Universul, septembrie 1899 (Anul 17, nr. 239-268)

1899-09-15 / nr. 253

m XVII Ko. 252 = MI. II-Septembiie 1889, acesta încă trebue să deschidă ochii și celor mai orbiți asu­pra stării economice a țarei noastre. E neapărată nevoe să ne încercăm toate puterile spre a da cea mai mare dezvoltare industriei naționale. Dacă am fi avut o indus­trie puternică, de­sigur că n’am fi suferit atât de mult din cauza relei recolte și n’am fi fost avizați să așteptăm scăparea de la economiile ca­pitalizate ale străinătății. Cu ajutorul lui Dumnezeu­, vom trece și prin această grea încercare. Dar să învă­țăm minte și pe viitor să ne în­dreptăm mai mult munca pe terenul industrial. Nenorocirea din anul acesta ne mai arată și cât e de de­fectuos regimul nostru fiscal. In anii d­e belșug, nu dăm îndestul Statului ceea ce are dreptul să reclame, iar apoi în anii de restriște suntem si­liți să alergăm la streini și sa primim condițiunile lor. Experiența dureroasă pe care o facem acum să ne fie cel puțin de învățătură pen­tru viitor. Monumentul fusese de pe piața Alexandrovska din Plevna. — (Vezi explicația) București, 14 Septembrie, Criza financiară Urmările anului agricol ron, prin care trecem încep sa se simtă. E adevărat că ploile au­ în­dreptat porumbul și finul, așa că, din punctul de vedere al­­ hranei oamenilor și vitelor, nu mai suntem așa de ame­nințați cum eram până la ju­mătatea verei E de asemenea un noroc că viile dau­ o re­coltă din cele mai frumoase. Totuși, începem a trece printr’o gravă criză finan­ciară, care apasă comerțul, industria și toată mișcarea economică. N’am avut cereale, n‘am avut ce vinde străinătății și n'au intrat bani în țară. A­­ceasta e pricina crizei. E destul să-și arunce cine­va privirile asupra pieței, pen­tru ca să vadă numai de­cât ce mare e suferința. Creditul s’a restrâns atât de mult, în­cât a ajuns aproape nul. Casele de bancă, înce­pând de la marea noastră Bancă națională și terminând cu cea mai mică zărăfie, fac sforțări enorme ca să inca­­seze ce au­ de incasat, dar nu „ UNIVERSUL ” de Serî s-a tipărit in 06.340 exem­plare. Calendar pe anul 1899 Or­tod­ox Marii, 14 Septembrie. —fi­ înăl­țarea Sf*. Cruet (post) Catolic Marii, 26 Septembrie.— Ciprian •Soarele resare 5.53 , apune 6.46 dati bani. Comercial stag­nează. Diferitele întreprinderi industriale și-au­ redus aface­rile la mai puțin de jumătate. Lucrările publice abia dacă mai mișcă. Într’un cuvînt toată lumea e jenată, toți își restrâng chel­­tuelile, încetările de plăți, protes­tările de poliți și falimentele s’au înmulțit în chip foarte îngrijitor. Și suntem abia la început, căci criza, după natura con­dițiilor economice ale țării noastre, trebue să dureze până la viitoarea recoltă de cereale, adică până la vara viitoare. Numai atunci vom scăpa definitiv de criză, dacă, bine­înțeles, vom avea recoltă bună. Și încă și atunci tot se va simți lipsa enormă de anul acesta. Toată lumea își pune pen­tru moment nădejdea în con­tractarea de către Stat a unui mare împrumut. Vor intra în țară vre-o 150 milioane de lei, cari din lă­zile fiscului se vor răspândi ca o zouă bine-făcătoare asu­pra pieței și o vor înviora. Neapărat că contractarea împrumutului va avea oare­care înrîurire asupra crizei. Dar sa nu ne facem prea mari iluziuni. Chiar dacă am fi avut o recoltă bună de cereale, Sta­tul tot ar fi trebuit să con­tracteze un împrumut pentru trebuințele sale extra­­­ordi­nare. Lipsa enormă care a fost în producțiunea noastră agri­colă tot neacoperită rămâne deci și urmările ei se vor re­simți. O înlesnire momentană se va face totuși cu împrumutul. Grelele încercări de anul 54­ ­­8 ) Din ITALIA (Coresp. part. a « Universului» Rom­a, 10 Septembrie. Cruzimile unui pojsă. Un copil italian de 8 ani, a­­nume Erasm Vio, a fost supus la niște chinuri groaznice de către directorul asilului copiilor orbi din Buda­pesta, anume Ignatz Pivar. Copilul, cu desăvârșire orb, era urît de acest sălbatec insti­tutor, și era de ajuns să nu-și găsească drumul orbăoăind, pen­tru ca Pivar să-l bată cu o cru­zime fără seamen. Copilul, nești­­ind nici o boabă ungurește, nu se putea plânge. Pivar a născocit chiar o schin­giuire înfiorătoare. El legă mâini­le bietului copil cu o frânghie și-l trimise în grădină. Bine­înțeles că micul orb se lovia de toate zidurile și de toți arborii și se ruga de popă,— căci Pivar e preot,—să se îndure de el. Pivar răspundea: — Ast­fel trebuesc tratați toți acești câini de italieni, cari chi­­nuesc pe Papa. Ei ațâța pe cei­l­alți copii îm­potriva nefericitului italian, care era prigonit și bătut de toți to­varășii săi. In sfârșit, călugărițele comu­nicară gazetelor amănuntele a­­cestui martir sălbatec și toată presa din Buda­pesta a protestat cu atâta indignare, în­cât schin­giuitorul a fost supus unei cer­cetări disciplinare. Primăria din Fiume, de unde e originar miopi Vio, a fost in­formată telegrafic de aceste fapte revoltătoare. Omorit pentru o umbrelă Ieri soară fata Arduini Annun­ziata, din Frosinone, se ducea la biserica Madona della Neve, din apropiere. Dar fiind­ că ploua și ea­­ avea o umbrelă, un tîner băiat de 20 ani, anume Gestra Filippo,­­i ceru umbrela, spunând că nu vrea să fie udat de ploaie. Fata refuză și-și vezi de drum, dar Gestra alergă după ea ca să-i ia umbrela cu d’a sila. Intre, acestea a venit Filippo Arduini, fratele Armunziatei, care lua apărarea sorei sale. Atunci Cestra scoase un cuțit și lovi cu atâta furie pe neferi­citul Filippo în gât, că acesta căzu într’un sac de sânge și muri pe loc. Ucigașul a fost arestat. O Statuia­ fără apă. Insula Lipari, cea mai mare din insulele grupate împrejurul Sicilei, la o depărtare de 45 k­ilometri, și în care orașul cu același nume numera el singur aproape totalitatea locuitorilor insulei,—vre-o 20 de mii,—su­feră nespus de sete de aproape 4 luni, și situația ajunge din ce în ce mai desperată. In rîuri nu curge nici un pic de apă. Abia în câte­va puțuri se poate găsi nițică apă pentru facerea bucatelor, și acei cari au puțuri, luptă necontenit că să a­­lunge pe năvălitorii însetați. Primăria a cerut intervenția guvernului, dar acesta a răspuns în mod evasiv, trimițându-i un mic ponton,—pe cheltuiala ora­șului—încărcat cu 10 tone de apă, câtime dei’ișoare și neîndes­tulătoare spre a adăpa 20 mii locuitori ca un sufăr de sete. Populația nici nu poate pro­testa în contra nepăsării guver­nului, fiind-că setea o face în­­neșă și bolnavă. Și la țară se simte lipsa apei, mai ales la Cavigne, care e principalul izvor de avuție al in­sulelor Lipari. Singur­a nădejde a locuitorilor e ploaia. istoria unui an ei Acum câte­va zile giuvaergiul Casare Simboletti din Roma, care își are magazinul pe strada Monte Bianzo, se prezintă la frații Poli, comisionari de biju­terie de pe strada Fontanella di Borghese și cere unuia din aso­ciați un inel cu diamant, decla­rând că un client al lui vrea să-l cumpere. Asociatul Corradini îi dere un inel în valoare de 1325 lire. Simboletti îl luă spunând că vrea să-l­ arate clientului. Câte­va mi­nute mai târziu el se întoarse, inelul plăcuse și giuvaergiul sol­dă valoarea lui printr-un cec a­­supra Bancei Tiberine, purtând iscălitura Luigi Damilano. Dar a doua zi d. Corradini prezintându-se la numita Bancă spre a ridica suma, ’I se răs­punse,—­spr­e marea lui uimire,— că numele de Damilano era ne­cunoscut și că persoana aceea n’avea cont—curent deschis la Bancă! Atunci Corradini, fără a pierde o clipă, se duse numai de­cât la Simboletti,—pe care ’1 cunoștea de alt­fel bine, spre a-i cere lă­muriri. El îi spuse că nu dăduse ine­lul în chestie clientului imaginar, ci unei oare­cafe Elvira Caroli, din strada Frattina 78, care dă­duse la rîndul ei inelul așa-zisu­­lui Camilano. Acest talmeș-balmeș nu mul­țumi de loc pe Corradini, care denunță cazul poliției. Faimosul inel fusese amanetat la Montino din strada della Pa­­netteria pentru 900 lire, și în urma acestei constatări, poliția a arestat pe Limbonetti, pe Camila­no, care e funcționar la ospiciul nebunilor, și pe Elvira Caroli, împușcat pentru o smochină Alaltă-ieri, pe la ceasurile 8 seara, un oare­care Francesco Piana, din Genova, trecând pe lângă o vila din Staglieno, vezu un smochin încărcat de roadele sale plăcute ; el întinse mâna ca să rupă o smochină, dar în a­­ceeașî clipă se auzi o detunătură, și o descărcătură de alice ’î făcu mai multe răni pe corp. Mai multe persoane au aler­gat la zgom­otul detunăturei, și Francesco a fost dus la Parama­­tone, unde doctorii au declarat că va trebui să stea o lună de zile în pat. Piana n’a putut da nici un a­­mănunț asupra agresorului seri. Procesele politice Zilele, acestea s-a judecat pro­cesul deputatului socialist Nofri. Iată cum stau faptele: Anul trecut, Nofri făcuse o interpe­lare la Cameră asupra relațiilor secrete ale guvernului și ale companiilor drumurilor de fier. Deputatul socialist citise docu­mente secrete, semnate de mi­nistru­ de interne, și cari cereau permutarea unor agenți, din cauza opiniilor lor politice. Mi­nistrul a răspuns că a procedat ast­fel în interesul serviciului... Câte­va zile în urmă, ziarele publicară noul documente con­fidențiale, copleșitoare pentru gu­vern. Ministrul ordonă o per­cheziție care implică în acuzație pe Frisciotti și Picchetto, func­­­țoonari la drumul de fier. ’ IFi’isciotti recunoscu că trans­misese lui Nofri documentele pe că­ i le comunicase Picchetto. Acesta din urmă pretinse că do­­cu­mentele i-au fost furate. Mi­ni­s­terul public acuză deci pe N­ofri că a furat documente ofi­ciale. Cu câte­va zile înainte de ju­decarea procesului, Picchetto a "dispărut... Procesul a dovedit că nu se poate pune temeiii pe declara­țiile lui Picchetto , căci el ceruse 5000 franci, ca să-și schimbe mărturia în favoarea lui Nofri. Enrico Ferri, celebrul socio­log și avocat, care a pledat pen­tru Nofri, a declarat că deputa­tul socialist nu și-a făcut de­cât datoria, și că la o ocazie bine venită se va proceda tot așa. Cu toate bazele fragile ale a­­cuzării, preveniții au fost con­­damnați la 11 luni și 10 zile în­chisoare. Ei au făcut apel. Antigon. Ordinul generalilat de Gallifat Generalul de Gallifet, ministrul de războiu al Franței, a adresat gu­vernatorilor militari ai Parisului și Lyonului și comandanților corpu­rilor de arm­ată ordinul­­ următor : Armatei. Incidentul e închis! Judecă­torii militari, înconjurați de res­pectul tuturor, s’au pronunțat în toată independența. Ne-am înclinat, fără nici un gând ascuns, înaintea sentinței lor. Ne vom înclina tot așa înain­tea actului pe care un simțămînt de adâncă pietate l’a dictat d-lui Președinte al Republicei. Acum nu mai poate fi vorba de represalii, de ori­ce fel ar fi ele. Deci, e repet, incidentul e închis. Vă cer și, dacă va fi necesar, v-aș ordona să uitați trecutul spre a nu vă gândi de­cât la viitor, împreună cu voi toți, cama­razi, strig din toată inima: «Tră­iască armata!», aceea care n'a­­parține nici unui­ partid, ci nu­mai Franței. Semnat: De Gallifet. Acest ordin s’a dat, cu prile­jul grațierea lui Dreyfus. CRONICI FEMEM­NE Economia casască Scumpa cititoare, cari sunteți deja în căsnicie, sau cari aveți să intrați, vroiă să vă dați un sfat, de care, vă rog, sâ țineți seamă printre miile ocupațiuni ale gospodăriei voastre. Țineți socoteală de tot ce va aparține. Pentru aceasta luați-vă un caet, și însemnați toate lucrurile cari compun casa voastră. Consacrați câte o filă fie­căre­i camere, pe care dacă nu o um­pleți de la început, o lăsați spre complectare pe mai tîrziu. Ast­fel scrieți obiectele din ca­mera de culcare, din sală, din biuron, din salon. Treceți la sala de mâncare, însemnați tacâmurile, porțelanu­rile, sticlăriile, diferitele servicii, adăugați chiar amănunte, dacă, vre­un obiect e singuratic, nu face parte dintr'un grup la fel. Apoi bucătăria și spălătoria. Nu uitați nici un lucrușor ori­cât de nimic ar fi, căci înfățișează o samă de parale, cari nu-l tot­­dea­una ușor s’o scoți din buzu­nar, și precum e în salon, deși ar trece neobservat în amănunt, slujește însă la aspectul general. Același procedeu pentru rufărie. Chiar această ramură cere o ru­brică specială, căreia trebue con­sacrate mai multe file. Ruf­aria doamnei, cu diferite despărți­­minte pentru fie­care fel de rufă : a bărbatului, a copiilor, rufăria de pat, de masă, de bucătărie, etc. Ori­cât ar fi de restrânsă căs­nicia d-voastră, ar trebui să pose­dați un ast­fel de cact. Numai cu modul acesta, puteți să con­trolați foarte ușor, să vedeți ce va lipsește, ca să căutați sau să înlocuiți. Alt­fel, nu se poate ține minte toate lucrurile dintr’o casă, sunt obiecte al căror rînd de întrebuințare nu vine de­cât după trecere de luni întregi. Și nimic mai neplăcut de a nu găsi un lucru, când ai nevoe de el. Afară de aceasta, prin acest caez se poate exersa un control veș­nic asupra servitoarei. Mai inteiü când se primește în serviciu o servitoare, datoriei stăpânei e de a’i da lucrurile după listă, fâ­­când-o răspunzătoare de ele, nu­mai ast­fel poți să'l ceri soco­teală. Tot așa se procedează cu spălătoreasă. Amândouă trebue să fie băgătoare de seamă, sub pedeapsă de a înlocui tot ce strică, dacă aceasta e rezultatul negli­jenței și nepăsărea lor , ceea­ ce se întâmplă mai tot­d’auna când servitoarea observă, că stăpâna nu prea bagă în seamă ce se pe­trece în căsnicia ei. Sunt unde slujnic­i, cari foarte bune la a­­numiț­i stăpâni, sunt leneșe și hoațe la alții. Am văzut de multe ori servitoare, cari furai­, din casă lucruri din trusoul doamnei, și le vindeau pe nimic. De aceea e bine ca rufele să fie tot­deauna marcate cu numele posesorului și numerotate. Dezordinea, doamnele mele, conduce de-a dreptul la ruină, căci dacă nu știm să păstrăm ce avem, ușor putem pierde, dar greu e de făcut din nou. Linia Vampa Hom­mentud rusesc «De pe piața Alexandrovska din Plevna — Vezi ilustrația — Dăm azi ca ilustrație pe pag. 1 o vedere a monumentului ru­sesc de pe piața Alexandrovska din Plevna, ridicat în memoria soldaților ruși cari au căzut la asaltul de la Plevna (1877)... CARNETUL MED Acatiste, SOI*® O îna* Coana Manda din Obor Pe fisa divorțează, Că și’n popor, ca și'n bosm­ Divorțul se uzează... Motivul: Hoțul e bețiv, Și ea o biată fată , Un ticălos, un cartofor, Și ea nevinovată... Dar hoțul spune neîncetat La ori­care 7 întreabă Cum­ că motivul serios Cu totu’i altă treabă... Ș’anume că nevasta lui, A Mandii noastre fată, C’un tînăr a zburat în cer, Ca o... nevinovată... In fine, soro, ce maî ce, E în desvorț fetița, La trebonar, cu apucați Ce ’ncurcă mai rân ița... Și pă limenturî fu procest Chiar Vineri dimineața, Și Manda, fata ’n zori de zi, Pe când începe piața... S’au dus d’a dreptul la Olari Grăbite și ’ngrijate La Maica Domnului Isus Să dea acatist, frate Și s’aă rugăt­ără, plângând Făcând batista leoarcă, Ca pe... bețivul lor napoi Cu milă să’l... întoarcă... La trebonar cu mini apoi ’L-au uns pă hoț pă haină. Și hoțu uns s’a și întors Și le-a... znopit în taină... Și-acuma ele la Olari Să jur’ că nu mai mere, Ci merg acatiste să dea La Sfântul ELeftere. Marion. UN PR« V EU­II PE­­.I Calomniatorul tot ajunge odată în noroi. (German). 5 Saul ioaia in România —10 Bani în sîre mâtâra Scrisoarea lui Zala către d na Dreyfus Corespondentul nostru parti­cular de la Paris, d. Bandi, ne-a semnalat telegrafic noua scrisoare a lui Zola, pe care acesta a a­­dresat-o d-nei Dreyfus, cu oca­zia grațierii soțului ei. în această scrisoare celebrul romancier ,și exprimă bucuria pentru faptul că i s’a redat soțul. «La masa familiară plăcută, zice Zola, copiii vor cere de la tatăl lor raportul despre lunga călătorie pe care pretinde că a făcut-o, pe când soția va veghia plină de grijă, pe lângă răstigni­tul, care i-a fost redat. «La început, nice Zola, opera mea nu era de­cât o operă de solidaritate umană, o operă de caritate și de iubire. Un nevi­novat suferea cele mai rele chi­nuri și e­i am întreprins să’l li­berez. Îndată ce nevinovăția lui mi-a fost dovedită, eu n’am avut nici liniște nici odihna. Politi­ci­anii numesc aceasta sentimen­­talizm. Se poate, căci numai ini­ma îmi era mișcată. Credeam la început că e vorba de o sim­plă eroare judiciară și nu cu­noșteam mărimea crimei ce ți­nea prizonier pe acel om. La în­ceput voiam să servesc ca sim­plu scriitor numai umanitatea, dar cu cât bătălia se desfășura mai mult, cu atât mai mult am simțit ce sforțări supra­omenești vor fi necesare pentru a sal­va pe nevinovat, de­oare­ce aveam ca aliată numai puterea adevărului pentru noi. «De câte­ ori nu m’am temut în ultimii doui ani că n’o să smul­gem pe martir de vin din mor­­mîntul lui. Astă­zi este liberat de suferințele sale fizice, și de aceea toate inimele amice ser­bează împreună cu fem­eița soția victoria câștigată. E adevărat că grațiarea e amară. «Ce indignare când capeți abia puțină indulgență, când voiai numai dreptate, și totuși, totul a fost pus la cale pentru a lovi din nou pe nevinovatul căruia cei interesați nu voiau să’i re­­dea onoarea, ci să’i dea numai pomana libertățea. Asta întrece ori și ce, și face pe om să se îndouiască de bunătatea dumne­zeiască. «Și ce jare pentru o țară când guvernul este numai milos în loc să fie drept. Cum poate un guvern să tremure de obrăzni­cia unei fracțiuni în credința că se va putea ajunge la o împă­ciuire prin nedreptate ? A se gândi la o reconciliare generală este suprema orbire voluntară Care nu era de datoria guver­nului să dea afacerea pe mâna Guriei de casație îndată după sentința consiliului de războiu din Rennes,—pe mâna Guriei de casație pe care unii o batjocu­­resc într’un chip așa de m­ișe­­lesc? O împăciuire definitivă constă numai în dreptate. Noi am căzut așa de jos, în­cât tre­bue să ne felicităm că guvernul s’a arătat milos. A­m bun când nu poți fi tare, e deja un merit, și Dreyfus poate aștepta cu frun­tea sus x reabilitarea, care trebue să se facă imediat, căci în ochii tuturor popoarelor de pe fața pă­mântului el este nevinovat. «Noi vom continua lupta și ne vom bate mâine cu aceeași în­verșunare pentru dreptate. Tre­bue să reușim în lupta noastră pentru reabilitarea inocentului, nu atât pentru densul, cât pentru Franța, care e expusă la o perie sigură în urma acestui exces de nedreptate. A reabilita pe Franța în ochii lumei, va fi silința noas­tră neîncetată. «O țară mare nu poate să tră­iască fără dreptate, și țara noa­stră ar rămânea cufundată în doliu cât timp pata de noroi, nu va fi spălată și nu se va repara tă­gada de dreptate ce s’a făcut și prin care a fost lovit fie­care ce­tățean. Legăturile sociale sunt slăbite și totul se prăbușește odată ce nu mai există garanția legilor, și la această înlăturare a dreptăței s’a manifestat o așa mare nerușinare și o sfidare așa de obraznică în­cât nici un pirji­tom păstra măcar tăcerea în pri­­­vința acestei rușini și nu putem măcar să ascundem cadavrul pe furiș pentru ca să nu roșim dina­intea vecinilor. Toată lumea a vezut, a auzit, și în fața lumii întregi trebue să se facă expiarea, cu un răsunet tot așa de puter­nic în lume ca și vina. A voi « Franță desonorată, izolată, dispre­țuită, este o idee criminală. Poate oar­e să fie de ajuns pentru mân­dria noastră ca streinii să vin anul viitor la Expoziția noastră ca la un bâlcin. «Nu trebue oar­e să ținem tot așa de mult la stima streinilor cari vor veni la noi din toate părțile lumei, nu trebue oare să ținem la stima ca și la băniilor? Indrăzni-vom oare ca, pe lângă industria noastră, științele și ar*­tera noastre, să expunem și jus­tiția noastră"? Rușinea me dis­­perează. Nu înțeleg ca Expoziția să se poată deschide fără ca Fran­­ța să-și fi r­eocupat rangul ca na­țiune justă. Abia după ce nevi­novatul va fi fost reabilitat, va fi și Franța reabilitată. «Incredeți-ve, doamnă, în băr­bații cari au procurat, soțului dv. din nou libertatea și cari îi vor redobândi și onoarea. Nici unul nu va renunța la luptă. Ei știu că luptă pentru țară când apără justiția. Admirabilul frate al ne­vinovatului ne va servi cu euf­ragiu și inteligență. «Noi avem admirațiune pentru soțul dv., care fără motiv a su­ferit, atât de mult de prostia și răutatea omenească și căruia ce­ am dori să-i pansăm rănile. Sim­țim prea mult că societatea nu va putea nici­odată să se achite, în­de­ajuns de datoria ce o are­­ către martir și nu­­ putem da nimic mai curat, nimic mai pre­țios de­cât acest cult de emoțio­nată fraternitate. El a devenit e­­r­oul mai mare de­cât cei­ l’alții pentru că a suferit mai mult.­­Suferința nedreaptă l’a sfințit. «El a devenit sublimul purificat, și ca și cum călăii ar fi voit să-l facă și mai mare, i-au impus por­­tura­ supremă : procesul da­t» Rennes. Au­ trecut pe dinaintea acelui martir scos de pe cruce, sălbatici și mârșavi, scuipându-l, presărându-I corpul cu înțepături de cuțite și împroșcându-i ră­nile cu fiere și oțet. Și el, stoi­cul, a răbdat aceasta. Priveliștea erta așa de mișcătoare, încât sen­tința cea nedreaptă a revoltat po­poarele. Convingerea despre ne­vinovăția lui Dreyfus, despre care nici măcar un singur om cinstit pe lume nu se îndoiește—a de­venit simbolul solidarităței între oameni de la un capăt al pă­mântului până la cel­alt. Caut în istorie o asemenea mișcare de frățietate universală și nu o găsesc. Condamnatul pe nedrept a făcut, mai mult pentru frățietatea po­poarelor, pentru ideia solidari­­tăței și dreptăței de­cât o sută de ani de discuțiuni filozofice și de teorii umanitare. Pentru în»­­leiașa dată omenirea întreagă a avut un țipăt de revoltă, o re­voltă a dreptăței și a mărinimie!,­ ca și când ar fi formând popo­­­rul unic, înfrățit, visat de poeți.’ «Noi poeții aceștia vom glori­­­fica pe erou pentru generațiile viitoare. Martirul lui a inspirat deja numeroși poeți. Pe când a­­­micii adevărului și ai dreptățeii pregătesc neîncetat contribuțiuni pentru istorie, pentru verdictul de mâine, pentru achitarea tri­umfătoare, pentru satisfacția stră­lucită și țintuesc numele crimi­nalilor la stâlpul rușinei, sufle­­tele josnice se mulțumesc ori, nerușinatul triumf de’ o zi, fără să le pese de judecata istoriei, de care scoborîtorii lor vor tre­bui să roșească. Ei singuri au ridicat stâlpul rușinei, în mod vădit inconștient. Judecătorii din Rennes credeau că salvează ar­mata, pe când o compromiteau. Pentru a scăpa pe câți­va șefi vinovați, ei au savîrșit o sinuci­dere. «Sperăm că copiii d-voastră nu vor trebui să spele mult, pentru a-și vedea numele liberal după lege de ori-ce pată. Gândurile Diavonul pe pământ Reman de Carolina Invernizio PROLOG PARTEA A TREIA 6 alianță. — Primele foă­­mieți.— Amor fals. V — Ți-au întins o cursă, zise d-șoara Au­prando cu brutalitate. Dînși a trebui să te fi urmărit, te-au văzut intrând acolo. Ce trebuință aveai să pleci așa în­dată după vizita contelui? O să mă faci să dau afară și pe Mara. Cev­a tremura. — Ar fi mai bine, esclamă densa, ca să remar tu singură, cu buna ta socotință. Tu însă-țî dai naștere la bănueiî, cu amo­rul zeii orb pentru acel bătrân. Ga­bella o privi de sus în jos, cu dispreț, ca și cum ar fi voit s’o calce, în picioare. —­ Nenorocire ție, dacă mai a­­daogi un cuvînt asupra contelui sau dacă te amesteci în ceea ce nu te privește. «Am trebuință să mă răco­resc, înțelegi, și tu aî fi cea d’in­tel asupra căreia s’ar revărsa mânia mea. — Asta ca resplată pentru că te-am servit în tot­ d’a­ uita bine și te-am ajutat în­ toate. Gilberta se cîuse spre dînsa cu pumnii în dreptul feței. — Din cauza ta am ajuns așa rea, urlă dînsa. Sfaturile tale perfide m’au perdut. Genza dete din umeri în mod ironic. — Zi mai bine că viciul era în oasele rele de la naștere. Toc­mai acum arunci vina pe mine, pentru că vezi primejdia apro­­piindu-se. — Taci I răcni dinsa ca îne­­bunită. Taci sau te strivesc. Mânia o înăbușia. Insă îndată ce Genza eși din cameră, își re­dobândi cumpătul. — Sunt nebună, murmură dîn­sa. Mai la urmă o să m0nifci&dez că însămi. O tulburare ciudată o cu­prinse. Nici o dată nu se simțise așa obosită și nefericită. — Așa­dar și Ceiesta trebue să dispară ca și Berta, mur­mură ea. «Atunci ce -mi rămâne ? «Asupra contelui nu am nici o putere, d. Gorzano me irită, n'aș vrea să 'l mai reved, viața de sacrificii, de muncă, pe care o duc, mi se pare prea grea. «Trebuia oare să ajung la acest rezultat ? «Renzo m’a mințit oare sau că era deja în intimitate cu Carmen, când aceasta se prefăcea amore­zată de Oscar ? «Carmen... ea triumfează acum, pe când eu credeam că am do­­borît-o pentru tot­dea­una. «Și dânsa are bănuieli asupra mea, asta e sigur, și contele e amantul și aliatul ei. «Se îndouește oare dînsul de mine ? «Ah ! aș vrea să știu ce i-a spus tatăl meu în sine când a rămas singur cu el. «Renzo a mințit cu mine în­tot­d’a­una. Dînsu î se preface că me crede nevinovată, în vreme ce ’mi supraveghiază orî­ ce pas: în­țeleg. Insă eu voiu ști să ’i res­­torn toate bănuielile până în ziua când voiu putea să 'i lovesc în Carmen a lui. «Pe dinsa trebue să pun mâna, înainte de ceî-l’alțî. Stătu puțin pe gânduri, apoi se așeză la masă, luă o foae de hârtie și scrise d-lui Gorzano : «Nobilul meu amic. «Am necesitate urgentă de a’ți vorbi. Ai putea să vii azi la mine ? Azi nu me duc la atelier. «Scuză-mi îndrăzneala și con­­sideră-me în­tot­dea­una ca pe upatla și recunoscătoarea d-tale servitoare: «Gilberta». Puse scrisoarea aceasta într’un plic, scrise pe ei numele și a­­dresa d-lui Gorzano, apoi chem­ă pe Genza și-i zise : — Să fie dusă îndată. Genza se uită pe furiș la stă­pâna sa și văzând’o cu ochii fixi, cu sprîncenile încruntate, nu zise nici o vorbă și plecă. D. Gorzano, primind această scrisoare, se grăbi să vie, și încă în fugă. Părea în prada unei mari emo­­țiuni. I J exp. contra, Gilberta ’și redo­­ifânju­ie toată liniștea. Și arăta uimitor ,de frumoasă, în haina ei simplă de casă, de lină neagră, care ’i modela elas­ticitatea și eleganța minunatelor sale forme. Frumosul ei păr negru, ușor modulat, îi încorona fruntea albă, lipsită de cea mai ușoară încre­țitură, frunte de vir­gină. Zîmbia cu tristeță în vreme ce îi întindea mâna. — Scuză-mi dacă te-am de­ranjat, zise dînsa cu acea voce suavă care se cobora la inimă, aș fi voit să scriu contelui Al­­tena, însă nu’i știu adresa. — Sunt fericit, d-șoară, să mă pun la odinele d-raie, răspunse Valente înveluind’o cu o privire de dragoste. Deja de două ori am venit ca să ved ce mai fa­ceți, însă n’am avut fericirea să te găsesc. In­tăia oară erai deja culcată, a doua oară erai la lucru. — Mi-a spus Genza, zise Gil­berts, și tot de la ea am aflat că contele Aliena a fost la mine, dorind să-mi vorbească. «In seara aceleiași zile a venit aci majordomul acelei doamne streine căreia i-am închiriat casa și mi-a spus că doui domni, cari au zis că sunt contele Altena și d. Gorzano, s’au dus la casa și au cerut să vorbească mele meu cu stăpâna lui. «Respunzându-ne că stăpâna sa nu e acasă, contele l’a invi­tat, tot în numele meu, să spună stăpânei lui când s’o întoarce, că acum, după ce s’au luat toate informațiile asupra ei, dânsa nu mai poate să stea în acea casă și că trebue să-și caute o altă locuință. «Acel servitor obraznic a ce­rut să plătesc pagubele ce eu pricinuesc stăpânei sale, de­oa­­re­ce i-am răspuns că acei două domni erau interpreții voinței mele, și a plecat amenințându­­-ne aproape. «Iată de ce ți-am cerut ajutorul d-tale după cum ași fi cerut pe acela al contelui, dacă ași fi știut unde șcade. — Ai făcut foarte bine că te-ai adresat mie, zise d. Gorzano, de­oare­ce contele e foarte ocupat zilele astea. «Și apoi sunt și eu amestecat în această afacere și o să-ți spun în sinceritate ceea ce s’a petrecut. «M’am întâlnit cu contele toc­mai când oșia de la d-ta, unde era să intru și eu. «Contele’mi spuse că nu ești acasă și atunci pornirăm amân­doi spr­e dealul Va! Salice. D’o­­dată văzurăm pe Genza, mergând pe stradă și apoi intrând în casa d-tale. Gi­berta dete o esclamare de surpriză. — Genza s’a dus acolo ? escla­mă dînsa. Dar eu n’am știut ni­mic. Și, mai înainte ca d. Gorzano să răspundă, sună clopoțelul. Genza nu veni. — Scuză-me un moment, zise Guiberta. Eși din cameră, însă nu lipsi de­cât câte­va minute. Gând se întoac’se părea agitată. — Genza nu e acasă, zise din­sa șezând lângă Valente. Bătrâ­na asta comite une­ori niște ciu­dățenii pe cari nu le pot înțe­lege Și cu toate astea nu am cu­­ragiul de a-i face mustrări, căci îmi dă dovezi de mare dragoste, a fost pentru mine o a doua mamă: «Uite, eu mă prind că și dîn­sa, mirată de misterul de care se încunjură acea streină, va fi voit s’o cunoască d'aproape. — Se poate foarte bine să fie așa,nu fii îngrijată,d-șoară. Ți-am vorbit de incidentul cu Genza, pentru că numai vederea era in­spirat coplelui ideia pe care a­­m­ândoul am pus’o în practică. «De mult timp deja contele a­­vea bănu­iî asupra acelei strei­ne, însă n’a voit să-ți vorbească, pentru ca să nu te turbure; eu din parte-mi însă îțî spun drept, m’am apropiat de acea streină pentru că ea-m’ amintea de aven­tura ce ți-am povestit. Gilberta a țin f ia asupră­ î o pri­vire așa nevinovată, în­cât em­o­­ționă pe d. Gorzano. — Ce aventură? întrebă ea. — Nu ’ți aduci aminte că a­­tunci când ne-am destăinuit tre­cutul, ți-am vorbit de o necunos­cută care semăna perfect cu d-ta și care a venit să ’mi ceară aju­tor într’o noapte de iarnă? — A­­da, mi-aduc aminte. Dar ce are a face srremna căreia ’i-am închiriat casa, cu acea ne­cunoscută? — E chiar dînsa. — Dinsa ? Și seamănă cu mine? O, Dumnezeule ! Și eu i-am închiriat casa fără măcar să mă gândesc s’o văd, s’o cunosc. — Dar dînsa te cunoaște. Gilbert a îngălbeni. — Mă cunoște ? Ți-a spus ea ? Da, a îndrăznit să mărtu­risească că asemănarea ei cu d-ta îi este de folos, și tocmai pentru asta a luat cu chirie acea casă, pentru ca să facă să cadă asu­­pra-ța o parte din răspunderea faptelor ei. — O ! dar asta e grozăvie l esclamă Gilberta ascunzându-și fata în mâini. (Va urma)

Next