Universul, iulie 1902 (Anul 20, nr. 177-207)

1902-07-22 / nr. 198

fim XX Ro. 133,TM LUNI 22 IULIE 1002 «•to*» y m ■ A­BON­A »SENTI ÜOHASIA I STREINITATI­­.81 4,80 —Trei Iudi io­ral • S.80 Sasa luni 30 • • ti Va­ra 40 • Abonam primase­­ prim» • Universul is­tor­ar» colorat Abonamentele și anunțurile se primesc la: Administrați«.: S*re da Brezaianu, 11. București ,a*AHUÁi­>«e­i« •to­*.*» HnéWMoWI pnstul lui M. Eminescu­ de la Dum­bră­veni (Vezi explicația) 4 (Corespondență particulară a „Universului", Berlin, 18 iulie. U­n discurs al implicatului Wilhelm împăratul Germaniei a făcut o vizită orașului Emden, unde a fost primit cu mare însuflețire. La alocuțiunea primarului ora­șului, împăratul a rostit un dis­curs din care extragem urmă­torul pasagiu­ interesant : «D-zeu a voit să dea împăra­­ t unui iu»i«au luiOsui Hua. — iu JI&IU­IU StreiU&X­î3 CELE DIN URMA ȘTIRI DIN LUMEA ÎNTREAGA REDACȚIA: Strada Brezoianu, 11, București Telefon, Adresa telegramca: «Universul», Bucures Calendar pe anul 1902 Orluiloi Duminecă, 21 Iulie.—Cuv. Si­meon și loan Catolic Duminecă, 3 August.—Eliazar Soarele răsare 4­49 , apune 7.22 București, 20 Iulie. O lega necesară A­vîntul pe care l’a luat miș­carea cooperativă prin comu­nele noastre rurale prin nu­meroasele înființări de bănci populare, pe lângă marea bu­curie ce a pricinuit tuturor patrioților dornici de prospe­­rarea neamului, s’a văzut că n’a întârziat a da loc și unor îngrijiri, cari s’au­ manifestat ch­iar printr’o circulară tri­misă de ministerul instrucți­­unei preoților și învățătorilor sătești și atrăg­ându-se atenția asupra pericolelor de a da o extensiune prea hazardoasă a­­facerilor de resortul acelor bănci populare. E bine, negreșit, că s’a dat acea circulară, și bine ,este să se dea cât mai multe, mai dese și mai amănunțite ins­trucțiuni despre ceea ce tre­bue să fie și să urmărească acele bănci. Dar este evident că aceasta nu ajunge, și că e timpul suprem ca urmarea bu­nelor sfaturi să fie asigurată și prin vre-o sancțiune oare­care. Această sancțiune necesară însă, numai o lege ar fi che­mată și în stare ca să o dea. Legea aceasta ar trebui ca să fixeze și să cercuiască cât mai precis și mai detaliat mo­dul de constituire și funcțio­nare a băncilor sătești, ope­rațiunile admisibile și moda­litățile cum a­zi a se practica, răspunderile, penalitățile, etc. Oameni competenți ar pu­tea ușor să alcătuiască o ast­fel de lege, dată fiind întinsa experiență făcută în diferite țări cu aceaste instituțiuni. S’ar fixa, ast­fel, de­­ pildă cele două tipuri clasice din care băncile populare să nu iasă,—cum e constatat că nici nu e bine să iasă.—Prin zia­rul nostru s’a arătat,nu o dată, în ce constau­ acele două ti­puri, unul convenind mai bine agriculture­, iar cel­­­alt me­seriilor și micilor industrii de tot felul. Fie­care bancă, la înființarea ei, adoptând unul din aceste tipuri, ar fi ținută să se conformeze întocmai prescripțiunilor respective, și ast­fel nici o dată n’ar mai putea fi vorba ca să devieze de­ja misiunea ei, transfor­­mându-se în asociațiune de exploatare sau în vreo alt­fel de întreprindere. Băncile populare mai mult și m­ai indiscutabil de­cât ori­­care altele se cere să fie per­fect solide și sigure în opera­țiunile lor. Nu­ trebue să se pomenească măcar de posibi­litatea unui faliment, așa ga­ranții trebue să se prevadă,— și aceasta cu atât mai mult la noi, unde ar fi de ajuns o singură întreprindere de noro­coasă de acestea pentru ca imediat întreaga mișcare feri­cită și salutară să fie compro­misă cine știe pentru cât timp. In țări mai vechi în civili­zație, ca de pildă Franța, și Încă o oare­care imprudență a avut drept rezultat, la în­ceput, o oprire a avîntului ini­țial , dar încă la noi! Chibzuiala cea mai rigu­roasă se impune,— și înainte de toate ea dictează astăzi, de urgență o lege a băncilor populare. tului Wilhelm cel mare aceea de ce n’au avut parte antecesorii săi, adică de a forma o patrie germană unitară și să făurească imperiul cu un ciocan puternic. In imperiu Prusia stă la primul loc. Regele Prusiei are iarăși aceea ce n’a fost în stare să facă nici un împărat german, adică puterea necesară. Numai­ pe această bază este posibil să reia problemele, pe cari le-au avut tot­dea­una îna­inte cei două mari antecesori ai mei și au­ țintit să le și resol­­veze. Orașul Emden, ca multe o­­rașe ale patriei noastre, a avut să treacă prin timpuri grele. A fost o cetate înfloritoare, care însă a decăzut, din cauză că co­merțul a luat alte drumuri. A­cest oraș a jucat un mare rol în istorie și apoi a trecut pe planul al douilea. Dar nici­odată Emden nu s-a plâns din cauza timpurilor vi­trege, ci în credința lui D-zeu a așteptat viitorul. Nu pot alt­mintre dea caracteriza această stare sufletească, de­cât prin cuvintele rostite de fericitul meu tată: «A învățat să sufere, fără ca să se tânguiască». In adevăr o pildă mare, pe care s’o ia de model mulți dintre compatrioții mei. D-lor, cred că sunt în pers­pectivă timpuri mai bune pentru d-v. Canalul este săpat. Slm­ler-­landu­l este deschis pentru d-v., vapoarele vin încoace. Depinde de d-v. ca să folosiți această conjunctiva, iar pentru mine va fi ca să susțin pacea, pentru ca și orașul Emden să aibă un viitor fericit. Cu aceste cuvinte beau în sănătatea orașului Emden : Trăiască ! Trăiască ! Trăiască ! Grațierea unui ofițer con­damnat pentru duel Împăratul Wilhelm a grațiat de restul pedepsei pe locotenen­tul Hildebrandt care anul trecut a împușcat în duel la Insterburg pe sub­ locotenentul Blaskowitz și care a fost condamnat la două ani închisoare de fortăreață. El a fost transferat acum la un alt regiment de artilerie. Cititorii acestui ziar î și aduc de­sigur aminte de împrejurările mai de aproape asupra acestui caz tragic, care a stîrnit senzație și în afară de h­otarele Germa­niei. Duelul a fost provocat din cauza unei certe, pe care a a­­vut-o, după un chef, locotenen­tul Hildebrand cu sub-locotenen­­tul Blaskowitz; acesta a fost îm­pușcat în duel în ziua în care avea să-și serbeze căsătoria. Con­siliul de războiü a condamnat la 18 Noembrie anul trecut pe lo­cotenentul Slitderand la mini­mum pedepsei de două ani în­chisoare de fortăreață, de­oare­ce nu s-a stabilit că Blaskowitz, când a săvârșit excesul, ar fi fost în stare iresponsabilă de beție. Chestia acestui duel a fost a­­dusă în curând în discuția Par­lamentului. Ministrul de război și generalul Gossler declară aici, că împăratul Wilhelm­­ și-a exprimat voința sa neclintită ca pe viitor să se împedece cu toată energia ast­fel de întâmplări. Locotenentul Gildebrand și-a început pedeapsa la sfîrșitul lunei Ianuarie, prin urmare n’a stat închis de cât 7 luni, înconjurată de o aureolă sacră și importantă, de­oare­ce se face curând după reîno­irea triplei­­alianțe. Că regele Carol este un sincer partizan al triplei alianțe, de­oare­ce unicul ei scop este men­ținerea păcii, aceasta este un fapt de mult cunoscut, și vizita ac­tuală est­e o dovadă despre aceea cât de vesel este regele Româ­niei din cauza reîno­irea acestei alianțe bine­cuvîntate. Această alipire se manifestă decisiv în direcțiunea, pe care deja de ani de zile a dat-o re­gele Carol politicei externe a R­o­­mâniei, este direcțiunea să menți­nă status quo teritorial în Balcani. Pe când aproape toțî vecinii Turciei, referindu-se la rudenia națională pe care o au cu dife­rite naționalități din imperiul turcesc sau pe care doresc să o aibă prin mijloace spirituale, pro­fane și militare, ca să scruncine actuala stare de lucruri, se stră­­dueșt­e România,— care în ade­văr că are mulți conaționali în Macedonia și adecă partea cea mai distinsă în ceea ce privește starea spirituală și economică a populației de acolo,—pentru men­ținerea statului-quo. Ea se ab­ține de la ori­ce amestec în ra­porturile streine, evită cu pre­­cauțiune să se vere prin intrigi în complicațiune și caută să în­lăture atacurile suveranității ei pe calea celui mai sever drept și prin înțelegere paoinică. Prin aceasta lucrează nu numai în spiritul triplei alianțe, ci-șî conduce politica sa și în sfera acelor năzuințe cari fac acordul între Austro-Ungaria și Rusia De aceea cei din România nu se mai iau după credința copilă­rească, că s’ar putea exploata una din aceste Puteri contra celei­lalte. In România se face politică din propria putere și pentru ridica mereu această putere se are în vedere să păzească de tulburare izvorul alimentar, pacea. De aceea se poate presupune cu cea mai mare siguranță că România, tocmai fiind-că vede bună­starea ei proprie în urmă­rirea tendințelor de pace ale tri­plei alianțe, că și din parte­a nu nutrește în nici o direcțiune ve­leități de expansiune, că și din parte-î ține la «status-quo». Din aceasta se înțelege importanța călătoriei pe care a făcut-o re­gele Carol la Petersburg, la curtea Țarului, precum și im­portanța actualei vizite de la Ischl. Aceasta ar trebui să aibă ur­mări bine-făcătoare și pentru ce­­le­l­alte State balcanice, cari pot lua din prosperitatea crescândă a României, exemple pentru po­litica lor : Ridicarea puterei in­terne prin progres cultural și tendința pentru menținerea pa­cei. Această politică a căutat să o dea și regele Carol poporului său și pentru politica aceasta a educat el partidele politice ale țerei sale. Firește că aceasta nu i-a fost tocmai ușor. Din primul moment când s’a urcat pe tro­nul princiar, a văzut că dintre cele mai importante datorii ale sale de Domnitor, chiar dacă le-ar îndeplini în chip constituțional — și regele Carol este un model de Suveran constituțional — este aceea de a educa poporul. Și densul îndeplini aceasta în mo­dul cel mai distins, mai plin de tact și mai conștiincios. Firește că trebue să spunem că și în alte State balcanice Su­veranii sunt pătrunși de această chiemare a lor... Regele Carol a reușit ca viața de partid atât de sfâșiată, sub care avea să sufere atât de mult administrația țării, să o trans­­formeze ast­fel încât România dispune astâ­zi de două mari partide, cari se pot în ori­ce timp alterna la guvernarea Sta­tului. România ’și are prin urmare partidele sale de Stat și trebue să zicem că cu excepția aceea că tractatul de Berlin pe care se basează firește suveranitatea României, n’a fost executat de România tocmai în acea dispo­­sițiune, care­ î impune o urmare a unui principiu de umanitate, de progres cultural, ba chiar de cel mai simplu respect național, cu escepțiunea procedurei adică la care se dedau politicienii condu­cători față de israeliții indigeni —poporul român poate cu înaltă satisfacțiune să vorbească despre conducătorii acestor partide despre principiile lor politice. Dar toate acestea sunt rezulta­tele guvernării înțelepte a rege­lui Carol al României. Spre Vest a îndreptat el privirea poporului seu, fa obișnuit la lumina cul­turei, a stîrnit și întărit în toate părțile simțul de independență în popor, s-a deșteptat con­știința că această independență că capabilitatea națională de des­voltare pentru România numai atunci va fi asigurată, dacă sta­tornicia muncei culturale va fi asigurată prin statornicia păcei De aceea România se numără printre cei mai hotărîțî, mai sin­ceri și mai convinși partizani ai tripleî­ alianțe, ori­care partid va conduce acolo destinele Statului Prin urmare principelui pacei iubitorului de cultură, îi adre­săm o cordială bună-venire. CSOMIG­ FEILIN­E Danielele venețiane De mai multe veacuri danie­lele sunt considerate ca cele mai prețioase producte ale sîrguinței omenești și invenția dantelelor cu ajutorul mașinelor n’a scăzut valoarea lor. Prin mașini se pot face dan­tele frumoase și eftine, cari însă nu pot concura cu acele lucrate de mână omenească. S’a născut o vânătoare formală după dan­tele veritabile, dintre cari cel mai bun renume îl au cele vene­țiane. Cu decăderea Veneției s’a ruinat și această industrie, pen­tru ca să învieze din nou cam de vre-o trei decenii. O școală de dantele, care dă muncă rentabilă atâtor fete și fe­mei, s’a înființat la 1872 de con­tesa Andriane Marcello din Ve­neția. Ea însemna o renaștere a acelei industrii, prin care în se­­colil trecuți s’a făcut atât de ce­lebru Burano. Se vede doar pe­ vechile și frumoasele portr­­ete venețiane ast­fel de dantele la gâtul și veșt­mintele nu numai ale femeilor, ci și ale bărbaților. Actuala școală a început numai cu două­spre­zece fete tinere și cu o profesoară. Actualmente președinte al a­­cestei școale este fiul cel mai mare al contesei Marcello, moartă la 181­3, al cărei bust de mar­moră, dăruit de regina Marga­reta a Italiei, împodobește sala cea mare a școalei. Școala aceasta a dobândit nu­meroase medalii și diplome, nu numai de la expozițiile din Italia, ci și de la cele internaționale. O dovadă despre dantelele es­­celente ale acestei școale sunt numeroasele comande. Ast­fel acum de curând regina Elena a Italiei a făcut cadou cum­natei ei, principesa Mirko de Muntenegru, în valoare de 20.000 franci. Directorul școalei, cava­lerul Anibale d’Este, s’a dus în persoană la curtea regală ca să arate reginei cele mai frumoase monstre ale școalei. Cele mai multe comande vin din Anglia și America. In fie­care an sosesc pentru 25—30.000 franci comande mai mult de­cât se află în depozit, ast­fel pe lângă cele 500 lucrătoare, se mai angajează peste o sută. Dantelele acestea, cu o lățime de 10—18 cm, costă un metru de la 100—150 franci. Olimpia O CUGETA UE IT­ZI In timp de criză, depeșile sunt ca fulgerile cari procedează fur­tuna. — ■ —■* - H--.------------■ — așezat pe un soclu de marmoră Pe soclu, se află următoarele versuri, de ale nemuritorului poet: Neînțeles rămâne gândul De-ți străbate cânturile, Sboară vecinie îngânăndu-l, Valurile, vînturile. Bustul are o mare asemănare și e așezat în parcul de lângă casele boerești din Dumbrăveni. La bază se poate vedea co­roana depusă din partea cetățe­nilor Gălățeni. Meyer. „Paster Lloyd" despn regale Gard al României Corespondentul nostru parti­cular de la Budapesta ne-a tele­grafist era pe scurt cuprinsul unui articol publicat de ziarul guvernamental «Pester Lloyd». Dăm astâ­zi în întregime acest remarcabil articol: «Regele Carol al României s’a putut de multe­ ori convinge în persoană despre aceea cât de sinceră este simpatia pentru din­­sul a popoarelor monarh­ice aus­­tro-ungare; de aceea el știe foarte bine, că vizita pe care o face la 3 August Suveranului nostru la Ischl, trebue să stîrnească aici sentimentul celei mai mari bu­curii. Fie­care dintre vizitele sale pe cari le face monarh­­ului nostru este o dovadă despre aceea că regele Carol răspunde cu cor­dialitate și recunoștință la ami­ciția, cu care este atât de bu­curos distins de regele nostru. Dar tocmai vizita actuală este Bustul lui M. Emimen în SsffiMveni — Vezi ilustrația — Am publicat acum câte­va zile amănunțită dare de seamă, prin poștă și telegraf, pe care cores­pondentul nostru special din Bo­toșani, d. N. N. Ciornei, ne-a transmis-o cu privire la inaugu­rarea bustului lui M. Eminescu, în pădurea de la Dumbrăveni, bust ridicat din inițiativa și cu cheltuiala d-lui Leon Ghica, fost deputat. Astă­zi dăm ca ilustrație o ve­dere a bustului, după o foto­grafie luată la fața locului, de fotograful Jean Bielig, din Bo­toșani. După cum am spus, bustul este lucrat de sculptorul Oscar Spu­lhe din București, are o înălțime de aproape 2 m. 50, e de bronz și Tuberculojil la Rit. Infectarea orașului cu microbi Se știe ca victimele tubercu­lozei, atât de nenumărate la noi în țară, își găsesc adăpost vara la umbra brazilor fremătoși din localitățile noastre de munte,— vorbesc incontestabil de acei bol­navi cari dispun de mijloace și își pot permite luxul de a-și căuta de sănătate. Ei bine, din cauză că nu s’au luat până acum mă­suri serioase de profilaxie măcar în localitățile unde se adăpostesc exclusiv bolnavi de tuberculoză, am ajuns azi să avem întreg oră­șelul Plucăr contaminat de neîn­­durații microbi ai tuberculozei. Pericolul este mai mare de­cât ne putem închipui. Coloniile de bolnavi in Rucăr, după cum se știe, oamenii sunt crescuți în puterea munților, cu aer tare, plin de mirodenii de brad, și cu ape cristaline cari se scurg dintre munți, și acolo mai că nu se știa până acum ce însemnează boala! Ca cîțî­va ani, vara, Rucărul devenit adăpost de tubercu­­loși. Aceștia locuesc la hotelu­rile din oraș, sau, în cele mai multe cazuri, pe la țărani, cari sunt bucuroși de a avea un cîș­­tig însemnat pentru gospodăria lor modestă, în timpul a două­­trei luni de vacanță. Ce decurge de aci? Că hotelurile devin focare de tuberculoză în total, iar ca­sele țărănești sunt infectate de microbi, otrăvind familiile țără­nești. Cu deosebire pericolul e mai mare pentru țăranii cari primesc în gazdă tuberculoși,­ fiind­că atât aceștia cât și copiii lor, locuesc la un loc cu tuber­­culoșii, întrebuințează aceleași servicii de masă, de așternut, conviețuesc în sfirșit la o­l’allă. Rezultatul este că anul acesta au murit de tuberculoză la Ru­căr vr’o 5 flăcăi și fete alta dată sănătoși și mîndri ca și natura care i-a adăpostit în sinul ei. Cu ocaziunea unei excursiuni pe care am făcut-o luna aceasta Rucăr, am constatat faptul per­sonal. Prefectura județului, în cap cu d. prefect Dobrovici și cu d. director D. Popescu, se ocupă în mod serios de această chestiune, dar pericolul nu mai poate fi înlăturat de­­cât cu mari greutăți: măsurile de profilaxie Autoritățile din Câmpu­ Lung, temându-se să nu constate într’o bună zi că groaznica boală a cu­cerit orașul, au luat măsuri se­vere de profilaxie, impunând ho­telierilor în mod tacit să nu mai primească în hoteluri bolnavi de tuberculoză, iar proprietarilor de case să dea cea mai mare aten­țiune când vor primi în gazdă călători pe timpul de vacanță. S’au afișat apoi placările, făcând cunoscut că scuipatul este inter­zis pe străzi, fiind nesănătos, și început a se da o mai aleasă atențiune serviciului de munici­palitate. In urma acestor măsuri, am avut ocaziunea să ved la Câmapu- Liurg "bolnavi desfigurați de of­tică, colindând orașul în lung și a în lat pentru a găsi locuință, și nefiind primiți nicâstî. Impresiunea în stucm. In Rucăr populațiunea a înce­put a avea teamă de tuberculoșî. La schitul Nămăcșlî se vorbește cu frică de acești nenorociți bol­navi, mai cu seamă de când a mu­rt de tuberculoză lângă schit,una dintre cele mai frumoase fete de ăran din comuna Nămăești. In Rucăr, orășelul îți prezintă un aspect dureros : de o parte figurile stinse cuprinse de o pa­liditate mortală, ale tuberculoși­­lor, de altă parte tipuri de ță­rani și țărance vestiți prin fru­musețea lor. Nică­ erî contrastul nu e mai dureros. Din cauza numărului mare de tuberculoși cari caută vindeca­rea în valea îmbălsămată a Ru­carului, mulți vilegiatorî se sta­bilesc în jud. Muscel, dincolo de Rucăr, la «Podul peste Dâmbo­vița» unde frumusețile naturei sunt și mai incomparabile, la «Cetățuia» sau în cele­l­alte co­mune cari sunt presărate pe șo­seaua de la Câmpulung până la graniță. înființarea unu­i sanatoriu Pentru mărginirea unui peri­col care poate avea consecințe din ce în ce mai dezastruoase se impune negreșit înființarea u­nui sanatoriu, unde să se ad­ă­postească tuberculoșiî în lunile de vară. Numai ast­fel s’ar înlă­tura contactul populațiunei să­nătoase cu tuberculoșiî, și umbra morțeî n’ar mai plana asupra o­rașului Rucăr, ca acum. IV. G. (Flarinescu CRONICA Mâini de fem­e. Intr’o zi (au trecut de atunci atâția ani) chiromantul mergea din casă în casă. El era un om mic, puțin cam aplecat, înțelept, foarte bătrân, cu o mare barbă albă, cu douî ochi limpezi și adânci ca marea, închis cu totul în mister, privit de toți ca o ființă stranie, enig­matic ca o apariție dintr’un vis. Toate fetele tinere din Grecia pe atunci ii ofereau mâinele, și el privind departe foarte departe, într’o mare nesfirșită de ideali­tăți, cu o vorbire plină de afo­risme, spunea, scandând silabele, cuvintele teribile : nu vei iubi nici­odată, vei iubi în­tot­dea­­una sau amorul Le va ucide». Azi chiromantul nu mai este clar printre țesăturile subțiri ale vinelor, în micile mâini de o can­doare suavă, tot se mai citește caracterul femeei. Dar, femeea azi nu mai pal­pită la vocea chiromantului, li­bia ea mai lasă să-î fluture pe rozele sale buze un surîs. Eu, iubitelor cititoare cari mă ascultați, știu puțin de Chiro­manție ; dar acel puțin pe care-l știu vi-l cărnesc ast­fel. Mâinele miei și albe, aproape ca laptele, indică candoarea su­fletului și duioșia inimei însoțită de oare­care demnitate de sine însăși. Mâinele roze, arată ca­racterul ferm și aproape încăpă­țînat. Mâinele palide și cu­vine, puțin cam lungi, ideale, indică suflet cursgios, capabil de lu­cruri mari, dar prea ocult, prea secret. Mâinele puțin cam grase, roze, pe cari abia se disting vi­nele­, arată conștiință fragilă, pă­răsire morală, sensualitate. Câte din voi se vor întrista la vorbele mele, câte se vor înve­seli și­ câte însă... vor rîde... de ce ? (oh ! răutate !) poate de in­credulitate și compătimire. Orî-cum ar fi însă, facețî-mî plăcerea ca după ce veți citi a­­ceste rîndurîj Să vă uitați la mâini. Tomii*. mmmmm«MMMDMMH 9 SSUUKKSOmm m nuni Gorier Judiciar {TRIBUNALELE ROMANE) O jurispruden­ st a secțiuni­lor unite ale Curiei «le casa­ție relativă la legea­­ taten­telor D. Ivancea Anghel, din T.­Jiu, pe lângă că exercita profesiunea sa de brutar, mai furnisa și pâinea nece­sară unui regiment de artilerie din localitate. Comisiunea comunală de impozite l’a impus pe lângă patenta întreagă ce o plătește, pentru comerciant de brutărie și­ la o l­a patenta ce o plă­tesc antreprenorii de lucrări pu­blice. D. Anghel, făcând apel la comi­siunea de apel, aceasta l-a scutit de jumătatea de patentă, pe motiv că furnizorii de alimente nu pot fi con­siderați asimilați cu antreprenorii de lucrări publice. Administrația financiară făcând recurs, Curtea de casație a făcut de 2 ori divergență, ast­fel ca aface­rea a trebuit să fie judecată în sec­țiuni unite.­­Iată cum­ s’a fi pronunțat secțiunile unite ale furței de casație în această afacere : Având în vedere că după art. fi din legea patentelor de la 1863, pa­ter, tarul care va exercita mai multe comerciurî, industrii sau profesiuni în diferite prăvălii, va plăti dreptul de patentă întreg pentru comercial sau industria sa cea mai ridicată și UN IMIOVEU« PE­ZA Regii sunt stăpânii noștri și D-zeu e stăpânul regilor. (Rusesc) deosebit jumătate pentru fie­care prăvălie după categoria acelui co­merț și industrie. A­vemd in vedere că In speță se constată din decisiunea supusă re­cursului, că intimatul In recurs I­­vancea Anghel brutar în orașul Tg.­­Jiu, a luat cu contract în­ regulă furnitura pâinea necesară regim. 5 de artilerie în garnizoana din acel oraș. Considerând că după tabloul adi­țional format în conformitate cu art. 3 din legea patentelor și aprobat de minister, antreprenorii de furnituri de materiale, alimente etc., la spi­tale, aresturi, școale, cazarme etc., sunt asimilați în ceea ce privește patenta la care trebue să fie supuși publice, patenta la care cu antreprenorii de lucrări Considerând că sunt supuși acești anteprenori nu limitează esercițiul acelei profesiuni numai în comună sau în orașul în care c ei plătesc acea patenta căci a­­tunci ar fi trebuit ca dânșii să fie supuși la atâtea patente întregi câte sunt comunele sau orașele în care ei au luat asemenea întreprinderi, ceia ce nu se poate pretinde în vir­tutea citatei legi a patentelor. Considerând că de aci rezultă că exercitarea unei asemenea profe­siuni este independentă de local și dar cu privire la patenta ce acești anteprenori urmează a plăti, nu se poate susține după cum se pretinde că această profesiune neexerci­tân­­du-se de­cât în același local cu bru­tăria, anteprenorul urmează a fi im­pus la plata patentei în modul pre­văzut de partea I-a cu al. 1 de sub art. 5 al legei din 1863 și a art. 7 al legei din 1899. Considerând­­ că comisiunea cu» apel prin decisiunea supusă recur­­­­sulul admițând apelul lui Ivancea Anghel contra decisiunei comunale și scutindu-l de la plata și a unei asemeni patente a dat o rea inter­pretare sus citatului text de lege și pentru­­ aceste motive Curtea casat decisiunea comisiunea de apel stabilind jurisprudenț­a că antrepre­norii de furnituri sunt asimilați cu antreprenorii de lucrări publice și prin urmare trebuesc să plătească și jumătate patenta osebit de aceea a profesiunei sale. Grefier. $uirl din străinătate — Prin poștă — Wilhelm II a luat o h­otărîre ciudată cu privire la orașul Po­sen, care, după cum se știe, e capitala Posnaniei sau Poloniei prusiene. El a făcut cunoscut că în Septembrie, după sfîrșitul ma­nevrelor, va intra în acel oraș în capul a 90 mii de oameni. Autoritatea provincială a or­donat de mai înainte locuitorilor de a nu se arăta la ferestre în cea zi, sub pedeapsă de urmă­­rii judiciare.*­¹­¹ Papa a numit pe cardinalul Golti prefect al Propagandei, iar pe cardinalul Agliardi prefect al economiei Propagandei, în locul cardinalului Vincent Van­­nulelli.* ¹ ¥ Se prețuește la vre­o 8 mii nu­merul anarhiștilor stabiliți în Republica Argentin­a. De aceea guvernul argentian a început să fie îngriji­t și are de gând să depue o lege specială contra anarhiștilor. * Tribunalul di­n Bruxelles, ju­decând diferendul iv­i între di­recția teatrului local «La Mon­­naie» și cântăreața Claire Briche, care—cu toate că era legată prin­­tr’un contract de acel teatru,—s’a angajat la opera comică din Pa­ris, a osândit pe artistă la 40 mii franci daune-interese lueli de judecată.) și la chel-arestat anume sarcina de în­ P'­ Théophile Leclerc, in căruia se pun nu mai puțin 5 crime, comise de un an coacă în sudul Franței. Interogat, mizerabilul a măr­turisit 4 din crimele sale. Ele au fost săvârșite asupra unor bătrâni și copiii.* ¥ ¥ . Se telegrafiază din orașul Cap că generalii Botha, Dewer și Delarey s’au dus la docuri, spre a se îmbarca, în treî trăsuri trase de elevii școalelor olandeze și urmați de un imens cortegiu în strigatele de «Trăiască boerii». с­¹ Din Paris se anunță că până acum ,s’a strâns suma de 6 mi­lioane de franci pentru familiile victimelor catastrofei din insula Martinica.« ¥ * I­ntr’o localitate în apropiere de Reichenberg, a murit deună­rî copilul cel mic al soților Urban. . . . Poliția din Geneva a un supus francez, Amor crimsca! Roman­tis moravuri­tíe N. Răd­u­­lescu-Niger­oprietatea literară a ziarului «Univer­sul».—Reproducerea este oprită PARTEA I se mai poate pescui în Bistrița .­ Era judecătorul de instrucție Ionescu. Băiat plăcut, de vr’o 28—30 ani, îi plăcea să se afle adese­ori în apropierea Elenei și a-î adresa cuvinte măgulitoare când i se ivia ocaziunea ne­­merită. Ei apucă repede cofița și dădu mână de ajutor moșneagului și Elenei, mai­ ales Elenei care lua cu amândouă manele peștii și-î arunca în cofă. ElSdea copila cu mare haz de peștii ce-î alunecau din mână și scriau ca niște îndemânate cî gimnastici mititei ; făcea haz și Ronescu, impărtășindu-i mulțu­mirea cu adevărat. — Mulțămesc de ajutor gra­țios, domnule Ronescu, îî zise, după ce termina. — Dacă ’mi dați voe, bucuros și de aci înainte dudue... răs­punse Ronescu. — Numai să nu se supere moș Neagu, căci e foarte gelos moșneagul... grăi ea carând cu gingășie la bătrân și întru cât­va ironic, la Ronescu. — Fi-va pe cât sunt eu, de moș Neagu ? cuteză tînerul, nu fără a se roși. — Dumneavoastră, domnule Ronescu ? întrebă Elena, sur­prinsă, dacă nu nemulțumită.­­— Firește, dudue, odată ce știut este că a­re servi, e o fa­voare greu de dobândit. — Isteț cuconaș, până și pe malul Bistriței ? mormai bă­trânul. Aceasta făcu pe tineri să rîdă și să se privească repede, apoi să plece privirile întru cât­va stânji­ni­te . Hărnicia cea mare o desfășu­rau flăcăii în susul apei, rodi­toare de nu mai aveau ce zice. Nu pot asemenea să puteau lăuda persoanele care pescuiau cu un­­dițile , fără de răbdarea trebu­incioasă, trăgea prea repede sfo­rile. Dacă însă nu prindeau nimic, aflau momente nemerite de a glumi, de a rîde, de a -și tri­mite unele altora săgețile iro­niei. Un domn scurt și gros, care curtenea o d-șoară frumușică, iz­buti să scoată în undiță un tipar, lung și subțiratec ca toți țiparii.­­ D Í ce potrivire, zise dom­nișoara , peștele acesta e în ra­port invers cu d-voastră. — Dudue, din contraste tră­­ește lumea din apă ca și cea de pe uscat, răspunse domnul, cam atins, dar rămânând cavaler, după glas și atitudine. Un­ pește fu cauza bine­cuvîn­­tată că d-șoara se văzu scăpată de curtea prigonitoare a tinăru­­lui. Un alt grup alcătuit din pro­curorul Maltezeanu și din două d-șoare, magistratul ’șî trase din apă undița prinsă de undița u­­neia din cele două fete. — Socoteam că e un păstrăv enorm... zise ea. — E ceva mai enorm de­cât un păstrăv : e un procuror, zise cea­laltă. — Un procuror care ar tăcea ca un păstrăv, ar fi o curiozi­tate a naturii, zise d-șoara, des­­prinzându’și undița. — D-șoarelor, răspunse pro­curorul, glumele d­v. mă încântă cu atât mai mult, cu cât s’ar pă­rea că ați voi să nu mă lăsați să văd simbolul ce înfățișează tai­nica unire a celor două undiți... Ancora, în mare,—undița în mic, reprezintă speranța, hrana sufle­tească a omenire!... Pentru mine de ce n’ar fi o dulce speranță ce ’m’ înflorește de cât­va timp suflețelul ? Poate că și duduca va fi având cine știe ce simțire, la fel, — de­oare­ce s’a întâm­plat o asemenea prindere de un­diți... Procurorul și d-șoara se în­drăgiseră de mult: cel puțin a­­cum găsiseră ocaziunea să ’și­i o spue; el, prin cuvinte,­­ea prin dulcea uitătură cu care ’1 fură câte­va clipe. —- Eu ve bine­cuvîntez, rosti cea­l’altă cu un hohot de rîs prietenesc. Se înțelege de la sine că pro­curorul Maltezianu și d-șoara A­­lexescu nu mai căutară să pes­cuiască în ziua aceea, mulțu­miți că se pescuiseră unul pe altul. Un avocat prinse o mreană și o prezintă unei d-ne, după care suspina, cu complimentul urmă­tor, socotit presemne la înălți­mea plămădelilor sale retorice: — E blondă și drăgălașă ca d-v... d-nă. D-na foarte recunoscătoare de­sigur, pentru comparațiune, ’i întoarse spatele... Un bancher evreu­, uscățiv și galben-ruginiu la față, prinse un păstrăv. Se afla în grup cu un profe­sor și cu o doamnă văduvă, cli­enta Tul. Intre el și doamna era un început de apropiere senti­mentală, pornită din interes. Ban­cherul îî oferi păstrăvul... — Ii primesc cu plăcere, d-le, îî răspunse ea, cu toate că ’mî plac maî mult cei afumați... — Ga d-la adică, îî șopti pro­fesorul, rîzând. Bancherul se înfiora de plă­cere ; aluziunea d-neî ’i era un semn de mai multă familiaritate ca de obiceiu. Luntrele și plutele cu unii dintre oaspeți se făcuseră nevă­zute dupe cotiturile împădurite ale rîului, în urcuș , cele din vale să tariau alunecând ușor ca niște lebede, ale căror aripi, lo­­pețile, se ridicau din când în pentru sbor. Pescarii se îndepărtaseră și ei în susul apei, urmăriți de mare parte din lumea de pe malul drept. Partea aceea a Bistriței a dat tot­dea­una mult pește și, cu cât era să se prindă mai mare câ­time, cu atât era să fie mai îm­belșugată masa de seară a să­tenilor. Orele două­spre­zece sosiră pe pesimiste. tiunelul unui corn de vînă­­toare începu să împrăștie pătrun­zătoarele­!­ehhiomuri pe întreaga vale : era semnul de strîngerea oaspeților la masă, ca ora­l să­î afle adunați. Muzica­ militară le primi în­toarcerea cu un «marș» resboi­­nic : în mijlocul notelor lui so­nore, se începu ciocnirea prihă­­reselor de rachiu de drojdie. Peste câte­va minute de la în­cetarea marșului, nu se mai au­ziră de­­cât țipăniturile furculițe­lor, cuțitelor și farfuriilor, ciu­dată «Uvertura» a operei... «Pofta de mâncare». Erau la capătul ospățului. Unii ciuguliau încă din fructe, alții începuseră a sorbi cafelele și bărbații a fuma, alții gustau din vișinate pentru el și făceai, pe cucoane sa le guste vorbele dulci, carii se petreceau bine dată cu înghețata.­­Va urm­a

Next