Universul, iulie 1899 (Anul 17, nr. 177-207)
1899-07-22 / nr. 198
Crima din strada Căt iinesmii.— (Vezi explicația) Calendar pe anul 1899 Oriodul Miercuri, 21 Iulie. — Simion și Iezechiel. Cu toile Mer’cul’i,2 August.—Porțiunea la Soarele răsare 4.49 , apune 7.22 București, 21 Iulie. PropoiMnirea muncii ------ «Cine a ținut până acum seamă ele scrierile specialiștilor noștri în materie de agricultură, și în chestia atât de Capitală a creșterii vitelor ? «Avem și noi specialiști cari de ani de zile înegresc la volume prin tot felul de reviste periodice și de tratate speciale și unii dau sfaturi foarte înțelepte. «Dar toți ați propovăduit până acum în deșert»... Triste constatări, pe cari nu odată le-am făcut și noi. Astăzi le citim într’un ziar oficios, într’un ziar de partid,—și iată de ce le reproducem, pentru că așa ne place să credem că sunt semne de o reînouită bună-voință și hotărîre de a se îndrepta lucrurile din inițiativa unei puteri mai mari decât aceea pe care o pot pune la mijloc toți specialiștii cu toate năzuințele și propovăduirile lor. Multe și înțelepte sacrificat a făcut țara cu formarea, cu cultivarea acestor specialiști, bună și luminoasă a fost ideea trimiterii de tineri sîrguincioși în străinătate, pentru a vedea și a învăța cum alte țări și popoare și-au întemeiat și-și desvoltă buna stare, și a veni apoi ca și pe cei de acasă să-i învețe. Dar semința învățăturii pe lucru și a dat oamenilor pildă, de ceea ce trebuiai să facă pentru ca să scape de nevoi, și sărăcie. Așa se face cu folos propovăduirea muncii. T. ———.....—— —— IWHIMMMMM.MSMWHaa—B— UNIVERSUL de ieri s’a tipărit la 80,500 exemplare. cari ei art adus-o și o tot aduc, pentru ca să dea rod, are nevoie, ca și sămînța plantei, de un sol în care să prindă și să propășască,— pentru că altfel, vedem resultatul: — se înegresc volume de învățăminte și sfaturi foarte înțelepte, dar în deșert, fără nici un folos! Iată un lucru asupra căruia n’a fost îndeajuns îndreptată atenția celor în drept: raporturile dintre specialiști și cei pentru cari în definitiv ei s’au specialisat, nu numai că nu sunt îndeajuns de strînse, dar aproape nici nu există. Ce vrem să zicem cu aceasta? că nu sunt destule scoase? Ce e drept, ar putea să fie cât de multe,— dar în ce privește în special agricultura și creșterea vitelor,— despre cari, printr’o întîmplare și nefericită dar și fericită, se vorbește acum mai mult ca oricând, — școalele propriu zise de puțin ajutor vor fi, dacă va lipsi școala exemplului. Aceasta este, asupra căreia credem noi că ar trebui să se îndrepteze mai mult atenția Statului. Specialiștii să producă ei și volume, nu e vorbă, dar cu ajutorul specialiștilor statul să-și formeze propovăduitori cu pilda ai muncei raționale și producătoare la sate. Căci până când exmplul nu va pătrunde în mijlocul țărănime!, orice propovăduire cu vorba va rămânea în cea mai mare parte vreme pierdută. Mai mult decât orice tratat special, spune în această privință una din «novelele din popor» ale distinsului nostru scriitor I. Slavici. Ani de zile popa Tanda a propovăduit și el cu vorba în Sărăceni, dar Sărăcenii Sărăceni au rămas, până când popa nu s’a pus pe Din Kimtanegra (Corespoart. a ziarului«Universul».) Cettinge, 15 Iulie. CĂSĂTORIA PRINȚULUI DANILO Zeri s’a făcut. !a Antivari abjurații de la religia protestantă a marei ducese Jupta de Mecklemburg-Strelitz și s’a celebrat convertirea ei la ortodoxism. Prin noul botez ea a perdut numele de Jutta și a căpătat pe acel de Militza. Călătoria le la Antivari la . Cettinge Azi s-a celebrat căsătoria. Cortegiul, care însoțea pe tinerii logodnici de la Antivari la Cettinge, avea un aspect grandios și impunător. Cortegiul a sosit prin Virbazar și Rijeka și aui luat parte, afară de logodnici, mama și fratele logodnicei, Mirko, fratele logodnicului, marele duce Constantin și prinții de Neapole. In prima trăsură luase loc prințul de Neapole cu mareaducesă Jutta, al cărui per blond ca aurul strălucea și mai mult sub costumul muntenegrean pe care ea î l îmbrăcase pentru acea ocazie. Sosirea. —Manifestații entuziaste Cortegiul sosind la amiazi și a fost primit în chip triumfal. Trupele erau înșirate în lungul străzilor. S’au tras nenumărate salve de artilerie și de pe munți se auzeau detunările mortarelor. Peste tot locul se striga și se aclama, iar clopotele tuturor bisericilor sutn ați ca de sărbătoare. Deputațiunile, sosite din toate centrele muntenegrene în caracteristicele costume locale, au primit pe soți și pe prinți prin strigăte nesfîrșite de zivie (trăiască). Orașul era întreg frumos decorat cu arcuri de flori, drapele și arcuri de triumf. Prințul Nikita și prințesa Milena, apoi ceilalți prinți ai familiei sărutară pe tînăra soție și pe mama ei; întâlnirea a fost mișcătoare. Prinții de Neapole fură obiectul unor demonstrații speciale din partea mulțimei. Ei s’au dus la palatul prințului Danilo, pe când mireasa s’a dus cu mama și fratele ei la vechiul palat. Căsătoria Ceremonia căsătoriei s’a celebrat tot azi la ora 4 d. a. Cortegiul, plecat din vechiul palat, prezintă un aspect măreț. Preceda logodnica, urmată de pagi și damele Curiei. Apoi urmau prințul Nikita cu marea ducesă de Mecklemburg, mama , fratele miresei, Frederic, cu prințesa Milena; principele de Neapole cu prințesa de Battemberg, și marele duce Constantin cu prințesa de Neapole. La urmă veneau prințul Nicolae al Greciei și prințul Mirko al Muntenegrului, precum și reprezintanții Franței, Austriei, Turciei, Angliei și Bulgariei. Căsătoria fu celebrată cu o mare solemnitate. Nașii au fost prințul de Neapole reprezintând pe regele Umberto al Italiei și marele duce Constantin reprezintând pe Țar. Suveranul Rusiei a trimis ca dar tinerei mirese o splendidă diademă. Se calculează că au fost aci cu această ocazie peste douăzeci de mii de persoane. Deonasfora. O CUUKTARE !»K Zi Pâinea în călătorie nu este o sarcină. 54 CRONICI FEMININE Ce trebue să citească fetele Una din greșelile educațiunei date fetelor sunt cărțile cari li se permit, să le citească. Romanele realiste, sub cuvânt că sunt scandaloase,prea naturaliste, sunt oprite fetelor, pe când, acelea mistice, idealiste, senzaționale le sunt învoite, fiind-că, îmi spunea o mamă, ridică pe cititori în sferi înalte, nu’l ține legat de oameni pe care îl cunoaște îndestul. Și apoi, în citire trebue să găsească o plăcere, o recreațiune și, aceasta, o găsește îndepărtându-se de la realitatea vieței, care e destul de urîtă. Dar, tocmai «sferile înalte» și plăcerea, singurul scop care se arată unei fete în lume, face pe cele mai multe să nu știe a întâmpina viața. Dacă urmărim scopul, ca prin citirea unui roman să îndepărtăm o fată de oamâni, apoi atunci nu văd nici o nevoe. Fata cât e la pension închisă, zăvorită, are toate de-a gata, ea nu se îngrijește decât a și învăța lecțiile, și a nu perde recreațiile. Masa, casa, încălzitul, îmbrăcămintea nu o preocupă, decât intr’atât cât se folosește de acestea. Acasă, la părinți, același lucru. Ei muncesc, îi aduc toate de-a gata. Ea nu știe decât să ceară când are nevoe, și să se bucure cât mai mult de lucruri a căror valoare reală—munca din care au rezultat—nu o știe. Adăugându-se pe lângă aceasta și romanele senzaționale, în cari nu-i vorbă de cât de bogați, preocupații numai de plăcerile lor, de intrigi de amor, câte ia stele și în lună, curate feerii, toate bunătățile din lume, mătăsării, diamante, bani asvîrliți, pe când în umbră îi pândesc tot felul de dușmani, de invidioși, care cu cuțitul, cu otrava, cu trădarea, tot caută să pue mâna pe bogățiile celorl’alți privilegiați, și personagiile simpatice înconjurate de tot felul de împrejurări favorabile, din cariei triumfători, pe când dușmanii lor, cu toată perversitatea, șiretlicul, nescrupulozitatea, cad pedepsiți sau loviți. Și toate acestea cu o sumă de peripeții minunate, cari te fac să crezi că suntem încă pe vremea zînelor și a smeilor din basme. Va să zică, deoparte lenea, desfrîul, fericirea, și de alta invidia, răutatea, crima, iată romanele idealiste. Vă puteți închipui ce înrurire pot să aibă asupra închipuirilor deslănțuite, asupra inteligențelor neactive. Atâta bogăție, strălucire și veselie, ispitește pe oricare fată să aspire a deveni o eroină de roman. Și după cum împrejurările o va înconjura, va trece de tabăra unora sau celorlalți. In nici un roman de acestea nu-i vorba de muncă cinstită, de traiul de toate zilele, de durerile reale pe cari le poți întâmpina în viață, de întâmplările naturale prin cari poate trece un om, de viață în sfirșit! Nu se pune alături de cei cari au din belșug toate bucuriile acestei lumi, cei lipsiți de toate, cei îndurerați în mizerie, fără lucru, uciși de foame și de frig. Nu se spune că chiar în palatele cele mai strălucitoare există vermele care roade, și că adevărata fericire nu stă nici sus, nici jos, ci la mijloc, cu mulțumirea pe care o dă munca, dragostea curată, sănătatea, etc. Acestea se vorbesc în romanele realiste , dacă între însele se găsesc părți cari ating susceptibilitatea d-voastră prea delicată, aceasta e viața ; lângă frumos crește și uritul, și prin țipete pudice de spaimă, nu încredințezi pe nimeni că ai fost sau vei fi scutită de a o încerca. E mai bine pentru o fată, să știe ce o așteaptă în lume, ca să'și ia in deplină cunoștință, îndatoriri, pe cari să fie încredințată că le va îndeplini, și ca să fie înarmată din timp pentru toate greutățile cari o așteaptă. Astfel intră cu ochii închiși în viață, și e natural ca atunci când îi deschide, să fie nedumerită mai intăvit, și apoi să se revolte, să caute a scăpa de o stare în care a fost condusă orbește. Laura Vampa interesant« aminte asupra pretinsului atentat din Belgrad Ziarul «Italie» din Roma publică următoarele: S’a scris mult asupra atentatului lui Knezevici în contra exregelui Milan, dar nu s’a spus tot, și în deosebi, amănuntele cele mai însemnate, cari vor arăta că atentatul nu a fost născocit decât spre a se lovi în șefii partidului radical, precum și în toți adversarii ex-regelui. Șefii radicali arestați ignorau cu totul pretinsul plan al bosniacului George Knezevici. Individul acesta nu era chiar cu totul necunoscut. Acum 2 luni Knezevici părăsi serviciul militar, unde avea slujba de pontonier militar la baia militară a rîului Sava. Această baie fregventată de regele Alexandru, mare înnotător, și de ex-regele Milan, care a avut adesea prilejul de a vorbi cu Knezevici, atașat la serviciul coridorului care duce la cabinele regale și, dacă Knezevici ar fi voit, ar fi putut să omoare de 100 de ori pe ex-regele Milan. După ce a sfârșit armata, Knezevici a fost numit, acum câteva săptămâni, în serviciul comunei Belgrad. Acum 20 zile, el a dispărut deodată, și se reîntoarse cu 2 zile înaintea atentatului. In timpul, acesta el fusese la București, unde s’a constâtuit 2 seri de-a rindul cu Pera Teodorovici, agentul principal al ex-regelui Milan și redactor la «Male Novine» ; trebue observat că, încă de la 30 iunie, «Male Novine» publica știrea că, în unul din buzunarele hainei lui Knezevici, s’a găsit următorul bilet: «Radicalii m’aîi ales ca să ucid pe regele Milan». Teodorovici s’a întors la Belgrad în ajunul făptuirei atentatului. S’a scris în străinătate că Knezevici era în solda lui Nicolae Pașici, pe când acesta era primarul Belgradului. Aceasta e cu totul neadevărat. Nici Pașici, nici Taușanovici, nu cunoșteau pe Knezevici, precum nu-l cunoșteau nici Gruici, și nici ceilalți șefi radicali. Cât privește pretinsul complot al șefilor radicali,—e destul să se știe unde se aflau așa-zișii conjurați în momentul atentatului, spre a se stabili neputința unui complot. Pașici era la Pasarovici și a fost arestat în sinul familiei sale, pe când se pregătia să plece la Carlsbad, fiind foarte suferind în urma deținerei sale prelungite. Taușanovici supa, ca de obiceiu, la restaurant cu două prieteni ; întorcându-se acasă, a fost arestat și locuința lui răscolită de poliție. Directorul ziarului «Odjek», Peolicî, a fost sculat din somn, ca și directorul tipografiei radicale, Stanojevici. Amănunt tipic , s-a constatat că posturile de poliție serba de la granițele austro-ungare și bosniace, primiseră, cu 4 zile înainte de pretinsul atentat, ordin scris de a nu lăsa să treacă pe nici unul din șefii radicali și, la caz de nevoe, să-l oprească cu forța. Din toate acestea, urmează că atentatul în contra ex-regelui Milan e o curată născocire, spre a face pe opinia publică din Europa să creadă că partidul radical sârb nu disprețuește mijloacele cele mai violente, și că e de datoria regelui-tată de a-l îmblânzi spre a păstra tronul fiului și dinastiei lui. Aceasta a și căutat să facă, puind la cale așa-numitul atentat. Chestia farmaciilor. Comerțul liber Sunt bogați farmaciștii ? — Scumperea medicamentelor. —Spitalul.—are-i leacul ?— Scoborîrea taxei.—Comerțul liber. • Critică. — Ajutorul farmaciștilor După cum scrie ziarul guvernamental «Epoca», procesul dintre draguiști și farmaciști e mai interesant, decât pate la prima vedere. Chestia e într’adever vitală și privește întreaga populație. Insistența mea va fi întrucâtva explicată prin această considerație și sper că cititorii vor da aceiași atenție bine-voitoare, ca și până acum, celor susținute de sub-semnatul. Vom continua astăzi cu analiza a două remedii propuse: Comerciul liber și ieftinirea medicamentelor. Dar, înainte de a intra în discuția acestor puncte, fie-mi permis de a mai face câteva observații prealabile asupra farmaciilor. Sunt bogați farmaciștii ? Iată o întrebare, la care ar putea răspunde mai precis dînșii singuri. Farmaciștii strigă pe toate tonurile că le merge rău, că nu mai e chip de trăit, că unii chiar au dat faliment ! Eu personal îi cred. Las’că farmaciștii faliți’ s’au încurcat în alte afaceri, dar să admitem că, în afară de câțiva spițeri, cari au avut fericirea să pue mâna pe locuri bune, toți cei l’alți stau prost. Ce-i de făcut atunci ? Bolnavii se speresc plătind rețete, la farmacii se comit incorectitudini, și spițerii sunt aproape de faliment. Situația e cât se poate de gravă și d-nir farmaciști, cari sunt în mijlocul chestiunei, ar trebui să-și spue părerea. Un copil bolnav poate să plângă și să țipe, când vine doctorul să-i bage lingura în gură, ca să vadă ce boală are ;—vouă însă, d-lar farmaciști, nu vă e iertat lucrul acesta, trebue să fiți mai serioși. Nu vă speriați așa de mine, nu mă înjurați, căci nu veți face nici o ispravă. Stați liniștiți și discutați în mod demn. Eu nu vă sunt dușman, ci din potrivă prieten , sunt doctorul, care vine și vrea să vă fac buba cea rea. Să bag deci deocam dată lingura în gâtul chestiei și să cercetez, care-î pricina relei stări financiare, de care vă văitați. Scumpetea medicamentelor Una din pricini e și enorma scumpete a doctoriilor. La prima vedere ar părea paradoxală aserțiunea, că dacă medicamentele s’ar iefteni, farmaciștii ar sta mai bine , dar lucrul e așa. Iu ancheta, pe care am făcut-o, am căutat să culeg date și de pe la bolnavi. Majoritatea populației, care de-abia are atât cât îi trebue pentru trasă, nu poate cheltui prea mult pentru medicamente. Cei mai mulți pacienți procedează în modul următor: După ce au luat rețeta de la medic, întreabă la o farmacie câte parțile costă... și asta-i tot. Neavând bani de ajuns, renunță de a mai lua doctorie, și se duc acasă, unde se însănătoșesc de la sine, sau mor, după cum boala e mai puțin, sau mai mult gravă. Spitalul O altă pricină a maladiei farmaciștilor e existența spitalelor. Intr’adevăr foarte mulți pacienți intră prin spitale, păgubind astfel pe farmaciști de un venit însemnat. Trebue să atrag atenția, că în România această concurență a spitalelor e la maximum. Nici o țară din lume n’are atâtea spitale gratuite. Farmaciștii pierd deci cea mai mare parte din clientelă, săracii, din pricina scumpetei medicamentelor și a funcționării spitalelor. Care-i leacul ? întrebarea aceasta ne urmărește ca o fantomă ! Ce să facem în fața acestei situații critice ? Pentru a scăpa de faliment pe câțiva spițeri, desigur că nu vom lovi în populația săracă, nu vom cere desființarea spitalelor. Această instituție democratică e o mândrie a țărei, ne fălim cu dînsa și dăm pildă streinătățea. Să analizăm altă soluție. Scoborîrea taxei farmaceutice Chiar autoritățile sanitare recunosc că organizarea actuală a farmaciilor e defectuoasă, chiar și ele caută soluții. Se pare că ieftinirea medicamentelor ar fi un remediu preconizat de autoritățile noastre sanitare. Din când în când taxa se scoboară câte puțin. Cred însă că amputarea e prea timidă. Fără nici o frică s’ar putea ieftini medicamentele cu 50 la sută. In chipul acesta și populația s’ar folosi și bolnavii ar sta mai bine. Deși eu am altă propunere, însă presupunând că s’ar primi chiar acest paliativ, tot ar fi mai bine ca azi. Bolnavii au o groază naivă de spital. In ancheta pe care am făcut-o, am constatat că în general pacienții vin la spital într’un bal fără de bal, aproape când nu li se mai poate face nimic. Refinindu-se medicamentele, toată această populație săracă și-ar putea mai cu înlesnire căuta de sănătate și ar scoate din bucluc și pe farmaciști. Comerțul liber Altă soluție propusă e comerțul liber, adică fiecare farmacist să aibă voie să-și deschidă farmacie când vrea și unde vrea. In asemenea împrejurări medicamentele se ieftinesc de la sine, iar o controlare pur viligentă și continuă din partea autorităților, ar pune capăt la orice incorectitudini. Cam așa e în Franța, Belgia, etc. Critică. Insă după cum a arătat foarte bine d-rul E. T., deși prin comerțul liber se înlătură un roű, se agravează însă toate celelalte. Nici una din soluțiile propuse nu ne mulțumește pe deplin. Bolnavii vor plăti într’adever mai puțin, în schimb însă vor fi mai prost serviți. Metoda simplificăreî ordonanțelor, cu darea afară a substanțelor mai scumpe, apoi consultațiile clandestine și alte diferite specule nu se vor putea înlătura. Controlul sever din partea autorităților de sigur că e foarte greu. Chiar acum, cu actuala organizare restrânsă și totuși farmaciile sunt în neregulă, dar încă în cazul comerțului liber. Nu e locul ca să arăt aci pricina lipsei de control suficient în România ; vom spune însă în treacăt că și in Belgia și în Franța, țări mai înaintate ca a noastră, controlul lasă mult de dorit: ba un farmacist e un membru în consiliul comunal al Bruxelului, ba e rudă sau favorita cutărei persoane influente... și mușamaua binefăcătoare se întinde peste orice afacere... Ajutorul farmaciștilor Cheslia nu e de loc clarificată încă. Fac apel la d-nii farmaciști. E nevoie ca dînșii să-și spue numai decât cuvîntul, căci ei sunt cei mai interesați și mai competenți în materie. Ziarul «Dreptatea» a anunțat deja un studiu datorit unei persoane mai pricepute, studiu pe care-l va da în curând la iveală. N așteptăm cu multă nerăbdare, urmărind deocamdată articolele-preludiu, cari se publică în acel ziar. Sperăm de altfel că nici d. Jelea,—deși de astă-dată acam sprînjit-o nițel,—nu ne va lipsi de prețiosul d-sale concurs, așa că in curând lumină deplină se va face. Doctor. Despre gradinele de copil grădine <le copii din Remn. Spre ilustrarea ziselor mele din articolul precedent asupra «înființărei gradinelor de copii», cum că la noi a existat și există atât interes cât și necesitate de astfel de instituțiuni, și pentru ca să corespund promisiunea dată la acel loc, vom scrie astăzi ceva despre grădina de copii din urbea Roman, arătând cu date precise și exacte istoricul acestei școale. Prea sfințitul Melchisedec, fost Episcop al Romanului, la art. V din testamentul său făcut la 4 octombrie 1889, zice: «Dorința mea este, ca pe proprietatea mea din Roman menționată mai sus, după ce capitalul lăsat de mine va spori în de-ajuns, să se înființeze o instituțiune de educațiune a copiilor mici ai poporului romășcan, cu alte cuvinte, o grădină de copii. Spre acest sfârșit chiar epitropii actuali, dacă D-zeu le va prelungi viața, și capitalul va fi produs mijloacele necesare, vor construi o casă pentru grădina de copii, în o parte a locului unde vor crede mai nemerit, sau vor cumpăra un local în vecinătate cu proprietatea mea»... Trăind încă prea sfințitul Melchisedec, în primăvara anului 1892, s’a inceput construirea localului de școală, care, în urma săvârșire! din viață a acestui prea sfînt părinte, întâmplată la 16 Maiu din citatul an, pe când era zidit numai până la ferestre s’a terminat de-abia după 2 ani. In anul 1895 s’a elaborat de către epitropia fondului Melchisedec episcopul, un statut pentru grădina de copii, pe baza căruia și în urma cererea acelei epitropii, ministerul cultelor și instrucțiunei publice la 22 August 1895 sub No. 5263, dând autorizațiunea cuvenită precum și aprobarea ca acea școală să fie pusă sub conducerea d-șoarei Elena P. Georgescu, absolventă a școalei normale din azilul «Elena Doamna», s’a deschis la 19 Septembrie același an. D-șoara Elena P. Georgescu este cea d’inlein absolventă a numitului azil, care în urma unei practice serioase făcută timp de 3 ani în institutul de sub conducerea sub-semnatei, a ocupat o astfel de funcțiune, pentru care s’a devotat cu tot focul dragostei ce fiecare ar trebui să aibă la educația și îngrijirea, instrucția și ocrotirea micilor copilași. Când d. Vasile Măndinescu, unul din cei mai zeloși epitropi ai numitului așezămînt, după o căutare de mai multe zile aici în Capitală a unei persoane căreia să-i încredințeze conducerea acelei școale, s’a prezintat laimi stilului meu cu rugămintea și din partea d-lui Petre Gârboviceanu, directorul școalelor societății pentru învățătura Poporului Român, ca să-î recomand o bună educatrice, iar eu în deplină necunoștință de existența altora, i-am cedat chiar pe ajutoarea mea, mai bine să duc eți lipsă decât să sufere o atare instituțiune, sau să-i stric viitorul unei fete, care într’adever a pus mult devotament și zel în ajungerea scopului educativ la copii, a rămas prea mulțumit de această achisițiune nu numai atunci, dar de atunci încoace cu orice pensiune își arată mulțumirile sale. Nu numai d. Măndinescu, dar și alte persoane cari au vizitat grădina de copii de acolo, au rămas foarte mulțumite de modul conducere și de mersul progresiv al acelei instituțiuni. Romașcanilor le place foarte mult și apreciază cum merită această școală. Toamna, la deschiderea cursurilor, vin părinții cu copii și stârnesc să fie admiși, astfel că dacă localul ar fi mai încăpător, desigur numărul elevilor ar trece peste 100. Cum însă localul este făcut în prevederile statutului, care nu admite un număr MARTIRIUL Bunei Imperatese (Operă privitoare la defuncta împărăteasă Elisabeta a Austriei, scrisă de o damă a ei de onoaie. Traducere din limba engleză de d-na Maria Ghirgiă CAPIT. XI «Toate aceste agitări cari ți s’ar mai adăoga, sunt foarte vătămătoare pentru tine. «Și tu, ce ai de zis despre tine,răspunse el, strângându-și imâinele c’o putere nervoasă. «Voia, avea timpul să cedezi în fine» replică ea, ducendu- i spre ușă și scoțându-l afară. «Am alte lucruri la cari să find gândesc în momentul acesta». In adevăr, dar «n’avu timp să se gândească și la dînsa», căci căzuse într’un leșin care semăna așa de bine cu moartea, cu două ore trecură înainte ca doctorii să se fi putut pronunța daca ’și va veni sau nu în simțiri. ’ Impresiunea,’pe care o făcu în Viena și în tot imperiul Austro-Ungar moartea sdrobitoare a prințului de Coroană, este cu totul de nedescris. Stradele vieneze erau pline de o mulțime abundentă, care creștea incontinuu și care plângea, iar jurnalele oficiale și neoficiale erau luate cu asalt de către populație, lacomă de detaliuri asupra morții moștenitorului presumtiv. Mulțumită intervențiunei stăruitoare a ducesei Ludovica de Bavaria, mama împărătesei Elisabeta, împăratul fu făcut să înțeleagă că era o absolută nebunie de a cerca să ascundă publicului faptul că fiul său, moștenitorul presumptiv al Coroanei, Rudolf, a comis o sinucidere. Ducesa Ludovica era, după cum am avut ocaziunea să spun mai ’nainte, o femee foarte remarcabilă, și împăratul, care nu era de loc un cunoscător de caracter, avea cea mai înaltă opiniune despre spiritul de pătrundere al soacrei sale. Și se simțea foarte mulțumit de a se încrede într’însa prin sfaturile ei în aceasta ca și în multe afaceri critice din timpul vietei sale. Mai multe edițiuni de jurnale oficiale apărură încadrate în negru pentru această împrejurare, zicând ca într'un moment de aberațiune temporală : «Prințul de coroană al Austro-Ungariei, arhiducele Rudolf, și-a dat singur moartea». Se mai găsea și un manifest semnat de împărat, tipărit alături de acel anunț și redactat astfel: «Către poporul meu: «Adânc atins de o mâhnire prea profundă pentru a se putea exprima prin cuvinte, mă înclin cu umilință în fața nemilostivelor hotărîri ale unei provedinți care m’a ales pe mine și pe poporul meu pentru a suferi loviturile sale, și rog pe D-zeu atot puțin te să ne acorde la toți curajul de a putea suporta greutatea perderei noastre ireparabile», etc. Un tren special fu trimis în ziua de 30 Ianuarie la Baden pentru a transporta pe doctorii și chirurgii cari erau însărcinați cu autopsia prințului de Coroană. Printre aceștia erau doctorii Winderhofen, Hoffmann și Cundrat. Protocolul acestei autopsii constată că moartea prințului de Coroană, Rudolf, a fost cauzată de o fractură a osului frontal produsă de un glonț de revolver de calibru mare, descărcat la o distanță mică, proiectilul pătrunzând creerul și eșind pe la baza cerebrului. Pe când aceasta se întâmplau cu prințul mort, fiecare se întreba ce s’a făcut cu tînăra fată a cărei sinucidere l’a determinat pe dînsul să-și dea moartea. Prin îngrijirile contelui de Bombelles, tutorele prințului de coroană, precum și cel mai bun amic al său, care fusese trimis îndată de împărat cu însărcinarea de a regula totul la Mayerling, frumosul corp al Măriei Vetsera fusese ascuns într’o cameră pe care contele Bombelles însuși o încuiase cu propriele sale mâini. In noaptea de 31 ianuarie o mică ușă secretă din aripa de Nord a castelului fusese deschisă într-un mod clandestin și un alt sicriu negru, fără ornamente, purtat de 4 servitori prin întunecoasa pădure unde aștepta un alt furgon, fu dus pe cât se putu mai în secret la capela de la Heiligenkreutz și de acolo după 24 de ore la o stațiune depărtată de cale ferată, unde fu predat pentru Triest și de acolo la Veneția. Și numai atunci «Baroneasa Vetsera», mama Măriei și familia Baltazzi au anunțat moartea tinerei fete și resturile sale mortuare fură aduse formal de la Veneția la Pardubitz, unde se afla cavoul familiei. Desigur, se înțelege că secretul n’a fost păstrat destul de bine și că îndată se răspândi zgomotul că Maria Vecsera n’a murit la Veneția, ci la Mayerling, împușcată de prințul de coroană. Aceasta a fost mai mult discutat prin autopsia făcută asupra Măriei, care descoperi faptul că ea murise otrăvită cu strichnină, și că moartea ei precedase pe acea a prințului de coroană cu mai bine de două ore. Putea fi ceva mai îngrozitor decât disperarea tînerului nenorocit, care după ce descoperise iubitei sale adevărata cauză care -l punea în imposibilitate de a îndeplini promisiunea ce-o dase de a o lua de soție, îndată ce ar fi reușit să obție desfacerea căsătoriei sale, găsi că ea înghițise lichidul omorîtor pe care l adusese cu dânsa? Când după câteva minute ea își dete ultima suflare în brațele lui, nu era de mirare ca el văzându’și onoarea compromisă, speranțele sale nimicite și întreaga sa viață ruinată, se decise să pue capăt propriei sale vieți, iară nici o întârziere. Scrisoarea mototolită, pe care o scrisese Maria mamei sale, nu era de acel fel de care se găsise, deoarece când s’a căutat în rochia ei, altă foaie de hârtie ruptă dintr’o carte se găsi ascunsă în corsagiul rochiei sale. Aceasta era adresată sorei ei, a cărei copie o dăm aci : «El mi-a spus tot. *Eu nu’ți pot spurie nimic din ceea ce mi a spus: «Nu vom putea fi niciodată a lui. «Acum sunt sigură pentru un moment, el fiind dus să trimeată pe Brotfisch undeva. «Știam că ceva îngrozitor se va întîmpla, care va împedica fericirea noastră, astfel că am adus cu mine otrava pe care sunt hotărîtă s'o beau. «Când el se va reîntoarce va fi prea târziu ca să mă scape, și vreau să mor în brațele lui, fericită de a mă afla cu dînsul până în ultimul moment. «Iartă-mă și iubește-me,’roagă-te pentru mine și aibi grijă de sărmana noastră mamă. *Ea va suferi mai mult decât poți să’ți închipuești.» Familia Vetsera părăsi Italia în ziua de 3 Februarie, pe când curtea, imediat după înmormîntarea prințului de coroană, sdrobită de tot, fu nevoită a părăsi Viena pentru a merge la Buda Pesta; înainte de a părăsi capitala Austriei, împăratul făcu toate demersurile necesare de a asigura plecarea din Austria a tuturor acelora, cari au avut raporturi directe cu această înspăimîntătoare afacere. Contesa Larisch, căzută în cea mai mare disgrație, plecă în voiagiu; contele Hoyes și prințul de Coburg părăsiră orașul, și cât pentru Brotfisch și Lasedek, cărora li se dase mijloacele necesare de a trăi toată viața lor în liniște, dispărură cu totul. Trecu multă vreme înainte ca împăratul să poată erta sau uita vorbele pronunțate de prințul Filip de Coburg, care vorbind cu mai mulți ardenți auditori, zisese: «Nu mă întrebați cum s’a întâmplat această nenorocită catastrofă. «Suntem siliți să aruncăm un văl asupra acestor fapte. «Este destul de trist că s’ați întâmplat! «Pentru Dumnezeu, nu întrebați de ce s’a întâmplat. (Va urma).