste determinări morfologice nu sunt încă îndeajuns de puternice ca să se poată încetățeni definitiv, nici atât di importante ca să ne îndreptățească a vedea în ele mai mult decât simple influențe efemere. Momentul în care arta Apusului are într’adevăr toate șansele să prindă în principatele române, sosește abia când, sub imperiul circumstanțelor istorice, prefacerile interne aduc spiritului laicizant, odată cu o nouă viziune lumii, descătușată de tradiționalismul bisericesc, a nevoia unui nou tip de artă, începutul sec. al XIX-lea este epoca când se introduc în țară, atrași de posibilitatea unor câștiguri mai bănoase decât ar fi putut realiza aiurea, cu bruma de tectonică pe care o cunoșteau, o serie de artiști foarte mediocri, dar care aveau totuși, asupra zugravilor bisericești autohtoni, avantajul unei tradiții realiste ce corespundea întocmai nevoii de ,,adevăr“ a mentalității nou create în principate prin contactul tineretului cu gândirea Europeană, la Universiitățile mari din Germania, Franța sau Italia. O suimă de pictori, de diferite naționalități, francezi ca Mondonville, italieni ca Schiavoni, cehi cum Ktoladek, elvețieni ca Trenkk, pentru a nu cita decât câțiva, îndeplinesc rând pe rând pentru burghezia administrativă românească, rolul de furnizori de efigii, fiind tratați ca orice alți meșteșugari, cu munca venală și produse exigibile la termen. Dintre aceștia ,știe și germanul din Zagreb Carol Wallenstein (n. 1795). Studiase la Viena, unde domnea pe atunci academismul rigid și mediocru al lui Rafael Mengs, reprezentat de rectorul Academiei de Arte Frumoase, Heinrich Fuger. Venit cam pe la vârsta de 22 de ani în țară, Wellenstein se căsătorește cu o româncă din Slatina, întemeind aici o familie, și se asimilează. Ajunge profesor de desen la gimnaziile bucureștene, asumându-și în felul acesta rodul de îndrumător pentru primii pași ai celor ce vor deveni mai târziu pictorii mai de seamă ai epocii printre care și tânărul Theodor Aman, unul din viitoarele glorii ale picturii românești în sec. XIX, întemeietor al celei dintâi colecții publice de pictură în România, (prin 1849), ia Heinstein inspiră, prin acest pseudo—muzeu, gust Românilor de a avea unul cu adevărat. In acelaș timp Gheorghe Asachi încerca în Moldova lucruri asemănătoare. Contactul cu Mueinichen-ul, va fi fost desigur, pentru mulți, rodnic. Vechiul oraș bavarier de artă, de va fi dat — oricât de puțin sufletește pregătiți vor fi ajuns în el — totuși, o primă idee despre arta occidentală. Aici se formează de pildă George Lemeni sau Lemni (n. 1820), elev al prof. PiMy, trecând apoi la Roma, la vestita Accademia di San Luca, acum în decadență. Tot la Muenchen studiază George Panaiteanu- Bardasare (n. 1816), care rămâne în capitala Bavarieior 18 ani (de la 1840—1858), după care se întoarce profesor la Școala de Arte Frumoase din Iași de curând creată, devenind în curând și directorul proaspăt înființatei pinacoteci ieșene(1860). Moare în 1900 octogenar, nu fără să lase doi buni elevi: pe Constantin Stahi, pictor minuțios de naturi moarte într’un gruist foarte germanic, și pe Emanoil Panaiiteanu-Bardasare, acesta din urmă trimis ca bursier la Berlin, în 1867, care-ll socotea un de către Domnitorul Carol, „Wunderkind”. Acest al doilea Bardasare, nepot al primului, avea să accentueze tendința unchiului său, pe a impune constituirea unui stil de pictură, la noi, după modelul academismului german. Pictorul de formație italiană, Ida Leopa, elevuil Academiei di San Luca, sau Mișu Popp, elevul și asociatul primului la Brașov, portretiști și pictori religioși prin excelență, au trecut și ei prin școala germană dacă nu altfel cel puțin prin intermediul Viennei. Astfel Mișu Pop, ardelean din Făgăraș, plugar de origină, studiază la Academia Sf.Ana din Viena, cu profesorul Gietttopffer. George Tătărescu, (născut 1818), unul dintre cei mai cunoscuți pictori românii din secolul trecut, format și el în Italia,, expune la Expoziția Internațională din Viena (1873), și este, prin filiera picturii bisericești oficiale din Rusia, pe care o frecventează, influențat oarecum indirect de prerafaeliții germani (Nazareemii, în frunte cu Overbeck), care la rândullor influențează pictura religioasă rusească. Dacă stilul nouei școane de pictură ce se forma în sec. XIX pe teritoriul Nord-dunărean, n’a păstrat în ceea ce a produs mai prețios, impulsurile primite de la academiismul german, e poate pentru că pictorii Români cei mai talentați, recrutați mai toți din păturia sănătoasă a țărănimii, având un sistem necontrafăuit de reacții, și un instinct precis, n’au putut accepta convenționalismul rigidiștii fad al niciunui academism( cu aceiași ușurință cu care-l acceptă conformismul fiilor de familii boerești),deprinși să nu contrazică în niciun ffel dogmele autorității, fie chiar și în materie de artă. Preferința tinerilor Români a mers căttre pictorii independenți. Impresionismul Mitteleuropean de mai târziu ia răspuns la noi mai just decât academismul german. Dependența de Franța, a oricăror pictori independenți din Europa timpului neputând fi contestată, către pictura franceză s’au îndreptat și Românii. Forjarea unui stil se tace, prin Aman — Grigorescu — Andreescu — Luchoian, sub zodiile firmamentului picturii franceze, din care pictorii Români, — departe de a pastișa —, n’au liurat decât o lecție de autenticitate. Așa se face că, în perioada următoare procesului formării stilului, când școala românească devenise, în jurul lui 1890, o realitate, spiritul român s’a putut îndrepta din nou către tradiția de onestitate, seriozitate și muncă a artei germane. Mulți dintre postluctoraniști se vor îndrepta iarăși spre Muenchen și spre tradițiilie artei germane, cum sperăm să putem arăta într’un capitol viitor. ION FRUNZETTI