Universul, octombrie 1905 (Anul 23, nr. 269-299)

1905-10-24 / nr. 292

4. *w Orașul Petersburg și împrejurimile lui.—(Vezi explicația) $IE3S!!^E5WEBB^‘ E Calendar pe anul 1­905 Ortodox Duminecă, 23 Octombrie.— A­­postolul Iacov fratele Dom­nului Catolic Duminecă, 5 Noembrie.-Emeric Soarele răsare 7.01, apune 4.58 ...............­ București, 23 Octombrie, Il BilORIUL cântărețilo­r bisericești Am relatat la timp despre întrunirea cîntăreților biseri­cești din Capitală, în care s’a admis un memoriu, alcătuit de o comisiune specială și a­­dresat I. P. S. mitropolitului primat și d-lu­ ministru al cultelor, privitor la situațiu­­nea morală și materială a a­­cestor slujitori ai bisericei și la mijloacele de îndreptare. Memoriul, pe care l’am pri­mit zilele astea, amintește mai întâi marea considerațiune de care se bucurau în vechime cântăreții și arată apoi conti­nua scădere a pozițiunii lor, atât din punctul de vedere moral cât și din cel material, de la secularizarea averilor mănăstirești încoace. Trei su­nt, după autorii me­moriului, cauzele relei stări la care au ajuns cântăreții. Prima cauză e lipsa de școli sistematice pentru pregătirea cântăreților. A doua este sta­rea materială a cântăreților care a mers din ce în ce re­gresând : de unde înainte de legea din 1893, cântăreții de la strana mare din București și Iași aveau 1200 lei anual, cei de la strana mică 888 lei iar paraclisierii 420 lei, plus oare­cari venituri de la dis­curi, vizite și servicii parti­culare, după legea din 1893 cântăreții de la orașe au 50 lei lunar, paracliserii 30 lei iar cei de la sate 11 lei lu­nar. A treia cauză e descon­siderarea cântărilor biseri­cești. Rezumând această primă parte a lucrării lor, autorii memoriului conchid că cân­tăreții se găsesc într’o stare de decadență extremă atât din punctul de vedere moral cât și material și că din a­­ceastă cauză dragostea de bi­serică s’a împuținat din ce în ce mai mult. Mijloacele propuse pentru îndreptarea acestei stări de­căzute, sunt următoarele : 1) Să se readucă salariul cântăreților și paracliserilor la cel anterior legei din 1893 ; să li se recunoască dreptul de gradație la 10 și 20 ani de serviciu și să li se facă reți­neri pentru pensii, fixând e­­tatea de 60 ani pentru eșirea la pensie. 2) Să se înființeze școli pu­blice de muzică bisericească la fie­care episcopie, iar în București o școală superioară. 3) Să se acorde absolven­ților acestor școale reducerea termenului de serviciu mili­tar ; să nu mai poată ocupa pe viitor postul de cântăreți de­cât absolvenții școalelor de muzică bisericească. 4) Să se legifereze ca în locul taxei de o pătrime din venit prevăzută de art. 104 al legii actuale, cântăreții să beneficieze de venitul de la mir, desființându-se discurile, ce nu mai corespund cu ce­rințele timpului. 5) Să se precizeze prin lege taxele ce urmează a se plăti cântăreților pentru serviciile particulare. 6) Numirea cântăreților să nu se mai facă prin simpla recomandare a parohului, ci în urma unui examen de ca­pacitate înaintea unei comi­­siuni. Pedepsele timporale sau a­­lungarea din serviciu să se facă în urma judecăței con­­sistoriului. De­sigur că cei în drept vor lua în considerare me­moriul cântăreților. Mit Macedonia (Corsip. particulară a ziarului „Universul“) Monastir (Bitolia), 17 Octombrie. O agresiune sălbaticii Eri, pe la orele patru, preo­tul român Theodor, plecând de la biserică spre casă, a că­zut într’una din cursele pe cari organele mercenare ale arhie­reului grec i-se pregăteau­ mai de mult. Grație prezenței sale de spirit și oiifagiului cu care s-a luptat, a putut să scape cu viață din pericolul prin care a trecut. Eșind din biserică, preotul român a fost urmărit de la distanță de spionii arhiereului grec. Când a ajuns în strada din fața caselor d-rului Pu­te­rea, bandiții arhiereului grec, care erau ascunși in cafenelele din strada Sultanie, au azm­u­­țit o ceată de copii in contra lui ca să provoace conflictul. Cei douî­ oameni de care era însoțit preotul, luând la goană pe copii, îndată o ceată de vre-o zece vagabonzi și-a fă­cut apariția și a început a în­conjura victima, cu intenția de-a T împinge într’o poartă deschisă unde” să poată opera în liniște. Scopul lor, după câte svo­­nesc chiar oamenii arhiereului grec, era ca sătuntă barba lui popa Teodor, pusă de mult la preț de prelatul fanariot. Numărul agresorilor crescând din ce în ce mai mult, iar u­­nul din aceștia apucând pe piept de gât, pe când alții pu­seseră mâna pe cei două păzi­tori care însoțeau pe popa Teo­dor,la strigătul lor scoateți foar­­fecile, victima a făcut o sfor­țare desperată și a scăpat din mâinile lor. In situația aceasta critică, preotul a strigat din toate pu­terile sale chemând poliția în ajutor, care însă nu se vedea de nicăiri. Atunci, ajuns la des­perare, a scos revolverul și a tras un foc în aer. La detunătura puternică a armei, agenții poliției, cari nu erau departe de la locul con­flictului, își făcură apariția și începură să împrăștie publicul. In loc însă de a pune mâna pe agresori, cari nu se sinchisiră de loc de prezența lor, ei se puseră să caute în buzunarele păzitorilor preotului Theodor, pe când alții târați pe preot și căutați să-i zmulgă arma. Preotul, cu potcapul într’o mână, înaintând prin rîndurile polițiștilor, a cetei de derbedei și a imbulzelor curioșilor, care alergau din toate părțile, a a­­juns în strada largă, în fața farmaciei d-lui Scodranu. Aci a făcut apel la români ca să-i dea ajutor, dintre aceștia însă, în momentul acela, nu se gă­seau de­cât foarte puțini. Detunătura revolverului fiind auzită la depărtare, cetele de derbedei plătiți de arhiereul grec alergau din toate părțile, iar polițiștii și agenții secreți ai poliției cochetaț­­e cu acești indivizi, pe când alții căutau să smulgă revolverul preotu­lui, care însă a reușit să fie stăpân pe el. In acel moment a eșit con­sulul francez, care locuește a­­lăturea de farmacia d-lui Sco­dranu. D-rul Trifon, care era prezent, atrăgând atențiunea consulului francez asupra ati­tudinea poliției, s’a repezit spre preot și luându-l de mână l-a cond­us în farmacia d-lui Sco­dranu, unde au intrat și câți­va agenți d­e-ai poliției. La între­barea lor dacă preotul a tras cu revolverul, acesta le-a adre­sat cuvinte aspre despre pur­tarea agenților siguranței pu­blice, care voiau să-i ducă la secție. D-rul Trifon simțind intenția polițiștilor, a sfătuit pe preot să intre în casa d-lui Pineta, dragoman al consulatului ita­lian, care locuește deasupra farmaciei d-l­ui Scodranu. Cu această ocazie s’a dovedit până unde e de conivență po­liția cu agitatorii plătiți de con­sulul și arhiereul grec. Un po­lițist bulgar și vre-o douî aici numai, și-au­ făcut datoria și lor se datorește mai mult scă­parea preotului român de furia bandiților greci. In stradă staționa un public numeros, iar cetele de derbedei înarmați circulari sfidând pe români sub ochii poliției. Con­sulul român, anunțat de cele întâmplate, s’a dus de două ori la Val­ul, de unde s’a întors acasă la d. Piieta unde se afla preotul Teodor. Zvonindu-se în oraș că grecii au omorît pe preotul Theodor, o mișcare neobicinuită era în strada Mare, venind lumea de la depărtări după infor­ațiuni. Toți consulii puterilor strei­ne s’au întrunit la consulul francez, unde au­ conferit asu­pra cazului cu preotul român și a atitudine! poliției. Cam în momentul acela se svonește că bandiții arhiereu­lui grec au omorît un bulgar. In tîrgul de vite care e la mar­ginea orașului s’au încăerat un Bulgar cu un altul tot bulgar de origină, însă în solda arhie­reului grec. Bulgarul fiind lo­vit cu o piatră la cap, acesta a făcut uz de revolverul său rănind pe agresor cu două gloanțe la mâini. Pe când însă luase fuga, un grec T izbește cu o piatră la tâmplă așa de tare în­cât bulgarul a căzut jos, rănit foarte grav. Derbedeii arhiereului și cei­­l­alți agenți ai propagandei gre­cești, după isprăvile din ziua aceasta s’au strîns la mitro­polie spre a protesta în contra românilor. Se zice că deja îndrăznețul arhiereu a și remis o notă Va­­liului în acest sens, făcând vi­novat pe preotul român în contra căruia s’a năpustit în­treaga armată de vagabonzi, întreținută cu spesele fana­rului’. Spre seară târziu­, mai mulți agenți­ de poliție au­ venit la locuința lui popa Teodor ca să’l invite să se ducă la autoritate spre a i se lua un interogatoriu cu privire la tragerea focului de revolver. Preotul însă n’a voit să se ducă spunând că-i bolnav în urma loviturilor ce-a primit de la agenți de poliție și de la a­­genții arhiereului. Impresia ce-a produs asupra reprezentanților marilor puteri această sălbatică agresiune a agenților arhiereului grec pare a fi cu totul nefavorabilă gre­cilor. Cu toate acestea autori­tățile continuă a favoriza miș­carea banditească a cetelor ar­hiereului grec. paria. Treici feminine Diamante și rubine arti­­ ficiale D. C. W. Burton, din Cambridge (Anglia), a încercat fabricarea­ dia­mantului printrun procedeu a­­mintind pe acela pe care 'l pusese în practică acum vr'o 40 aici în­vățatul francez Henri Moissan.­­Acesta din urmă așeza în cup­torul electric fer și o bucată de zahăr, care reprezintă, ca și căr­bunele, una din formele carbonu­lui. La o temperatură de 3000 grade, acel carbon se lichefia în finul massei metalice în fuziune ce era aruncată atunci în apă rece. Prin răcirea bruscă se producea o contractare și o presiune colosală care pricinuiau cristalizarea car­bonului în părticele microscopice de diamant. D. Burton operează cu un alra­­giu de plumb și de calciu ce tre­­bue să cuprindă carbon sub formă de curbură, iar cristalele de dia­mant, pe care pretinde că le-a că­pătat ast­fel, sunt de asemenea foarte mici. Să amintim, cu acest prilej, că rubinele artificiale sau rubinele reconstituite, atât de îmbelșugate azi la giuvaergiii parisiene, se ob­țin prin topirea prafului de rubin natural. Nu-i deci nici o asemănare de făcut între această industrie și problema prefacerei unei bucățele de zahăr in diamant. sima. -pașa! Pissarelism­i și im­ pp ©|aplm!!@ lai — Vezi ilustrația — Ilustrația noastră de astă­zi re­prezintă un plan al orașului Pe­tersburg, capitala imperiului ru­sesc, împreună cu împrejurimile sale. ____ ...—w­t- *■" Intuita In Rusia " Cum s’a semnat Constituția Ziarele engleze publică amă­nunte interesante asupra stărei sufletești a țarului și asupra mo­tivelor care l-au împins a acorda constituția. Nicolae al II-lea—spun știrile din Petersburg — pare îm­­bătrinit cu 10 ani; neliniștea ul­timelor zile grozave e întipărită pe fața lui. In unele momente el­­­are înfățișarea unui bolnav. De­­ îndată ce a izbucnit greva impie­­­ gaților de la căile ferate, de Witte­l —care fusese informat de tratati­­­­vele făcute și de înțelegerea in­ I­cheiată de greviști cu «Solus So­­l jusor» (Liga Ligilor) și cu toate­­ cele­l­alte asociații de­ lucrători și de profesioniști—întrevăzu marea primejdie a­­ ori­cărei întârzieri puse in a se adera la cererile po­porului. Contele Witte se duse imediat la împărat și-l înștiința de gravi­­­­tatea situației. Țarul, auzind că era absolut­­ necesar să promulge imediat con­stituția, răspunse, simplu : — Mă vom­ gindi. De Witte, care se temea de ne­­hotăririle țarului și de precipita­rea evenimentelor, îi spuse atunci pe față : — Sire, fie­care oră de intir­­ziere e plină de primejdii incal­culabile. Maestatea Voastră, prin manifestul din Februarie, a indi­cat poporului calea libertăței, ca­­­lea aceasta treime urmată repede pentru scăparea și mărirea impe­riului. Maestatea Voastră, dând ascultare dorințelor supușilor săi, va avea recunoștința lor și o glo­rie ca a lui Petru cel mare și a țarului liberator. Nicolae al II-lea fu mișcat de cuvintele contelui Witte și ii con­­gedie, asigurându-l că a­ doua zi va da aprobarea lui proiectului de reforme care ’i fusese prezin­­tat de Witte cite­va zile după so­sirea lui la Petersburg. Witte, care stătuse cinci ore cu impera­tul — aceasta s’a intîmplat Vineri , d eși din palatul de la Peterhof­f plină de bucurie.­­ Peste o jumătate de oră împă­ratul primea pe fostul ministru Goremkin, care încercă să clin­tească pe suveran, spunându-i că numai o politică de represiune ca a lui Piehre, însoțită de câte­va mici concesiuni, ar fi fost îndes­tulătoare să înăbușe revoluția. Țarul rămase îndoios și a doua zi avu o nouă întrevedere cu Witte, în care s-a hotărât definitiv con­stituția. Țarul vroia totuși să aș­tepte aniversarea suitei lui pe tron spre a o promulga. Evenimentele însă se precipi­tară : la mișcarea poporului se adaose ruperea tratativelor pentru împrumut, nemulțumirea cres­cândă printre soldați, sporirea mișcare! în favoarea republicei, sforțarea imensă a întregului po­por spre a eși din criza teribilă în care se găsea și atunci țarul nu mai ezită și semnă manifestul imperial. Se zice că semnarea s-a făcut în prezența tuturor miniștrilor și că Nicolae al II-lea, adresându-se lui Witte i-ar fi spus : „ Nu țineam la puterile mele de autocrat de­cât pentru binele ce putea rezulta pentru poporul meu. Având motive să cred acum că ele nu mai sunt in folosul po­porului rus, le abdic în parte. Fără să adauge un cuvînt, îm­păratul își făcu semnul crucei, luă condeiul­ și semnă. Democrații ruși­ și Consti­tuția Profesorul Petru Starne, direc­torul revistei rusești Osvobojd­enie ce apare la Paris, a declarat ur­mătoarele unui ziarist parizian: «Ziua de 30 Octombrie, a fost o zi istorică, pentru că de Luni au­tocrația rusă a încetat de a mai exista. «Pentru mine, făgăduelile țaru­lui sunt din cele mai serioase și ar fi copilăresc să li se conteste importanța. «Proclamând că nici o lege nu va putea fi aprobată fără consim­­țim­întul Dumei, Nicolae al II-lea a aderat la însuși principiul con­­stituționalizmului monarh­ic. «In momentul de față este vorba pentru noi mai cu seamă de a ști până la ce grad va fi întins vo­tul electoral, și principala sarcină a noastră, a democraților, va fi aceea de a obține votul universal, care este condiția naturală a pa­­cificărei imperiului. «Votul universal va avea rezul­tate rodnice, și mai cu seamă pe acele de a pune capăt agitației agrare, căci acum este un mister a se ști ce vor țăranii, căci ei nu vor cere numai libertatea politică ci jos ar fi și alte îmbunătățiri economice, vor vroi împărțirea unor păminturi și este deci de mare nevoe ca revendicările lor să ia un caracter legal. «Se mai prezintă apoi » altă chestiune gravă, aceea a autono­miei naționalităților. Manifestul nu face aluzie la aceasta, dar nu cred că chiar guvernul să poată evita de a face concesiuni precise Poloniei și celor­l­alte țări supuse, pentru că cererile naționaliste ale oare­căror provincii constitue după părerea mea, un argument mai mult in favoarea unei mai largi întinderi a drepturilor politice». Speran­țele contelui Witte Un amic intim al contelui Witte (ar putea fi chiar contele Witte în persoană) a făcut zilele trecute ur­mătoarea declarație coresponden­tului ziarului «Le Temps» : «Contele Witte are cea mai mare încredere în izbînda bunului simț și tactului politic propriu rușilor. «Liniștea de la Moscova, mani­festările de bucurie din provincie, îi dau bune speranțe. «Marea majoritate a națiunei, a spus Witte, va înțelege necesita­tea de a avea răbdare ; revoluțio­narii cer o adunare constituantă sub amenințarea de a continua greva generală ; dar aceste ame­nințări se pot ele realiza ? «De­sigur că lucrătorii nu vor putea sta multă vreme fără re­surse, și este deci logic a crede că greva va înceta în curând. «Eu mai contez, a continuat Witte, pe liniștea ce va urma ca efect al concesiunei fundamentale acordată în ce privește posibilele îmbunătățiri ale Dumei. «Și această Dumă, a exclamat Witte, nu e oare aceiași Consti­tuantă cerută de popor ?» Corespondentul­­ a Întrebat apoi pe intervievat dacă poporul va a­­vea intr’adevăr răbdarea pe care o speră guvernul, la care el a răs­puns : «Nu cred, ba chiar v’ași spune că sunt foarte descurajat. «Noi am ajuns prea târziu, și simțim că ne rămâne numai spe­ranța de a conduce la capăt opera începută, numai speranța , dar ne lipsește siguranța. Lucrăm în întuneric». XMI IdIZM &33­7A Pomul schimbat din loc mereu, nu are nici­odată fructe. BUTII DANAIDELOR Citind ziarele din Europa, ar părea că revoluțiunea în Rusia face pași gigantici. Un ziar so­cialist din Roma ajungea până a­­colo in­cât scria ca nu­mai «po­porul cel ce reînoește istoria rusă, ci este proletariatul. Ei bine, îmi pare rău pentru presa din occident și pentru zia­rele socialiste, dar revoluțiunea în Rusia nu există încă și nu va­ avea loc cel puțin încă o bucată de vreme. Ei concep revoluțiunea ca o organizațiune de forțe popu­lare, îndreptate contra unui sis­tem sau­ contra unei persoane ; pricep, deci, revoluțiunea engleză, cea franceză, cea italiană la 43 până la 60, aceea a milanezilor, «a celor cinci zile» în contra aus­­triacilor, aceea a sicilienilor, a «Vesprelor» contra francezilor ; dar aceasta rusă nu o mai înțe­leg. Ea nu mai e o revoluțiune, ea este o oftică revoluționară , va incepe poate a fi istorică, dar până acum nu a fost de­cât un isolat și sterp episod. Suntem incă în plin nihilism clasic : atmosferă călduroasă fără lumină, ațâțare supremă fără vlagă,, nisip care arde ca cel din deșert în sterilitate. Dacă poporul rus nu a făcut o revoluțiune după Mukden pe când rezervele erau mobilizate pentru un războiu pe care-1 repugna o națiune întreagă, trupele eșitați și marinarii s’au făcut stăpâni pe un cuirasat, e prea probabil că nu o vor mai face nici o da­tă. De­sigur nu se va mai face până când nu se va fi format in popor o adevărată conștiință revoluțio­nară. Această conștiință revolu­ționară azi lipsește­ cu tot dina­dinsul, pe când forțele materiale ale inimicului sunt prea nume­roase . Revoluționarii ruși și po­loni sunt toți ca marinarii «Po­­temkinului» cari, după ce au în­deplinit actul cel mai îndrăzneț din câte s’au pomenit în istoria tuturor revoluționarilor, după ce au avut cel mai uman și mai În­grijit tratament din partea popo­rului și guvernului rom­ân, aș­teaptă în adâncul inimei lor de a se reîntoarce acasă cu iertarea țarului. In Rusia, in Polonia, nu există un adevărat partid revolu­­ționar : sunt numai mici mănun­chiuri de oameni de acțiune, intr’o comuniune greșită între ei, cari, prin violență sau sugestiune, a­­jung câte o dată să se tragă în dosul masselor, într’o clipă de beție impetuoasă care se stinge cu’aceeași spontaneitate cu care se aprinsese. Pentru protagoniști este o butie a Danaidelor de umplut: când pare mai plină, atunci este mai goală. Deșertăciunea acestei oste­neli, conc­entrațîunea tuturor e­­nergiilor într’un sterp focar inte­rior, disperațiunea de ori-ce noroc viitor, adaptarea la pericolul imi­nent, tot­dea­una, aceasta duce la o agonie morală care, chiar și în­­tr’un temperament care nu e cel slav,—adică înclinat spre fanatism și lipsit de simțul realităței,—tre­bue fatalmente să se rezolve într’o determinațiune violentă. Este cazul lui Kapstinak, ulti­mul condamnat la moarte de tri­bunalul din Varșovia. El a fost surprins pe când tipărea, împre­ună cu tovarășul său Gusman, niște proclamațiuni revoluționare, într’o tipografie clandestină. Fa­talitatea a­ fost mai tare de­cât voința sa. Dibuit noaptea, în în­­tunerec, intr’un fel de cursă, in fundul unei coupe-gorge, el reuși cu revolverul, cu pumnalul, cu unghiile și cu dinții să doboare zece soldați și să ucidă cinci. A­­ceastă disperată rezistență sea­mănă mult cu o sinucidere. Dacă Kapstinak nu ar fi îndepli­nit acest memorabil măcel, ar fi fost trimis în Siberia ceea ce ar fi fost, apoi, acel chin pe cari toți îl cred . Siberia de azi" numai e pământul morților lui Dosto­ievski ; nu mai piere cine­va a­­colo de oboseală și de muncă îna­inte de a ajunge acolo, de când t­­ransiberianul , în orașe și in sate cari înfloresc dealungul fai­mosului drum de fer, mulți paz­­nici negustori, cari surîd încasă­rilor zilnice, îndărătul tejghelei, sunt vechi ocnași, cari și-au scon­tat pedeapsa... ’Kapstinak insa a fost condamnat la moarte. Kapstinak nu era nici impul­siv : era un polonez din Posna­­nia, liniștit și flegmatic ca un neamț, și stăpân absolut pe ner­vii săi,­dar el nu se mai putea svârcoli în deșert, de a blestema zadarnic contra societăței care a­­pasă pe cei umili și contra umi­litor cărora nu le pasă de a fi mântuiți, de a-șî sătura propria existență de ură’ contra celor asu­priți și de dispreț al victimelor. Viața’ îl apăsa­ și el a voit să o facă să sfirșească o dată pentru tot­d’a­una. Fiind-că între revolu­ționarul occidental și, cel rus, e această diferență, că primul e un optimist și cel­ l’alt e un pesimist, primul ajunge câte o dată la dis­­trucțiune, cel dai douilea ajunge aproape tot­ d’a­una la sinucidere. 28 mk GULI STORS ROMAN SENZAȚIONAL ’ i ' ' '-‘v ■­i.'"­­ ' . ' . — L, ‘ club ? N lumea se ocupa numai de că­lărie la clubul de equitație, de agricultură la clubul agricol, sau de sport la al nostru. Un club e o casă de joc autori­zată, fiind­că acolo nu joacă de­cât oameni cari se cunosc. — Ei bine? — Ei bine, când unul din jucători perde, ajunge turbat. Cu cât are mai mult ghinion, cu atât mai mult vrea să re­câștige sumele perdute. Vine clipa când nu mai are para chioară, insă, fiind­că nu se datorie, și fiind­...­u au bi­rul ne- i dacă h­umut !, cu o 5—10 r asta ------ ... piuuuca mult. — 5—10% pe zi!.. prostule!.. înțelegi! împrumuturile fiind oprite de poliție, ele n’ați dis­părut, firește,’ dar costă mai mult pe împrumutători! Fiorimona se dădu înapoi speriat, pe când Badiche rînea cu rîsul sincer al șiretului care a izbutit. El era încântat că-și uimește camaradul. — Așa că una peste alta câștig, zise el, 50-60 mii pe an. — împrumutând! — împrumutând !.. La dis­poziția ta, amice... Pentru un camarad cu tine, voi­ scădea chiar dobânda. — Nu, mulțumesc! Acuma am bani. — Adevărat! Ai bani și nu cauți să-ți îndoești, să-ți între­­ești, să-ți înzecești capitalul ? — Guin ? — Jucând, drace! — Apoi nu știm — Asta se învață ușor. — N’am jucat nici­odată. — O să-ți da și e fi ajutor. Uite ! Va începe partida la club. Te vom­ introduce și vei vedea ce ușor e. Un sfert de ceas după a­­ceasta, Florimond se afla în salonul clubului de Sport. Orbit, fascinat, îmbătat de vorbele lui Badiche, de zornă­itul aurului la lumina poli­candrelor, de luxul acelor sa­loane, el se apropiase de una din mese. Casierul fusese șiret ame­s­­tecându-se în jocul lui Flori­mond. Acesta câștigase. El împărțise câștigul cu Ba­diche și plecase foarte vesel. Din nefericire, ca și Desro­­ches, el se întorsese, și ghini­onul nu întârzia a-l prigoni, și în așa grad în­cât ajunsese le­gendar la club. De îndată ce el ponta o piesă de 5 franci pe un tablou, cei șireți ’și retrăgeau bani. Par­tida era de­sigur câștigată de bancher. Iar când actorul nu juca, ei mariau miza. Cercul sportului înghițise cea mai mare parte a slabelor re­surse ale sărmanului actor. Florimond, care se oprise la câți­va pași de fațada tripou­lui, revedea, retrăia toate a­­cele scenă. El câștigase totuși câte­odată —rar, ce e drept — dar într’o zi mai ales, aceea în care fu­sese introdus de Badiche. De ce nu ’și-ar încerca azi norocul? Acea sută de franci ce-i tre­buia, erau de ajuns câte­va lo­vituri fericite spre a­ o avea. Norocul ’i datora această re­vanșă. De altminteri, întrebuința­rea ce voia s’o dea banilor era prea sfîntă ca el să poată pierde. Va câștiga la sigur. Acele 5 piese de aur le au­­zia deja sunând în buzunarul seu. Și copilul seu, îngerașul lui, va avea cele­ ce pentru cari ar fi făcut totul spre a-i le pro­cura : un giulgiu, o cruce, flori Florimond intră pe poartă. Trecu prin saloane, unde mai nimeni nu se uită la el, căci nu mai dăduse de mult pe a­­colo. Sala de joc era tixită. Masa era înconjurată de un întreit șir de curioși și cartofori. Actorul strinse câte­va mâini ce­ i se întinseră și schimbă câte­va salutări banale. El era prost îmbrăcat, dar lumina gazului mai ascundea țosăturile hainelor sale. El străbătu printre curioși și se uită. Robert Desroches era ban­cherul. Perdea. — Bun, ’și zise Florimond, sosesc la timp. El așteptă ca unul din pon­­tatori să fi câștigat odată și jucă o singură dată cei 20 fi. ai săi. Inima ’i batea să-i rupă piep­tul... Tâmplele T erau drobo­nite de sudoare. — Oh!... voi­ câștiga!... voi­ câștiga !... murmură el. — None, zise pontatorul. Florimond nu se mișcă. Era atât de emoționat, în­cât părea paralizat. Piesa sa de aur se îndoi. El lăsă totul pe masă. — Șease, anunță jucătorul care ținea cărțile. — Baccara ! zise bancherul aruncând pe­ ale sale. Crupierul plăti. Florimond avea 80 franci. El retrase trei poli și nu lăsă de­cât unul pe masă. Va câștiga iar și-și va avea suta de franci. Atât ceruse el norocului. Ar fi socotit ca un sacrilegiu să ambiționeze mai mult. Florimond nu mai era miș­cat. Simțea într’visul convinge­rea, siguranța de a câștiga . El privea jocul cu ochiul a­­proape nepăsător al omului si­gur de mai înainte de rezultat. — None! zise bancherul. Un fior trecu prin corpul ne­fericitului. Asta nu era cu putință. Ju­cătorul va avea și el nouă și se va reîncepe. — Opt! declară pontatorul:­, Lopățica, crupierului luă aA4 rul, jetoanele și bancnotele g­rădite pe masa verde, și în cest torent cei 20 franci’ai a torului. — Haide, o lovitură Indre fi­neață, se gândi acesta din urmă. El puse jos două piese in aur. — Câștig ! își zise el. Atunci am patru piese. Cu aceea care îmi rămâne, am suta de franci. IV( urma)

Next