Universul, octombrie 1905 (Anul 23, nr. 269-299)
1905-10-24 / nr. 292
4. *w Orașul Petersburg și împrejurimile lui.—(Vezi explicația) $IE3S!!^E5WEBB^‘ E Calendar pe anul 1905 Ortodox Duminecă, 23 Octombrie.— Apostolul Iacov fratele Domnului Catolic Duminecă, 5 Noembrie.-Emeric Soarele răsare 7.01, apune 4.58 ............... București, 23 Octombrie, Il BilORIUL cântăreților bisericești Am relatat la timp despre întrunirea cîntăreților bisericești din Capitală, în care s’a admis un memoriu, alcătuit de o comisiune specială și adresat I. P. S. mitropolitului primat și d-lu ministru al cultelor, privitor la situațiunea morală și materială a acestor slujitori ai bisericei și la mijloacele de îndreptare. Memoriul, pe care l’am primit zilele astea, amintește mai întâi marea considerațiune de care se bucurau în vechime cântăreții și arată apoi continua scădere a pozițiunii lor, atât din punctul de vedere moral cât și din cel material, de la secularizarea averilor mănăstirești încoace. Trei sunt, după autorii memoriului, cauzele relei stări la care au ajuns cântăreții. Prima cauză e lipsa de școli sistematice pentru pregătirea cântăreților. A doua este starea materială a cântăreților care a mers din ce în ce regresând : de unde înainte de legea din 1893, cântăreții de la strana mare din București și Iași aveau 1200 lei anual, cei de la strana mică 888 lei iar paraclisierii 420 lei, plus oarecari venituri de la discuri, vizite și servicii particulare, după legea din 1893 cântăreții de la orașe au 50 lei lunar, paracliserii 30 lei iar cei de la sate 11 lei lunar. A treia cauză e desconsiderarea cântărilor bisericești. Rezumând această primă parte a lucrării lor, autorii memoriului conchid că cântăreții se găsesc într’o stare de decadență extremă atât din punctul de vedere moral cât și material și că din această cauză dragostea de biserică s’a împuținat din ce în ce mai mult. Mijloacele propuse pentru îndreptarea acestei stări decăzute, sunt următoarele : 1) Să se readucă salariul cântăreților și paracliserilor la cel anterior legei din 1893 ; să li se recunoască dreptul de gradație la 10 și 20 ani de serviciu și să li se facă rețineri pentru pensii, fixând etatea de 60 ani pentru eșirea la pensie. 2) Să se înființeze școli publice de muzică bisericească la fiecare episcopie, iar în București o școală superioară. 3) Să se acorde absolvenților acestor școale reducerea termenului de serviciu militar ; să nu mai poată ocupa pe viitor postul de cântăreți decât absolvenții școalelor de muzică bisericească. 4) Să se legifereze ca în locul taxei de o pătrime din venit prevăzută de art. 104 al legii actuale, cântăreții să beneficieze de venitul de la mir, desființându-se discurile, ce nu mai corespund cu cerințele timpului. 5) Să se precizeze prin lege taxele ce urmează a se plăti cântăreților pentru serviciile particulare. 6) Numirea cântăreților să nu se mai facă prin simpla recomandare a parohului, ci în urma unui examen de capacitate înaintea unei comisiuni. Pedepsele timporale sau alungarea din serviciu să se facă în urma judecăței consistoriului. Desigur că cei în drept vor lua în considerare memoriul cântăreților. Mit Macedonia (Corsip. particulară a ziarului „Universul“) Monastir (Bitolia), 17 Octombrie. O agresiune sălbaticii Eri, pe la orele patru, preotul român Theodor, plecând de la biserică spre casă, a căzut într’una din cursele pe cari organele mercenare ale arhiereului grec i-se pregăteau mai de mult. Grație prezenței sale de spirit și oiifagiului cu care s-a luptat, a putut să scape cu viață din pericolul prin care a trecut. Eșind din biserică, preotul român a fost urmărit de la distanță de spionii arhiereului grec. Când a ajuns în strada din fața caselor d-rului Puterea, bandiții arhiereului grec, care erau ascunși in cafenelele din strada Sultanie, au azmuțit o ceată de copii in contra lui ca să provoace conflictul. Cei douî oameni de care era însoțit preotul, luând la goană pe copii, îndată o ceată de vre-o zece vagabonzi și-a făcut apariția și a început a înconjura victima, cu intenția de-a T împinge într’o poartă deschisă unde” să poată opera în liniște. Scopul lor, după câte svonesc chiar oamenii arhiereului grec, era ca sătuntă barba lui popa Teodor, pusă de mult la preț de prelatul fanariot. Numărul agresorilor crescând din ce în ce mai mult, iar unul din aceștia apucând pe piept de gât, pe când alții puseseră mâna pe cei două păzitori care însoțeau pe popa Teodor,la strigătul lor scoateți foarfecile, victima a făcut o sforțare desperată și a scăpat din mâinile lor. In situația aceasta critică, preotul a strigat din toate puterile sale chemând poliția în ajutor, care însă nu se vedea de nicăiri. Atunci, ajuns la desperare, a scos revolverul și a tras un foc în aer. La detunătura puternică a armei, agenții poliției, cari nu erau departe de la locul conflictului, își făcură apariția și începură să împrăștie publicul. In loc însă de a pune mâna pe agresori, cari nu se sinchisiră de loc de prezența lor, ei se puseră să caute în buzunarele păzitorilor preotului Theodor, pe când alții târați pe preot și căutați să-i zmulgă arma. Preotul, cu potcapul într’o mână, înaintând prin rîndurile polițiștilor, a cetei de derbedei și a imbulzelor curioșilor, care alergau din toate părțile, a ajuns în strada largă, în fața farmaciei d-lui Scodranu. Aci a făcut apel la români ca să-i dea ajutor, dintre aceștia însă, în momentul acela, nu se găseau decât foarte puțini. Detunătura revolverului fiind auzită la depărtare, cetele de derbedei plătiți de arhiereul grec alergau din toate părțile, iar polițiștii și agenții secreți ai poliției cochetațe cu acești indivizi, pe când alții căutau să smulgă revolverul preotului, care însă a reușit să fie stăpân pe el. In acel moment a eșit consulul francez, care locuește alăturea de farmacia d-lui Scodranu. D-rul Trifon, care era prezent, atrăgând atențiunea consulului francez asupra atitudinea poliției, s’a repezit spre preot și luându-l de mână l-a condus în farmacia d-lui Scodranu, unde au intrat și câțiva agenți de-ai poliției. La întrebarea lor dacă preotul a tras cu revolverul, acesta le-a adresat cuvinte aspre despre purtarea agenților siguranței publice, care voiau să-i ducă la secție. D-rul Trifon simțind intenția polițiștilor, a sfătuit pe preot să intre în casa d-lui Pineta, dragoman al consulatului italian, care locuește deasupra farmaciei d-lui Scodranu. Cu această ocazie s’a dovedit până unde e de conivență poliția cu agitatorii plătiți de consulul și arhiereul grec. Un polițist bulgar și vre-o douî aici numai, și-au făcut datoria și lor se datorește mai mult scăparea preotului român de furia bandiților greci. In stradă staționa un public numeros, iar cetele de derbedei înarmați circulari sfidând pe români sub ochii poliției. Consulul român, anunțat de cele întâmplate, s’a dus de două ori la Valul, de unde s’a întors acasă la d. Piieta unde se afla preotul Teodor. Zvonindu-se în oraș că grecii au omorît pe preotul Theodor, o mișcare neobicinuită era în strada Mare, venind lumea de la depărtări după inforațiuni. Toți consulii puterilor streine s’au întrunit la consulul francez, unde au conferit asupra cazului cu preotul român și a atitudine! poliției. Cam în momentul acela se svonește că bandiții arhiereului grec au omorît un bulgar. In tîrgul de vite care e la marginea orașului s’au încăerat un Bulgar cu un altul tot bulgar de origină, însă în solda arhiereului grec. Bulgarul fiind lovit cu o piatră la cap, acesta a făcut uz de revolverul său rănind pe agresor cu două gloanțe la mâini. Pe când însă luase fuga, un grec T izbește cu o piatră la tâmplă așa de tare încât bulgarul a căzut jos, rănit foarte grav. Derbedeii arhiereului și ceilalți agenți ai propagandei grecești, după isprăvile din ziua aceasta s’au strîns la mitropolie spre a protesta în contra românilor. Se zice că deja îndrăznețul arhiereu a și remis o notă Valiului în acest sens, făcând vinovat pe preotul român în contra căruia s’a năpustit întreaga armată de vagabonzi, întreținută cu spesele fanarului’. Spre seară târziu, mai mulți agenți de poliție au venit la locuința lui popa Teodor ca să’l invite să se ducă la autoritate spre a i se lua un interogatoriu cu privire la tragerea focului de revolver. Preotul însă n’a voit să se ducă spunând că-i bolnav în urma loviturilor ce-a primit de la agenți de poliție și de la agenții arhiereului. Impresia ce-a produs asupra reprezentanților marilor puteri această sălbatică agresiune a agenților arhiereului grec pare a fi cu totul nefavorabilă grecilor. Cu toate acestea autoritățile continuă a favoriza mișcarea banditească a cetelor arhiereului grec. paria. Treici feminine Diamante și rubine arti ficiale D. C. W. Burton, din Cambridge (Anglia), a încercat fabricarea diamantului printrun procedeu amintind pe acela pe care 'l pusese în practică acum vr'o 40 aici învățatul francez Henri Moissan.Acesta din urmă așeza în cuptorul electric fer și o bucată de zahăr, care reprezintă, ca și cărbunele, una din formele carbonului. La o temperatură de 3000 grade, acel carbon se lichefia în finul massei metalice în fuziune ce era aruncată atunci în apă rece. Prin răcirea bruscă se producea o contractare și o presiune colosală care pricinuiau cristalizarea carbonului în părticele microscopice de diamant. D. Burton operează cu un alragiu de plumb și de calciu ce trebue să cuprindă carbon sub formă de curbură, iar cristalele de diamant, pe care pretinde că le-a căpătat astfel, sunt de asemenea foarte mici. Să amintim, cu acest prilej, că rubinele artificiale sau rubinele reconstituite, atât de îmbelșugate azi la giuvaergiii parisiene, se obțin prin topirea prafului de rubin natural. Nu-i deci nici o asemănare de făcut între această industrie și problema prefacerei unei bucățele de zahăr in diamant. sima. -pașa! Pissarelismi și im pp ©|aplm!!@ lai — Vezi ilustrația — Ilustrația noastră de astăzi reprezintă un plan al orașului Petersburg, capitala imperiului rusesc, împreună cu împrejurimile sale. ____ ...—wt- *■" Intuita In Rusia " Cum s’a semnat Constituția Ziarele engleze publică amănunte interesante asupra stărei sufletești a țarului și asupra motivelor care l-au împins a acorda constituția. Nicolae al II-lea—spun știrile din Petersburg — pare îmbătrinit cu 10 ani; neliniștea ultimelor zile grozave e întipărită pe fața lui. In unele momente elare înfățișarea unui bolnav. De îndată ce a izbucnit greva impie gaților de la căile ferate, de Wittel —care fusese informat de tratativele făcute și de înțelegerea in Icheiată de greviști cu «Solus Sol jusor» (Liga Ligilor) și cu toate celelalte asociații de lucrători și de profesioniști—întrevăzu marea primejdie a oricărei întârzieri puse in a se adera la cererile poporului. Contele Witte se duse imediat la împărat și-l înștiința de gravitatea situației. Țarul, auzind că era absolut necesar să promulge imediat constituția, răspunse, simplu : — Mă vom gindi. De Witte, care se temea de nehotăririle țarului și de precipitarea evenimentelor, îi spuse atunci pe față : — Sire, fiecare oră de intirziere e plină de primejdii incalculabile. Maestatea Voastră, prin manifestul din Februarie, a indicat poporului calea libertăței, calea aceasta treime urmată repede pentru scăparea și mărirea imperiului. Maestatea Voastră, dând ascultare dorințelor supușilor săi, va avea recunoștința lor și o glorie ca a lui Petru cel mare și a țarului liberator. Nicolae al II-lea fu mișcat de cuvintele contelui Witte și ii congedie, asigurându-l că a doua zi va da aprobarea lui proiectului de reforme care ’i fusese prezintat de Witte citeva zile după sosirea lui la Petersburg. Witte, care stătuse cinci ore cu imperatul — aceasta s’a intîmplat Vineri , d eși din palatul de la Peterhoff plină de bucurie. Peste o jumătate de oră împăratul primea pe fostul ministru Goremkin, care încercă să clintească pe suveran, spunându-i că numai o politică de represiune ca a lui Piehre, însoțită de câteva mici concesiuni, ar fi fost îndestulătoare să înăbușe revoluția. Țarul rămase îndoios și a doua zi avu o nouă întrevedere cu Witte, în care s-a hotărât definitiv constituția. Țarul vroia totuși să aștepte aniversarea suitei lui pe tron spre a o promulga. Evenimentele însă se precipitară : la mișcarea poporului se adaose ruperea tratativelor pentru împrumut, nemulțumirea crescândă printre soldați, sporirea mișcare! în favoarea republicei, sforțarea imensă a întregului popor spre a eși din criza teribilă în care se găsea și atunci țarul nu mai ezită și semnă manifestul imperial. Se zice că semnarea s-a făcut în prezența tuturor miniștrilor și că Nicolae al II-lea, adresându-se lui Witte i-ar fi spus : „ Nu țineam la puterile mele de autocrat decât pentru binele ce putea rezulta pentru poporul meu. Având motive să cred acum că ele nu mai sunt in folosul poporului rus, le abdic în parte. Fără să adauge un cuvînt, împăratul își făcu semnul crucei, luă condeiul și semnă. Democrații ruși și Constituția Profesorul Petru Starne, directorul revistei rusești Osvobojdenie ce apare la Paris, a declarat următoarele unui ziarist parizian: «Ziua de 30 Octombrie, a fost o zi istorică, pentru că de Luni autocrația rusă a încetat de a mai exista. «Pentru mine, făgăduelile țarului sunt din cele mai serioase și ar fi copilăresc să li se conteste importanța. «Proclamând că nici o lege nu va putea fi aprobată fără consimțimîntul Dumei, Nicolae al II-lea a aderat la însuși principiul constituționalizmului monarhic. «In momentul de față este vorba pentru noi mai cu seamă de a ști până la ce grad va fi întins votul electoral, și principala sarcină a noastră, a democraților, va fi aceea de a obține votul universal, care este condiția naturală a pacificărei imperiului. «Votul universal va avea rezultate rodnice, și mai cu seamă pe acele de a pune capăt agitației agrare, căci acum este un mister a se ști ce vor țăranii, căci ei nu vor cere numai libertatea politică ci jos ar fi și alte îmbunătățiri economice, vor vroi împărțirea unor păminturi și este deci de mare nevoe ca revendicările lor să ia un caracter legal. «Se mai prezintă apoi » altă chestiune gravă, aceea a autonomiei naționalităților. Manifestul nu face aluzie la aceasta, dar nu cred că chiar guvernul să poată evita de a face concesiuni precise Poloniei și celorlalte țări supuse, pentru că cererile naționaliste ale oarecăror provincii constitue după părerea mea, un argument mai mult in favoarea unei mai largi întinderi a drepturilor politice». Speranțele contelui Witte Un amic intim al contelui Witte (ar putea fi chiar contele Witte în persoană) a făcut zilele trecute următoarea declarație corespondentului ziarului «Le Temps» : «Contele Witte are cea mai mare încredere în izbînda bunului simț și tactului politic propriu rușilor. «Liniștea de la Moscova, manifestările de bucurie din provincie, îi dau bune speranțe. «Marea majoritate a națiunei, a spus Witte, va înțelege necesitatea de a avea răbdare ; revoluționarii cer o adunare constituantă sub amenințarea de a continua greva generală ; dar aceste amenințări se pot ele realiza ? «Desigur că lucrătorii nu vor putea sta multă vreme fără resurse, și este deci logic a crede că greva va înceta în curând. «Eu mai contez, a continuat Witte, pe liniștea ce va urma ca efect al concesiunei fundamentale acordată în ce privește posibilele îmbunătățiri ale Dumei. «Și această Dumă, a exclamat Witte, nu e oare aceiași Constituantă cerută de popor ?» Corespondentul a Întrebat apoi pe intervievat dacă poporul va avea intr’adevăr răbdarea pe care o speră guvernul, la care el a răspuns : «Nu cred, ba chiar v’ași spune că sunt foarte descurajat. «Noi am ajuns prea târziu, și simțim că ne rămâne numai speranța de a conduce la capăt opera începută, numai speranța , dar ne lipsește siguranța. Lucrăm în întuneric». XMI IdIZM &337A Pomul schimbat din loc mereu, nu are niciodată fructe. BUTII DANAIDELOR Citind ziarele din Europa, ar părea că revoluțiunea în Rusia face pași gigantici. Un ziar socialist din Roma ajungea până acolo incât scria ca numai «poporul cel ce reînoește istoria rusă, ci este proletariatul. Ei bine, îmi pare rău pentru presa din occident și pentru ziarele socialiste, dar revoluțiunea în Rusia nu există încă și nu va avea loc cel puțin încă o bucată de vreme. Ei concep revoluțiunea ca o organizațiune de forțe populare, îndreptate contra unui sistem sau contra unei persoane ; pricep, deci, revoluțiunea engleză, cea franceză, cea italiană la 43 până la 60, aceea a milanezilor, «a celor cinci zile» în contra austriacilor, aceea a sicilienilor, a «Vesprelor» contra francezilor ; dar aceasta rusă nu o mai înțeleg. Ea nu mai e o revoluțiune, ea este o oftică revoluționară , va incepe poate a fi istorică, dar până acum nu a fost decât un isolat și sterp episod. Suntem incă în plin nihilism clasic : atmosferă călduroasă fără lumină, ațâțare supremă fără vlagă,, nisip care arde ca cel din deșert în sterilitate. Dacă poporul rus nu a făcut o revoluțiune după Mukden pe când rezervele erau mobilizate pentru un războiu pe care-1 repugna o națiune întreagă, trupele eșitați și marinarii s’au făcut stăpâni pe un cuirasat, e prea probabil că nu o vor mai face nici o dată. Desigur nu se va mai face până când nu se va fi format in popor o adevărată conștiință revoluționară. Această conștiință revoluționară azi lipsește cu tot dinadinsul, pe când forțele materiale ale inimicului sunt prea numeroase . Revoluționarii ruși și poloni sunt toți ca marinarii «Potemkinului» cari, după ce au îndeplinit actul cel mai îndrăzneț din câte s’au pomenit în istoria tuturor revoluționarilor, după ce au avut cel mai uman și mai Îngrijit tratament din partea poporului și guvernului român, așteaptă în adâncul inimei lor de a se reîntoarce acasă cu iertarea țarului. In Rusia, in Polonia, nu există un adevărat partid revoluționar : sunt numai mici mănunchiuri de oameni de acțiune, intr’o comuniune greșită între ei, cari, prin violență sau sugestiune, ajung câte o dată să se tragă în dosul masselor, într’o clipă de beție impetuoasă care se stinge cu’aceeași spontaneitate cu care se aprinsese. Pentru protagoniști este o butie a Danaidelor de umplut: când pare mai plină, atunci este mai goală. Deșertăciunea acestei osteneli, concentrațîunea tuturor energiilor într’un sterp focar interior, disperațiunea de ori-ce noroc viitor, adaptarea la pericolul iminent, totdeauna, aceasta duce la o agonie morală care, chiar și într’un temperament care nu e cel slav,—adică înclinat spre fanatism și lipsit de simțul realităței,—trebue fatalmente să se rezolve într’o determinațiune violentă. Este cazul lui Kapstinak, ultimul condamnat la moarte de tribunalul din Varșovia. El a fost surprins pe când tipărea, împreună cu tovarășul său Gusman, niște proclamațiuni revoluționare, într’o tipografie clandestină. Fatalitatea a fost mai tare decât voința sa. Dibuit noaptea, în întunerec, intr’un fel de cursă, in fundul unei coupe-gorge, el reuși cu revolverul, cu pumnalul, cu unghiile și cu dinții să doboare zece soldați și să ucidă cinci. Această disperată rezistență seamănă mult cu o sinucidere. Dacă Kapstinak nu ar fi îndeplinit acest memorabil măcel, ar fi fost trimis în Siberia ceea ce ar fi fost, apoi, acel chin pe cari toți îl cred . Siberia de azi" numai e pământul morților lui Dostoievski ; nu mai piere cineva acolo de oboseală și de muncă înainte de a ajunge acolo, de când transiberianul , în orașe și in sate cari înfloresc dealungul faimosului drum de fer, mulți paznici negustori, cari surîd încasărilor zilnice, îndărătul tejghelei, sunt vechi ocnași, cari și-au scontat pedeapsa... ’Kapstinak insa a fost condamnat la moarte. Kapstinak nu era nici impulsiv : era un polonez din Posnania, liniștit și flegmatic ca un neamț, și stăpân absolut pe nervii săi,dar el nu se mai putea svârcoli în deșert, de a blestema zadarnic contra societăței care apasă pe cei umili și contra umilitor cărora nu le pasă de a fi mântuiți, de a-șî sătura propria existență de ură’ contra celor asupriți și de dispreț al victimelor. Viața’ îl apăsa și el a voit să o facă să sfirșească o dată pentru totd’auna. Fiind-că între revoluționarul occidental și, cel rus, e această diferență, că primul e un optimist și cel l’alt e un pesimist, primul ajunge câte o dată la distrucțiune, cel dai douilea ajunge aproape tot d’auna la sinucidere. 28 mk GULI STORS ROMAN SENZAȚIONAL ’ i ' ' '-‘v ■i.'" ' . ' . — L, ‘ club ? N lumea se ocupa numai de călărie la clubul de equitație, de agricultură la clubul agricol, sau de sport la al nostru. Un club e o casă de joc autorizată, fiindcă acolo nu joacă decât oameni cari se cunosc. — Ei bine? — Ei bine, când unul din jucători perde, ajunge turbat. Cu cât are mai mult ghinion, cu atât mai mult vrea să recâștige sumele perdute. Vine clipa când nu mai are para chioară, insă, fiindcă nu se datorie, și fiind...u au birul ne- i dacă humut !, cu o 5—10 r asta ------ ... piuuuca mult. — 5—10% pe zi!.. prostule!.. înțelegi! împrumuturile fiind oprite de poliție, ele n’ați dispărut, firește,’ dar costă mai mult pe împrumutători! Fiorimona se dădu înapoi speriat, pe când Badiche rînea cu rîsul sincer al șiretului care a izbutit. El era încântat că-și uimește camaradul. — Așa că una peste alta câștig, zise el, 50-60 mii pe an. — împrumutând! — împrumutând !.. La dispoziția ta, amice... Pentru un camarad cu tine, voi scădea chiar dobânda. — Nu, mulțumesc! Acuma am bani. — Adevărat! Ai bani și nu cauți să-ți îndoești, să-ți întreești, să-ți înzecești capitalul ? — Guin ? — Jucând, drace! — Apoi nu știm — Asta se învață ușor. — N’am jucat niciodată. — O să-ți da și e fi ajutor. Uite ! Va începe partida la club. Te vom introduce și vei vedea ce ușor e. Un sfert de ceas după aceasta, Florimond se afla în salonul clubului de Sport. Orbit, fascinat, îmbătat de vorbele lui Badiche, de zornăitul aurului la lumina policandrelor, de luxul acelor saloane, el se apropiase de una din mese. Casierul fusese șiret amestecându-se în jocul lui Florimond. Acesta câștigase. El împărțise câștigul cu Badiche și plecase foarte vesel. Din nefericire, ca și Desroches, el se întorsese, și ghinionul nu întârzia a-l prigoni, și în așa grad încât ajunsese legendar la club. De îndată ce el ponta o piesă de 5 franci pe un tablou, cei șireți ’și retrăgeau bani. Partida era desigur câștigată de bancher. Iar când actorul nu juca, ei mariau miza. Cercul sportului înghițise cea mai mare parte a slabelor resurse ale sărmanului actor. Florimond, care se oprise la câțiva pași de fațada tripoului, revedea, retrăia toate acele scenă. El câștigase totuși câteodată —rar, ce e drept — dar într’o zi mai ales, aceea în care fusese introdus de Badiche. De ce nu ’și-ar încerca azi norocul? Acea sută de franci ce-i trebuia, erau de ajuns câteva lovituri fericite spre a o avea. Norocul ’i datora această revanșă. De altminteri, întrebuințarea ce voia s’o dea banilor era prea sfîntă ca el să poată pierde. Va câștiga la sigur. Acele 5 piese de aur le auzia deja sunând în buzunarul seu. Și copilul seu, îngerașul lui, va avea cele ce pentru cari ar fi făcut totul spre a-i le procura : un giulgiu, o cruce, flori Florimond intră pe poartă. Trecu prin saloane, unde mai nimeni nu se uită la el, căci nu mai dăduse de mult pe acolo. Sala de joc era tixită. Masa era înconjurată de un întreit șir de curioși și cartofori. Actorul strinse câteva mâini ce i se întinseră și schimbă câteva salutări banale. El era prost îmbrăcat, dar lumina gazului mai ascundea țosăturile hainelor sale. El străbătu printre curioși și se uită. Robert Desroches era bancherul. Perdea. — Bun, ’și zise Florimond, sosesc la timp. El așteptă ca unul din pontatori să fi câștigat odată și jucă o singură dată cei 20 fi. ai săi. Inima ’i batea să-i rupă pieptul... Tâmplele T erau drobonite de sudoare. — Oh!... voi câștiga!... voi câștiga !... murmură el. — None, zise pontatorul. Florimond nu se mișcă. Era atât de emoționat, încât părea paralizat. Piesa sa de aur se îndoi. El lăsă totul pe masă. — Șease, anunță jucătorul care ținea cărțile. — Baccara ! zise bancherul aruncând pe ale sale. Crupierul plăti. Florimond avea 80 franci. El retrase trei poli și nu lăsă decât unul pe masă. Va câștiga iar și-și va avea suta de franci. Atât ceruse el norocului. Ar fi socotit ca un sacrilegiu să ambiționeze mai mult. Florimond nu mai era mișcat. Simțea într’visul convingerea, siguranța de a câștiga . El privea jocul cu ochiul aproape nepăsător al omului sigur de mai înainte de rezultat. — None! zise bancherul. Un fior trecu prin corpul nefericitului. Asta nu era cu putință. Jucătorul va avea și el nouă și se va reîncepe. — Opt! declară pontatorul:, Lopățica, crupierului luă aA4 rul, jetoanele și bancnotele grădite pe masa verde, și în cest torent cei 20 franci’ai a torului. — Haide, o lovitură Indre fineață, se gândi acesta din urmă. El puse jos două piese in aur. — Câștig ! își zise el. Atunci am patru piese. Cu aceea care îmi rămâne, am suta de franci. IV( urma)