Universul, iulie 1889 (Anul 6, nr. 145-170)

1889-07-01 / nr. 145

ânul VI.—No. 145 ,.m- Poimâne IDTIL^IlsaEC­A. 2 IULIE ~m •­­ .. . •. v<<s r ♦ v ■ /­ VA APARE PAȘGIULA ! DIN CELEBRUL ROMAN «le renumitul scriitor franc­es ADOLF BEEOT. Va apare o fasciculă ilustrată în fie­care zi și se va vinde 5 bani fascicula în totă țara. De­ore­ce romanul „Cele două mume" se sfârșesce astă­zi Vineri, am fost siliți de a amâna publicarea Reginei Framuseței până Duminecă. R­EGINA PRUMUSEȚII CALENDAR PE 1180 Ortodox Vineri, 30 Iunie. — Sinodul sfinților a­postoli. C­at . 11 o Vineri, 12 Iulie.—Guilbert. Sarele răsare la 4.28 ; apune la 7.42. Efemeri de 30 Iunie 1848. — Guvernul provizoriu­ fuge din București, unde se numește o căimăcărie. 5 iscăli «ii Capital».—Hi Hani își Județe București, 29 Iuniu Scrim aceste linii subt adânca emoțiune ce trebuie se producă ori­cum teribilul ac­cident de la Bărboși. Pe lângâ pagubele materiale destul de mari, dar reparabile, avem de plâns moartea unui nenorocit, tată a doul copil și rănirea groaznică a 5 impiegați—pier­deri ireparabile, pierderi pe cari nimic nu le poate înlocui. Ni se strânge inima de durere când ne gândim la germanele victime, oameni cu poziție socială modestă, cari muncesc zi și noapte pentru o amară bucățică de pâne stropită cu boabe mari de sudare și tot­d’auna cu riscul d’a fi sdrobiți în­­tr’un moment sau un altul și d’a și lăsa femeile și copiii pe drumuri în voia cru­dei întâmplări. Teribilă soartă, care face că tocmai cei mai chinuiți, cei mai muncitori, cel mai espuș­, să fie răsplătiți cu abia cât trebuie pentru a și ține viața, pe când alții iau mii de lei pentru a se plimba și a iscăli de formă câte­va hârtii. Nu credem că există în țară, în acest moment, un singur om care se nu je­lească pe victime, și să nu compătimască cu familiile lor, atât de crud lovite ,lo­vite prin pierderea, în chip atât de gras­­nic, a unora din membrii lor, lovite prin pierderea sprijinitorului, a brațului care le hrănea și le dedea cele trebuinciose vieței. Ne facem o datorie se apelăm la sen­timentele nobile ale cititorilor noștri, ca să se asocieze cu noi pentru a alina mă­car pierderile materiale ale acestor săr­mane familii, aducând fie­care obolul lui, fie cât de mic. E o primă datorie se fa­cem măcar atât pentru cei încercați de o­­ soartă dușmană —căci suferințele sufletești ale lor numai vremea le poate alina. „Universul“ deschide în acest scop o listă de subscripție și face un călduros apel la cititorii lui, cari tot­dea­una a­ui arătat că compătimesc cu cei suferinzi și sunt gata să le sară în ajutor. * * * Și acum, după ce ne-am plătit datoria de umanitate, să ne împlinim o altă da­torie. In căte­va zile, am avut de înregistrat două ciocniri. Cum se face asta? Ajuns­­ați căile nóstre ferate fără conducători ? In amândouă aceste nenorociri, pricina a fost neglijența, neregula. Pentru trân­dăvia sau­ nepriceperea unuia, să primej­­duiesc atâtea vieți și se pricinuesc atâtea pagube! Asta vrea să zică administrație ? E în­deobște știut că trenurile nostre merg forte încet, mai încet decât ori­unde aiurea : în afară de asta ele sunt rare. Și cu tote astea se întâmplă ciocniri peste ciocniri! Dar ce-ar fi dacă ar merge îndoit de repede și dacă, pe o linie pe care trec acum două-trei trenuri pe zi, ar trece 10—15—20, ce ar fi atunci ? Cum! Se întrebuințează in serviciul căilor ferate copii, ori oameni incapabili, ori nu li se plătește munca, de nu-și fac datoria ? Ce e la mijloc ? Cerem să se cerceteze serios și să se aducă îndreptare. Cerem să nu se mai creeze necontenit posturi grase, plătite cu mii de lei pentru a nu face nimic, ci mai bine să se spo­rească personalul inferior până la numărul suficient și se se plătească acest personal mai bine, pentru ca cu tragere de inimă să lucreze. Căci pe acest personal inferior se rea­­zămă întreaga esploatare a căilor ferate, iar nu pe marii funcționari, oameni de biuron, care nu se urcă într’un tren decât din Joi în Paști și atunci de plăcere. Mașiniștii, fochiștii, frânării, inginerii in­feriori, etc.,—aceștia muncesc, aceștia duc greutatea, ei își riscă viața, a lor e răs­punderea. Acestora trebue să și se le plătească bine. Dacă s’or face mai pu­ține formalități în administrația centrală nu piere lumea. Dar piere dacă adeve­rații muncitori de la căile ferate nu vor fi omeni capabili și plătiți după munca și meritul lor. Accidentul de la Ciulnița, teribila cioc­nire de la Bărboși ar trebui să puie pe gânduri pe cei ce stau în capul admi­nistrațiunii căilor ferate și să-i hotărască a fi mai gospodari. Noi ne-am făcut datoria să-i deșteptăm. Fa Sâmbătă, 1 (13) Iulie 1889, Jenez, Eötvös, și alții. Acești mari ma­ghiari au plâns pe ruinele țării lor, pe mormântul acelora cari, pătrunși de iu­birea nației ,și-a fi vărsat sângele pentru poporul maghiar. Acești oameni au deșteptat pe unguri din semnul cel de moarte. Ei, împreună cu mine sunt trași în judecată. Mulțimea asistentă dă semne, de forte mare emoție. Martorii Principalul martor din partea acuzării, e Schroll, fost sub-prefect la Solnoc-Dobâca. Acesta a afirmat, pe onoare și conștiință, că părintele Lucaci a agitat și a conspi­rat, căutând să dea despre aceasta do­vezi multe. Dar—din nenorocire pentru dânsul— avocatul Coroianu desvălui că acest mar­tor a jurat pe onoare, pe când chiar de a fi avut-o când­va, n’o mai are de mult. Schroll a furat bani publici la Solnoc și a fost osândit la 6 luni închisoare pe care a făcut-o. Președintele, întrebându-l dacă e ade­vărată această „infamă“ acuzare, marto­rul răspunde: — Da, în adevăr am furat bani pu­blici și am stat în temniță. (Emoție foarte mare) Cei l’alți martori se învîrtesc în jurul chestiei, dar fără de dovezi. Rechizitoriul Procurorul acuză pe doctorul Lucaciu cu violență. El îl înjură chiar, în mur­murele celor de fața. Cere pedepsirea preotului la 257 fie­rîSl cheltueli și 2 ani închisoare. Apărarea Mulțimea devine din ce în ce mai mare. Peste trei mii de oameni se în­ghesuie în sală și pe afară din sala ju­decății. Tot orașul e în stradă. Se colportează știrile de la om la om. Președintele dă cuvântul doctorului Lu­­caciu, ca­re se apere. — N’am de ce mă apăra, declară preo­tul, de­oare­ce n’am nici o vină. Sensația e la culme. Publicul e entu­­siasmat. DIN TRANSILVANIA (Corespondența part. a „Universului“.) Sibiu 28 Iunie. Un eveniment Aci s’a produs un eveniment într’ade­­văr însemnat. Preotul român, dr. Vasilie Lucaciu a fost dat în judecată pentru agitație po­litică. Doctorul Lucaciu e acuzat că a atacat „bazele“ statului maghiar, că a conspirat în contra unității regatului. De alt­f­i șirul acestor persecuții poli­tice se îndesește prea mult, căci, la fonl dr. Lucaciu n’a atacat cu violență pre­tinsa unitate din Ungaria. In cuvântarea sa, preotul român și a arătat mai mult „mâhnirea“ pentru cele ce se petrec în statul maghiar de azi, „mâhnirea“ pe care o are că vede, în a­­ceiași țară, pe unii persecutând pe alții. La Satumare Judecata s’a făcut la Satumare. Mai toată poporația orașului a alergat să asiste la judecarea doctorului Lucaciu. Iată principalele argumente pe care preo­tul le-a opus acuzațiilor procurorului: El a zis că, într’adevăr, cele ce i se atribuiesc de procuror sunt adevărate, — dar tendințele ce vrea să scoată la iveală, nu sunt câtuși de puțin pe dreptate do­vedite. Și-a exprimat, într’adever, mâhnirea în­­­tr’o adunare, pentru nenorocirile țării, dar cum ar fi putut să nu și-o arate, când în adevăr, simte în inimă durere adâncă. Aceiași durere — au simțit-o și dintre unguri — mulți și mari — și între ei cei mai distinși bărbați de stat și scriitori unguri, ca Kazinczy, Kossuth, Deák de­ Sentința După o îndelungată deliberare, preșe­dintele citește sentința: „Preotul Lucaciu e achitat și toate acu­­sele, și gravaminele ridicate în contra lul sunt nimicite. Publicul, atunci, ne mai putem du și stă­pâni emoția, izbucni în aplause prelungite Și furtuoase“. Aceste aplause auzindu-se și de afară, se auzi zgomotul colosal a trei patru mii de oameni aplaudând. Un imens strigăt de „Să trăiască!“ iz­bucni din trei mii de piepturi, din trei mii de inimi. Acuzat încununat Românii adunați, au făcut o adresă de felicitare preotului Lucaciu. Medeaș, bătrânul luptător, ținend o cu­vântare sdenc simțită la ieșirea lui Lu­caciu Aplausele nu se mai stírșiau. Apoi, M dean înmână preotului un mare album, cuprinzând felicitarea, cu mii de iscălituri. Insfírgii, bătrânul Medean puse pe iran-

Next