Universul, iulie 1903 (Anul 21, nr. 177-207)

1903-07-22 / nr. 198

Aventura, principesei de Coroană a Greciei.— (Vezi explicația) Calendar pe anul 1908 Ortodox Lu na, 21 Iulie.—Cuv. Simeon și Ioan Cat­olic Luni, 3­­ugust.—Iov. I. Etienne Soarele răsare 5.05, apune 7.38 București. 2 / Iulie. In dhust­ia i­mun­­citărilor agricoli Dăm astă­zi sfârșitul scri­­sorei ce ne-a trimes d. A­. Ciurcu, în chestiunea munci­torilor agricoli, scrisoare a că­reia publicare am inceput-o în numărul precedent. Eu cred că numărul lor e prea mic și de aceea multe din lucră­rile agricole sufăr la noi. Ast­fel, între altele, araturile nu sunt su­ficiente și nu­ sunt făcute la timp oportun. E știut că o bună pre­gătire a pământului reclamă ca miriștea să fie întoarsă îndată după seceriș pentru ca pe de o parte buruenile cari n’au făcut încă sămînță să fie distruse, iar semințele de buruieni deja coapte să aibă timp a lăsări spre a fi distruse prin o a doua arătură, pe de altă parte spre a expune insectele, vermii, larvele la perie, în fine spre a afina pămîntul și a înlesni atât înmagazinarea de umiditate în sub­sol cât și mă­­runțirea sa la arăturile următoare. Dar cum e cu putință ca țără­nimea noastră , să ia plugul de coarne când ea e ocupată toată la secere, la prășit, la cărat, la mașini, etc., tocmai când ar tre­bui să are ? La noi miriștile în marea ma­joritate a cazurilor nu sunt în­toarse la vreme, unde așteaptă până toamna, ba mai rămân chiar și neîntoarse de­loc până în pri­măvară, ca și multe porumbiști, când o bună cultură ar reclama cel puțin două arături până în toamnă. Pe vastele câmpii ale șesurilor noastre, pe bărăganurile cu po­pulația mai rară, se văd clăi de grâu nedijmuite până prin Sep­tembrie. Căpițele cu fân stau cu lunile pe câmp, expuse tuturor intemperiilor și servesc de cul­cușuri la tot felul de rozătoare. Există cozuri când porumb­urile sunt apucate de zăpadă nedij­­muite. Pagub. care rezultă din toate aceste întârzieri, datorite mai ales lipsei de brațe­­­ imensă. Ve r­og deci să vulgarizați prin răspânditul d­v organ ideea că muncitorii agricoli streini sunt nu numai trebuitori, dar indis­pensabili în adevăratul interes e­­conomic al țărei noastre. Să cre­deți că toți acei cari folosesc lu­crători străini o fac nu de plă­cere, nici din lipsă de patrio­tism, ci de nevoe și că mai bu­curos ar întrebuința numai mun­citori pământeni dacă s’ar găsi în număr suficient. Cunosc ță­rani m­ii gh­aburi cari sunt, ne­voiți câte o dată a întrebuința chiar și dînși, muncitori streini. Dealtmm treiea, e foarte gre­șită ideea că folosirea muncito­rilor agricoli străini ar fi un act antinațional. Ori­ce lucrare fă­cută într'o țară de ori­ce lucră­tor e o lucrare națională ; ea con­tribuie la sporirea avutului­ na­țional. Această axiomă e admisă de toți economiștii. Cu atât mai mult e aplicabilă această teorie la munca agricolă, unde fără acei muncitori streini o bună parte din produsul solului s’ar pierde. Suma de bani pe care acești lu­crători o exportă în fie­care­ an nu e prelevată de­cât din priso­sul de avuție pe care tot ei îl produc și care fără mijlocirea lor n’ar exista. Deci profilul e pentru țara în care ei lucrează. Cazul pe care vi-l semnalează unul din corespondenții d­v. din Moldova despre un proprietar care, spre a pedepsi pe sătenii de pe moșia sa, i-a trimis să lu­creze la alte moșii ale sale mai depărtate, iar în locul lor a în­trebuințat muncitori bulgari, este un caz izolat, care poate consti­tui un abuz, dar care nu numai nu infirmă teoria necesității lu­crătorilor streini, ci din contră o confirmă. Dacă în locul lucră­torilor locali s’au întrebuințat lu­crători străini, nu e mai puțin adevărat că a fost de lucru și pentru aceștia și pentru cei lo­cali, cari și ei au­ lucrat pe alte moșii. A fost deci numai o sub­stituire, o interpoziție abuzivă, dar a fost nevoie și de lucrăto­rii locali și de cei streini. Este foarte nemerită ideea co­respondentului dv. ca în părțile mai puțin populate să se între­buințeze lucrători agricoli din regiunile mai populate din țară. Dar lucrul acesta se practică re­gulat: de ani îndelungați mun­tenii se coboară la șes în vre­mea secerișului, a prășitului, a cositului, a culesului viilor, fără a mai pomeni de țiganii din țară și de toți proletarii în genere, cari toți câștigă bani buni în vremea secerișului. Un bun secerător poate câștiga până la 5 -6 lei pe zi când re­colta păioaselor e abundentă și când se ceră cu pogonul sau cu claia. Cu ziua acești lucrători sunt plătiți până la 3 lei și mân­carea. Dar câte odată, cum a fost în anul trecut și în unele părți chiar în anul acesta, nu se gă­sesc in­deajuns. Ași putea să se întind mult asupra acestui subiect, dacă ca­drul acestui articol mi-ar per­mite. Nevoind să abusez de ospita­litatea d-v. țin, înainte de a în­cheia, să fac o singură obser­vare. Spre a accelera lucrările agri­cole și spre a întrebuința tot­­d’o­dată mai puțini lucrători a­­gricoli streini, nu există de­cât un mijloc și anume: generali­zarea întrebuințare­a praștitoare­­lor mecanice, pentru prașitul porumbului și în genere al tutu­­ror plantelor, înmulțirea seceră­­toarelor și a cositoarelor meca­nice, cu un cuvînt înlocuirea brațelor omenești prin instru­­mentul mecanic pretutindeni unde el este cu putință. Prin acest mijloc se va reduce și costul de prod­ucțiune, lucră­rile agricole vor fi făcute mai la vreme și agricultorii noștri vor avea mai puține cuvinte de a se plânge de modicitatea prețurilor cerealelor. Până atunci să nu ne mai plân­gem de folosirea lucrătorilor a­­gricoli streini, căci prezența lor în țară în număr mai mare co­incide tot­dea­una cu anii de belșug. AL Cu­srey. Politica externă Franța și Anglia pentru arbitragiu Acum câte­va zile a avut loc la Londra o manifestațiune asu­pra căreia nu s’a insistat în des­tul. Un mare număr de senatori și de deputați francezi, sub con­ducerea d-lui d'Estournelles de Constant, s’au întâlnit cu un mare număr de deputați englezi în scop de a pregăti opinia publică din Franța și din Anglia pentru încheierea între aceste două pu­teri a unui tractat de arbitrugiu permanent. Și ceea ce e mai curios, e că la această manifestațiune d-nnî Balfour și Chamberlain au rostit discursuri însemnate. Cine ar fi crezut vre­odată că primul mi­nistru al Imperiului Britanic va lua cuvîntul pentru a spune că dorește ca în viitor Franța și Anglia să poată regula prin ar­bitragiu toate chestiunile ce azi le despart sau le neliniștesc. Cine ar fi crezut că d. Cham­berlain, autorul incidentului de la Fashoda, el, omul cel mai în­jurat și cel mai calomniat de presa franceză, va susține într’o cuvîntare admirabilă că Franța și Anglia se întregesc, că nu există nici un motiv ca toate contro­versele ce le frămîntă, chiar cele ce își au origina în tractatul de la Utrecht, să nu fie dezlogate în mod pașnic și pentru ca să nu se stabilească între aceste state ce au luptat veacuri întregi pen­tru supremația în lume o comu­nitate de idei atât de adâncă, în­cât ea să nu poată fi distrusă de­cât prin întâmplări neprevăzute sau prin împrejurări nedorite. Bine­înțeles că nimeni n’a pro­pus pentru moment un tractat de arbitragiu permanent, și că a fost vorba numai de o îndru­mare în această direcție, dar nu e mai puțin adevărat că văzând asemenea fapte, suntem siliți să ne întrebăm ce interese nouî sau ce factor neprevăzut a intervenit în politica lumii, pentru ca în­­tr’un răstimp atât de scurt, ca cel ce ne desparte de afacerea de la Fashoda, o schimbare atât de complectă să se fi operat în raporturile dintre ambele puteri. Adevărul e că Franța și An­glia n’au fost împreunate nici print­r'un factor neprevăzut, nici prin interese noue, ele au fost împreunate prin civilisațiunile lor, care de mult și fatal se în­­dreptează către o aceiași țintă. Isvorîte fie­care dintr’o desvol­­tare istorică și dintr’o încruci­șare de rase deosebită, aceste două civilisațiunî s’au atins în numeroase rânduri, au trecut prin aceleași revoluțiunî și prin aceleași frământări în lupta lor către forma socială modernă și prin paralelismul evoluțiunei s’au apropiat până ce mâine-poimâine se vor contopi într’un același ideal și într’o aceeași năzuință. Fără îndouială că mai sunt multe deosebiri între gândirea franceză și gândirea engleză, fără îndouială că unele din aceste deosebiri nu vor înceta nici odată. Dar ches­tiunea nu trebue înfățișată ast­fel. Trebue să ne întrebăm dacă există mai multă asemănare în­tre gândirea franceză și gândirea engleză, de­cât între gândirea franceză și gândirea germană sau italiană. Numai așa vom vedea cum, prin spiritul lor democratic și printr’o aceeași concepție a lucrurilor omenești, Franța și An­glia s’au apropiat pe nesimțite. Și azi când facem această con­statare nu ne putem opri aci. Manifestația de la Londra e sem­nul unei s­ăli nouă de lucruri. Ea introduce pentru prima oară în viața popoarelor europene le­gături directe între parlamente și cine știe dacă în viitor con­gresele diplomatice care au for­mat în secolul al XIX embrionul unui parlament central al Euro­pei nu vor fi înlocuite prin niște conferințe parlamentare cari vor pune bazele acelei federațiuni europene de atâta vreme prezisă. Dacă manifestația de la Londra poate fi considerată ca cel d’in­­leiu pas către o f­derațiune, a­­ceasta nu înseamnă că ne îndru­măm către pacea universală sau că evoluțiunea lumei moderne e contrarie principiului luptei. Aceasta înseamnă că centrul de gravitate al luptei nu poate să rămân veșnic neclintit. Ne-am obicinuit de veacuri cu lupta în­tre grupurile sociale din Europa. In secolul trecut orizontul nos­tru s’a mărit, am zărit dincolo de oceane nouă vrăjmași. De ce lu­mea de mâine să nu fie făcută din luptele Europei federate cu vrăj­mașii ei de peste mări ? In ori­ce caz nu trebue să ne înveselim dacă Europa se fede­­rează, căci această federațiune presupune o pace perpetuă intre statele europene și această pace perpetuă este semnul decadenței continentului alb. Cea mai bună dovadă e că astă­zi singurele țări ce au propus un tractat de ar­bitragiu au fost Franța și Anglia, adică țările ce nu pot da mai mult de­cât au dat. Când toate țările europene vor propune un asemenea arbitragiu, lumea va avea dovada că ele nu mai au­ destulă putere nici destulă viață pentru a lupta și atunci bătrâna Europă va trece altul continent sceptrul civiliza­ți­unei pe care ea l-a ținut atâta vreme și cu atâta glorie. ____________ I. G. 1>. regele a strîns mâna colonelului Forte Nicotera, care era de gardă la mormîntul regelui Umberto, întrebându-l unde­­ și câștigase medalia «Virtutea militară» ce strălucea pe peptul lui. — La Maluzzo, Majestate — răspunse valorosul ofițer. Regele întrebând pe colonel dacă e în rezervă, acesta răs­punse afirmativ, adăugând : — Am 65 de ani. Majestate. Suveranii, după ce s’au oprit și la mormîntul lui Victor Ema­nuel, s’au îndreptat spre eșire, und­e au fost salutați de o mulțime mare de lume. Regele a însoțit pe, mama lui până la trăsură. După cortegiul reginei a urmat acel al regelui, care s-a dus la Quirinal. Demonstrația populară Azi după amiază a fost o so­lemnă comerare populară a re­gelui Umberto. La orele 4 luni. societățile, școlile și o mare mulțime de lume s’au adunat pe piața Poporului, unde s’a format un impunător cortegiu, care a pornit spre Pan­theon. Toate delegațiunile purtau co­roane splendide. Prăvăliile pe tot parcursul erau închise și aveau drapele de do­liu cu inscripția : «XXIX Iulie, doliu național». Mulțimea a aplaudat foarte mult trecerea drapelelor în doliu ale Triestului, Trentului și Istriei pe cari femeile și fetele le împodo­biseră cu flori în piața Poporului. Într-un grup de garibaldieni, la braț cu­doul din el, se afla un preot bătrân. Când a văzut aceasta mulțime a făcut preo­tului o entusiast o demonstrație. Cortegiul a ajuns la ora 6:36 la Pantheon, unde, însoțit de ve­terani, a intrat în templu și a defilat pe dinaintea mormîntului regelui Umberto, pe când dra­pelele se plecau și se depuneau coroane. Apoi cortegiul eșind din bise­rică, s’a îndreptat spre Capitoliu. Coroana italienilor din Itrăi în Colonia italiană din Brăila a trimis directorului ziarului «Tri­buna» o sumă de bani adunată prin subscripție populară, pentru ca să se depună azi la Pantheon o coroană de flori în memoria lui Umberto I. Coroana, care a fost dusă la Pantheon azi de două redactori ai acelui ziar, era artistic lucrată. Ea e înaltă de trei metri și are pe o panglică de moar inscripția : «Colonia italiană din Brăila re­gretatului rege Umberto, cu oca­zia celei de a treia aniversări a morței sale». Cardinalii în conclav Toți membrii, cari fac parte din conclav, se vor afla mâine la orele 5 d. a. în Vatican. Clopotul, care va anunța închi­derea, va suna după două ore și atunci toți ceremonierii vor ordona extra omnes (loțî afară). Până la închidere se va per­mite ambasadorilor, prelaților și altor intimi de a se duce să vi­ziteze pe cardinali în celulele lor, dar îndată ce va suna clopotul toți vor trebui să plece. Camerlingul și mareșalul con­clavului vor închide în mod so­lemn porțile. Cabala pontificală Se știe că celulele pe cari le ocupă cardinalii în conclav s’au tras la sorți. Toți văd un semn bun în fap­tul că Serafino Vannutelli a tras numărul 13, care e un număr norocos. De asemenea un bun augur se trage din cartea visurilor pen­tru Rampolla, care a tras nume­­rul 58. Papă spune acea carte- Antigon, au făcut templul existenței lor, al plăcerilor lor, al grijelor lor, al aspirațiunilor lor. Dacă cine­va s’ar duce la ase­menea femei și le-ar spune : — Voi veți fi alegătoare și ve veți duce să votați un deputat ! Sunt sigură că ele vor da din umeri și vor da dracului politica. Dar să lăsăm astea la o parte și să ne vorbesc despre ordine. Ordinea are trei avantagii, a­­jută memoria, face să se econo­misească mult timp și păstrează lucrurile. Dezordinea are trei inconve­niente : plictiseala, nerăbdarea și pierderea de timp. Ordinea are nevoe de trei ser­vitori : voința, silința și atențiu­nea. Dezordinea are trei stăpâni: graba, lenea și încurcătura. Ziua. Din Italia (Corespondență part. a ziarului «Universul») Roma, 17 Iulie. In memoria lui Umberto I Azi de dimineață, la orele 7.45, a sosit la gară regele Victor E­­manuel și de acolo s’a dus direct la Pantheon. Puțin după aceea a sosit și regina Margareta. Re­gele și regina s’au îmbrățișat, s’au sărutat și au intrat la braț în templu, însoțiți de suitele lor. După aceea s’a celebrat slujba religioasă de către capelanul de Curte, monseniorul Bianchi. In tot timpul regina Margareta a stat în genuchi, iar regele în picioare lângă dînsa. După ce s’a terminat slujba, CRONICI FIIEMINE Avantagi ale ordinei Am mai vorbit despre ordine și am arătat cât e­ra de necesară pentru ținerea unei case. Cum însă acest subiect este foarte important, cred nemerit a mă mai ocupa de dînsul, căci am convingerea că cu cât vom­ repeta mai des un lucru, cu atât el se va întipări mai mult în mintea numeroaselor mele cititoare și a­­ceasta atât pentru fericirea lor, cât și aceea a căsniciilor pe cari ele le conduc. Trebue să recunosc că sunt foarte multe femei cari din casă Aventura principesei de Coroana a Greciei O telegramă ne-a comunicat la timpul sau accidentul întîmplat principesei moștenitoare a Gre­ciei, care a fost atacată în loja de la teatru de către un bețiv. Principii moștenitori ai Gre­ciei s'au dus într-o seară singuri la teatrul din Phaleron. De­o­­dată se deschise ușa și înăuntru intră un om beat care proferînd insulte la adresa principesei de Coroană, ridică mâna ca s’o lo­vească. In scest moment principele de Coroană Constantin, care este un bărbat voinic, trînti pe bețivan cu capul de perete și apoi îl dădu pe ușă afară, unde fu luat de o patrulă polițienească. La secție s-a constatat că be­țivanul băuse o mare cantitate de vin­oare grecesc. El se nu­mește Kavalans și este de me­serie ferar. Principii moștenitori aflând că el a săvârșit fapta în stare de beție, au rugat pe șeful poliției ca să-l pună în libertate, ceea­ ce se și făcu imediat. Ilustrația noastră de azi re­prezintă scena când principele Constantin dă afară pe bețivanul ferar. Pictura bisericească Am văzut era, în atelierul cel mare al Teatrului Național, pic­turile destinate să acopere zidu­rile bisericei nouă Sf. Nicolae Vlădica din Prund. Aceste picturi atestă, după mine, o nouă și fericită explica­­țiun­e estetică a iconografiei bi­zantine ortodoxă, o nouă și sa­lutară îndrumare dată artei bi­zantine, căreia i se impută tocmai de a înăbuși sentimentul în ri­giditatea și uscăciunea formelor consacrate. Nu nesocotesc speciala menire religioasă a artei bizantine. Măr­ginită în canonul strict al regu­lilor neschimbate și al formule­lor prestabilite, este lipsită, prin ea însăși, de expansiune și de putere comunicativă.Totuși, ceea­­ce arta bizantină pierdea în cu­loare și extensiune, ar fi trebuit să câștige în profuziune, și bo­găție, în valoare, concentrată și în profuziune ornamentală. Aceste sunt, în adevăr, calită­țile care, cu rafinarea spiritului estetic, triumfă în a doua ma­nieră a bizantinului, care for­mează renașterea orientală, ur­mată la o distanță de aproape un secol după renașterea italiană și care vădește un așa însemnat progres asupra primelor picturi murale și asupra icoanelor mun­telui Athos și mânăstirilor din Kiev și din Kazan. Importante specimene din a­­ceastă reînflorire a bizantinului se află în numeroasele monu­­mente românești din epoca lui Neagoe Basarab, Matei Basarab și Vasile Lupu­, în icoanele din Stavropoleos, în frescurile de la Curtea de Argeș, în zugrăvelile mânăstirilor Cozia, Arnota și Govora, scăpate ca prin minune de mâinele sacrilege ale repara­torilor și cari sunt părăsite în cea mai neagră mizerie. Vom­ a­­minti numai splendida ornamen­­tațiune sculpturala pe tîmpla bi­sericilor din Artid­a și Govora (1600) care ar putea să rivalizeze cu cele mai frumoase din Euro­pa și care în curând vor fi nu­mai un morman de pulbere ! Pictura bisericească, și putem să zicem pictura națională româ­nă, nu a făcut, de atunci, nici un pas înainte. Pe când în alte țări, bizantinul s’a modificat și s’a des­­voltat sub­ influența geniului ar­tistic național, pe când în Italia s’a dezrobit,de acea îngustimp și de acea despuiere a liniei mate­matice chiar din secolul al VI după Crist, precum se poate ob­serva în mosaicurile bisericelor din Ravenna,—cea mai drăgălașe oază bizantină in oceanul artei occidentale — pentru a triumfa apoi, în 1200, în acea minune aurită a lui San Marco din Ve­neția, și un secol mai târziu­ în operile lui Givelli și urmașilor săi , pe când în R­usia, se înti­părea cu cel mai curat sigil na­țional și creia acea artă neo-slavă care se distinge de, cea mai dina­intea ei printr’o imitațiune mai vie și conștientă a naturei și prin sentimentul omenesc ce însufle­țește, precum se poate admira în bisericele Mintuitorului la Mos­cova și Sf. Vladimir la Kiev—în România, contrariu de ceea­ ce se petrecuse pentru cele­l­alte ramuri ale artei, și, mai cu seamă pentru arhitectură, care, introdusă bizantină, devenea na­­țională­ română,­­și despre exis­tența acestei arte române nu ne mai e permis să ne îndouim), în România, din contră, pictura re­­fectează la îndouitul proces de aclimatare și de evoluțiune, a ră­mas, nici mai mult nici mai pu­țin, de­cât primitivă iconografia bizantină de rit ortodox. Fără a deroga de la tradițiu­­nea seculară și de la regulile consacrate ale iconografiei dog­matice, nu ar fi cu putință să se insufle în fictura religioasă, nu zic o adiere de modernitate, ci o palpitate de viață, un fior de lumină, un zîmbet de cumpănită și blândă frumusețe, acea înfă­țișare de adevăr și de forme fi­rești cari, vorbind simțurilor, gă­sesc mai lesne, portița inimei și culmile cugetărea ? Tot rem­âind în cercul prescripțiunilor tradi­ționale, nu va fi venit și pentru noi momentul de a încerca o artă care să sălașluiască în viață și în omenire, precum în viață și în omenire se află cugetarea și sentimentul pe care le cuprinde : sentimentul religios, care e cu atât mai elocvent pentru noi, cu cât mai omenește s’ar exprima? Aceasta, probabil, și-au și zis cei douî valoroși artiști, și au pus mâna la acele, grandioase pic­turi, la acele mărețe compuneri: «Nașterea», «Restignirea», «în­vierea», «Înălțarea» în care, a­­fară de ținta și silita sărăcie de culoare, totul ne vorbește de Bo­­nifaciu, de Tiepolo și de cei mai puternici și bogați desenatori, compositori și modelatori din veacul al XV până la al XVI. Nu pot intra în particularități. Dar pentru cine are cunoștință de artă, mi se pare că ceea­ ce am zis e de-ajuns spre a face cel mai frumos elogiu intențiunilor cura­­gioșilor și conștienților artiști și a întemeia cele mai frumoase spe­ranțe asupra viitorului picturei religioase, până acum așa de scă­zută in România. Benedetto de Luca. O CUGETARE PE 7.1 Religiune, simțimînt, filosofie, totul învață pe om cultul amin­ti­rilor. Un studiu asupra lăcus­telor din Dalta Dunărei D. dr. N. Leon, profesor la Universitatea din Iași, a fost în­sărcinat și anul acesta de minis­terul de domenii, după cum am­ anunțat la timp, să studieze ces­­tiunea lăcustelor din Delta Du­nărei. D-sa și-a depus zilele astea raportul. Cercetările d-lui dr. Leon a­­supra lăcustelor din Dobrogea, vor forma un memoriu complect. Partea întâia va cuprinde is­toricul lăcustelor din Delta Du­nărei, din timpurile cele mai în­depărtate, cât se găsesc însem­nări în cronici și documente, până în ziua de azi. D. dr. Leon lucrează de câte­va zile la ministerul de domenii, extrăgând note din vechile do­sare cari se găsesc la minister. Partea a doua a memoriului cuprinde istoria naturală a lă­custelor din Delta Dunărei, con­stituirea lor, condițiunile lor de traiü, cercetări de laborator fă­cute în felul cercetărilor lui Bily asupra lăcustelor din Statele­ Unite, Isankel d'Herculins asu­pra celor din Algeria, sau Ber­­leze asupra celor din Italia. Mijloacele de combatere și prevenire a lăcustelor din Delta Dunărei, nu pot fi împrumutate din experiența altor popoare, căci cu totul, altă viață duc lăcustele din Statele­ Unite, cari viețuesc în permanență în munți stân­­coși, și cari nu depun nici­odată oule în locurile sterile ; altă viață duc de asemenea lăcustele din Italia, cari trăesc mai mult în locurile arabile, atacând cu pre­ferință cerealele, și altă viață duc lăcustele de la noi din Deltă, ceri își depun oiile, ca regulă generală, numai în terenurile sterpe, nisipoase, și sar, cum a­­jung mai mari, pe papură, stuf și trestia bălților și apoi trec pe lanuri de le devastează. Partea a treia a memoriului d-lui profesor dr. Leon cuprinde cercetări asupra diferitelor pa­razite de natură animală și ve­getală, care atacă oiile de lăcuste și lăcustele adulte. In ultimul capitol sunt des­crise mijloacele întrebuințate în cele­l­alte țări pentru distrugerea lăcustelor, și se face în acelaș timp analiza și critica mijloace­lor celor mai practice și mai a­­vantagioase, cari trebuesc între­buințate pe viitor la noi. Pe lângă figurile anatomice, memoriul va avea anexată și o hartă a focarelor din Deltă, unde lăcustele își depun oiile din tim­puri foarte vechi. D. profesor dr.Leon se ocupă, după cum se știe, cu studiul lă­custelor din Delta, încă de acum câți­va ani. Marin. I­ANFIHEL DEMETRIESCÎT Cine nu cunoaște această fi­gură impozantă, cu un trup atle­tic și un cap bine desvoltat, cu orbii micî­ verzî pătrunzători. Cu câtă dragoste nu-șî aduc aminte si’itorii școlari ai liceelor Sf. Sava, Lazăr și Sf. Gheorghe de sa­vantele lui prelegeri, cari, în­tr’un stil concis și curgător, a*­bondat în idei originale și în cri­tici fără pasiune. Istoric în adevăratul sens al cuvîntului, savant desăvârșit, mâ­nuind cu o ușurință fermecă­toare anum­ite limbi latină și greacă precum și o sumedenie de limbi moderne. Suplinind catedra universitară a răposatului Gernătescu, cursul său era foarte audiat, fie­care prelegere fiind un belșug de cu­noștințe bine ordonate și mai bine expuse. Amic intim al răposatului și valorosului literat A. Odobescu, a plâns mult tragica lui moarte și duce cu dînsul astă­zî o parte din secretul vieței lui. Mi-aduc aminte de dînsul ca profesor și nu pot uita nici o­ dată ardoarea cu care dînsul ex­plica Renașterea literară și ar­tistică. Cu un colorit viu, într’o formă gramaticală corectă, prin­tr’o expunere de o logică strânsă, punea în fața elevilor păreri și pro și contra, pentru ca la fi­nele secțiunei, într’un stil lapi­dar, să-și dea părerea lui. Era profesor în adevăratul înțeles al cuvîntului. Om cumpătat, prea serios în cercul lumei, ’și sacrifica între­gul său avut pentru vizitarea u­­nor ruine, unei pinacoteci, pen­tru a-și procura opere rari. Orator desăvîrșit, cine nu ’și aduce aminte de publicul ales al Ateneului, când Anghel Deme­­triescu se sui la tribună spre a vorbi de Barbu Catargiu , cine nu ’și aduce aduce aminte de savanta-i conferință despre I­­liada lui Omer și câte alt­le. Colaborator la «Revista Nouă», la «Convorbiri», la «Contimpo­ranul», și la multe ziare politice, astă­zî rând s’a stins, școlari și prieteni îl plâng zadarnic. Profesor ales, parlamentar cinstit, istoric desăvîrșit, geograf distins, filolog aprig, țara pierde pe unul din fii cei mai munci­tori și corpul didactic pe unul din cei mai străluciți reprezin­­tanțî aî săi, Ioan G. Găleșescu­ Licențiat în drept. In afacerea Schmidt (Corespondența particulară a «Universului») Călărași, 20 iulie. Cu privire la cele arătate da sub-prefectura din Ostrov pre­fecturei din Constanța,vă comunic următoarele : Wilhelm Schmidt, după o ședere de mai multe zile la arestul din Silistra, tocmai în ajunul plecărei sale la Rusciuk, a declarat că a luat de la Fișei întreaga sumă de 78.000 lei, și ROMAN ISTORIC ORIGINAL PARTEA II CAP. I 48 de c.-r­.a Sofia Ji-Tăd­ejd.e Proprietate literară a ziarului «Uni­versul­». — Reproducere oprită Regina Natalia mamă.—Răz­boiul ruso-turc.—Românii și serbii.—Atentat împotriva lui Milan. — Al douilea războiu­ sâr­bo-turc.—î­ncea de la San Stefano. — Indignare împo­triva Rusiei.—Tratatul de Berlin ,înaintea Nișului a fost o luptă înverșunată. O zi întreagă artile­ria noastră și a lor au zguduit văzduhul cu tunetele lor. «Noi eram apărați numai de șanțuri. I «Crăciunul l’au făcut soldații [cáfol aa. Ni sunii, la iris și ză­padă, așteptând, din ceas în ceas, moartea , căci la urmă turcii, desnădăjduiți, ploau cu bombe una după alta, zi și noapte. «La 28 Decembrie, după o zi de bombardare furioasă, surzi­sem, ne vorbeam unul altuia prin semne , căci de auzit nu mai auzeam seara sârbii, pă­trunși de frig și răbdări,­­i-au zis : «Ori îl luăm, ori murim». S’a dat asalt fortului Gorița. «Era o jale să vezi cum turcii de pe ziduri răstoarnă in șanțuri soldații noștri cu zecile. Te în­fiora acest dispreț de viață ome­nească. Din zeci de soldați câte unul abia reușea să se ție sus , dar din ce în ce rîndurile celor ce urcă se înmulțesc, până ce Gorița a fost luată și turcii au închinat Nișul. «Steagul sârbesc sîl fie a doua zi dimineața de-asupra Nișului, după o robie de cinci sute de ani, de când la câmpul Mierlei sârbii căzuseră sub tureș. «Milan intră cu triumf în frun­tea armatei în orașul Niș. Dar, vorba românului, un noroc aduce pe altul. Serbii sunt beți de fe­ricire, strigăte de Jivip ! s’aud pe toate străzile. S’ar bate încă cu zece armate, au prins vînt. «La Vranica Beli-Marcovici bate cu șapte mii de sârbi opt­­spre­zece mii de turci. Și-i o vreme de iarnă îngrozitoare , ninge și ninge, pare că ar fi cerut o mare nesfirșită de zăpadă. Munții sunt albi, numai pădurile își scot capetele negre pe de-a­­supra troenilor albi. «Sârbii, nepăsători de vreme și neobosiți de drum, își fac prin troenl pârtie spre a ajunge la Sofia unde sunt rușii. «Neisbânda și frica micșorează puterile ; dar reușita le înze­cește. Curios fenomen e colecti­vitatea. Am avut prilej să ob­serv în zile de restriște și în zile de fericire. «La Niș, sârbilor le-au căzut în mână cinci mii de prinși, două sute cinci­zeci de tunuri și o mulțime de puști și provizii. Sârbii aveau planuri mari, vo­­iau să cucerească toată Serbia veche, dar se încheie armistițiul între Rusia și Turcia, după care urmă și pacea de la San Stefano. «Prin această pace, Serbia e crud lovită în așteptările sale. E un fapt curios, Rusia nu vede cu ochi buni pe sârbi, ține mult mai mult la bulgari. Și, fără nici o părtinire,­ dar și eu cred că a fost chiar nedreaptă de-a binele cu Serbia, în vreme ce Bulga­riei’i se dau ținuturi, țări întregi, Serbiei nu ’i se dă nici cât a cu­cerit ea prin războiu, ci numai ținutul Niș 1 1 .Prin tratatul de la San Ste­fano Rusia vrea să facă o Bul­garie care să se întindă de la Dunăre până la marea Egee. Așa cum n’a fost ea nici în vremile cele mai fericite. Bosnia și Her­­țegovina căpătau autonomia . Muntenegrul mărire de teritoriu și independență ; României și Serbiei li se recunoștea și de ase­menea independența. «Ce mai zici? Vezi că Româ­nia și Serbia au scos castanele din foc pentru bulgari ? Pe aici se vorbea că Românii mar­ mau să se ia la bătaie cu aliații lor. «Sârbii au declarat că se vor împotrivi cu arme dacă li s’ar lua ceea­ ce au câștigat, versân­­du-șî sângele. Noroc de tratatul din Berlin». Al d-tale, Pruncu. După purtarea Rusiei față de Sârbi, Milan era foarte nervos și nici numai lua vorbă cu Na­­talia. Aștepta nerăbdător hotărî­­rile congresului, înainte de a­­ceasta, a făcut o vizită împăra­tului Frantz-Iosef la Viena. S’a rugat să le ia apărarea în con­gres. La 1 iunie s’a încheiat trac­tatul. Puterile mari, între ele, au făcut ce au voit... Era prin Iulie și Milan era la Belgrad. Prințul, de felul lui nervos, se enerva și mai mult când vedea că Natalia pare că anume nu lua de loc vorbă de evenimentele po­litice. Hotăr­îrile congresului, prin cari în ciuda Rusiei­­ i se luau ținu­turile cucerite, îl mai înveseli și voia să vadă ce va zice Natalia. — In sfârșit, congresul i-a dat ursului peste labe. Natalia îl privi sever. — Când vorbesc politică, îmi place să fiu parlamentară în ex­­presiune; une­ori și păreți! au urechi, ales aci în conac, unde fie­care părere poate fi o iluzie. — Ce’mi pasă ! Auzi, să des­­brace pe sârbi ca să îmbrace pe bulgari ! Pentru asta ne-am bă­tut noi ? — Mon­eher, nu se poate servi la două domnii. Bulgarii sunt cre­dincioșii Țarului. Tu, din contră, alergi îndată la Viena, faci po­litică austriacă. Sentimentele tale nu cer ca să le ascunzi, căci se văd, sunt pentru Nemți ; atunci cum pretinzi să te favorizeze , e minune că’ți dau și atfla. — Dar ce? Imi dau ceva cu­cerit de eî ? Să nu mă nedrep­tățească, să nu’mî­nea, drăguțul de cumătru, ceea­ ce am cucerit ea. Bulgaria să-și strîngă ge­nunchii de gură , pînă lângă Bal­cani îi ajunge. Până și Rumelia a făcut-o stat autonom. Nouă ni s’a lăsat ceea­ ce am câștigat sin­guri , dar să nu crezi că din dra­goste ori din dreptate ne-a dat, ci fiind­că n’ar voi s’o începem de la capăt ; se jignesc interesele comerciale ale Angliei și Aus­triei. — Ce s’a făcut cu Bosnia și Herțegovina ? —’ S’au dat Austriei. — Bravo ! Partea leului, fără să fi vărsat o picătură de sînge. O fi Rusia ars, cum o numești tu, dar Austria e vulpe șireală ; dînsa a căpătat prin diplomație mai mult de­cât alții prin sânge. Și o ponegrești mereu pe Rusia, dar, pentru Dum­nezeu, cu ce s’a ales ea, care a pierdut atîția bani și atîția oameni ! — Sărmana I zise Milan ironic. S’a ales cu despăgubiri de răz­boiu, cu teritoriu întins în Asia și cu o bucată de Basarabie luată de la Români, ca mulțumită că le-au dat ajutor când era să-l gîlue Turcii. — Le-a dat în schimb altă bu­cată. După mine tot Rusia e mai idealistă. — Zi ipocrită. (Va urma)

Next