Universul Literar, 1944 (Anul 62, nr. 1-18)
1944-06-10 / nr. 16
PROPRIETARI SOC. AN ..;i £v‘VERSUL“ BUCUREȘTI, tREZGIANU 25 i1 DIRECTOR 1 AUTOR DELEGAT: STELIAN POPESCU In iernituli No. 163 Trib. Ilfov ABONAMENTE «atorit iți si instituții 1000 lai particulara 12 luni 500 „ 6 luni 400 „ 3 luni 210 „ REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA BUCUREȘTI I Str. Brezoianu 23—21 TELEFON 3.30.10 Apare de 3 ori pe luni PREȚ VI 20 LEZ ANUL LIII Nr. 16 Sâmbătă 10 Iunie 1944 Redactor responsabil: TRAIAN CHELARIU Vechimea civilizației umane de CONSTANTIN MICU Atunci când se atribue zorilor omenirii începuturile cele mai umile, se comite cea mai vulgară eroare cu putință. Luându-se drept termen de comparație stadiul actual al popoarelor primitive, în credința absurdă că ele ar reflecta starea primară a omenirei, se scapă din vedere faptul că aceste popoare, departe de a reflecta tipul uman primordial, sunt exemplare cu totul degenerate, atât din punct de vedere fizic, cât și din punct de vedere intelectual și moral. Originele civilizației omenești nu trebuesc căutate în fundul colibelor tunguze sau a cavernelor pelagiene. Omul cavernelor nu este strămoșul omenirei actuale. Leagănul umanității civilizate trebuește căutat in exemplarele ei de elită iar nu în exemplarele ei degenerate. Întreaga civilizație a omenirei este creațiunea unei rase superioare, care nu are nimic de-a face cu indivizii societăților africanice sau oceanice, care reprezintă cazuri de entropie, de regresiune a omului până sub limita animalității, din motive pe care știința viitorului, mai puțin dogmatică, simplificatoare și conformistă decât aceea trecută, va rămâne să le determine printr’o mai justă cunoaștere și interpretare a fenomenelor. Pe de altă parte, originea civilizației omenești nu trebuește identificată nici cu manifestările, relativ recente, ale epocei de piatră, înaintea căreia se presupune că s ar întinde o perioadă inițială de barbarie, în care omul a dus o existență zoologică, lipsită de cultură. Cercetările mai noui de geologie și studiile de mitologie comparată, întreprinse în ultima vreme, au scos la lumină un material documentar inedit cu privire la incitarea spiritului civilizator al omului și la vechimea civilizației umane-Socotim cu totul remarcabile, în această privință, contribuțiile savantului german Edgar Dacqué, director al institutului geologic din München, care în lucrările lui „Urwelt, Sage und Menschheit“ (Eine naturhistorische — methaphysische Studie, München, Oldenbourg, 1927), „Das verlorene Paradies“ (Die Seelengeschichte der Menschheit, München, Oldenburg 1940), „Die Erdzeitalter“ (München, Oldeinbourg 192«) înfățișează o sinteză fericită a tuturor rezultatelor obținute până acum de studiile asupra începuturilor omenirii. Urmând tradiția statornicită în „Mutterrecht und Urreligion“ de Johan Jakob Bachofen și continuată de Erwin Rhode in „Psyche“, Dacqué reconstituește istoria planetară a omului, folosind materialul revelator al miturilor, care material e cu mult mai prețios decât toate documentele, inscripțiile, uneltele și scheletele utilizate până acum de știința arheologiei, biologiei și antropologiei, întrucât miturile se întind asupra unor epoci cu mult mai îndepărtate decât acelea la cari se pot referi celelalte isvoare științifice mai sus menționate J). Rezultatul principal al studiilor lui Dacque, care supune unei analize erudite cele mai originale documente ale mitologiei universale, recent scoase la lumină 7) este ideea că omul este contemporan primelor manifestări ale vieții pe pământ, iar nu o apariție târzie a quaternarului, cum se credea până acum și că încă de la manifestările lui cele mai îndepărtate pe cari ni le relatează miturile, omul se află în posesiunea elementelor fundamentale ale oricărei civilizații: limbajul, scrisul, religia și vieața socială. ?) Herman Günther arată în cartea lui „Der arische Werkönig und Heiland“ (Balle an der Saale, 1923, pag. 56) că majoritatea miturilor umanității sunt contemporane sau primele începuturi ale vieții, pe pământ și că funcțiunea esențială a mituri este aceea de depozitare și transmisiune a adevărului istoric. Cuvântul „mit“, spune Günther, vine de la grecescul MITOS = fir de legătură (Einschlngfaden). Grecescul MITOS semnifică acelaș lucru ca și indieu, și ironicul Mithra, zeu al legăturii,al contractelor sociale și uman divine. După cum însuși numele arată, mit înseamnă fir de legătură, cale spre cunoașterea originei și esenței lucrurilor. 2) , Das Gilgwnesch-Epos“, neu übersetzt von A. Ungand, erklärt von H. Gressmann (Forschungen zur Religion, und Literatur des" alten und neuen Testament) Heft M, Gottingen 1911; , Die Mayahandsohriift“, übersetzt wenn C. Förstemann, Dresden 1892 ; F. Schellas : „Die Göttergestalten der Mayaihandschrift“. Dresden 1897 ; H. Zimmern: „Biblische und .Babylonische Urgeschichte“ (herausgegeßen von der Vorderassiatisohe Gese Uschaiit) Leipzig 1903 ; A, Ungand : Die Religion der Baby onier und Assyrer, Jena 1921; P. Jensen: Das Gyîgamesch Epos in der Weltliteratur. Strasbourg 1906). (Urmare în pag. 2-a) EUGEN DRAGUȚESCU IdHă Criza romanului francez de OVIDIU DRIMEA industrializeze maniera. In sfârșit, mulți din ei sunt precați departe de patrie : Gide în Africa de Nord, Maurois la fel, Julies Romains în America... Evenimentele din 1940 n’au avut repencusiuni serioase în tematica romanului. Mari romane de răsboiu, n’au apărut. In schimb criza spirituală, efect al evenimentelor, e rem^vabi tradusă în opere ca „Jacques“ a lui Chr. Mégret sau „Michel, au í Affranchissement" a lui Max Hermant. Fără’nduna’ă însă că pentru desvoltarea acestui gen, romancierilor francezi le lipsesc două lucruri : timpul și libertatea, pe care cenzura o stânjenește oarecum. Niciun temperament excepțional însă nu s’a impus, niciun nume nou. Printre scriitorii care cultivă tradiția cea mai franceză — aceea a romanului psihologic — câștigă autoritate din ce în ce mai mult, Marcel Artland. Talente tinere : Ei, Laveigne („Le bassin du roi”) și Jean Blanzat (,„L’Ora °e au matin“). Scriitori ca Louis GuLroux („Le Pain des Rêves“) sau Marc Bernard („Pareils ä des ennfants“) continuă tradiția romanului zis „populist“, romanul vieților simple și umile. Tendințe noi, — nu sunt. Doar o afirmare, o exacerbare a valului de romantism, fie ep e, fie revoltat, fie fantastic. Formele de manifestare sunt destul de distincte. E o formă de reacluiune a individului împotriva opresiunii unei lumi prea mecanizate. E o altă formă, de protest împotriva ipocriziei și a falselor convenții sociale („L’Etranger” Profesorul Guinard, titularul catedrei de franceză de la Universitatea din Madrid, într’un interview dat săptămânalului El Esplamoll, rezumă cadrul literelor franceze actuale, referindu-se în special la situația romanului. Panorama romanului francez e prezentată în tonuri închise. Romanul francez oferă un aspect confuz, fără acea vigoare cu care se prezintă poezia ultimilor trei ani, și fără acea tendință de reînviere a dramei istorice, caracteristică teatrului. Criza romanului francez e determinată, poate, de cauze externe, pur materiale , criza de hârtie și dificultatea transporturilor. Tentativa editurii elvețiene „Editions du Milieu du Monde“, cu imensele sale storuri de hârtie, e interesantă dar cu efecte prea imitate. Dificultățile materiale determină tirajul mult prea redus și, în consecință, grave perturbări pentru autori și editori. Foarte frecvent e cazul când cartea e reținută la librar mult înaintea apariției. Cât despre popularele romane polițiste, ating prețuri aproape fabuloase. Cauzele externe însă nu sunt suficiente pentru a exaoca situația actuală. Incă înainte de război se putea oberva o oboseală, în inactivitatea romancierilor, atât de fecunzi între 1920—1925. Azi, marile figuri ale acelei generații publică puțin : Duhamel nu prea înaintează cu seria „Cronicei familiei Pasquier“ iar Mauriac, eu ..La Pharreienne“ nu aduce nimic nou. Alții, ca regretatul Girauidoux sau Montherlant, au început să se dedice teatrului. Alții, ca P’erre Benoit sau Paul Morand, continuă să-și (Urmare în pagina 3-a) MARIUS BUNESCU Ruine la Târgoviște r— I ...... ■ ■ ■ ■ [UNK] [UNK] [UNK] «■ *■ [UNK] [UNK] ■ „ —~ In anul 1913, apărea de sub tipar cartea lui Nicolae Densușeanu, intitulată „Dacia preistorică“. Cu un an înainte, această lucrare fusese prezentată la Academia Română în termeni nespus de favorabili, de către Dr. C. I. Istrati, om de valoare considerabilă, fără să fie însă specialist într’ale istoriei. Autorul giganticului volum de peste o mie de pagini mari, își dăduse sfârșitul în anul 1911, iar o însemnare dintr’un ziar al vremiii îi anunțase astfel moartea: „La sfârșitul săptămânii trecute ziarele publicau, probabil după informațiile poliției, o notiță, cu caractere mici, cam în această cuprindere . S’a găsit mort la locuința sa din strada Sfinților, Niculae Densușeanu, bibliotecarul statului major al armatei. Cam tot atât ar fi spus și rubrica decesurilor dela Ofițerul Stării Civile, și ca concluziune, Niculae Densușeanu se despărțea de lume tot așa de modest precum trăise în ea. Nu pleca din lumea aceasta cu sgomot și alaiu, pentrucă ziua de înmormântare nu era — ca pentru numeroși alții, singura în care i se mai pomenea numele“ *). A murit Nicolae Densușeanu, mulțumit poate că munca luii de aproape treizeci de ani fusese răsplătită cu manuscrisul cărții „Dacia preistorică“. Nu fusese pretențios în vieață și nu a avut curajul să ceară Providenței răgaz spre a-și vedea opera tipărită. Și-a dat duhul în sărăcia în care trăise o vieață întreagă, ca mai toți oamenii mari ai acestui neam, oameni ce n au pretins nici afet de tun, nici chip de bronz la răscruce de drum. S’a stins Nicolae Densușeanu și în loc de flori la mormânt, urmașii s’au pornit să-i încununeze munca neprecupețită cu sudalme. COMENTARII de D.TILEA Vasile Pârvan elogiază „Dacia preistorică” a acestuia cu cuvintele „roman fantastic de mitologie și filologie absurdă”. Nu voim să scădem cu nimic prestigiul ilustrului învățat, fiind incontestabilă valoarea sa de specialist, dar delicatețea, cu care a judecat munca titanică a lui Densușeanu, nu i se poate ierta, cu toate că și-a adus și el prețios răbol în ceea ce privește problema dacică. I Natural, vorbind despre opera cuiva, ne avem dreptul să o privim ținând seama de persoana celui ce a scris-o ! Valoarea ei primează! Elogiind însă un mare om, conștiința ne ordonă să înșiruim alături de calități și păcatele. Poporul român a cunoscut multe figuri insemnate printre fiii săi, și mulți dintre aceștia pe lângă opere de valoare necontestabilă au lăsat în urma lor și mari păcate. Nu spre laudă, cei ce pornesc să-i ilustreze pe acești înfăptuitori, orbiți de ceea ce ei au creat, uită momentele de ispită, falsificând întrucâtva personalitatea celor în cauză. Așa s’a întâmplat cu Vasile Pârvan ale cărui cuvinte , „roman de mitologie și filologie absurdă”, au rămas epitet admis de toți urmașii cărții lui Densușeanu. Pe Pârvan îl complectează, cu aceleași idei despre „Dacia preistorică”, Andrieșescu și el ilustru profesor de istorie, pentru ca după el, specialiștii istoriei să pomenească foarte rar despre această carte și atunci ca despre o culegere de legende. Judecata nedreaptă a istoricilor a fost, poate, cauza că problema dacică s’a acoperit dintr’un început de colbul uitării. Chestiunea trebue privită însă și din alt punct de vedere. Nicolae Densușea- Una dintre mințile cele mai luminate pe care le-a dat Moldova veacului trecut și care a lăsat urmele adânci ale unei serioase activități literare, este Alecu Russo, luptător naționalist pe primul plan. Cu o largă și temeinică cultură, cu un spirit critic bine format, cu calități de organizator, el a însemnat o afirmare luminoasă în ansamblul culturii și literaturii noastre începătoare. Trăgându-se dintr’o veche familie de proprietari basarabeni, cu rădăcini bine înfipte în istorie, cunoscuți ca dregători în divanurile domnești de altădată, înrudiți cu familiile boierești cunoscute din Moldova, ajunși apoi mari arendași și exploatatori de moșii și păduri. Alecu Russo, născut la 17 Martie 1819, în Chișinău, s’a bucurat de o creștere aleasă, dar a avut o copilărie tristă și îndurerată. Mama sa a murit tânără, lăsându-l orfan, apoi tatăl s-a recăsătorit cu altcineva, din care căsătorie au mai rezultat trei copii. Poetul nostru a fost un nedreptățit și un izolat în familie, dragostea tatălui, sub stăruința mamei vitrege, atrăgându-i dragostea și interesul mai mult, sau chiar exclusiv asupra copiilor din ultima căsătorie. Alecu Russo a trebuit să cunoască de mic copil drumurile pribegiei și ale înstrăinării. De satul scurtei copilării îl leagă aproape toate amintirile. Clipele acelea de viață nevinovată în mijlocul naturii binecuvântate de Dumnezeu l-au urmărit cu stăruință pretutindeni în anii grei ai înstrăinării. De la vârsta de 12 ani, copilul orfan de dragostea, duioșia și înțelegerea mamei, după ce va fi învățat probabil școală rusească, a trebuit să plece, trimis de părintele său, cu care de altfel nu se prea înțelegea din lipsa de afecțiune a acestuia, în Elveția, pentru continuarea studiilor. A urmat într-un institut de lângă Geneva, stând acolo până în anul 1835, fără să se mai reîntoarcă acasă nici măcar în vacanță. Pentru frumusețile elvețiene, a păstrat întotdeauna un cult deosebit. Un suflet izolat și copleșit de suferință nu putea să se simtă decât at ras de înălțimile înzăpezite ale coroanei alpine, de bogata verdeții și de varietatea peisagiului. Deseori stă pe gânduri și face legături intre munții falnici ai Elveției și munții copilăriei sale din Moldova. Cu prilejul ducerii sale la studii, scriitorul a cunoscut și Viena, despre care avem deja el relatări extrem de prețioase. După atâta trecere de vreme de peregrinări, Alecu Russo se reîntoarce în Moldova prin 1835, tobă de carte, știind o muțime de limbi străine (franceză, germană, italiană), fapt ce reiese din operele pe care le-a scris mai ales în franțuzește. Prin 1837 ajută tatălui său la treburile gospodărești ale moșiei Dorna, dar colaborarea dintre ei nu durează mult din cauza situației familiale speciale. Ruptura se produce și Alecu Russo e nevoit să-și croiască un rost de sine stătător. Lucrurile se petreceau prin 1841. Disperat, s-a adresat Domnitorului cu două cereri, pentru a fi numit în magistratură. Abia după ultima suplică a primit o soluție satisfăcătoare. E numit judecător la Piatra. Aci scriitorul se pare că a iubit mai mult cărările munților decât ședințele tribunalului, își pierdea cea mai mare parte din timp cu plimbările, în ritmul trăsurii, spre a scăpa de obsesia tristeței. Președintele său nu era însă mulțumit de lipsurile tânărului magistrat și acesta intenționa să-l înlocuiască. Probabil că Demnitarul a aflat aceste lucruri, sau că tânărul magistrat a făcut altceva, încât în 1846 a pedepsit. După ce a părăsit magistratura, Alecu Russo s-a stabilit ca avocat la Iași, unde se ocupa și de politică. Reprezentarea a două comedioare — Bătălia Ambițioasă și Jicnițerul Vadră — i-au atras surghiunirea la schitul Soveja din Vrancea. Acolo a stat izolat, într’o viață sedentară, fără cărți, în plină iarnă. Acolo însă s’a lăsat îndemnat și atras spre comorile populare, descoperind Miorița. După ieșirea din schit și până la 1848 a stat la Iași. Marea mișcare de eliberare îl prinde în hora ei. Russo ia parte activă la revoluție, trebuind să plece, după insucces, în pribegie. In Ardeal e arestat și acuzat de fapte grave, de spionaj, întemnițat și amenințat cu condamnarea. Scapă cu mare greutate. După ce, cu greu, scapă din ghiarele ungurilor, trece în Bucovina, apoi la Paris, trecând prin Viena. Reîntors în țară își reia, la Iași, meseria de avocat. In 1851, mama sa vitregă murind, Russo e numit epitrop al averii tatălui său, stins la Galați în 1849. Deasemenea a fost administratorul moșiei lui Iancu Alecsandri, avocat al Băncii Naționale și a moștenit o avere de la fiica poetului Al.TImsoverghi. Ca avocat, i-a mers foarte bine, asigurându-și o viață ușoară și plăcută. Dar s-a apucat și de arendășie, dovedindu-se un slab și necalculat administrator. Toți au avut pagube în urma administrării lui, chiar și prietenul lui, poetul Vasile Alecsandri. Insă sănătatea îi era șubredă, astfel că în 1859, anul înfăptuirii Unirii, la câteva zile numai marelui act, deja împlinirea se stinge din viață, rol de boli și plin de datorii, bucurându-se insă de o înmormântare solemnă, fiindu-i depuse rămășițele în curtea bisericii Bărboi. Astfel, Russo era un om de lume, plăcându-i excursiunile, fumatul, câinii de tovărășie și natura, cu darurile ei bogate și binecuvântate. Deși a avut o viață tristă și frământată de necazuri de familie și de meseria de arendaș, Alecu Russo a dovedit o permanentă preocupare de problemele sprituale și intelectuale. A fost un sprit bine format și instruit. Comorile de viața auohtonă, pe cari le-a înțeles mai bine decât orice ait contemporan, datorită culturii sale alese, l-au atras cu deosebire. El este chiar un premergator al lui Alecsandri, căruia i-a procurat un bogat material, pentru ca meritul atribuirii sa i se recunoască destul de târziu. Mai mult chiar și opera lui de natură cultă avea să fie obiectul unui lung proces de discuțiuni, negându-i-se paternitatea in favoarea lui N. Bălcescu, o altă figură de martir al culturii naționale. Informarea culturii lui Russo au contribuit, în egală măsură, elementul străin și cel autohton. Primul i-a înlesnit o instrucție mai bogată, în stare să-l facă să prețuiască îndeajuns comorile tradiției naționale. Pe Russo l-au atras cronicele și cărțile noastre vechi, hrisoavele și documentele. El dă dovadă de alese însușiri de înțelegere umană, iubind cu credință țărănimea și rosturile ei străvechi. A știut studia și înțelege bine stările de lucruri existente pe vremea lui, în țările străine, comparându-le cu cele de la noi și făcând pe baza lor constatări interesante și originale. Russo a avut apoi și o altă mare calitate omenească: cultul prieteniei. Sunt cunoscute raporturile de strânsă prietenie și reciprocă prețuire între el și Kogălniceanu, Alecsandri, Bălcescu. N’a putut avea însă înțelegere destulă pentru Asachi și I. Heliade Rădulescu. El a frecventat constant saloanele literare ale vremii, căutând să întrețină o atmosferă de rodnică înțelegere. Pe ardeleni, Cipariu și Barițiu, nu i-a cruțat, deși n’are peste tot dreptate. (Urmare in pag. 4-a) PORTRETE ALECU RUSSO de DUMITRU IMBRESCU Urmare In pap îaj nu venea cu o idee absolut nouă și complect revoluționară. Ideea latinității poseda la activul ei, munca și jertfa generațiilor câtorva secole. Deda Grigore Ureche, și Miron Costin, și Cantemir și Stolnicul Cantacuzino au propovăduit latinitatea neamului românesc, pentru ca școala Ardeleană a lui Micu, Maior și Șincai să facă jertfe supreme pentru această ideie. Nu numai că reușiseră întrucâtva să-i facă pe Daci, dispăruți cu totul de pe meleagurile stăpânite milenii de ei, dar, încercau aceștia să învețe și poporul... latinește. Erezii, greșeli inadmisibile cari însă și-au avut martirii lor și urmările lor. Nu are dreptul nimeni să ia în derâdere activitatea acestor mucenici ai neamului, nu are dreptul, pentru că ei se străduiau conștienți pentru binele poporului lor, strădanie care a avut ca răsplată cununa biruinței românești. Ei bine, când de secole se trâmbița latinitatea, venea Densușeanu cu ideia dacică, ideie care avea ca prim scop înlăturarea complectă a originei latine. Citind cartea lui, dintre rânduri parcă răsună refrenul: nu suntem Latini, suntem Daci și numai Daci, căci și Latinii au fost tot «r Roma eterna, maica Roma, tot de către Daci a fost ridicată. Desigur, acei oameni cari crescuseră cu gândul ca Dacii fuseseră distruși definitiv de armatele lui Traian, nu puteau să oscileze astfel pe conștiință, declarând deodată că origina Românilor să fie căutată în neamul Dacilor și chiar că Romanii n’ar fi fost decât o ramură a acestui popor. In secolul XIX origina romanică a Românilor era astfel înrădăcinată în mințile oamenilor, încât nu păcătuește cineva, de ar afirma, că ideea latinității făcea parte organic din structura acestora. După răsboi însă, tinerii ce abia se născuseră pe vremea apariției „Daciei preistorice“, pornesc să șoptească la început timid, apoi să buciume cu curaj propovăduirile lui Nicolae Densușeanu despre origina decebalică. Intr’o revistă apare „Elogiul dacismului“, într’alta Latenele Dacismului”, „Atitudine decebalică”, astfel că întreg tineretul studios pornise să aibă trupurile înfrigurate de fiorii teoriei nouă. Se potrivea desigur, vârstelor lor o ideie revoluționară ca aceea a lui Densușeanu. Dar în zadar se sbuciumau mințile în zadar creau cuvântul specialiștilor; aceștia rămâneau muți, maiie,eti'ță sau se porneau esijei acestei afirmații. '