Universul, octombrie 1901 (Anul 19, nr. 267-297)

1901-10-14 / nr. 280

Calendar pe anul 1901 O­ri <***«• * Sâmbătă, 13 Octombrie. — L-ț­i Mac. Carp și Papii­ Catolic Sâmbătă, 26 Octombrie.—Evarist Soarele resare 6.29 ; apune 4.59 București, 13 Octombrie. Criza proprietăților urbane Un cititor al nostru, pro­prietar în Capitală, ne tri­mite un lung articol, în care arată greaua criză prin care trece proprietatea urbană, stu­diază cauzele ei și indică mij­loacele cu ajutorul cărora s-ar putea aduce îndreptare atât în situațiunea Creditului ur­ban, cât și în aceea a pro­prietarilor de case. Socotim că ar fi fără de fo­los să ne mai ocupăm de tre­cut, se cunoaște în general situați­unea proprietății urbane, se cunosc mai mult sau mai puțin și împrejurările care au adus această situațiune. Ce a fost a fost, nu se mai poate schimba. E mult mai util să ne gân­dim la viitor, la chipul cum ar putea proprietatea urbană să iasă din încurcătura în care se găsește. De aceea, neglijând partea din studiul cititorului nostru în care se cercetează cauzele crizei urbane, vom relua nu­mai mijloacele de îndreptare propuse și cari ni se par că merită a fi luate în conside­­rațiune. O măsură ce se impune, în primul loc, e ca Creditul ur­ban să acorde societarilor cu rate întârziate împrumuturi suplimentare, așa ca să se a­­copere ratele ce sunt în întâr­ziere și o rată pe viitor. A­­ceste împrumuturi suplimen­tare cât și restul capitalului neamortizat, să se repartizeze pe 60 de ani. Prin aplicarea acestei mă­suri, s’ar șterge încurcătura de astă­zi a ratelor întârziate, pe de altă parte s’ar micșora pentru viitor ratele, așa ca să fie mai în raport cu chiriile scăzute ce se plătesc în tim­pul de față. O a doua măsură,ce atârnă tot de buna chibzuință a Cre­ditului urban, ar fi reducerea cheltuelilor de administrați­­une la 25 bani la sută, la capitalul de 180 milioane, a­­ceasta reprezintă o sumă de 450 mii lei. Adăugând procen­tele capitalului social și pro­centele capitalului de rezervă, s-ar ajunge la suma de 850.000 lei, suficientă pentru acoperi­rea cheltuelilor de adminis­trați­un­e. Pentru ușurarea proprietății urbane în greaua criză prin care trece, ar putea sa facă și Statul ceva. Anume, ar tre­bui sa se scutească de plata impozitului fonciar casele rǎ­mase neînchiriate. Cererea a­­ceasta se justifică perfect; în adevăr, impozitul fonciar e un impozit pe venit; nimic nu e clar mai natural de­cât ca proprietarul, când i-a ră­mas casa neînchiriată și prin urmare nu are nici un venit, să nu plătească nimic fiscu­lui. Astă­zi, proprietarul fiind silit să plătească și când ia rămas casa goală, impozitul fonciar nu mai e un impozit pe venit, ci un impozit pe capital. In sfîrșit, cititorul nostru propune modificarea articole­lor din codul de procedură civilă privitoare la închirieri, așa ca executarea chiriașilor să fie mai eficace de cât e astă­zi. Așa, de exemplu , la închirierile lunare sau semes­triale, să se poată da conce­­diu­ în 24 ore la caz de nea­­chitarea chiriei și evacuarea să se poată face imediat prin comisarul de urmărire ; la în­chirieri mai mari să se dea concediu cu trei luni înaintea expirării termenului fixat; îm­plinirea chiriilor să se exe­cute în urma unei somațiuni de trei zile, și executarea, adică sequestrarea și vînzarea, să nu se poată tărăgăni mai mult de 20 zile. Aceste sunt propunerile ci­titorului nostru. Chestiunea având o deose­bită însemnătate, vom reveni asupra ei. Din Rusia (Corespondență particulară a „Universului“) Petersburg, 8 Octombrie. R­efor­ma școlară Țarul a aprobat în mod defi­nitiv reforma școalelor medii. Limba grecească a fost cu totul desființată, și cea latină va fi în­vățată în cele patru clase su­perioare. In locul limbei gre­cești se va învăța, după alegere, limba engleză, franceză sau ita­liană. Noul program dă o specială importanță istoriei, literaturei ru­sești și matematicilor. La Petersburg, Moscova, Kiev și Varșovia, va rămâne încă în viață pentru câți­va ani câte un gimnaziu clasic cu vechiul pro­gram. Guvernul speră că la 1905 re­forma va fi introdusă în toate școlile din Rusia. Aventurile unui ziarist ame­rican «New­ York Journal» de mai mult timp publică articole foarte violente contra metoadelor pe care le întrebuințează poliția se­cretă rusească în contra deținu­ților politici și mai ales contra femeilor, care erau torturate în mod barbar în subteranele for­tărețeî Sf. Petru și Paul. Aceste articole, datorite penei ziaristului american Flaneur, care locuia la Petersburg, au iritat foarte mult pe șeful poliției se­crete, care, cu toate că articolele nu erau iscălite, putu afla pe au­torul lor. Imediat s’a dat ordinul de a­restare contra lui Flaneur, și 2 agenți secreți l’au condus la fortăreața sf. Petru și Paul. După un interogatoriu foarte sumar, care a constat mai ales în o mulțime de injurii la adresa ziaristului și a presei americane directorul închisorea ordonă ca Flaneur să fie pus la secret. Trei polițiști înhățară pe ne­norocitul ziarist, îl duseră în subteranele fortărețe­, îl desbră­cară până la piele și-l bătur până ce-l lăsară aproape mort După câte­va zile, nevasta lui Flaneur reuși, prin ambasadorul american din Petersburg, să tri­meată Țarinei o relațiune a a­restărei și a bătăiei suferite de Flaneur, precum și mai multe ar­ticole din «New­ York Journal» în care se aduceau elogii Ța­rinei pentru actele de bine­facere pe care ea le face. Țarina chemă îndată pe ministrul de interne și-o ordonă de a se aduce la dînsa ziaristul american. In mod telegrafic s'a transmis directorului închisorea ordinul de a libera pe Flaneur și a-l con­duce cu onorurile cuvenite la mi­nisterul de interne. Șeful poliției pricepu cum stau lucrurile și, după ce liberă pe Flaneur și-î dădu alte haine, îi ceru scuze, spunându-i că agen­ții îl luaseră drept anarhistul Orloff. Când Flaneur și directorul po­liției fură în fața ministrului, a­­cesta dojeni pe subalternul său și-l dădu afară din cabinetul seu, apoi își ceru scuze ziaristului și expunându-i dorința Țarinei, îl întrebă dacă considera indis­pensabilă această întrevedere. Flaneur rugă însă pe ministru să exprime Țarinei mulțumirile sale și după câte­va zile «New­ York Journal» descria pe larg această tristă aventură, repro­ducând instrumentele și scenele de tortură, pe când înălța un imn pentru clemența Țarinei. Iluminsky Războiul anglo-boer — Prin poștă — «Daily Express» anunță că lor­dul Kitchener a cerut de ur­gență întăriri de cavalerie. El cere oameni exersați. * 9­9 Agenții boerî cumperă—după cum afirmă «Standard»—cai în unele gubernii din Rusia. * 9­9 «Allgemeen Handelsblad» din Amsterdam­­ publică următoarea scrisoare adresată de generalul Dever unei doamne din Geneva: «Numai Dumnezeu singur știe când se va termina războiul. Eu și detașamentul meu suntem fermi Carnetul meu IN OCTOMBRIE In Octombrie, în vremuri. Era ziua tot senină, Avea noaptea înstelată Cu o lună veșnic plină... In Octombrie d’acuma Ziua e mereu posacă, Și cu ventul și cu ploaia Noaptea caută s’o­­ ntreacă !.. In Octombrie, în vremuri, Era mare veselie Pentru că mai tot creștinul Dase plata de chirie... In Octombrie d’acuma E mâhnire și e jale Pentru că pentru chirie Nu găsești de loc parale!.. In Octombrie, în vremuri, Puteau norii­nea să cearnă Că în pivniță de toate Aveai strînse pentru iarnă... In Octombrie, d'acuma, De a fi iarna ca să vie Ne găsește fără case Și cu pivnița pustie !.. In Octombrie, în vremuri, Putea iarna să dea semne Că aveai cărbuni grămadă Și în curte multe lemne... In Octombrie, d’acuma, Când ne dă de iarnă semne, De oi căta în magazie, Nici cărbuni și nici tu lemne!.. In Octombrie, în vremuri, Era modă pe cucoane, Și aveam cu toții haine D ale groase și paltoane... In Octombrie, d'acuma, S'a dus moda, bat’o focul! Iară noi, cu pardesiurî, Ne am întors pe dos gherocuți.. In Octombrie, în vremuri, Erau bani în toată țara Și d’aceea veselie Și în casă și afară... In Octombrie, d’acuma, E o criză foarte mare Și d’aceea jare ’n țară Și nespusă disperare­.. Marion, hotărîțî a ne lupta până la ca­păt. Din ziarele pe cari d-ta mi­e-aî trimes, văd că se aduc a­­ruzări reciproce asupra trata­mentului prizonierilor. Nu crede in această privință relațiunile zia­relor, căci ele sunt false. Fie­care din cele două părți în luptă tratează pe prizonieri în chipul care e cel mai bun în asemenea împrejurări. Noi avem ceea ce e de ajuns spre a satisface mo­destele noastre nevoi, am pus mâna pe atâtea previziuni, în­cât să putem rezista încă mult timp ; numai caii noștri suferă din cauza multelor marșuri. Dum­nezeu m­’a ales să conduc pe frații și eu vom­ rezista până la urmă». Ce diferență (observă ziarul o­­landez) între modul în care De­wet vorbește de inamicii lui și de tonul ziarelor engleze, pro­clamând pe boeri tâlhari. Scri­soarea lui Dewet arată un nivel moral mult mai superior de­cât al generalilor englezi, autopsia Acolo va fi deștep­tat cu un alt medicament. Președintele (către Can­diano).—E adevărat ceea ce spune d. procuror ? N­.—Da. I.—E rudă cu d-ta colonel Vlădescu? H. —Da, e unchiul mam­ei, fratele bunicei mele. I­—Ți-a spus că sticluța conține morfină, iar nu otravă ? R.—Da. I. —Ți-a spus că nu vei fi disecat ? R.—Da. I.—Ți-a spus că vei fi tran­sportat apoi la o moșie, de unde vei fi readus la viață cu un alt medicament ? R—Da. I.—Știai că această sticluță conținea otravă ? R.—Da. I.—De unde știai că con­ține stricnină ? U. — Morfina se dizolvă in apă, stricnina numai în al­cool. Apoi stricnina are su­net metalic, pe când morfina sunet lichid. In ajun de a veni la jurați am și gustat din sticluță, și am simțit imediat înțepături la limbă, care sunt caracte­ristice stricninei. I.—lie ce ai refuzat să el otravă ? I­.—Pentru că nu mi-a spus că trebue să mor, ci m’a mințit. I. — Dar dacă ți-ar fi spus că trebue să mori, ar fi luat otrava ? R.—De­sigur ! I. — Această otravă adusă de colonelul Vlădescu, a fost cerută de tine ? R__Au. I.—Atunci aceasta echiva­lează cu un asasinat și e de domeniul parchetului. Pledoaria d-lui Pana După două zile de consultații medicale, să-mi dați voe să spun că începusem să simt și eu un fel de obsesiune. Iemi ziceam: dacă acest proces s’ar judeca după 1000 ani, știința ar fi fost mai avansată și deci cuvântul din urmă ar fi fost al științei, iar noi am fi avut epitetul de retro­grazi. Din nefericire pentru acuzați, lu­crurile nu sunt așa. Noi suntem realitatea, iar d-lor ipotesa. Ceea ce e particular în proces, e că cu toții suntem de acord mar­in toate punctele de luciditate și pre­meditarea, cu care Candiano și-a pus crima în aplicare. Noi zicem, că antecedentele acu­zatului sunt deplorabile, pe când apărarea se bizue pe aceste antece­dente pentru a-l disculpa. Omul acesta e responsabil sau nu ? Domnilor jurați, să se examineze chestia. E evident că acuzatul a lucrat cu premeditare, acuzatul a ucis, are conștiință de crimă și sentimentul conservației Acuzatul vorbește, re­­ionează.­ Se poate deci admite ca dânsul să nu fie stăpân pe el? Inteligența lui poate oare să fie o mistificare a forțelor misterioase? îmi pare foarte rău că ved pe a­­cuzat acolo, dar îi dau meritul că el a lucrat conștient, că el trebue să primească pedeapsa. Iar apărarea vede în spatele ei acele forțe misterioase. Ei ved impulsiunea, ereditatea, epilepsia și alte lucruri în jurul lui și acel glonte care, făcând evoluțiuni în creerul lui Candiano, face din­­tr’unsul un om de nimic, o umbră. Oare voiți să condamnați epilep­sia și obsesiunea ? — vă’ va zice apărarea. Formula d-luî dr. Obreja n’a con­vins pe nimeni. Din contra, formula d-luî dr. Ma­­rinescu a fost tonul cel mai știin­țific și adevărat, și totuși n’a fost de­cât un șir de ipotese! Morala e productul societăței; nu poate exista societate fără idee de morală și conservație. Din societate a eșit principiul de a nu vătăma viața altuia, și de a isola pe acei care atentează la si­guranța vieței altuia. îndată ce se bucură cine­va de voințele lui și-și dă seamă de cele ce face, e responsabil; acela trebue pedepsit. Voiți să răsturnați această lege ? Și ce veți pune tn locul ei : in­sanitatea morală ? Când cine­va înfrânge legile mo­rale, el este pedepsit. Societatea nu admite ca să-i înfrângî legile. Și apoi numai acuzatul a avut porniri de pradă și necinste ? Oare fie­care din noi n’are din când in când asemenea porniri ? Dar toți știu că aceste porniri sunt pedepsite, deci fie­care se si­lește de a trăi după legea societăței. Ce s’ar întâmpla daca d-niî ju­rați n’ar fi de această părere, dacă el ar zice că acesta e un caz pato­logic? Ar fi o adevărată calamitate. Afară de aceasta, oare numai a­­cuzatul a avut în familia lui dege­nerare ereditară ? Dar noi toți nu suntem descen­denți cu fel de fel de strămoși de multe ori plini de barbarii de boli? Din aceasta nu urmează însă că noi toți să nu fim responsabili, ci efectul eredității. Ereditatea reprezintată ca o lege neresistibilă și fatală, e absurdă. Și când societatea îți dă atâtea înlesniri ca să-ți înfrânezi apuca­turile rele, oare trebue ca cine­va să fie un erou pentru a rezista a­­cestor apucături ? Eu am cunoscut epileptici de perfectă onorabilitate ; de altmin­trelea, epilepsia nu s’a constatat la Candiano. Cu această teorie lumea s’ar îm­părți în două părți : partea sănă­toasă și partea bolnavă. Criminalii ar dispărea, dar criminalitatea ar exista, omorurile s’ar înmulți în­spăimântător. Achitați’i dar dacă puteți, d-lor jurați, dacă ve permite conștiința și bunul simț. Fără îndouială că și educația dată în familie a influențat în mod grav asupra lui Candiano. El nici odată n’a văzut pedeapsă. Când îl certa tata, se ducea la mama sa, la bu­nica, și așa mai departe. Când a fost dat în școala milita­ră, era deja prea târziu pentru c­ 1 Putea el să stea acolo, ei care da­tora 200 zile de închisoare ? Dar în toate acestea forțele mis­terioase nu joacă nici un rol. Trebuința de bani se naște în el în măsura vîrstei, până când, în cele din urmă, comite crima, pentru a-și procura bani. Unde vedeți In toate acestea obsesiune și impulsiune? Și trebuia să continue o viață la care fusese obicinuit,îi trebuiau bani ne­greșit ; el și-a procurat bani prin crimă. Și apoi criminalul e în același timp și un escroc, de­oare­ce un simplu asasin ar fi ucis, pe când el pentru a lua 200 lei de la doamna Brătășanu, s’a silit de a trece drept trimis al unei societăți macedonene La d-na Bilciurescu nu îndrăz­nește să intre. De ce ? Din prudență Asta e oare fapta unui nebun? El credea că crima putea remâne nedescoperită. Poate cazul lui Candiano să treacă drept un caz patologic? Nici de cum căci necesitatea e care l’a împins la crimă. Lipsa de morală nu e efectul con­genital, ci se datorește relei creș­teri și a caracterului­ său de copil stricat. Convingerea mea e că trebue să fie condamnat. Și nu se poate alt­fel. Acolo poate să se îndrepteze. Câți n’au intrat acolo și s’au în­dreptat? Și de ce nu și-ar primi el pedeapsa ? D-lor jurați, aștept verdictul d­v. de condamnare.» D. președinte dă citire declara­ției dată de Candiano, relativ la sti­cluța cu otravă ce a primit de la ruda sa, colonelul Vlădescu. Citirea acestui act produce cea mai mare senzație în întreaga sală. Acolo se vede cum colonelul i-a spus că sticluța conține un narco­tic care îi va pricinui numai o moarte aparentă, și că grație aces­tui expedient roman­tic, va putea să scape din mâinile justiției. Rechizitoriul d-lui procuror Mumuianu Țin mai inteia a-mi îndeplini o sfintă datorie, înainte de a-l acuza pe Candiano, din a exprima aci sentimentele mele de admirațiune pentru memoria părintelui său, care a lăsat un nume glorios și nepătat. Fiu­­seai­n a știut din nefericire să ducă mai departe această faimă. Aceasta dovedește că viața e o înlănțuire de contraste. Contrastul a dispărut, însă, și a rămas impresia. Pe o parte există o impresie fru­moasă a unei vieți onorabile, pe de altă parte o impresie de desgust, a­­ceea a crimei. D-lor jurați,de mii de ani se sbu­­ciumă omenirea pentru triumful binelui. Această luptă însă se pre­zintă în tot­ c­’a­una vie. Aceasta este lupta între indivizi, între secte, între bine și zeü. Toți știu că societatea acestei țări nu e nerecunoscătoare genera­lului, care s’a luptat pe câmpiile Bulgariei, și simțim o profundă du­rere, constatând că fiul seu aparține criminalităței. Această datorie pioasă îndepli­nită, să trec la partea doua a da­toriei, care mi-e de asemenea peni­bilă. In lupta la care asistăm sunt față in față societatea și acești acuzați. Sunt sigur că societatea va eși triumfătoare din această luptă. Sunt oameni cari au un creer, o inimă, numai ca să nutrească sen­timente rele. Pe el nimic nu-l preocupă de­cât a face răul, a-și satisface pasiunile. Sentimentele înalte le lipsesc cu desăvârșire. Aș fi desolat ca să acuz pe un nevinovat. Mâine sunt 21 ani de când s’a născut Candiano, dintr’o familie o­­norabilă. Până la vârsta de 3—4 ani, nu prezintă nimic anormal. Mai târziu însă se schimbă cu totul. Procurorul schițează din nou vi­ața lui Candiano, începând de la frageda-i copilărie,continuând cu vi­ața lui în școala primară, în gim­­nasiu, placarea în străinătate, încer­cările de sinucidere, atentatele de omor, încercarea de sinucidere din Giurgiu, etc. El, de câte­ ori nu putea să-și în­deplinească dorințele, recurgea la acte de violență. Procurorul descrie viața lui Can­diano în școala militară și la Congo, de unde se reîntoarce pentru a in­tra la Institutul Brânză. Din acel moment începe pentru el o viață de o destrăbălare și mai pronunțată. Vorbind de Vlădoianu, procurorul spune că acesta e de un caracter mai slab și de o voință slabă. Procurorul povestește relațiile din­tre Candiano și Vlădoianu, combi­națiile și consfătuirile lor pentru a pune la cale diferite crime, în scop de a-și procura bani. Face istoricul crimei. Din toate acestea,continuă de pro­curor, rezultă că autorul crimei a fost Candiano. Cât pentru intenția lui, e nedis­cu­tabilă. Conștiința și responsabilitatea în această faptă reese pe deplin. De altmintrerea aceasta o spune el în­suși prin următoarea declarație : jur in fața oamenilor și a lui Dum­nezeu­ că am avut conștiință de fap­tul pe care l’am comis. Când planul ce-l face e atât de să­nătos și când îl aplică cu atâta di­băcie, calcul și precauțiune, când în momentul fatal ezită de 3 ori și în urmă se hotărăște; când după cri­mă se silește a distruge toate mijloacele care puteau să-l facă să fie prins, toate acestea dovedesc in­stinctul de conservare, inteligență, premeditare și aceasta nu poate fi discutat. Cu toate acestea, instrucția, dori­toare de a aduce o lumină mai mult, numește o comisie medicală, ca să examineze pe vinovat din punctul de vedere al responsabilității. Trei din medici conchid la iresponsabi­litate. Ve pun în vedere, însă, că un raport medical,o expertiză, nu poate nici de cum să lege pe judecător. Să vedem dacă prezența e coro­borată cu vre­o probă. Expertiza se bazează pe trei lucruri : antece­dentele lui, glonțul din cap și ere­­ditatea. Antecedentele lui Candiano constituesc o lipsă comună pentru ori­ce acuzat­, de­oare­ce inteligența și rațiunea nu i-au lipsit. Nici cu glonțul nu poate fi coroborată ex­pertiza medicală. Căci starea lui exista și mai înainte de glonte, și eu cred chiar că starea lui s’a ame­liorat după primirea glontelui în cap; înainte de a încerca să se sinu­cidă, constatăm la Candiano acte de violență. Apoi, cu ce calm își face planul crimei, cu ce calm și-l execută și cu ce calm în sine caută să se es­chiveze și se apără. Toate acestea nu pot să ne facă a crede că glon­țul î-a produs o ameliorare? Nici deplasarea glonțului nu pro­bează nimic, de­oare­ce nu ni se poate spune de s-a deplasat îna­inte de crimă sau în urmă. Din punctul de vedere al credi­­nței, de asemenea nu se poate ni­mic dovedi. N’avem nici un document con­vingător. Expertiza în definitiv nu e făcută în condiții care ne-ar putea con­vinge. Procurorul, dă citire unei scrisori de o rară elocvență, pe care Can­diano o scrie mamei sale din fun­dul închisorei. In acea scrisoare Candiano varsă cele mai amare lacrămi și dă do­vadă de o mare căință. El cere îndurare, iertare de la a­­cea mamă care e singura lui con­­solație pe pământ; «dulce mamă» «mamă durie»strigă el cu disperare. Scrisoarea e foarte mișcătoare. Damele din sală nu-șî pot reține lacrimele. Oare, adaogă d. procuror, această scrisoare poate să fie scrisă de un om inconștient și desechilibrat ? Rechizitorul d-lui procuror Mu­­muianu conchide la responsabilita­tea acuzatului. Ședința se redeschide la orele 5. Prezidentul dă cuvîntul d-lui pro­curor Mumuianu care urmează cu rechizitorul. Apărarea va va mai spune că du­rerea mamei e nemărginită. Simț cât de mare e iubirea unei mame și cât e de imensă durerea ei. Situația d-nei Candiano ne miș­că până la lacrimi. Dar lacrimele pot oare să joace rolul principal ? Christos s’a sacrificat vezând chiar la crimele mamei sale și numai pen­tru a salva omenirea. Aci avem și noi chestia salvărei societăței M-me Candiano la rândul ei să se resemneze, căci fiul său este vi­novat ! A suferi când faci o faptă rea, e o datorie. Aceasta o dorește D-zeu, omenirea și legea. Rechizitoriul d-lui procuror Stambulescu Ce ne face pe noi, procurorii cur­­tei de apel, să luăm cuvîntul în acest proces. Oare gravitatea pro­cesului ? De­sigur că crima prin sine e feroce și pasionantă. Nu-i însă gravitatea și atrocitatea faptu­lui cari ne-au adus aci. Este faptul că apărarea va ridica o serie de chestiuni de epilepsie, sugestiune, etc. ceea ce constitue un pericol pentru societate. Deci nu dorința de a acuza, ci dorința de a salva societatea e care ne face să participăm la acest proces. Ministerul public n’are nici un interes pentru a acoperi adevărul, deci vom discuta și stabili faptele cu cel mai mare sânge rece și exac­titate, pentru a găsi­­ adevărul. Pentru a stabili responsabilitatea acuzaților, trebue să cunoașteți fap­tele. Aceasta s’a făcut deja de d. pro­curor. Trebue însă să vorbesc în pri­vința celui d’al douilea acuzat, Vlă­doianu. D. Mumuianu a avut opinia că Vlădoianu nu trebuia să fie adus înaintea d-voastră. Eu nu sunt de această părere. Și iată de ce . Care din două a dat ideia de a face carnete și a estorca bani, e in­diferent, e destul că complicitatea e evidentă. Nu-i acuz că ar fi au­torul moral, dar ve vom­ arăta prin câte transiții a trecut creerul a­­cestui copil înainte de a se comite crima. E dovedit că, când a întâlnit pt Iulia Iarcu, acest tîner zice : Vite-o, aleluia . Candiano răspunde : Amin. Scurt, în două cuvinte. A așteptat jos. S’a dus Candiano, i-a spus că o omoară, i-a mai repetat încă oda­t că o va omorî, dar Vlădoianu n’a plecat, a așteptat, a așteptat chiar când a auzit țipetele victimei sus. Și dacă n’a intrat, cauza e ca cri­ma s’a comis mai curînd de­cât trebuia. Amintiți-ve că acești oameni a­­veau o asociație strînsă. El nu era un spectator simplu, ci un intere­sat, un asociat. După crimă, când amândoui au­ fost închiși, Vlădoianu a avut cu­­ragiul de a cere 5 lei.­­Nu credeți că această faptă dovedește deplina asistență ? Și e probabil că ar fi intrat ime­diat în acțiune, dacă cine­va ar fi venit să-l deranjeze pe Candiano în comiterea crimei. Iată ce zice Dalos: «Acela care va introduce pe agen­tul principal la locul crimei, ai servi de intermediar, și n’ar împie­dica pe alții de a comite crima, este un complice». " Vlădoianu e tocmai intermediarul prevăzut mai sus , participarea la nu are un caracter pasiv. Deci, complicitatea lui Vlădoianu e pe deplin stabilită. Să venim acum la chestie , dacăi el poate fi considerat responsabil față de legea noastră. Legea prevede că până la 8 ani copiii criminali să nu fie închiși. Insă de la 8 — 15 ani legiuitorul a hotărît ca copiii să fie ținuți res­ponsabili, lăsând la apreciarea ju­decătorului gradul de raționament și de desvoltare mintală a culpa­­bilulului. D. procuror v'a arătat prevederea art. din codul penal, care spune că­ responsabilitatea încetează în caz de demență, adică trebue să fie într'o adeverată stare de sminteală. Or, în ambii acuzați comisia me­dicală n’a găsit demență. Ei au gă­sit alte lucruri ca epilepsie, suges­tie, etc., despre cari nu vorbește legea noastră. Expertisa medicală mi a făcut im­presia că medicii pun prea multă grabă de a vedea trecând pe niște­­criminali conștienți la spitalul de nebuni, fără ca ei să fie nebuni. Noi, oameni de lege, nu putem a admite ca ipotezele emise de me­dici să treacă drept realități și d­­eci lupta aceasta între noi și me­dici. Ca să combat pe doctori prin doctori, aș putea cita pasagii din­tr’o somitate științifică streină. Insă mă voi mărgini a spune că medicii n’au găsit existența epilep­­siei la Candiano. Ei spun că la Candiano lipsea ide­­ațiunea înaltă, etc. teorii respinse de știință. Nu e posibil ca prin suggestiune să comită cine­va un omor.Un sug­suggest­ior.Un gestionar cade grămadă jos în mo­mentul crimei, chiar cu un cuțit de hârtie în mână. Poți să-l faci să co­mită fapte mici, neînsemnate, însă crime nici de­cum, din cauză că omul are repulsiune pentru crimă. Nu se poate admite deci ca Vlădoianu să se fi suggestionat de Candiano Al. Candiano și Steian Vlăd­oianu in fața Curiei cu juri.—(Vezi articolul) tv. avocat G. Panu Curier Judiciar (TRIBUNALELE ROMANE) Procesul lui Al. Candiano-Popescu si Stefan Vlădoianu ZIUA A TREIA ȘEDINȚA De ZIUĂ Colonelul Vlădescu dând otravă iuii Candiano Sala este plină, ca și în zilele precedente. Ședința se deschide la orele 1. Se introduc acuzații. Președintele dă­­ cuvîntul d-lui procuror general, pentru o comu­nicare. Procurorul comunică că sticluța strecurată ln închi­soare lul Candiano conținea 215 grame stricnina, canti­tate suficientă pentru a o­­morî un om. Aceasta s’a întâmplat în ziua de 8 Oc­tombrie ; sticluța a fost a­­dusă la închisoarea Văcă­rești de către d. colonel Ște­fan Vlădescu, ruda acuza­tului Candiano, care l’a sfă­tuit s’o bea, zicându-i că ast­fel va adormi și va fi dus la moșie, de­oare­ce familia nu va permite să i se facă CAROLINA INVERNlZiO * 2 Torturile uoel mame Trăsura trebuia să meargă pe un teren moale, căci nu făcea nici o zguduitură. Giannina con­tinuă să se gândească și dure­roase amintiri se deșteptară în­­tr’casa. Părea di­n nou în trecut, părea că nu’și mai amintește unde se afla ; de ce se afla în acea trăsură și­ lângă acel bătrân. Din când în , când tresărea și scotea un gemet. — Ce aî?—întrebă acesta, luând­ o mână a moașei. Te simți rea ? Giannina își recâștigă ’senti­­b­iiilul și realitatea poziției sa’ Dar dacă bătrânul ar fi putut să’ vadă fața s’ar fi întristat amar. — N’am nimic, murmură Gian­nina cu voce schimbată, adormi­sem și visam. Și, ca și cum nu și-ar fi putut reține o mișcare de spaimă, își duse mâna la ochi. — Mai bine așa, — zise bătrâ­nul. — îmi era teamă să nu se simți indispusă, erai așa de agi­tată. Dar acum ești deșteaptă, nu e așa ? — Oh! da... spune’mî maî suntem departe de locul unde trebue să mergem ? Bătrânul nu avu timp de a răs­punde, căci trăsura se opri. — Am ajuns—zise necunoscu­tul, strîngând cu putere mâna Gianninei—amintește-țî de jură­mântul pe care l’am făcut. — Nu te teme de nimic, d-le, voin­e mută ca un mormânt. — Mulțumesc. Bătrânul deschise ușa și ajută tinerei să se coboare. Cu toate că noaptea era foarte întunecoasă, ochii Gianninei deo­sebiră că erau pe un drum în mij­locul câmpului, dar locul îi era cu totul necunoscut. — Ține-te de mantia mea—zi­se bătrânul—și lasă-te să te con­­duc eu. Vezi, eu nici nu iau pre­­cauțiunea să te leg la ochi, căci am încredere în d-ta. Moașa nu răspunse. Bătrânul porni pe o cărare strictă. — Eu cunosc destul de bine locul spre a mă orienta noaptea, —adaose el—dar un altul care n’ar cunoaște acest loc, și-ar lăsa pie­lea aici. Tocmai în acel moment se a­­flat­ă în fața unui șanț plin cu apă. Bătrânul scoase o exclamație de mânie. — Cum vom face ca să-l tre­cem !—murmură el. — Ești în sure su­-l treci?—în­trebă Giannina. — Eu nu mă gândesc la mine, bătrân vânător, obicinuit să sar șanțuri. — Eî bine... nici nu te gândi la mine, lasă-m e singură și dă-te la o parte. Bătrânul se supuse. Giannina, cu o agilitate sur­­prinzătoare, sări peste șanț. Dacă ar fi fost într’un alt mo­ment, bătrânul ar fi bătut din palme. Dar în starea de suflet în care se afla, el exclamă : — Bravo ! Un minut după aceea, el se afla lângă dânsa și o apucă la stânga, unde se afla o pădure ce înconjura o casă destul de mo­destă, dar în care trebuiau să fie aprinse multe luminări, căci se vedeau strălucind printre ar­bori. Bătrânul își grăbi pasul. !­! Vino... vino— zise el cu o voce emoționată, tîrînd pe moașă. Un moment după aceea ei se aflau în fața ușei închise a ace­lei căsuțe luminate. — Necunoscutul scoase un șu­­erat puternic și aproape îndată o formă neagră, ce părea la în­ceput un câine enorm, eși din­­tr’un grup de arbori. — Ești d-ta ? întrebă o voce groasă. — Da,—răspunse betrînul. — Vino... repede, vino... ești așteptat cu nerăbdare. Și straniul individ, fără să-și întoarcă capul spre Giannina, fu dintr’o săritură lângă casă, în­toarse o chee ce se afla în broasca ușei și se dete la o parte, pen­tru a lăsa pe betrîn și pe moașă să intre. Pe când ei urcaul o scară, la urechile Gianninei ajunseră niște plânsete. Bătrînul păru că se clatină și trebui să­ se ție de rampa soărei. —"Să fie totul deja termi­nat ? murmură el. — Nu... nu, dar să ne gră­bim—zise cu vioiciune moașa— am ajuns la timp. III Camera unde zăcea femeea ce aștepta ajutorul Gianninei, era mobilată cu simplitate. Focul ardea în sobă, și lângă peretele din față se afla un pat de școlăriță, în care se sbătea gemând, o femee care avea fața acoperită de o mască de mătase neagră. Dar, după cât se putea vedea, acea femee trebuia să fie foarte tînără și foarte frumoasă. Perul ei de aur îî cădea cu belșug pe umeri și pe pieptul eî réu aco­perit de o cămașă cu dantelă. Brațele și mâinele ei erau per­fect modelate. Ea gemea și spun­ea. — Oh ! cât întârziază ! Ușa care se deschise­se păru că-î dă puțină liniște. Bătrânul care condusese pe Giannina,intră în odae. — Ei bine ?—întrebă tînera fe­mee sculându-se în sus. — Ea e aci... gata la totul. — Și se poate avea încredere într’însa ? — Da. O am în mâinile mele. Tînera femee se trînti din nou pe perne. — Ah ! barem ca toate astea să se sfîrșească repede—zise ea cu o voce înăbușită.—Aș da un an din viață, ca totul să fie ter­minat... am suferit prea mult... și dacă aceea ezita, aș fi ucis­ co­pilul chiar cu mâinile mele. Bătrânul se înfiora. — Tu ești nemiloasă — mur­mură bătrânul cu tristeță. — Și tu... tu ești acela care îmi spui asta ? Poate că eu do­ream această ființă ce e aproape să vie pe lume ? Știi cum am devenit mamă. Poate că e un egoism înspăimîntător la mine­, dar e necesar să procedez ast­fel... o știi ! «Aide, chiar că pe acea femee cred că a sosit momentul. Intr’adevăr, suferințele ei în­­cepeau să devină oribile și ge­metele ei se îndruiau. Necunoscutul e și să caute pt Giannina, care, stând într’un sa­lonaș vecin, aștepta să fie che­mată. Fără să știe de ce, în fundul inimei moașei era un sentiment de spaimă. Ea avea convingere că ceva grav era aproape să se petreacă. Când se află lângă patul tine­rei mascate, nu putu să-șî reții o mișcare de surprindere. (Va urma). Căsuța misterioasă.— familie ii Un secret de

Next