Universul, octombrie 1900 (Anul 18, nr. 270-300)
1900-10-01 / nr. 270
stradă din Șangai — (Vezi explicația) Calendar pe anul 1000 Ortodox Sâmbătă, 30 Septembrie.—Muc. Grigorie și Arh. Armeniei Catolie Sâmbătă 13 Octombrie.Eduard Soarele răsare 6.12; apune 521 produse chimice necesare industriei și agriculturii, de aceea guvernul a cerut Camerelor autorizarea să cedeze exploatarea acestor saline în acest scop. Desigur, o mare înlesnire a multor industrii va fi înființarea de fabrici de sodă, cari să dea produsele prime necesare fabricelor de hârtie, de sticlărie, de zahăr, de săpun, de luminări, cum și fabricațiunea în țară a acidului sulfuric indispensabil pentru rafinăria petrolului. Ideea se prezintă deci ca foarte nimerită și bine susținută în sine, —dar,—o repetăm,—nu se cunosc încă anume condițiile în care cesiunea exploatării salinelor declasate se va face. In privința aceasta nu sunt decât oarecari se zice,—și noi pe «se zice» nu prea obietnuim a pune mult temeiii. București, 30 Septembrie. Stalina ® 1 © Senatul a votat proiectul de lege pentru încetarea, cu începere de la 1 Aprilie 1901, a exploatării de către Stat a salinelor Doftana (Prahova) și Ocnele-Mari (Velcea) și destinarea lor, prin concesiune, pentru scopuri industriale. Nu se cunosc până acum în toate amănuntele lor condițiunile în care concesiunea aceasta se va acorda de către stat; ele sunt lăsate la buna chibzuială a guvernului. Iată însă cum se explică și cum treime înțeles acest proiect, devenit deja pe jumătate legie. Statul are actualmente în exploatare patru saline; dintre aceste două, cea de la Slănic (Prahova) și cea de la Tîrgu- Ocnei (Bacău), dau sare de calitate foarte bună, iar celel alte două, cari e vorba să se declaseze, dau sare mai proastă, amestecată cu nisip și cu părunt. Cele două saline d’intăiți însă pot să dea singure destulă sare, și pentru consumațiunea internă și pentru export; și exploatându-se numai acestea în acest scop, costul sării va reveni Statului mai eftin decât acum, — lucru lesne de înțeles și care nu mai are nevoie de multă explicație. Acesta va fi clat folosul Statului din declasarea celor două saline. Folosul consumatorilor va fi, că de aci înainte nu se va mai pune în vânzare sarea amestecată cu pământ și cu nisip, ci exclusiv sare de bună calitate. Acum, fiind-că sarea cea de proastă calitate din salinele eclasate poate fi folosită pentru fabricarea sodei, a clorului, sodiului, acidului nitric, acidului sulfuric și a altor din Franța (Corespoart. a ziarului «Universul») Paris, 26 Septembrie. Orbirea unui oculist Chiar în momentul când primea crucea de ofițer a Legiunea de onoare, doctorul Javai, membru al Academiei de medicină și unul din cei mai distinși oculiști din Europa, a orbit complect. Cariera acestui nefericit savant (care e o tristă pildă a neputinței actuale a științei căreia și-a consacrat viața) este din cele mai interesante. Doctorul Javai a debutat în viață ca inginer de mine. Având în familia sa pe o persoană bolnavă de ochi, el începu să studieze cărțile de oftalmologie și traduse «Optica fisiologică» de Helmholtz. Căpătând gust pentru aceste studii, se apucă să studieze medicina și se consacră definitiv oculisticei. Dar ochii îl obosiră, în urma multelor sale ocupațiuni. El căută și găsi cauza acestei oboseli , apoi căută să se vindece și astfel înlesni științei facerea unor mari progrese. Afacerile publice ’1 ispitiră. El fu ales deputat în departamentul Yonne și, spre a combate depopularea Franței, a făcut să se voteze legea zisă a «celor șapte copii», și care l-a făcut popular. In 1885, o primă atingere de glaucom îl făcu să piardă un vehin. In 1900, o a doua criză a acestei teribile boale i-a răpit cu totul vederea. A Aceasta e o adevărată pierdere pentru știința franceză. O fioroasă crimă, din cauza geloziei o teribilă dramă, provocată de gelozie, s-a desfășurat pe drumul de la Paris la Sannois, aproape de Argenteuil. O tneră fată din acea localitate, prin frumusețea sa, atrăsese atenția a două lucrători, unul Giaccomo Forelli, în vârstă de 37 ani, italian, cell’alt un lucrător zidar, Achille Lanfani, domiciliat chiar în localitate. In fiecare dimineață, ducându-se la lucru, zidarul trecea pe dinaintea ferestrei frumoasei copile, trimițându-i vesele salutări, câteodată ducând galanteria până a-i oferi frumoase buchete de flori. Forelli, cu toate că era mai în vârstă, era un frumos bărbat, de talie mijlocie, cu ochi mici și scânteietori, cu mustața brună, elegantă și îngrijită. Ca și Achille Lanfant, făcuse și el câteva tentative pe lângă frumoasă și demersurile sale găsiră cea mai bună primire, îndată ce zidarul află despre această rivalitate, căută prin toate mijloacele posibile a întâlni pe italian în scopul evident de a-l insulta și a provoca o scenă care să necesiteze o regulare definitivă a acestei afaceri. Dar Forelli, care se ținea într-o rezervă înțeleaptă, se ferea de a eși ta drumul zidarului. Alaltă seară, Forelli plecase din uzina sa, isprăvindu șî treaba și se ducea acasă cu pași veseli pe drumul de la Paris - Sannois. Deodată, pe când era cu totul singur în mijlocul drumului, un sunet strident design at sfâșii spațiul și cinci oameni. Ieșind dintr’o groapă de pe marginea drumului, se aruncară asupra lui, proferând strigăte de mânie. Achille Lanfant, fără îndouială, era în capul lor. Pa când cei 4 complioi ai săi trântezu pe Forelli la pământ, acoperindu-l de lovituri de pumni și picioare. Lanfant, scoțând un cuțit enorm, străpunse de mai multe ori pe adversarul său. Gând trecătorii ridicară pe victimă, aceasta era leșinată. Sărmanul Forelli a fost transportat la spital în stare de agonie. Culpabilii sunt urmăriți în mod activ. Viața unui original Un original cu adevărat curios e poetul și filosoful Strada, din Paris, în vârstă de 80 ani. Ca moștenitor al unei averi mari, el și-a petrecut tinerețea în societatea cea mai aleasă și în călătorii, dar pe neașteptate apoi s’a retras de lume, spre a-șî consacra viața compunerea unei uriașe poeme filosofice. Epopeia umană. Timp de 40 ani a umplut 40 volume cu peste 500.000 versuri. Dar opera sa n’a prea fost luată în seamă, fiind-că ideile nu erau nou! și versurile erau nespus de prosaice. Atunci lui Strada îî dădu în gând să pue pictura în serviciul ideilor sale, și făcu vr’o 5—6 sute de gravuri mari în ulei, ca ilustrații pentru epopeea sa. De abia acum câtva timp a sfîrșit el și această lucrare uriașă și-a dat-o în vileag sub titlul de «Museul științelor.» Fiindcă și-a deschis gratuit muzeul pentru vizitatorii Expoziției, s-a crezut că el a murit și unele ziare pariziane fi și făcuseră necrologul. Dar vecinii, nevezind nici o pregătire de înmormîntare, înștiințară primăria arondismentului, care trimise numai decât un funcționar spre a face actul de deces. Iși poate însă oricine închipui uimirea funcționarului, când fu întâmpinat de Strada, foarte sănătos, în odaia sa de lucru. Aflând de scopul venirea funcționarului, el îi răspunse sec: «N’am ajuns așa departe», și se așeză pe scaun spre a-șî urma lucrarea sa. Brutus Din Istoria Secolului XIX 30 Septembrie (1840) Regenta Spaniei, Maria Christina, în urma nenumăratelor pretențiuni ale lui Espartero, abdică, părăsește Valența și se îndreaptă spre Paris, și zona III-a Budapesta-Regensburg e deservită de navigația germană. Această convenție privește transportul de mărfuri între România și Germania. Și pentru ca să se încurajeze navigația română și să se asigure cele două navigații aliate în contra concurenței altor societăți de navigație, direcția căilor ferate a redus cu 70 la sută tariful de transport pe căile ferate române pentru mărfurile ce se expediază din România safi care sunt importate în România prin Dunăre pe vasele acestor două societăți aliate. Acest avantagu enorm însă nu se acordă cerealelor române, cari sunt excluse din combinațiile de transport redus. Iacă dar de ce azi, când toți agricultorii se plâng că se ruinează din cauza neputinței da a exporta, serviciul nostru fluvial nu poate veni în ajutorul exportului nostru de cereale. Ponor. Chestiunea zilei Criza exportului de cereale Prevederile optimiste de astă primăvară La privința îmbunătățirea situației noastre economice, în urma unei recolte bune, nu s’au realizat. Recolta a fost bună, prețurile cerealelor în marile burse, de cereale din Anvers, Marsilia, Livorno, etc., de asemeni relativ bune. Dar cu toate aceste exportul este aproape nul, tranzacțiunile minime și viața la Brăila și la Galați aproape stinsă. Aceasta din causa navlului prea urcat. Sunt foarte puține vase de transport la dispoziția porturilor noastre, căci cele mai multe sunt imobilizate în apele Chinei. Iar acele puține ce sunt au un navlu aproape întreit. In adevăr, acum 2—3 ani navlu! varia între 7—10 shilling! (un shilling 1.25 bani), iar azi e între 22—26 shilling!. Și această deosebire cine o plătește ? Desigur că nu cumpărătorul, ci producătorul sau vînzătorul. Așa că din cauza navlului prețul cerealelor noastre este extrem de scăzut la Brăila și la Galați, și nimănui nu-i convine să facă acum transacțiune, căci toată lumea are dreptul să spere că navlul va scădea. Decât cele peste 150.000 kile de cereale îngrămădite la Brăila și la Galați nu pot sta multă vreme prin docuri și prin magazii, căci nevoia de bani silește din ce în ce mai mult pe proprietari să le vîndă. Dar cum ? S’a dat idea ca vasele serviciului nostru fluvial, dependințe de regia monopolurilor, să exporteze cerealele noastre pe Dunăre până la Regensburg în Bavaria. Ideia ar fi bună, dar ea s’a izbit de o convenție încheiată încă acum trei ani între direcțiunea regiei monopolurilor, adică între serviciul nostru fluvial și între serviciul german de navigație pe Dunăre, «Süddeutsche Donau-Linie». In adevăr prin această convenție exportul nostru de cereale pe Dunăre este foarte anevoios, iată de ce . Convenția împarte Dunărea în trei zone : zona I de la Sulina și până la Severin aparține serviciul fluvial român ; zona II-a de la T.-Severin la Budapesta e comună celor două servicii aliate CRONICI FEMENINE Simplicitatea I Nimic nu e frumos decât adevăratul, dar nu vă speriați, cititoarelor mele, căci nu mă gândesc a vă interzice toate micile combinații ale toaletei, ca false șolduri, etc., cari nu înșeală pe nimeni și cari prin urmare nu sunt o minciună. Cu toate acestea asupra acestui subiect delicat, voi fi face rezervele mele, spunând că nu trebue să se abuzeze nici de această falsitate convenită, dacă cineva nu vrește a cădea în ridicol. Adevăratul absolut, în materie de toaletă, a făcut loc în starea noastră socială la un adevărat relativ, deci pe acesta trebue să-l respectăm și să-l pricepem, dacă vrem să fim ceea ce se numește o femee distinsă, dacă ținem să plăcem. Arta adevăratului e armonia în toate lucrurile, este simplicitatea, grația, naturalul în sine, în toate împrejurările în relațiile cu lumea, în intimitatea familiei, în toate actele sale, în chipul de a merge, de a vorbi, de a se îmbrăca. Arta adevăratului se poate spune că e arta de a plăcea cu darurile pe cari le-ai primit de la natură, cu calitățile și virtuțile cari se capătă printr’o bună educație și printr’o mare supraveghere asupra ta însăți. Cred că nu mai am nevoe de a spune că spre a plăcea numai e nevoe de a fi frumoasă sau de a fi bogat și elegant îmbrăcată. « Frumusețea și bogăția nu aparțin decât la un mic număr de naturi privilegiate ; cel dintem din aceste daruri nu se capătă și cal d’al douilea e de asemenea greu și nu’l poate avea oricine. Dar e o a doua frumusețe, e grația ; o a doua bogăție e spiritul de ordine și de armonie, cari pot înlocui darurile naturale. Astfel Dumnezeu a permis ca desmoștenitele de avere și de frumusețe să poată plăcea prin ajutorul calităților ce se capătă prin voință, putere de suflet și să nu uităm, iubite mame, printr’o bună educație. Ei bine zeii pretind că grația, bunul gust, farmecul, eleganța nu se pot căpăta decât prin observarea preceptului care are adevăratul drept calitate esențială ; și când zic adevăratul, înțeleg simplicitatea. (Va urma) Zîua. O stradă dintanga! — Vezi ilustrația — In gravura din numărul de azi se vede strada principală a comerțului chinezesc din portul Sangai. HIGIENA SUPA Supa și-a usurpat renumele. Ea nu este un aliment nutritor, ci mai mult un aliment care (iertați-mi expresia) «te umflă». Pentru oamenii săraci ea este un aliment economic și înșeală pofta de mâncare, care de altfel revine aproape îndată ; supa nu este un aliment întăritor, ci mai mult ocupă loc în stomac. Supa este mai mult stripăcioasă pentru acela cari mănâncă după ea mai multe feluri de bucate, deoarece ea, ocupând loc în stomac, face ca acesta să se dilateze. Pe scurt, supa este un prejudiciul, când nu este un simplu «economic». In familiile în cari se face o supă groasă, nutritivă, ținând locul unul fel de mâncare, și urmată de puține alte bucate, ea își are într’adevăr locul la masa de seară, mai cu seamă la acela cari se culcă de vreme. Servită astfel, ea e bună pentru copil, căci nu le îngreunează prea mult stomacul pentru timpul somnului. Bulionul este sănătos, dar nu trebue să abuzăm de el. Dacă cumva îî place mult, să ia rece, cu zece minute înainte de a se așeza la masă. In chipul acesta este mai folositor, deoarece a avut timpul să dispară până în momentul când stomacul va absorbi alinierile solide. A face ciorbă de carne tot la cincisprezece zile este, după noi, suficient din punct de vedere igienic. Ea se va putea face cu atât mai suculentă cu cât este mai rară. Supa este foarte favorabilă pentru obesitate (îngrășarea peste măsură). Di*. Prevăzător, Carnetul mez Protestul cârciumarilor din țară Care va să zică ’Timpul mă’ urît, Și ’n privința țuicii Lucru’l hotărît... Cinci bani taxa țuicii, De fie-ce grad, Vor plăti stăpânii De livezi, la vad... Zece bani,—și, cică, Nu e monopol— Vor plăti pe urmă De grad d’alcool !... Bine, foarte bine, Statul e’n nevoi Și să ia parale Pune biruri noul.. Deci la taxa țuicei, Gata, mă supui, Numa la un lucru Strașnic mă opui... De ce fac protestații cârciumari Din orașe, sate, Fie mici și mari Ei nu pierd nimica, Pe câte noi știm, Că scumpi vor țuica, Și tot noi plătim... Și deci, dacă-i vorba, Chiar pe protestat, Doar consumatorii Au drept câștigat... Ca să protesteze De la mici la mari Contra ori și cărui Stat sau cârciumari... Și protestul fi-va. Fără de ocol: «Nu mai chem aici țuică, «Și nici alcool!...» Marion CRONICA Șense logodnice O atmosferă plăcută domnea în cameră. Victor se gândi câteva momente că operațiunea se i-au făcut-o medicii n’a reușit și el credea deja că se află la porțile raiului. Nici chiar drăgălașa soră de caritate ce sta lângă el nu-î tulbura privirea întredeschisă. Deodată suspină el adânc. Sora Maria sări repede de pe scaun. — Ah, cât de bine ’mi pare a șopti ea agitată. A fost un mare ~ ~ ~ T~ ....... A--1 --si t--Sufluca. iu Cuiciu ievetian** sănătos. Operația a reușit în mod strălucit. Victor suspină încă odată—era un suspin fericit. — Trăiesc? Nu sunt mort? — Trăește ! — Ah, ce miros plăcut ! — E mirosul florilor! Am o mulțime de prieteni. Avem atâtea flori și poame, încât am putea deschide o prăvălie. Pe fața palidă și slabă a lui Victor se ivi un zîmbet de satisfacțiune. — Când ești în nenorocire ’ți cunoști adevărații amici. N’am primit vr’o scrisoare ? — O, o muțime—și toate de la femei! Ai primit și numeroase flori și fructe ! Zicând acestea sora Maria îl dete un splendid buchet de flori de crini albi, de care era legat o panglică cu inscripția : «— Eî doresc sănătate.—Maria». — Cine e Maria? întrebă el, n’o cunosc. — Cum să știu eu? răspunse sora de caritate. Adresa este scrisă pe dos. Strada S. — Dar acolo stă d-na Iones«tr. — Ea a fost de trei ori aici și a voit să intre cu forța. — Ducă-se în pustiu, zise Victor supărat. — Iată și un buchet de «Nu mă uita», cu inscripția: «Elisa a fi trimete cele mai cordiale complimente, orașul C.» — A, d-șoara Elisa Medianul A fost aici ? — Da, și încă altele și adecă d-șoara Sofia, d-șoara Maria, etc., cu totul șease la număr. Nu știam ce să fac. Dumnezeule, ce este? El o privea ca și când ar fi fost în fața lui o procesiune întreagă de fantome. — Dumnezeule! gemu ei, scrisorile ! — Cari scrisori? — Scrisorile, pe cari le-am scris ! Sună să vie loan ! — Liniștește-te, zise ea, apăsând soneria electrică, liniștește-te. — D-ta nu știi. Ah, e grozav lucru. Ioan intră. — Ascultă, Ioane, unde sunt cele șase scrisori pe cari le-am scris înainte de operațiune și pe cari ți-am poruncit să le trimiți numai în caz când voi muri? — Da, co nașule. — Nu spune, «da», dobitecule. Unde sunt? — Să-ți spun eu, îl întrerupse sora Maria, am văzut pe masă niște scrisori și crezând că au fost uitate, le-am trimis la poștă. — Dumnezeule se înlegeau Victor. M’am nenorocit ! Zicând aceste căzți fără simțire cu capul pe pernă. Victor avusese totdeauna noroc. Tatăl seu îî lăsase o avere mare, și fiind și licențiat în drept ducea o viață fericită. Deodată fu cuprins de o boală gros și doctorii îl sfătuiră să se supună unei operațiuni. înainte de aceasta Victor ’și făcu testamentul: d-nei Ionescu îî lasă 20.000 franci, precum și celor cinci d-șoare, cărora li făcuse curte. El scrise mai întâiu o scrisoare mișcătoare către d-na Ionescu, și fiind-că avea o aversiune către scris, copia această scrisoare, în cinci exemplare, și le adresă celor l’alte cinci d-șoare. După aceea însăr cină pe Ioan să le dea la cutie, ia caz când va muri. Când Victor ’și veni în fire, striga ca un nebun. El a m scrisorile. Sora Maria i l* citi. Toate cele șasse dame luară scrisoarea ca o propunere de căsătorie, firește, în cazul când se va face sănătos. Victor gândimdu-se la cele scrise logodnicelor, îlbucni într’un rîs isteric. Natura sa robustă, sprijinită de îngrijirea plină de devotament a sprei Maria, îl restabili. El o întrebă: — Unde sunt florile? — Care flori ? Oh, răspuns ® ea roșind. Nu-ți mai vin flori, nici fructe. — Uite acești trandafiri frumoși și struguri. Sunt de la d-na Ionescu ? — Nu, de la nici una din damele acele. — Sunt de la d-ta ? — Da. — Logodnicele mele de sigur că s’au interesat de mine ? — Nici una, toate au scris numai o singură dată—din ziua aceea. Ca să-ți spun adevărul, cred, că ești liber. — Liber ? Cum ? — Nu pot să-ți spun. Nu, nu, mai târziu îți spun, când te vei mai întreba. In momentul acesta intră serviforul. — Ioane, ce umbli așa pa furiș ca un hoț. — Conașule, ruinarea d-sale le-a alungat. — Ruina mea ? Sora Maria ’șî deschise portofoliul, de unde scoase o bucată de ziar și ceti Ie afacerea lui Victor S. «Astăzi s’a declarat licitație a* supra averei lui Victor S. Per*derile sunt cu deosebire din spec cukțiuni de bursă. Activele se urcă la 500.000, pasivele la 1 milion. Ob ! nu pot ceti mai departe, îmi vine greul ! — Dă-mi scrisorile, zise bolnavul, cu seriositate. El le ceti pe țoale. Erau de la cele șeasa logod[nice, cari ’șî cerea fi scuz« cî sunt silite să și retragă cuvântul, înșirând fel de fel de pretexte. Numai d-na Ionescu a fost sinceră. Ea zicea că atunci când ambele partide cari se căsătoreai n’au nimic, e mai bine ca să trăiască fiecare pentru sine. — Astfel sunt femeile, suspină Victor, după ce termină cu citirea scrisorilor. — Nu însă toate femeile, îl întrerupse sora Maria. — Așa? Crezi d-ta ? ...]ștî în stare să’mî arăți o femee, care să poată fi credincioasă unui om ruinat ? — Nici una, zise ea încet, dacă mai întâiu nu i-ar spune că o iubești. Nu’mî pipăi pulsul, n’am friguri. Pe când ea vorbea, Victor o apucase de mână și o apăsă cu degetul pe puls. «Doresc, zise el, să știți cât de repede bate, me pricep în asemenea lucruri. Dar dacă î-am spus fetei, că o iubesc. — Asta n’ai spus-o. — Dacă i-așî mărturisi că ti timp de o septămănă am admirat o ființă încântătoare, bunăstatea, nevinovăția, grația perso-ni ficam, care prin îngrijirea ei plină de devotament m’a scăpat de la moarte... — N’ai mărturisit însă. — O fac acum, Mario, mă iubești ? In loc de răspuns, sora Mari* își întoarse privirea. — îți mulțumesc, drăguță. Și acum să vezi cât de repede mă voi face sănătos. Căsătoria se va celebra peste patru săptămâni și apoi vom pleca în Italia. — Ah, cât de lăudăroși sunt oameni sărăciți, zise ea rîzând în Italia ? — O, eu om sărac ?! Te ia! după nou la aceea ?Asta se referi la vărul meu. — Cât de vesel sunt că n’am — D’apoi ea! zise Victor strânștiut-o. Un joc de revolver de «IULES »JAHY VI Gonsolin, mereu amorezat de nevasta sa, era departe d’a le băsui măcar. O alta în locul Madelenei s’ar fi încercat să ’i adoarmă atențiunea arătându-i dragoste, făcându-se mai prevenitoare cu clînsul. D-na Gonsolin era prea deșteaptă și prea prudentă ca să arate tocmai atunci negustorului de lemne mai multă afecțiune decât îi arătase în tot timpul căsătoriei lor. Fusese întotdeauna foarte rezervată, păzindu-se de a ciocni voința sa de a lui. Mai cu samă de când cu certele de la început, hi privința locului de instalare, Madelena nu avusese pentru bărbatul său decât o față de marmură. Trecuseră ani îndelungați de atunci și năcazul Madelenei era tot așa de mare ca la început. Causa era că dînsa nu iubia pe Gonsolin, prin urmare nu putea să-ierte. încă puținarea negustorului îî resturnase toate visurile sale de femee frumoasă și toate proectele ce -i inspirase bogăția ei neașteptată. Amintirea acestei desamăgiri rămânea vie și crudă în sufletul ei. După luni de zile de pace adâncă, în cursul cărora trecutul nu era amintit prin nimic, d’odată -Madelena rostea o vorbă aspră și bătrânul Gonsolin cădea din nou în nesiguranța dragostei sale. Acum când dînsa avea un amant, când iubia cu patimă și era silită să fie mereu cu mare băgare de seamă, n’ar fi deșteptat oare bănuelile lui Gonsolin arătându-i d’odată o afecțiune cu care dînsul nu era deprins? Nu era mai bine ca negustorul să nu vadă în purtarea ei nici o schimbare. Dar dacă Madelena era sigură de partea bărbatului său, nu era tot așa de aceea a lui Tama Sholi. Ea se întreba dacă supraveghetorul ferăstraelor n’avea să fie mai pătrunzător decât Gonsplin, dacă n’avea«a prindă blinele, s’o supravegheze. Așa ceva era de temut. Cu toate astea, cele 15 zile cât familia Hormais locui la Bonchoux trecură într’o liniște complectă. Francisc și Madelena se întâlniră apoi la intervale, uneori apropiate alte ori depărtate, însă totdeauna cu mari precauțiuni. Madelena nu voise să schimbe întru nimic raporturile de prietenie și de familiaritate, cari existau între dînsa și Toma Sholi. Cu toate că era foarte ocupată de Francisc, totuși avu destulă present de spirit și destulă stăpânire asupră’șî ca să ’și ascundă patima de acel om a cărui violență și a cărui dragoste îî făceau frică. Preumblările lor continuau, însă era mai puțină expansiune în convorbirile lor și dacă Toma avea aceeași adorațiune pentru idolul a cărui frumusețe îi punea sângele în clocote, Madelena din partea i începuse a simți oboseală și plictiseală, ori de câte ori era silită să ’i asculte. Mai înainte dînsa găsise o distracție, un interes în această aventură , acum cuvintele țăranului o enervat. Odinioară Toma corespundea cu dînsa când Gonsolin stătea acasă din causa timpului rea; acum Madelena nu maî citia de loc ceea ce ’i scria dînsul. VII Gonsolin își perduse cu încetul neîncrederea în tăietorul de lemne. Ajunsese să se descarce asupră’i da aproape întreaga direcțiune a ferăstraelor,’ a exploatărilor și a vînzerilor. Regularitatea tînerului, cinstea și inteligența lui, priceperea lui în afaceri, biruiseră mai la urmă antipatia instinctivă a negustorului. Pe la sfîrșitul verei, Gonsolin încredința lui Toma aranjarea unei afaceri la Paris. In ajun, d-na Gonsolin plecase în Besanșon unde avea să stea o săptămână cu mama sa. Prin urmare, în lipsa Madelenei, Toma primi cu bucurie însărcinarea. Se pregăti îndată de călătorie și a doua să porni la drum. Cele patru zile de la început, dupa sosirea sa în Paris, îi trecură în regularea afacerea patronului său : nu’î fu cu putință nici să se gândească măcar la distracțiile rafinate ale marelui oraș pe care ’l cunoștea din descripțiile ce i se făcuseră și din romane. Intr’o seară, fiind mai liber, porni să se preumble. Deși era pe la mijlocul lui Octombrie, ziua fusese foarte călduroasă. Se făcuse noapte și era tot cald. După ce se preumblă mult, Toma întrebă un gardist unde e Teatrul francez. I se arătă strada Richelieu. Traversă bulevardul și coborî strada. Se juca o comedie de Musset. Toma scoase un bilet și intră. După actul al douilea dînsul e și căci era o căldura nesuferită în acea sală plină de spectatori. Se preumbla pe sub arcadele de dinaintea teatrului, înaintând uneori până în piață, alteori intrând în galeria de la Palais royal. De o dată se opri. Un tîner înalt trecuse pe lângă dînsul și i se păru a recunoaște în el pe fiul generalului Hermais. Îl văzuse adeseori în parcul de la Bouchoux convorbind cu Madelena. Cât despre Francisc, dînsul nu dăduse prea mare băgare de seamă supraveghetorului și cu greu l’ar fi putut recunoaște. Lui Toma îî veni în gând ca să vorbească cu dînsul. Era un tovarăș pe care’l găsia pe neașteptate. Se repezi după dînsul prin mulțimea care începuse să se întoarcă în sală, aruncă la ușă contra-marca și apucă scara care duce la loje. II, coridor se produse o grămădire care’l opri tocmai când era s’alungă pe Francisc, însă’l văzu bătând la ușa unei loji care se deschise în mod misterios de de o mână femeiască și se închise apoi după dînsul. Jos se dădeau cele trei lovituri tradiționale ; actul al treilea avea să înceapă. Toma se coborî și era cuprins de o dată de o nespusă grijă, fără să știe nici el de ce. Din acel moment nu mai dete nici o băgare de seamă la reprezentație. Se uita mereu , loja în care văzuse pe Francisc intrând silindu-se a distinge pe femeea care-l însoțea. Insă dînsa stătea tot în umbră. Din când în când numai Francisc își întindea capul înainte și se uita distrat în sală. In antractul următor, Toma se urcă din nou în coridor și aștepta ca Francisc să iasă. Insă de astă dată ușa lojei nu se deschise. Loja aceea era o avant-scenă și era cu neputință să se vadă din sală acea femee care se ascundea de toate privirile. Desigur, își zise Toma, doctorul se află în aventură de amor, căci sora lui nu s’ar ascunde astfel ; dînsa e destul de frumoasă și destul de cochetă ca să se arate la toți și să se lase a fi admirată. Un fel de presimțire arîtă îl strîngea de gât. — Dar mai la urmă ce ’mi pasă, își zise dînsul iar. Am eu dreptul d’a duce grijă de aventurile galante ale d-lui Francisc Hormais ? Cu toate astea se înăbușea. Eși din nou afară. Se părea că o forță instinctivă îl împingea să pândească plecarea lui Francisc. De teamă ca nu cumva doctorul să plece înainte de sfîrșitul piesei, nu se mai întoarse în sală ei se așeză de pază în vestibul, rezimându-se de social linei statul. Controlorii plecaseră. Mai 6rafi acolo câțîva ușieri. Curând un sgomot mare de voci și de pași anunță că spectacolul se terminase și că puseîi* , cuieșia. In adevăr, lumea dese năvală în vestibul. Câțîva inși, cari ajunseră înainte afară, începură, să strige : — Plouă ! plouă ! Ia adevăr, afară începuse ploaia. O parte din public se opri în vestibul iar cei ce eșiazi încă din sală fură siliți să meargă foarte încet. Astfel Toma putea foarte bine să-i observe pe toți. Francisc nu se afla între ei. — Poate că m’am înșelat, își zise fostul tăietor de lemne , n’o fi fost el. Insă în același moment aruncându-și privirea spre seara lojelor văzu un om și o femee scoborîndu-se încet k braț. Se îngălbeni de o dată foarte tare și degetele lui sgâriară soclul de piatră în dosul căruia se afla. Omul era Francisc Hormais... Femeea era Medelons. Cum se aflau dânșii 1a Paris și ce întîmplare ciudată îî adusese astfel înaintea lui Toma ? (Va urma)