Universul, octombrie 1901 (Anul 19, nr. 267-297)
1901-10-14 / nr. 280
Calendar pe anul 1901 Ori <***«• * Sâmbătă, 13 Octombrie. — L-ți Mac. Carp și Papii Catolic Sâmbătă, 26 Octombrie.—Evarist Soarele resare 6.29 ; apune 4.59 București, 13 Octombrie. Criza proprietăților urbane Un cititor al nostru, proprietar în Capitală, ne trimite un lung articol, în care arată greaua criză prin care trece proprietatea urbană, studiază cauzele ei și indică mijloacele cu ajutorul cărora s-ar putea aduce îndreptare atât în situațiunea Creditului urban, cât și în aceea a proprietarilor de case. Socotim că ar fi fără de folos să ne mai ocupăm de trecut, se cunoaște în general situațiunea proprietății urbane, se cunosc mai mult sau mai puțin și împrejurările care au adus această situațiune. Ce a fost a fost, nu se mai poate schimba. E mult mai util să ne gândim la viitor, la chipul cum ar putea proprietatea urbană să iasă din încurcătura în care se găsește. De aceea, neglijând partea din studiul cititorului nostru în care se cercetează cauzele crizei urbane, vom relua numai mijloacele de îndreptare propuse și cari ni se par că merită a fi luate în considerațiune. O măsură ce se impune, în primul loc, e ca Creditul urban să acorde societarilor cu rate întârziate împrumuturi suplimentare, așa ca să se acopere ratele ce sunt în întârziere și o rată pe viitor. Aceste împrumuturi suplimentare cât și restul capitalului neamortizat, să se repartizeze pe 60 de ani. Prin aplicarea acestei măsuri, s’ar șterge încurcătura de astăzi a ratelor întârziate, pe de altă parte s’ar micșora pentru viitor ratele, așa ca să fie mai în raport cu chiriile scăzute ce se plătesc în timpul de față. O a doua măsură,ce atârnă tot de buna chibzuință a Creditului urban, ar fi reducerea cheltuelilor de administrațiune la 25 bani la sută, la capitalul de 180 milioane, aceasta reprezintă o sumă de 450 mii lei. Adăugând procentele capitalului social și procentele capitalului de rezervă, s-ar ajunge la suma de 850.000 lei, suficientă pentru acoperirea cheltuelilor de administrațiune. Pentru ușurarea proprietății urbane în greaua criză prin care trece, ar putea sa facă și Statul ceva. Anume, ar trebui sa se scutească de plata impozitului fonciar casele rǎmase neînchiriate. Cererea aceasta se justifică perfect; în adevăr, impozitul fonciar e un impozit pe venit; nimic nu e clar mai natural decât ca proprietarul, când i-a rămas casa neînchiriată și prin urmare nu are nici un venit, să nu plătească nimic fiscului. Astăzi, proprietarul fiind silit să plătească și când ia rămas casa goală, impozitul fonciar nu mai e un impozit pe venit, ci un impozit pe capital. In sfîrșit, cititorul nostru propune modificarea articolelor din codul de procedură civilă privitoare la închirieri, așa ca executarea chiriașilor să fie mai eficace de cât e astăzi. Așa, de exemplu , la închirierile lunare sau semestriale, să se poată da concediu în 24 ore la caz de neachitarea chiriei și evacuarea să se poată face imediat prin comisarul de urmărire ; la închirieri mai mari să se dea concediu cu trei luni înaintea expirării termenului fixat; împlinirea chiriilor să se execute în urma unei somațiuni de trei zile, și executarea, adică sequestrarea și vînzarea, să nu se poată tărăgăni mai mult de 20 zile. Aceste sunt propunerile cititorului nostru. Chestiunea având o deosebită însemnătate, vom reveni asupra ei. Din Rusia (Corespondență particulară a „Universului“) Petersburg, 8 Octombrie. Reforma școlară Țarul a aprobat în mod definitiv reforma școalelor medii. Limba grecească a fost cu totul desființată, și cea latină va fi învățată în cele patru clase superioare. In locul limbei grecești se va învăța, după alegere, limba engleză, franceză sau italiană. Noul program dă o specială importanță istoriei, literaturei rusești și matematicilor. La Petersburg, Moscova, Kiev și Varșovia, va rămâne încă în viață pentru câțiva ani câte un gimnaziu clasic cu vechiul program. Guvernul speră că la 1905 reforma va fi introdusă în toate școlile din Rusia. Aventurile unui ziarist american «New York Journal» de mai mult timp publică articole foarte violente contra metoadelor pe care le întrebuințează poliția secretă rusească în contra deținuților politici și mai ales contra femeilor, care erau torturate în mod barbar în subteranele fortărețeî Sf. Petru și Paul. Aceste articole, datorite penei ziaristului american Flaneur, care locuia la Petersburg, au iritat foarte mult pe șeful poliției secrete, care, cu toate că articolele nu erau iscălite, putu afla pe autorul lor. Imediat s’a dat ordinul de arestare contra lui Flaneur, și 2 agenți secreți l’au condus la fortăreața sf. Petru și Paul. După un interogatoriu foarte sumar, care a constat mai ales în o mulțime de injurii la adresa ziaristului și a presei americane directorul închisorea ordonă ca Flaneur să fie pus la secret. Trei polițiști înhățară pe nenorocitul ziarist, îl duseră în subteranele fortărețe, îl desbrăcară până la piele și-l bătur până ce-l lăsară aproape mort După câteva zile, nevasta lui Flaneur reuși, prin ambasadorul american din Petersburg, să trimeată Țarinei o relațiune a arestărei și a bătăiei suferite de Flaneur, precum și mai multe articole din «New York Journal» în care se aduceau elogii Țarinei pentru actele de binefacere pe care ea le face. Țarina chemă îndată pe ministrul de interne și-o ordonă de a se aduce la dînsa ziaristul american. In mod telegrafic s'a transmis directorului închisorea ordinul de a libera pe Flaneur și a-l conduce cu onorurile cuvenite la ministerul de interne. Șeful poliției pricepu cum stau lucrurile și, după ce liberă pe Flaneur și-î dădu alte haine, îi ceru scuze, spunându-i că agenții îl luaseră drept anarhistul Orloff. Când Flaneur și directorul poliției fură în fața ministrului, acesta dojeni pe subalternul său și-l dădu afară din cabinetul seu, apoi își ceru scuze ziaristului și expunându-i dorința Țarinei, îl întrebă dacă considera indispensabilă această întrevedere. Flaneur rugă însă pe ministru să exprime Țarinei mulțumirile sale și după câteva zile «New York Journal» descria pe larg această tristă aventură, reproducând instrumentele și scenele de tortură, pe când înălța un imn pentru clemența Țarinei. Iluminsky Războiul anglo-boer — Prin poștă — «Daily Express» anunță că lordul Kitchener a cerut de urgență întăriri de cavalerie. El cere oameni exersați. * 99 Agenții boerî cumperă—după cum afirmă «Standard»—cai în unele gubernii din Rusia. * 99 «Allgemeen Handelsblad» din Amsterdam publică următoarea scrisoare adresată de generalul Dever unei doamne din Geneva: «Numai Dumnezeu singur știe când se va termina războiul. Eu și detașamentul meu suntem fermi Carnetul meu IN OCTOMBRIE In Octombrie, în vremuri. Era ziua tot senină, Avea noaptea înstelată Cu o lună veșnic plină... In Octombrie d’acuma Ziua e mereu posacă, Și cu ventul și cu ploaia Noaptea caută s’o ntreacă !.. In Octombrie, în vremuri, Era mare veselie Pentru că mai tot creștinul Dase plata de chirie... In Octombrie d’acuma E mâhnire și e jale Pentru că pentru chirie Nu găsești de loc parale!.. In Octombrie, în vremuri, Puteau noriinea să cearnă Că în pivniță de toate Aveai strînse pentru iarnă... In Octombrie, d'acuma, De a fi iarna ca să vie Ne găsește fără case Și cu pivnița pustie !.. In Octombrie, în vremuri, Putea iarna să dea semne Că aveai cărbuni grămadă Și în curte multe lemne... In Octombrie, d’acuma, Când ne dă de iarnă semne, De oi căta în magazie, Nici cărbuni și nici tu lemne!.. In Octombrie, în vremuri, Era modă pe cucoane, Și aveam cu toții haine D ale groase și paltoane... In Octombrie, d'acuma, S'a dus moda, bat’o focul! Iară noi, cu pardesiurî, Ne am întors pe dos gherocuți.. In Octombrie, în vremuri, Erau bani în toată țara Și d’aceea veselie Și în casă și afară... In Octombrie, d’acuma, E o criză foarte mare Și d’aceea jare ’n țară Și nespusă disperare.. Marion, hotărîțî a ne lupta până la capăt. Din ziarele pe cari d-ta mie-aî trimes, văd că se aduc aruzări reciproce asupra tratamentului prizonierilor. Nu crede in această privință relațiunile ziarelor, căci ele sunt false. Fiecare din cele două părți în luptă tratează pe prizonieri în chipul care e cel mai bun în asemenea împrejurări. Noi avem ceea ce e de ajuns spre a satisface modestele noastre nevoi, am pus mâna pe atâtea previziuni, încât să putem rezista încă mult timp ; numai caii noștri suferă din cauza multelor marșuri. Dumnezeu m’a ales să conduc pe frații și eu vom rezista până la urmă». Ce diferență (observă ziarul olandez) între modul în care Dewet vorbește de inamicii lui și de tonul ziarelor engleze, proclamând pe boeri tâlhari. Scrisoarea lui Dewet arată un nivel moral mult mai superior decât al generalilor englezi, autopsia Acolo va fi deșteptat cu un alt medicament. Președintele (către Candiano).—E adevărat ceea ce spune d. procuror ? N.—Da. I.—E rudă cu d-ta colonel Vlădescu? H. —Da, e unchiul mamei, fratele bunicei mele. I—Ți-a spus că sticluța conține morfină, iar nu otravă ? R.—Da. I. —Ți-a spus că nu vei fi disecat ? R.—Da. I.—Ți-a spus că vei fi transportat apoi la o moșie, de unde vei fi readus la viață cu un alt medicament ? R—Da. I.—Știai că această sticluță conținea otravă ? R.—Da. I.—De unde știai că conține stricnină ? U. — Morfina se dizolvă in apă, stricnina numai în alcool. Apoi stricnina are sunet metalic, pe când morfina sunet lichid. In ajun de a veni la jurați am și gustat din sticluță, și am simțit imediat înțepături la limbă, care sunt caracteristice stricninei. I.—lie ce ai refuzat să el otravă ? I.—Pentru că nu mi-a spus că trebue să mor, ci m’a mințit. I. — Dar dacă ți-ar fi spus că trebue să mori, ar fi luat otrava ? R.—Desigur ! I. — Această otravă adusă de colonelul Vlădescu, a fost cerută de tine ? R__Au. I.—Atunci aceasta echivalează cu un asasinat și e de domeniul parchetului. Pledoaria d-lui Pana După două zile de consultații medicale, să-mi dați voe să spun că începusem să simt și eu un fel de obsesiune. Iemi ziceam: dacă acest proces s’ar judeca după 1000 ani, știința ar fi fost mai avansată și deci cuvântul din urmă ar fi fost al științei, iar noi am fi avut epitetul de retrograzi. Din nefericire pentru acuzați, lucrurile nu sunt așa. Noi suntem realitatea, iar d-lor ipotesa. Ceea ce e particular în proces, e că cu toții suntem de acord marin toate punctele de luciditate și premeditarea, cu care Candiano și-a pus crima în aplicare. Noi zicem, că antecedentele acuzatului sunt deplorabile, pe când apărarea se bizue pe aceste antecedente pentru a-l disculpa. Omul acesta e responsabil sau nu ? Domnilor jurați, să se examineze chestia. E evident că acuzatul a lucrat cu premeditare, acuzatul a ucis, are conștiință de crimă și sentimentul conservației Acuzatul vorbește, reionează. Se poate deci admite ca dânsul să nu fie stăpân pe el? Inteligența lui poate oare să fie o mistificare a forțelor misterioase? îmi pare foarte rău că ved pe acuzat acolo, dar îi dau meritul că el a lucrat conștient, că el trebue să primească pedeapsa. Iar apărarea vede în spatele ei acele forțe misterioase. Ei ved impulsiunea, ereditatea, epilepsia și alte lucruri în jurul lui și acel glonte care, făcând evoluțiuni în creerul lui Candiano, face dintr’unsul un om de nimic, o umbră. Oare voiți să condamnați epilepsia și obsesiunea ? — vă’ va zice apărarea. Formula d-luî dr. Obreja n’a convins pe nimeni. Din contra, formula d-luî dr. Marinescu a fost tonul cel mai științific și adevărat, și totuși n’a fost decât un șir de ipotese! Morala e productul societăței; nu poate exista societate fără idee de morală și conservație. Din societate a eșit principiul de a nu vătăma viața altuia, și de a isola pe acei care atentează la siguranța vieței altuia. îndată ce se bucură cineva de voințele lui și-și dă seamă de cele ce face, e responsabil; acela trebue pedepsit. Voiți să răsturnați această lege ? Și ce veți pune tn locul ei : insanitatea morală ? Când cineva înfrânge legile morale, el este pedepsit. Societatea nu admite ca să-i înfrângî legile. Și apoi numai acuzatul a avut porniri de pradă și necinste ? Oare fiecare din noi n’are din când in când asemenea porniri ? Dar toți știu că aceste porniri sunt pedepsite, deci fiecare se silește de a trăi după legea societăței. Ce s’ar întâmpla daca d-niî jurați n’ar fi de această părere, dacă el ar zice că acesta e un caz patologic? Ar fi o adevărată calamitate. Afară de aceasta, oare numai acuzatul a avut în familia lui degenerare ereditară ? Dar noi toți nu suntem descendenți cu fel de fel de strămoși de multe ori plini de barbarii de boli? Din aceasta nu urmează însă că noi toți să nu fim responsabili, ci efectul eredității. Ereditatea reprezintată ca o lege neresistibilă și fatală, e absurdă. Și când societatea îți dă atâtea înlesniri ca să-ți înfrânezi apucaturile rele, oare trebue ca cineva să fie un erou pentru a rezista acestor apucături ? Eu am cunoscut epileptici de perfectă onorabilitate ; de altmintrelea, epilepsia nu s’a constatat la Candiano. Cu această teorie lumea s’ar împărți în două părți : partea sănătoasă și partea bolnavă. Criminalii ar dispărea, dar criminalitatea ar exista, omorurile s’ar înmulți înspăimântător. Achitați’i dar dacă puteți, d-lor jurați, dacă ve permite conștiința și bunul simț. Fără îndouială că și educația dată în familie a influențat în mod grav asupra lui Candiano. El nici odată n’a văzut pedeapsă. Când îl certa tata, se ducea la mama sa, la bunica, și așa mai departe. Când a fost dat în școala militară, era deja prea târziu pentru c 1 Putea el să stea acolo, ei care datora 200 zile de închisoare ? Dar în toate acestea forțele misterioase nu joacă nici un rol. Trebuința de bani se naște în el în măsura vîrstei, până când, în cele din urmă, comite crima, pentru a-și procura bani. Unde vedeți In toate acestea obsesiune și impulsiune? Și trebuia să continue o viață la care fusese obicinuit,îi trebuiau bani negreșit ; el și-a procurat bani prin crimă. Și apoi criminalul e în același timp și un escroc, deoarece un simplu asasin ar fi ucis, pe când el pentru a lua 200 lei de la doamna Brătășanu, s’a silit de a trece drept trimis al unei societăți macedonene La d-na Bilciurescu nu îndrăznește să intre. De ce ? Din prudență Asta e oare fapta unui nebun? El credea că crima putea remâne nedescoperită. Poate cazul lui Candiano să treacă drept un caz patologic? Nici de cum căci necesitatea e care l’a împins la crimă. Lipsa de morală nu e efectul congenital, ci se datorește relei creșteri și a caracterului său de copil stricat. Convingerea mea e că trebue să fie condamnat. Și nu se poate altfel. Acolo poate să se îndrepteze. Câți n’au intrat acolo și s’au îndreptat? Și de ce nu și-ar primi el pedeapsa ? D-lor jurați, aștept verdictul dv. de condamnare.» D. președinte dă citire declarației dată de Candiano, relativ la sticluța cu otravă ce a primit de la ruda sa, colonelul Vlădescu. Citirea acestui act produce cea mai mare senzație în întreaga sală. Acolo se vede cum colonelul i-a spus că sticluța conține un narcotic care îi va pricinui numai o moarte aparentă, și că grație acestui expedient romantic, va putea să scape din mâinile justiției. Rechizitoriul d-lui procuror Mumuianu Țin mai inteia a-mi îndeplini o sfintă datorie, înainte de a-l acuza pe Candiano, din a exprima aci sentimentele mele de admirațiune pentru memoria părintelui său, care a lăsat un nume glorios și nepătat. Fiuseain a știut din nefericire să ducă mai departe această faimă. Aceasta dovedește că viața e o înlănțuire de contraste. Contrastul a dispărut, însă, și a rămas impresia. Pe o parte există o impresie frumoasă a unei vieți onorabile, pe de altă parte o impresie de desgust, aceea a crimei. D-lor jurați,de mii de ani se sbuciumă omenirea pentru triumful binelui. Această luptă însă se prezintă în tot c’auna vie. Aceasta este lupta între indivizi, între secte, între bine și zeü. Toți știu că societatea acestei țări nu e nerecunoscătoare generalului, care s’a luptat pe câmpiile Bulgariei, și simțim o profundă durere, constatând că fiul seu aparține criminalităței. Această datorie pioasă îndeplinită, să trec la partea doua a datoriei, care mi-e de asemenea penibilă. In lupta la care asistăm sunt față in față societatea și acești acuzați. Sunt sigur că societatea va eși triumfătoare din această luptă. Sunt oameni cari au un creer, o inimă, numai ca să nutrească sentimente rele. Pe el nimic nu-l preocupă decât a face răul, a-și satisface pasiunile. Sentimentele înalte le lipsesc cu desăvârșire. Aș fi desolat ca să acuz pe un nevinovat. Mâine sunt 21 ani de când s’a născut Candiano, dintr’o familie onorabilă. Până la vârsta de 3—4 ani, nu prezintă nimic anormal. Mai târziu însă se schimbă cu totul. Procurorul schițează din nou viața lui Candiano, începând de la frageda-i copilărie,continuând cu viața lui în școala primară, în gimnasiu, placarea în străinătate, încercările de sinucidere, atentatele de omor, încercarea de sinucidere din Giurgiu, etc. El, de câte ori nu putea să-și îndeplinească dorințele, recurgea la acte de violență. Procurorul descrie viața lui Candiano în școala militară și la Congo, de unde se reîntoarce pentru a intra la Institutul Brânză. Din acel moment începe pentru el o viață de o destrăbălare și mai pronunțată. Vorbind de Vlădoianu, procurorul spune că acesta e de un caracter mai slab și de o voință slabă. Procurorul povestește relațiile dintre Candiano și Vlădoianu, combinațiile și consfătuirile lor pentru a pune la cale diferite crime, în scop de a-și procura bani. Face istoricul crimei. Din toate acestea,continuă de procuror, rezultă că autorul crimei a fost Candiano. Cât pentru intenția lui, e nediscutabilă. Conștiința și responsabilitatea în această faptă reese pe deplin. De altmintrerea aceasta o spune el însuși prin următoarea declarație : jur in fața oamenilor și a lui Dumnezeu că am avut conștiință de faptul pe care l’am comis. Când planul ce-l face e atât de sănătos și când îl aplică cu atâta dibăcie, calcul și precauțiune, când în momentul fatal ezită de 3 ori și în urmă se hotărăște; când după crimă se silește a distruge toate mijloacele care puteau să-l facă să fie prins, toate acestea dovedesc instinctul de conservare, inteligență, premeditare și aceasta nu poate fi discutat. Cu toate acestea, instrucția, doritoare de a aduce o lumină mai mult, numește o comisie medicală, ca să examineze pe vinovat din punctul de vedere al responsabilității. Trei din medici conchid la iresponsabilitate. Ve pun în vedere, însă, că un raport medical,o expertiză, nu poate nici de cum să lege pe judecător. Să vedem dacă prezența e coroborată cu vreo probă. Expertiza se bazează pe trei lucruri : antecedentele lui, glonțul din cap și ereditatea. Antecedentele lui Candiano constituesc o lipsă comună pentru orice acuzat, deoarece inteligența și rațiunea nu i-au lipsit. Nici cu glonțul nu poate fi coroborată expertiza medicală. Căci starea lui exista și mai înainte de glonte, și eu cred chiar că starea lui s’a ameliorat după primirea glontelui în cap; înainte de a încerca să se sinucidă, constatăm la Candiano acte de violență. Apoi, cu ce calm își face planul crimei, cu ce calm și-l execută și cu ce calm în sine caută să se eschiveze și se apără. Toate acestea nu pot să ne facă a crede că glonțul î-a produs o ameliorare? Nici deplasarea glonțului nu probează nimic, deoarece nu ni se poate spune de s-a deplasat înainte de crimă sau în urmă. Din punctul de vedere al credinței, de asemenea nu se poate nimic dovedi. N’avem nici un document convingător. Expertiza în definitiv nu e făcută în condiții care ne-ar putea convinge. Procurorul, dă citire unei scrisori de o rară elocvență, pe care Candiano o scrie mamei sale din fundul închisorei. In acea scrisoare Candiano varsă cele mai amare lacrămi și dă dovadă de o mare căință. El cere îndurare, iertare de la acea mamă care e singura lui consolație pe pământ; «dulce mamă» «mamă durie»strigă el cu disperare. Scrisoarea e foarte mișcătoare. Damele din sală nu-șî pot reține lacrimele. Oare, adaogă d. procuror, această scrisoare poate să fie scrisă de un om inconștient și desechilibrat ? Rechizitorul d-lui procuror Mumuianu conchide la responsabilitatea acuzatului. Ședința se redeschide la orele 5. Prezidentul dă cuvîntul d-lui procuror Mumuianu care urmează cu rechizitorul. Apărarea va va mai spune că durerea mamei e nemărginită. Simț cât de mare e iubirea unei mame și cât e de imensă durerea ei. Situația d-nei Candiano ne mișcă până la lacrimi. Dar lacrimele pot oare să joace rolul principal ? Christos s’a sacrificat vezând chiar la crimele mamei sale și numai pentru a salva omenirea. Aci avem și noi chestia salvărei societăței M-me Candiano la rândul ei să se resemneze, căci fiul său este vinovat ! A suferi când faci o faptă rea, e o datorie. Aceasta o dorește D-zeu, omenirea și legea. Rechizitoriul d-lui procuror Stambulescu Ce ne face pe noi, procurorii curtei de apel, să luăm cuvîntul în acest proces. Oare gravitatea procesului ? Desigur că crima prin sine e feroce și pasionantă. Nu-i însă gravitatea și atrocitatea faptului cari ne-au adus aci. Este faptul că apărarea va ridica o serie de chestiuni de epilepsie, sugestiune, etc. ceea ce constitue un pericol pentru societate. Deci nu dorința de a acuza, ci dorința de a salva societatea e care ne face să participăm la acest proces. Ministerul public n’are nici un interes pentru a acoperi adevărul, deci vom discuta și stabili faptele cu cel mai mare sânge rece și exactitate, pentru a găsi adevărul. Pentru a stabili responsabilitatea acuzaților, trebue să cunoașteți faptele. Aceasta s’a făcut deja de d. procuror. Trebue însă să vorbesc în privința celui d’al douilea acuzat, Vlădoianu. D. Mumuianu a avut opinia că Vlădoianu nu trebuia să fie adus înaintea d-voastră. Eu nu sunt de această părere. Și iată de ce . Care din două a dat ideia de a face carnete și a estorca bani, e indiferent, e destul că complicitatea e evidentă. Nu-i acuz că ar fi autorul moral, dar ve vom arăta prin câte transiții a trecut creerul acestui copil înainte de a se comite crima. E dovedit că, când a întâlnit pt Iulia Iarcu, acest tîner zice : Vite-o, aleluia . Candiano răspunde : Amin. Scurt, în două cuvinte. A așteptat jos. S’a dus Candiano, i-a spus că o omoară, i-a mai repetat încă odat că o va omorî, dar Vlădoianu n’a plecat, a așteptat, a așteptat chiar când a auzit țipetele victimei sus. Și dacă n’a intrat, cauza e ca crima s’a comis mai curînd decât trebuia. Amintiți-ve că acești oameni aveau o asociație strînsă. El nu era un spectator simplu, ci un interesat, un asociat. După crimă, când amândoui au fost închiși, Vlădoianu a avut curagiul de a cere 5 lei.Nu credeți că această faptă dovedește deplina asistență ? Și e probabil că ar fi intrat imediat în acțiune, dacă cineva ar fi venit să-l deranjeze pe Candiano în comiterea crimei. Iată ce zice Dalos: «Acela care va introduce pe agentul principal la locul crimei, ai servi de intermediar, și n’ar împiedica pe alții de a comite crima, este un complice». " Vlădoianu e tocmai intermediarul prevăzut mai sus , participarea la nu are un caracter pasiv. Deci, complicitatea lui Vlădoianu e pe deplin stabilită. Să venim acum la chestie , dacăi el poate fi considerat responsabil față de legea noastră. Legea prevede că până la 8 ani copiii criminali să nu fie închiși. Insă de la 8 — 15 ani legiuitorul a hotărît ca copiii să fie ținuți responsabili, lăsând la apreciarea judecătorului gradul de raționament și de desvoltare mintală a culpabilulului. D. procuror v'a arătat prevederea art. din codul penal, care spune că responsabilitatea încetează în caz de demență, adică trebue să fie într'o adeverată stare de sminteală. Or, în ambii acuzați comisia medicală n’a găsit demență. Ei au găsit alte lucruri ca epilepsie, sugestie, etc., despre cari nu vorbește legea noastră. Expertisa medicală mi a făcut impresia că medicii pun prea multă grabă de a vedea trecând pe niștecriminali conștienți la spitalul de nebuni, fără ca ei să fie nebuni. Noi, oameni de lege, nu putem a admite ca ipotezele emise de medici să treacă drept realități și deci lupta aceasta între noi și medici. Ca să combat pe doctori prin doctori, aș putea cita pasagii dintr’o somitate științifică streină. Insă mă voi mărgini a spune că medicii n’au găsit existența epilepsiei la Candiano. Ei spun că la Candiano lipsea ideațiunea înaltă, etc. teorii respinse de știință. Nu e posibil ca prin suggestiune să comită cineva un omor.Un sugsuggestior.Un gestionar cade grămadă jos în momentul crimei, chiar cu un cuțit de hârtie în mână. Poți să-l faci să comită fapte mici, neînsemnate, însă crime nici decum, din cauză că omul are repulsiune pentru crimă. Nu se poate admite deci ca Vlădoianu să se fi suggestionat de Candiano Al. Candiano și Steian Vlădoianu in fața Curiei cu juri.—(Vezi articolul) tv. avocat G. Panu Curier Judiciar (TRIBUNALELE ROMANE) Procesul lui Al. Candiano-Popescu si Stefan Vlădoianu ZIUA A TREIA ȘEDINȚA De ZIUĂ Colonelul Vlădescu dând otravă iuii Candiano Sala este plină, ca și în zilele precedente. Ședința se deschide la orele 1. Se introduc acuzații. Președintele dă cuvîntul d-lui procuror general, pentru o comunicare. Procurorul comunică că sticluța strecurată ln închisoare lul Candiano conținea 215 grame stricnina, cantitate suficientă pentru a omorî un om. Aceasta s’a întâmplat în ziua de 8 Octombrie ; sticluța a fost adusă la închisoarea Văcărești de către d. colonel Ștefan Vlădescu, ruda acuzatului Candiano, care l’a sfătuit s’o bea, zicându-i că astfel va adormi și va fi dus la moșie, deoarece familia nu va permite să i se facă CAROLINA INVERNlZiO * 2 Torturile uoel mame Trăsura trebuia să meargă pe un teren moale, căci nu făcea nici o zguduitură. Giannina continuă să se gândească și dureroase amintiri se deșteptară într’casa. Părea din nou în trecut, părea că nu’și mai amintește unde se afla ; de ce se afla în acea trăsură și lângă acel bătrân. Din când în , când tresărea și scotea un gemet. — Ce aî?—întrebă acesta, luând o mână a moașei. Te simți rea ? Giannina își recâștigă ’sentibiiilul și realitatea poziției sa’ Dar dacă bătrânul ar fi putut să’ vadă fața s’ar fi întristat amar. — N’am nimic, murmură Giannina cu voce schimbată, adormisem și visam. Și, ca și cum nu și-ar fi putut reține o mișcare de spaimă, își duse mâna la ochi. — Mai bine așa, — zise bătrânul. — îmi era teamă să nu se simți indispusă, erai așa de agitată. Dar acum ești deșteaptă, nu e așa ? — Oh! da... spune’mî maî suntem departe de locul unde trebue să mergem ? Bătrânul nu avu timp de a răspunde, căci trăsura se opri. — Am ajuns—zise necunoscutul, strîngând cu putere mâna Gianninei—amintește-țî de jurământul pe care l’am făcut. — Nu te teme de nimic, d-le, voine mută ca un mormânt. — Mulțumesc. Bătrânul deschise ușa și ajută tinerei să se coboare. Cu toate că noaptea era foarte întunecoasă, ochii Gianninei deosebiră că erau pe un drum în mijlocul câmpului, dar locul îi era cu totul necunoscut. — Ține-te de mantia mea—zise bătrânul—și lasă-te să te conduc eu. Vezi, eu nici nu iau precauțiunea să te leg la ochi, căci am încredere în d-ta. Moașa nu răspunse. Bătrânul porni pe o cărare strictă. — Eu cunosc destul de bine locul spre a mă orienta noaptea, —adaose el—dar un altul care n’ar cunoaște acest loc, și-ar lăsa pielea aici. Tocmai în acel moment se aflată în fața unui șanț plin cu apă. Bătrânul scoase o exclamație de mânie. — Cum vom face ca să-l trecem !—murmură el. — Ești în sure su-l treci?—întrebă Giannina. — Eu nu mă gândesc la mine, bătrân vânător, obicinuit să sar șanțuri. — Eî bine... nici nu te gândi la mine, lasă-m e singură și dă-te la o parte. Bătrânul se supuse. Giannina, cu o agilitate surprinzătoare, sări peste șanț. Dacă ar fi fost într’un alt moment, bătrânul ar fi bătut din palme. Dar în starea de suflet în care se afla, el exclamă : — Bravo ! Un minut după aceea, el se afla lângă dânsa și o apucă la stânga, unde se afla o pădure ce înconjura o casă destul de modestă, dar în care trebuiau să fie aprinse multe luminări, căci se vedeau strălucind printre arbori. Bătrânul își grăbi pasul. !! Vino... vino— zise el cu o voce emoționată, tîrînd pe moașă. Un moment după aceea ei se aflau în fața ușei închise a acelei căsuțe luminate. — Necunoscutul scoase un șuerat puternic și aproape îndată o formă neagră, ce părea la început un câine enorm, eși dintr’un grup de arbori. — Ești d-ta ? întrebă o voce groasă. — Da,—răspunse betrînul. — Vino... repede, vino... ești așteptat cu nerăbdare. Și straniul individ, fără să-și întoarcă capul spre Giannina, fu dintr’o săritură lângă casă, întoarse o chee ce se afla în broasca ușei și se dete la o parte, pentru a lăsa pe betrîn și pe moașă să intre. Pe când ei urcaul o scară, la urechile Gianninei ajunseră niște plânsete. Bătrînul păru că se clatină și trebui să se ție de rampa soărei. —"Să fie totul deja terminat ? murmură el. — Nu... nu, dar să ne grăbim—zise cu vioiciune moașa— am ajuns la timp. III Camera unde zăcea femeea ce aștepta ajutorul Gianninei, era mobilată cu simplitate. Focul ardea în sobă, și lângă peretele din față se afla un pat de școlăriță, în care se sbătea gemând, o femee care avea fața acoperită de o mască de mătase neagră. Dar, după cât se putea vedea, acea femee trebuia să fie foarte tînără și foarte frumoasă. Perul ei de aur îî cădea cu belșug pe umeri și pe pieptul eî réu acoperit de o cămașă cu dantelă. Brațele și mâinele ei erau perfect modelate. Ea gemea și spunea. — Oh ! cât întârziază ! Ușa care se deschisese păru că-î dă puțină liniște. Bătrânul care condusese pe Giannina,intră în odae. — Ei bine ?—întrebă tînera femee sculându-se în sus. — Ea e aci... gata la totul. — Și se poate avea încredere într’însa ? — Da. O am în mâinile mele. Tînera femee se trînti din nou pe perne. — Ah ! barem ca toate astea să se sfîrșească repede—zise ea cu o voce înăbușită.—Aș da un an din viață, ca totul să fie terminat... am suferit prea mult... și dacă aceea ezita, aș fi ucis copilul chiar cu mâinile mele. Bătrânul se înfiora. — Tu ești nemiloasă — murmură bătrânul cu tristeță. — Și tu... tu ești acela care îmi spui asta ? Poate că eu doream această ființă ce e aproape să vie pe lume ? Știi cum am devenit mamă. Poate că e un egoism înspăimîntător la mine, dar e necesar să procedez astfel... o știi ! «Aide, chiar că pe acea femee cred că a sosit momentul. Intr’adevăr, suferințele ei începeau să devină oribile și gemetele ei se îndruiau. Necunoscutul e și să caute pt Giannina, care, stând într’un salonaș vecin, aștepta să fie chemată. Fără să știe de ce, în fundul inimei moașei era un sentiment de spaimă. Ea avea convingere că ceva grav era aproape să se petreacă. Când se află lângă patul tinerei mascate, nu putu să-șî reții o mișcare de surprindere. (Va urma). Căsuța misterioasă.— familie ii Un secret de