Universul, iulie 1899 (Anul 17, nr. 177-207)

1899-07-22 / nr. 198

Crima din strada Căt iinesmii.— (Vezi explicația) Calendar pe anul 1899 Oriodul­­ Miercuri, 21 Iulie. — Simion și Iezechiel. Cu toile Mer’cul’i,2 August.—Porțiunea la Soarele răsare 4.49 , apune 7.22 București, 21 Iulie. PropoiMnirea muncii ------­ «Cine a ținut până­ acum seamă ele scrierile specialiști­lor noștri în materie de agri­cultură, și în chestia atât de Capitală a creșterii vitelor ? «Avem și noi specialiști cari de ani de zile înegresc la volume prin tot felul de reviste periodice și de tratate speciale și unii dau sfaturi foarte înțelepte. «Dar toți ați propovăduit până acum în deșert»... Triste constatări, pe cari nu odată le-am făcut și noi. Astă­zi le citim într’un ziar oficios, într’un ziar de par­tid,—și iată de ce le repro­ducem, pentru că așa ne place să credem că sunt semne de o reînouită bună-voință și ho­tărî­re de a se îndrepta lucru­rile din inițiativa unei puteri mai mari de­cât aceea pe care o pot pune la mijloc toți specialiștii cu toate năzuin­țele și propovăduirile lor. Multe și înțelepte sacrificat a făcut țara cu formarea, cu cultivarea acestor specialiști, bună și luminoasă a fost ideea trimiterii de tineri sîrg­uin­­cioși în străinătate, pentru a vedea și a învăța cum alte țări și popoare și-au­ înteme­iat și-și desvoltă buna stare, și a veni apoi ca și pe cei de­­ acasă să-i învețe. Dar semința învățăturii pe lucru și a dat oamenilor pildă, de ceea ce trebuiai­ să facă pentru ca să scape de nevoi, și sărăcie. Așa se face cu folos propo­­văduirea muncii. T. ———.....—— —— IWHIMMMMM.MSMWHaa—B— UNIVERSUL­­ de ieri s’a tipărit la 80,500 exem­plare. cari ei art adus-o și o tot a­­duc, pentru ca să dea rod, are nevoie, ca și sămînța plantei, de un sol în care să prindă și să propășască,— pentru că alt­fel, vedem resultatul: — se înegresc volume de învă­țăminte și sfaturi foarte înțe­lepte, dar în deșert, fără nici un folos! Iată un lucru asupra căruia n’a fost îndeajuns îndreptată atenția celor în drept: rapor­turile dintre specialiști și cei pentru cari în definitiv ei s’au specialisat, nu numai că nu sunt îndeajuns de strînse, dar aproape nici nu există. Ce vrem să zicem cu a­­ceasta? că nu sunt destule scoase? Ce e drept, ar putea să fie cât de multe,— dar în ce privește în special agri­cultura și creșterea vitelor,— despre cari, printr’o întîm­­plare și nefericită dar și fe­ricită, se vorbește acum mai mult ca ori­când, — școalele propriu zise de puțin ajutor vor fi, dacă va lipsi școala exemplului. Aceasta este, asupra căreia credem noi că ar trebui să se îndrepteze mai mult aten­ția Statului. Specialiștii să producă ei și volume, nu e vorbă,­­ dar cu ajutorul spe­cialiștilor statul să-și formeze propovăduitori cu pilda ai muncei raționale și producă­toare la sate. Căci până când exmplul nu va pătrunde în mijlocul țărănime!, ori­ce pro­povăduire cu vorba va rămâ­nea în cea mai mare parte vreme pierdută. Mai mult de­cât ori­ce tra­tat special, spune în această privință una din «novelele din popor» ale distinsului nostru scriitor I. Slavici. Ani de zile popa Tanda a propovăduit și el cu vorba în Sărăceni, dar Sărăcenii Sărăceni au rămas, până când popa nu s’a pus pe Din Kimtanegra (Coresp­­oart. a ziarului«Universul».) Cettinge, 15 Iulie. CĂSĂTORIA PRINȚULUI DANILO Zeri s’a făcut. !a Antivari ab­jurații­ de la religia protestantă a marei­ ducese Jupta de Mec­­klemburg-Strelitz și s’a celebrat convertirea ei la ortodoxism. Prin noul botez ea a perdut numele de Jutta și a căpătat pe acel de Militza. Călătoria­­ le la Antivari la . Cettinge Azi s-a celebrat căsătoria. Cortegiul, care însoțea pe ti­nerii logodnici de la Antivari la Cettinge, avea un aspect gran­dios și impunător. Cortegiul a sosit prin Virbazar și Rijeka și aui luat parte, afară de logodnici, mama și fratele lo­godnicei, Mirko, fratele logod­nicului, marele­ duce Constantin și prinții de Neapole. In prima trăsură luase loc prințul de Neapole cu marea­­ducesă Jutta, al cărui per blond ca aurul strălucea și mai mult sub costumul muntenegrean pe care ea î l îmbrăcase pentru acea ocazie. Sosirea. —Manifestații entu­ziaste Cortegiul sosi­nd­ la amiazi și a fost primit în chip triumfal. Trupele erau­ înșirate în lun­gu­l străzilor. S’au tras nenumărate salve de artilerie și de pe munți se au­zeau detunările mortarelor. Peste tot locul se striga și se aclama, iar clopotele tuturor bi­sericilor sutn ați ca de sărbătoare. Deputațiunile, sosite din toate centrele mu­ntenegrene în carac­­teristicele costume locale, au­ primit pe soți și pe prinți prin strigăte nesfîrșite de zivie (tră­iască). Orașul era întreg frumos de­corat cu arcuri de flori, drapele și arcuri de triumf. Prințul Nikita și prințesa Mi­lena, apoi cei­l­alți prinți ai fa­miliei sărutară pe tînăra soție și pe mama ei; întâlnirea a fost mișcătoare. Prinții de Neapole fură obiec­tul unor demonstrații speciale din partea mulțimei. Ei s’au dus la palatul prințu­lui Danilo, pe când mireasa s’a dus cu mama și fratele ei la ve­chiul palat. Căsătoria Ceremonia căsătoriei s’a cele­brat tot azi la ora 4 d. a. Cortegiul, plecat din vechiul palat, prezintă un aspect măreț. Preceda logodnica, urmată de pagi și damele Curiei. Apoi urmau prințul Nikita cu marea­ ducesă de Mecklemburg, mama , fratele miresei, Frederic, cu prințesa Milena; principele de Neapole cu prințesa de Bat­­temberg, și marele­ duce Cons­tantin cu prințesa de Neapole. La urmă veneau prințul Nico­­lae al Greciei și prințul Mirko al Muntenegrului, precum și reprezintanții Franței, Austriei, Turciei, Angliei și Bulgariei. Căsătoria fu celebrată cu o mare solemnitate. Nașii au fost prințul de Nea­pole reprezintând pe regele Um­berto al Italiei și marele­ duce Constantin reprezintând pe Țar. Suveranul Rusiei a trimis ca dar tinerei mirese o splendidă diademă. Se calculează că au fost aci cu această ocazie peste două­zeci de mii de persoane. Deonasfora. O CUUKTARE !»K Zi Pâinea în călătorie nu este o sarcină. 54 CRONICI FEMININE Ce trebue să citească fetele Una din greșelile educațiu­­ne­i date fetelor sunt cărțile cari li se permit, să le citească. Ro­manele realiste, sub cuvânt că sunt scandaloase,prea naturaliste, sunt oprite fetelor, pe când, acelea mistice, idealiste, senzaționale le sunt învoite, fiind-că, îmi spunea o mamă, ridică pe cititori în sferi înalte, nu’l ține legat de oameni pe care îl cunoaște în­destul. Și apoi, în citire trebue să găsească o plăcere, o recreațiune și, aceasta, o găsește îndepărtân­­du-se de la realitatea vieței, care e destul de urîtă. Dar, tocmai «sferile înalte» și plăcerea, singurul scop care se arată unei fete în lume, face pe cele mai multe să nu știe a în­tâmpina viața. Dacă urmărim scopul, ca prin citirea unui roman să îndepăr­tăm o fată de oamâni, apoi atunci nu văd nici o nevoe. Fata cât e la pension închisă, zăvo­rită, are toate de-a gata, ea nu se îngrijește de­cât­ a­ și învăța lecțiile, și a nu perde recreațiile. Masa, casa, încălzitul, îmbrăcă­mintea nu o preocupă, de­cât intr’atât cât se folosește de a­­cestea. Acasă, la părinți, același lucru. Ei muncesc, îi aduc toate de-a gata. Ea nu știe de­cât să ceară când are nevoe, și să se bucure cât mai mult de lucruri a căror valoare reală—munca din care au rezultat—nu o știe. A­­dăugâ­ndu-se pe lângă aceasta și romanele senzaționale, în cari nu-i vorbă de cât de bogați, preo­cupații numai de plăcerile lor, de intrigi de amor, câte ia stele și în lună, curate feerii, toate bunătățile din lume, mătăsării, diamante, bani asvîrliți, pe când în umbră îi pândesc tot felul de dușmani, de invidioși, care cu cuțitul, cu otrava, cu trăda­rea, tot caută să pue mâna pe bogățiile celor­l’alți privilegiați, și personagiile simpatice încon­jurate de tot felul de împreju­rări favorabile, din cari­ei trium­fători, pe când dușmanii lor, cu toată perversitatea, șiretlicul, nescrupulozitatea, cad pedepsiți sau loviți. Și toate acestea cu o sumă de peripeții minunate, cari te fac să crezi că suntem­ încă pe vremea zînelor și a smeilor din basme. Va să zică, deoparte lenea, des­­frîul, fericirea, și de alta invi­dia, răutatea, crima, iată roma­nele idealiste. Vă puteți închipui ce înr­urire pot să aibă asupra închipuirilor deslănțuite, asupra inteligențelor neactive. Atâta bo­găție, strălucire și veselie, ispi­tește pe ori­care fată să aspire a deveni o eroină de roman. Și după cum împrejurările o va în­conjura, va trece de tabăra unora sau celor­lalți. In nici un roman de acestea nu-i vorba de muncă cinstită, de­ traiul de toate zilele, de durerile reale pe cari le poți întâmpina în viață, de întâmplările naturale prin cari poate trece un om, de viață în sfirșit! Nu se pune ală­turi de cei cari au din belșug toate bucuriile acestei lumi, cei lipsiți de toate, cei îndurerați în mizerie, fără lucru, uciși de foame și de frig. Nu se spune că chiar în palatele cele mai strălucitoare există vermele care roade, și că adevărata fericire nu stă nici sus, nici jos, ci la mijloc, cu mulțu­mirea pe care o dă munca­, dra­gostea curată, sănătatea, etc. A­­cestea se vorbesc în romanele rea­liste , dacă între însele se găsesc părți cari ating susceptibilitatea d-voastră prea delicată, aceasta e viața ; lângă frumos crește și uritul, și prin țipete pudice de spaimă, nu încredințezi pe nimeni că ai fost sau vei fi scutită de a o încerca. E mai bine pentru o fată, să știe ce o așteaptă în lume, ca să'și ia in deplină cunoștință, înda­toriri, pe cari să fie încredințată că le va îndeplini, și ca să fie înarmată din timp pentru toate greutățile cari o așteaptă. Ast­fel intră cu ochii închiși în viață, și e natural ca atunci când îi des­chide, să fie nedumerită mai in­­tăvit, și apoi să se revolte, să ca­ute a scăpa de o stare în care a fost condusă orbește. Laura Vampa interesant« aminte asupra pretinsului aten­tat din Belgrad Ziarul «Italie» din Roma pu­blică următoarele: S’a scris mult asupra atenta­tului lui Knezevici în contra ex­­regelui Milan, dar nu s’a spus tot, și în deosebi, amănuntele cele mai însemnate, cari vor a­­răta că atentatul nu a fost născo­cit de­cât spre a se lovi în șefii partidului radical, precum și în toți adversarii ex-regelui. Șefii radicali arestați ignorau cu totul pretinsul plan al bosnia­cului George Knezevici. Indivi­dul acesta nu era chiar cu totul necunoscut. Acum 2 luni Knezevici părăsi serviciul militar, unde avea sluj­ba de pontonier militar la baia militară a rîului Sava. Această bai­e fregven­tată de regele A­­lexandru, mare înnotător, și de ex-regele Milan, car­e a avut a­­desea prilejul de a vorbi cu Knezevici, atașat la serviciul co­ridorului care duce la cabinele regale și, dacă Knezevici ar fi voit, ar fi putut să omoare de 100 de ori pe ex-regele Milan. După ce a sfârșit armata, Knezevici a fost numit, acum câte­va săptămâni, în serviciul comunei Belgrad. Acum 20 zile, el a dispărut de­odată, și se reîntoarse cu 2 zile înaintea atentatului. In tim­pul, acesta el fusese la București, unde s’a constâtuit 2 seri de-a rindul cu Pera Teodorovici, a­­gentul principal al ex-regelui Milan și redactor la «Male No­­vine» ; trebue observat că, încă de la 30 iunie, «Male Novine» publica știrea că, în unul din buzunarele hainei lui Knezevici, s’a găsit următorul bilet: «Ra­dicalii m’aîi ales ca să ucid pe regele Milan». Teodorovici s’a întors la Bel­grad în ajunul făptuirei aten­tatului. S’a scris în străinătate că Knezevici era în solda lui Nico­­lae Pași­ci, pe când acesta era primarul Belgradului. Aceasta e cu totul neadevărat. Nici Pașici, nici Taușanovici, nu cunoșteau pe Knezevici, precum nu-l cu­noșteau nici Gruici, și nici cei­­l­alți șefi radicali. Cât privește pretinsul complot al șefilor radicali,—e destul să se știe unde se aflau așa-zișii conjurați în momentul atentatu­lui, spre a se stabili neputința u­­nui complot. Pașici era la Pasarovici și a fost arestat în sinul familiei sale, pe când se pregătia să plece la Carlsbad, fiind foarte suferind în urma deținerei sale prelungite. Taușanovici supa, ca de obi­­ceiu, la restaurant cu două prie­teni ; întorcându-se acasă, a fost arestat și locuința lui răscolită de poliție. Directorul ziarului «Odjek», Peolicî, a fost sculat din somn, ca și directorul tipografiei radi­cale, Stanojevici. Amănunt tipic , s-a constatat că posturile de poliție serba de la granițele austro-ungare și bosniace, primiseră, cu 4 zile înainte de pretinsul atentat, or­din scris de a nu lăsa să treacă pe nici unul din șefii radicali și, la caz de nevoe, să-l oprească cu forța. Din toate acestea, urmează că atentatul în contra ex-regelui Mi­lan e o curată născocire, spre a face pe opinia publică din Eu­ropa să creadă că partidul radi­cal sârb nu disprețuește mijloa­cele cele mai violente, și că e de datoria regelui-tată de a-l îmblânzi spre a păstra tronul fiului și dinastiei lui. Aceasta a și căutat să facă, puind la cale așa-numitul atentat. Chestia farmaciilor­­. Comerțul liber Sunt bogați farmaciștii ? — Scumperea medicamentelor. —Spitalul.—­are-i leacul ?— Scoborîrea taxei.—Comerțul liber. •­ Critică. — Ajutorul farmaciștilor După cum scrie ziarul guver­namental «Epoca», procesul din­tre draguiști și farmaciști e mai interesant, de­cât pate la prima vedere. Chestia e într’adever vi­tală și privește întreaga popula­ție. Insistența mea va fi întru­cât­va explicată prin această con­siderație și sper că cititorii vor da aceiași atenție bine-voitoare, ca și până acum, celor susținute de sub-semnatul. Vom­­ continua astă­zi cu ana­liza a două remedii propuse: Comerciul liber și ieftinirea medi­camentelor. Dar, înainte de a intra în dis­cuția acestor puncte, fie-mi per­mis de a mai face câte­va ob­servații prealabile asupra far­maciilor. Sunt bogați farmaciștii ? Iată o întrebare, la care ar putea răspunde mai precis dîn­­șii singuri. Farmaciștii strigă pe toate tonurile că le merge rău­, că nu mai e chip de trăit, că unii chiar au dat faliment ! Eu personal îi cred. Las’că farmaciștii faliți’ s’au încurcat în alte afaceri, dar să admitem că, în afară de câți­va spițeri, cari au avut fericirea să pue mâna pe locuri bune, toți cei l’alți stau prost. Ce-i de făcut atunci ? Bolnavii se speresc plătind re­țete, la farmacii se comit inco­rectitudini, și spițerii sunt a­­proape de faliment. Situația e cât se poate de gravă și d-nir farmaciști, cari sunt în mijlocul chestiunei, ar trebui să-și spue părerea. Un copil bolnav poate să plân­gă și să țipe, când vine docto­rul să-i bage lingura în gură, ca să vadă ce boală are ;—vouă însă, d-lar farmaciști, nu vă e iertat lucrul acesta, trebue să fiți mai serioși. Nu vă speriați așa de mine, nu mă înjurați, căci nu veți face nici o ispravă. Stați liniștiți și discutați în mod demn. Eu nu vă sunt dușman, ci din potrivă prieten , sunt doc­torul, care vine și vrea să vă fac buba cea rea. Să bag deci de­o­cam dată lingura în gâtul chestiei și să cercetez, care-î pricina relei stări financiare, de care vă văitați. Scumpetea medicamentelor Una din pricini e și enorma scumpete a doctoriilor. La pri­ma vedere ar părea paradoxală aserțiunea, că dacă medicamen­tele s’ar iefteni, farmaciștii ar sta mai bine , dar lucrul e așa. Iu ancheta, pe care am făcut-o, am căutat să culeg date și de pe la bolnavi. Majoritatea po­­pulației, care de-abia are atât cât îi trebue pentru trasă, nu poate cheltui prea mult pentru medicamente. Cei mai mulți pa­cienți procedează în modul ur­mător: După ce au luat rețeta de la medic, întreabă la o far­macie câte parțile costă... și asta-i tot. Neavând bani de ajuns, renunță de a mai lua doctorie, și se duc acasă, unde se însă­nătoșesc de la sine, sau mor, după cum boala e mai puțin, sau mai mult gravă. Spitalul O altă pricină a maladiei far­maciștilor e existența spitalelor. Intr’adevăr foarte mulți paci­enți intră prin spitale, păgubind ast­fel pe farmaciști de un venit însemnat. Trebue să atrag atenția, că în România această concurență a spitalelor e la maximum. Nici o țară din lume n’are atâtea spi­tale grat­uite. Farmaciștii pierd deci cea mai mare parte din clientelă, săracii, din pricina scumpetei medica­mentelor și a­­ funcționării spi­talelor. Care-i leacul ? întrebarea aceasta ne urmă­rește ca o fantomă ! Ce să facem în fața acestei si­tuații critice ? Pentru a scăpa de faliment pe câți­va spițeri, de­sigur că nu vom lovi în popu­lația săracă, nu vom cere desfi­ințarea spitalelor. Această insti­tuție democratică e o mândrie a țărei, ne fălim cu dînsa și dăm pildă streinătățea. Să analizăm altă soluție. Scoborîrea taxei farma­ceutice Chiar autoritățile sanitare re­cunosc că organizarea actuală a farmaciilor e defectuoasă, chiar și ele caută soluții. Se pare că ieftinirea medicamentelor ar fi un remediu preconizat de autorită­țile noastre sanitare. Din când în când taxa se scoboară câte pu­țin. Cred însă că amputarea e prea timidă. Fără nici o frică s’ar putea ieftini medicamentele cu 50 la sută. In chipul acesta și populația s’ar folosi și bolnavii ar sta mai bine. Deși eu am altă propunere, însă presupunând că s’ar primi chiar acest paliativ, tot ar fi mai bine ca azi. Bolnavii au o groază naivă de spital. In ancheta pe care am fă­cut-o, am constatat că în gene­ral pacienții vin la spital într’un bal fără de bal, aproape când nu li se mai poate face nimic. Ref­­­inindu-se medicamentele, toată această populație săracă și-ar pu­tea mai cu înlesnire căuta de să­­nătate și ar scoate din bucluc și pe farmaciști. Comerțul liber Altă soluție propusă e comer­țul liber, adică fie­care farmacist să aibă voie să-și deschidă far­macie când vrea și unde vrea. In asemenea împrejurări medi­camentele se ieftinesc de la sine, iar o controlare pur viligentă și continuă din partea autorităților, ar pune capăt la ori­ce incorec­titudini. Cam așa e în Franța, Belgia, etc. Critică. Insă după cum a arătat foarte bine d-rul E. T., deși prin co­merțul liber se înlătură un roű, se agravează însă toate cele­l­alte. Nici una din soluțiile propuse nu ne mulțumește pe deplin. Bolnavii vor plăti într’adever mai puțin, în schimb însă vor fi mai prost serviți. Metoda simpli­fică­­reî ordonanțelor, cu darea afară a substanțelor mai scumpe, apoi consultațiile clandestine și alte diferite specule nu se vor putea înlătura. Controlul sever din partea au­torităților de sigur că e foarte greu. Chiar acum, cu actuala or­ganizare restrânsă și totuși far­maciile sunt în neregulă, dar încă în cazul comerțului liber. Nu e locul ca să arăt aci pricina lipsei de control suficient în România ; vom­ spune însă în treacăt că și in Belgia și în Franța, țări mai înaintate ca a noastră, controlul lasă mult de dorit: ba un far­macist e un membru în consiliul comunal al Bruxelului, ba e rudă sau favorit­a cutărei persoane influente... și mușamaua bine­făcătoare se întinde peste ori­ce afacere... Ajutorul farmaciștilor Cheslia nu e de loc clarificată încă. Fac apel la d-nii farmaciști. E nevoie ca dînșii să-și spue numai de­cât cuvîntul, căci ei sunt cei mai interesați și mai competenți în materie. Ziarul «Dreptatea» a anunțat deja un studiu datorit unei per­soane mai pricepute, studiu pe care-l va da în curând la iveală. N­ așteptăm cu multă nerăbdare, urmărind de­o­cam­dată artico­­lele-preludiu, cari se publică în acel ziar. Sperăm de alt­fel că nici d. Jelea,—deși de astă-dată a­cam sprînjit-o nițel,—nu ne va lipsi de prețiosul d-sale concurs, așa că in curând lumină deplină se va face. Doctor. Despre gradinele de copil grădine <le copii din R­emn. Spre ilustrarea ziselor m­ele din articolul precedent asupra «înființărei gradinelor de copii», cum că la noi a existat și există atât interes cât și necesitate de ast­fel de instituțiuni, și pentru ca să corespund promisiunea dată la acel loc, vom­ scrie astă­zi ceva despre grădina de copii din ur­bea Roman, arătând cu date pre­cise și exacte istoricul acestei școale. Prea sfințitul Melchisedec, fost Episcop al Romanului, la art. V din testamentul său făcut la 4 octombrie 1889, zice: «Dorința mea este, ca pe proprietatea mea din Roman menționată mai sus, după ce capitalul lăsat de mine va spori în de-ajuns, să se în­ființeze o instituțiune de educa­­țiune a copiilor mici ai poporu­lui romășcan, cu alte cuvinte, o grădină de copii. Spre acest sfârșit chiar epitropii actuali, dacă D-zeu le va prelungi viața, și capitalul va fi produs mijloa­cele necesare, vor construi o casă pentru grădina de copii, în o parte a locului unde vor crede mai nemerit, sau vor cumpăra un local în vecinătate cu pro­prietatea mea»... Trăind încă prea sfințitul Mel­­chisedec, în primă­vara anului 1892, s’a inceput construirea lo­calului de școală, care, în urma săvârșire! din viață a acestui prea sfînt părinte, întâmplată la 16 Maiu din citatul an, pe când era zidit numai până la ferestre s’a terminat de-abia după 2 ani. In anul 1895 s’a elaborat de către epitropia fondului Melchi­­sedec episcopul, un statut pen­tru grădina de copii, pe b­aza căruia și în urma cererea acelei epitropii, ministerul cultelor și instrucțiunei publice la 22 Au­gust 1895 sub No. 5263, dând au­toriza­­ți­unea cuvenită precum și aprobarea ca acea școală să fie pusă sub conducerea d-șoa­­rei Elena P. Georgescu, absol­ventă a școalei normale din azi­­lul «Elena Doamna», s’a deschis la 19 Septembrie același an. D-șoara Elena P. Georgescu este cea d’inlein absolventă a numitului azil, care în urma unei practice serioase făcută timp de 3 ani în institutul de sub con­ducerea sub-semnatei, a ocupat o ast­fel de funcțiune, pentru care s’a devotat cu tot focul dra­gostei ce fie­care ar trebui să aibă la educația și îngrijirea, in­strucția și ocrotirea micilor co­pilași. Când d. Vasile Măndinescu, unul din cei mai zeloși epitropi ai numitului așezămînt, după o căutare de mai multe zile aici în Capitală a unei persoane că­reia să-i încredințeze conducerea acelei școale, s’a prezintat la­imi stilului meu­ cu rugămintea și din partea d-lui Petre Gârbovi­­ceanu, directorul școalelor socie­tății pentru învățătura Poporului Român, ca să-î recomand o bună educatrice, iar eu în deplină ne­­cunoștință de existența altora, i-am cedat chiar pe ajutoarea mea, mai bine să duc eți lipsă de­cât să sufere o atare institu­țiune, sau să-i stric viitorul unei fete, care într’adever a pus mult devotament și zel în ajungerea scopului educativ la copii, a ră­mas prea mulțumit de această achisițiune nu numai atunci, dar de atunci încoace cu ori­ce pen­­siune își arată mulțumirile sale. Nu numai d. Măndinescu, dar și alte persoane cari au vizit­at grădina de copii de acolo, au rămas foarte mulțumite de mo­dul conducere­ și de mersul pro­gresiv al acelei instituțiuni. Romașcanilor le place foarte mult și apreciază cum merită această școală. Toamna, la deschiderea cursu­rilor, vin părinții cu copii și stâ­rnesc să fie admiși, ast­fel că dacă localul ar fi mai încăpător, de­sigur numărul elevilor ar trece peste 100. Cum însă loca­lul este făcut în prevederile sta­tutului, care nu admite un număr MARTIRIUL Bunei Imperatese (Operă privitoare la defuncta împă­răteasă Elisabeta a Austriei, scrisă de o damă a ei­ de onoaie.­ Traducere din limba engleză de d-na Maria Ghirgiă CAPIT. XI «Toate aceste agitări cari ți s’ar mai adăoga, sunt foarte vătămătoare pentru tine. «Și tu, ce ai de zis despre­­ tine,răspunse el, strângându-și imâinele c’o putere nervoasă.­­ «Voia, avea timpul să cedez­i în fine» replică ea, ducendu-­ i spre ușă și scoțându-l afară. «Am alte lucruri la cari să find gândesc în momentul a­­­cesta». In adevăr, dar «n’avu timp să se gândească și la dînsa», c­ăci căzuse într’un leșin care semăna așa de bine cu moartea, cu două ore trecură înainte ca doctorii să se fi pu­tut pronunța daca ’și va veni sau nu în simțiri. ’ Impresiunea,’pe care o făcu în Viena și în tot imperiul Austro-Ungar moartea sdro­­bitoare a prințului de Coroană, este cu totul de nedescris. Stradele vieneze erau­ pline de o mulțime abundentă, care creștea incontinuu și care plângea, iar jurnalele oficiale și neoficiale­­ erau­ luate cu a­­salt de către populație, lacomă de detaliuri asupra morții moștenitorului presumtiv. Mulțumită intervențiunei stăruitoare a ducesei Ludovica de Bavaria, mama împărăte­sei Elisabeta, împăratul fu fă­cut să înțeleagă că era o ab­solută nebunie de a cerca să ascundă publicului faptul că fiul său, moștenitorul presump­­tiv al Coroanei, Rudolf, a co­mis o sinucidere. Ducesa Ludovica era, după cum am avut ocaziunea să spun mai ’nainte, o femee foarte remarcabilă, și împăra­tul, care nu era de loc un cu­noscător de caracter, avea cea mai înaltă opiniune despre spiritul de pătrundere al soa­crei sale. Și se simțea foarte mulțu­mit de a se încrede într’însa prin sfaturile ei în aceasta ca și în multe afaceri critice din timpul vietei sale. Mai multe edițiuni de jur­nale oficiale apărură încadrate în negru pentru această îm­prejurare, zicând ca într'un moment de aberațiune tem­porală : «Prințul de coroană al Aus­­tro-Ungariei, arhiducele Ru­dolf, și-a dat singur moartea». Se mai găsea și un mani­fest semnat de împărat, tipă­rit alături de acel anunț și redactat ast­fel: «Către poporul meu­: «Adânc atins de o mâhnire prea profundă pentru a se pu­tea exprima prin cuvinte, mă înclin cu umilință în fața ne­milostivelor hotărîri ale unei provedinți care m’a ales pe mine și pe poporul meu pentru a suferi loviturile sale, și rog pe D-zeu a­tot puțin te să ne acorde la toți curajul de a pu­tea suporta greutatea perde­­rei noastre ireparabile», etc. Un tren special fu trimis în ziua de 30 Ianuarie la Baden pentru a transporta pe doctorii și chirurgii cari erau însăr­cinați cu autopsia prințului de Coroană. Printre aceștia erau­ docto­rii Winderhofen, Hoffmann și Cundrat. Protocolul acestei autopsii constată că moartea prințului de Coroană, Rudolf, a fost ca­uzată de o fractură a osului frontal produsă de un glonț de revolver de calibru mare, descărcat la o distanță mică, proiectilul pătrunzând creerul și eșind pe la baza cerebrului. Pe când aceasta se întâm­­plau cu prințul mort, fie­care se întreba ce s’a făcut cu tînăra fată a cărei sinucidere l’a determinat pe dînsul să-și dea moartea. Prin îngrijirile contelui de Bombelles, tutorele prințului de coroană, precum și cel mai bun amic al său, care fusese trimis îndată de împărat cu însărcinarea de a regula to­tul la Mayerling, frumosul corp al Măriei Vetsera fusese ascuns într’o cameră pe care contele Bombelles însuși o în­­cuiase cu propriele sale mâini. In noaptea de 31 ianuarie o mică ușă secretă din aripa de Nord a castelului fusese deschisă într-un mod clandes­tin și un alt sicriu negru, fără ornamente, purtat de 4 ser­vitori prin întunecoasa pădure unde aștepta un alt furgon, fu dus pe cât se putu mai în secret la capela de la Heili­­genkreutz și de acolo după 24 de ore la o stațiune depărtată de cale ferată, unde fu predat pentru Triest și de acolo la Veneția. Și numai atunci «Baroneasa Vetsera», mama Măriei și fa­milia Baltazzi au anunțat moartea tinerei fete și restu­rile sale mortuare fură aduse formal de la Veneția la Par­dubitz, unde se afla cavoul fa­miliei. De­sigur, se înțelege că se­cretul n’a fost păstrat destul de bine și că îndată se răs­pândi zgomotul că Maria Vec­sera n’a murit la Veneția, ci la Mayerling, împușcată de prințul de coroană. Aceasta a fost mai mult discutat prin autopsia făcută asupra Măriei, care descoperi faptul că ea murise otrăvită cu strichnină, și că moartea ei precedase pe acea a prin­țului de coroană cu mai bine de două ore. Putea fi ceva mai îngrozitor de­cât­­ disperarea tînerului nenorocit, care după ce des­coperise iubitei sale adevărata cauză care -l punea în impo­sibilitate de a îndeplini pro­misiunea ce-o dase de a o lua de soție, îndată ce ar fi reușit să obție desfacerea căsătoriei sale, găsi că ea înghițise li­chidul omorîtor pe care­­ l adu­sese cu dânsa? Când după câte­va minute ea își dete­ ultima suflare în brațele lui, nu era de mirare ca el văzându’și onoarea com­promisă, speranțele sale ni­micite și întreaga sa viață rui­nată, se decise să pue capăt propriei sale vieți, iară nici o întârziere. Scrisoarea mototolită, pe care o scrisese Maria mamei sale, nu era de acel fel de care se găsise, de­oare­ce când s’a căutat în rochia ei, altă foaie de hârtie ruptă dintr’o carte se găsi ascunsă în corsagiul rochiei sale. Aceasta era adre­sată sorei ei, a cărei copie o dăm aci : «El mi-a spus tot. *Eu nu’ți pot spurie nimic din ceea ce mi a spus: «Nu vom­ putea fi nici­odată a lui. «Acum sunt sigură pentru un moment, el fiind dus să trimeată pe Brotfisch unde­va. «Știam că ceva îngrozitor se va întîmpla, care va împedica fericirea noastră, ast­fel că am adus cu mine otrava pe care sunt hotărîtă s'o beau. «Când el se va reîntoarce va fi prea târziu ca să mă scape, și vreau­ să mor în brațele lui, fericită de a mă afla cu dînsul până în ultimul moment. «Iartă-mă și iubește-me,’roa­­gă-te pentru mine și aibi grijă de sărmana noastră mamă. *Ea va suferi mai mult de­cât poți să’ți închipuești.» Familia Vetsera părăsi Ita­lia în ziua de 3 Februarie, pe când curtea, imediat după în­­mormîntarea prințului de co­roană, sdrobită de tot, fu ne­voită a părăsi Viena pentru a merge la Buda­ Pesta; înainte de a părăsi capitala Austriei, împăratul făcu toate demersurile necesare de a asi­gura plecarea din Austria a tuturor acelora, cari au avut raporturi directe cu această înspăimîntătoare afacere. Contesa Larisch, căzută în cea mai mare disgrație, plecă în voiagiu­; contele Hoyes și prințul de Coburg părăsiră orașul, și cât pentru Brotfisch și Lasedek, cărora li se dase mijloacele necesare de a trăi toată viața lor în liniște, dis­părură cu totul. Trecu multă vreme înainte ca împăratul să poată erta sau uita vorbele pronunțate de prințul Fi­lip de Coburg, care vorbind cu mai mulți ardenți auditori, zisese: «Nu mă întrebați cum s’a întâmplat această nenorocită catastrofă. «Suntem siliți să aruncăm un văl asupra acestor fapte. «Este destul de trist că s’ați întâmplat! «Pentru Dumnezeu­, nu în­trebați de ce s’a întâmplat. (Va urma).

Next