Universul, iunie 1910 (Anul 28, nr. 147-176)

1910-06-01 / nr. 147

VEDERI DIN ȚARA.­Biserica Sf. Ioan din Piatra-Neamț Biserica Sf. Ioan, zisă și Domnească, este fondată de Ștefan­ cel-Mare la anul 1431. In curtea bisericei e un turn foarte vechi si care servește de observator Calendar pe anuul S010 Ortodox Luni, 31 Mai. — Apostolul Ermic (încep Moșii) Catolic Luni, 13 Iunie. — Tobias Râs. Soarelui 4.32 Ap. Soarelui 7.58 „Universul“ are urmă­toarele Unii telefonice : Administrația.......................................6/62 Redacția............................................12/88 Străinătatea..........................................20/56 ■ ■aBSBBH BD­­ ®-» <£> ----­ București, 31 Mai. AYTRECERE, mi­n Efauwfg Tot ce este privitor la viața satelor trebue să ne cheme a­­tenția și interesarea deosebită. Mai ales îmbucurător este, când vedem lucrând în armonie, pe acest teren, pe conducătorii și fruntașii diferitelor ramuri de activitate din comunele rurale, căci un adevărat progres, sănă­tos și trainic, numai dintr’o ast­fel de conlucrare va putea să rezulte. In comuna Luciu, din județul Buzău, s’au pus nu de mult te­meliile unei societăți pentru lu­minarea țăriinimei, prin citiri, șezători instructive, etc. Au luat parte la întemeierea societății preotul, învățătorul , primarul satului, administratorul și con­tabilul moșiei proprietărești din sat. Laudă se cuvine tuturora. Cu prilejul unei serbări ce s’a dat în folosul nouei societăți, s’au arătat însă unele semne de rivalitate, cari nu trebuesc tre­cute cu vederea, cu atât mai mult cu cât se pare că asemenea porniri se ivesc prin multe din comunele noastre rurale. Este vorba de discuția de în­tâietate a Școalei asupra Biseri­cei, ori a Bisericei asupra Școa­­lei,­sau mai de-a dreptul zis , de întâietatea preotului ori a învățătorului, ca însemnătate a misiunii lor în mijlocul popo­rului. Nu se poate stărui îndeajuns asupra răului pe care îl pot fa­ce asemenea discuțiuni. Oricât ar părea de obiective la supra­față, totuși ele sfârșesc, mai cu­rând sau mai târziu, mai puțin sau mai mult, prin a face­­ să se nască zirania personală între cei doi factori de luminare și ridicare a satelor, cari trebue să fie, cari sunt, preotul și în­vățătorul. Și unii și alții, învățători și preoți, ar trebui însă să știe că întâietate, în­deobște, nu poate să existe decât întru îndeplini­rea cu mai multă sau cu mai puțină pricepere, cu mai mult sau mai puțin zel, a menirii fie­căruia. Orce învățător care își îndeplinește menirea lui la înăl­țime, e superior, în felul lui, multor și tuturor altor factori de viață și propășire obștească mai puțin pătrunși de chemarea lor,—și tot așa orce preot, în cercul lui de activitate, poate a­­tinge înălțimi la fel cu cele mai mari și mai lăudate. Superiori­tatea, cu alte cuvinte, nu stă în felul slujbei unuia sau a altuia, ci numai în felul îndeplinirii a­­celei slujbe. Cu alte cuvinte, întrecere ar trebui să vedem între unii și al­ții dintre fruntașii satelor,­ iar nu rivalitate. Nu mai ales dis­­cuțiuni asupra însemnătății me­nirea unuia sau a altuia, nu vor­be de acestea cari pot să înveni­ neze raporturile dintre dânșii, ci făptuire sănătoasă și rodnică în bine și în propășire. Acela va fi superior, care va fi în stare să realizeze o sumă mai mare de bunuri și de bu­nătăți pentru obștia în mijlocul căreia trăește, propăvăduește și muncește. Aci trebue să-și pună fiecare, și cu toții, toată ambi­ția lor,­­ lepădând departe de la dânșii orice deșertăciune. Banchetul pensionarilor — Pentru sărbătorirea d-lm Gr. Mano și a d-lui I. Th.­i­ Ion roșea, deputat al Capi­talei“ — Ieri, la orele 12 din zi, în sala de sus a restaurantului ,,La ma­iorul Mura“ s’a dat banchetul pensionarilor în onoarea d-lui Gr. Mano și a d-lui deputat I. Th. Florescu. Salonul restau­rantului era plin de numeroși pensionari civili și militari fără osebire de­ culoare politică. La sosirea d-lor Manu și Florescu, comesenii au isbucnit în aplau­ze. Președinte al banchetului e proclamat d. C. Piliu­, fost pre­fect și secretar general la justi­ție, care ia loc între d-nii Gr. Manu la dreapta, și I. Th. Flo­rescu la stânga. Președintele deschide banchetul spunând ca nu se face politică aci, ci e o simplă manifestare de dragoste a pensionarilor față de luptă­torii pentru cauza lor. O vie în­suflețire a domnit în tot timpul banchetului. Primul toast a fost ridicat de d. Filiki care închină pentru d. Manu, spunând că-i admiră că, la o vârstă atât de înaintată, desvoltă atâta activi­tate în interesul clasei funcțio­narilor și pensionarilor. Timp de 29 ani, necontând nici pun­gă nici muncă, a fost cel mai neobosit luptător pentru reven­dicarea drepturilor acestor doua clase sociale. N­­arează mulți ani fericiți și își exprimă în a­­celaș timp recunoștința către d. deputat Florescu, care a apărat în Cameră drepturile pensiona­rilor. Au mai toastat d-ni: Eliad, Veria, dr. Polyzu, dr. Baican, Păiș, Andrei Tatușescu, căpi­tan Merișanu­­ și d. maior Iaincu­­lescu care aduce elogii presii și-o mulțumește pentru apărarea caldă ce a luat-o cauzei pensio­­narilor; d. Gr. Manu face un scurt istoric al luptei pensiona­rilor, arătând izbânzile ce le-au repurtat, mulțumește pentru dragostea ce i se arată și aduce elogii d-lui deputat Florescu, colaboratorilor ce l’au secondat și presei care l’a sprijinit, iar d. Z. Th. Florescu, spune că sin­gura podoabă a tinerimei trebue să fie ținerea cuvântului și d­-sa va căuta să se țină totdeauna de cuvânt, închină și pentru presă, din partea căreia răspunde scriito­rul acestor rânduri. Printre comeseni am remar­cat pe d-niî dr. Polyzu, maior Ianculesc­u, dr. Popescu, ar. Baican, Eliade, I. Verra, Ca­­russi, Niculescu, A. Tatușescu, F. Petrescu, Gulianu, L. Șiș­­man, dr. P. Popescu, etc. Un taraf de lăutari a distrat pe comeseni în tot timpul ban­chetului care a fost plin de o vie însuflețire și s’a încheiat la orele 3 d. a., când pensionarii s’au despărțit relnoindu-și manifes­tările de dragoste față de cei două sărbătoriți. c. i. «SISMERVA» și guvernul unguresc Ciu­ra în „Viitorul“. Unde e infamia? ..Seara“ nu se astâmpără. La acuzările “Universu­lui“ că gazetele d-lnî Gr. Cantacu­­zino au obiceiu de a-i fura telegra­mele. ..Seara“ și ..Minerva“ răs­pund . E o infamie ! I se aduc probe, d­ar cele două ziare conservatoare răs­pund la fel: O infamie ! Am spus că, la ministerul de co­­merciu al Ungariei a fost adresată o petiție din partea „Minerveî" ..Sea­ra“ răspunde: E o infamie! Să ne lămurim. Curând după anarhia «Miner­veî» guvernul din­ Budapesta a o­­prit intrarea acestui ziar pe teri­toriul regatului ungar. Atunci «Mi­nerva» înaintează ministrului de comercui de acolo o petiție prin care declară că nu face politică anti-magh­iară că, di­n contră, face un serviciu guvernului ungar in­formând publicul, din România a­­supra celor­­ ce se petrec in Unga­ria.—să-î lase deci liberă trecere in Ungaria. Deține­m­.. .a­ce­astă i­n­form­ați­u­n­e de la dl Teodor Câmpianu:’ di­rectorul din Budapesta“«! »Cores­pondenței Românei», care posed­ă o copie a acelei petiții și care a ră­mas indignat văzând—după pro­pria d-sare expresie — modul ru­șinos cum «Minerva» servește in­teresele naționale. Ce să credem de atitudinea a­­cestui ziar, care, bine știind pă­catul ce i-a săvârșit, umilindu-se in fața­ unui guvern strein, decla­rând că nu are nimica­in contra ungurilor, mai are curajul să pro­nunțe cuvântul infamie ? O socoteală veche «Viitorul» întreabă: «Gând are de gând să dea foc«, teaiă d. Griguța Cantacuzino de cei 50.000 lei, pe cari i-a ridicat de la ministerul de interne, in ul­tima zi de guvernare a d-lu. G. Gr. Cantacuzino, și despre cari n’a indrăsnit să răspundă până azi nici un cuvintsc?» Adunarea generala a soci­e­taței pentru învățătura poporului român ’ Eri dimineață s’a ținut aduna­rea generală a societății pentru cultura și învățătura poporului român. S’a dat mai întâi citire rapor­tului cenzorilor relativ la ges­tiunea financiară pe anul expi­rat și s’a aprobat fără discuție dând­u-se în același timp descăr­care consiliului de gestiunea­­ sa. Se procede apoi la alegere­a membrilor în consiliul de admi­nistrație și au fost aleși: d. Pro­­copie Dumitrescu ca președinte în locul regretatului Gr. Laho­­vari, d. T. Focșăneanu a fost ales vice-președinte, iar ca mem­brii în consiliu au fost realeși d-niî: D. Hagi-Tudorachi, I. Rădulescu, Anastase Sim­u și Dumitru Boroianu. Ca secretari au fost aleși d-niî. T. Iulian și Ștefan Negu­­lescu, iar ca cenzori d-n­i­ R­ă­­dulescu-Motru, Popovici Tașcă și B. Popescu. D. Stambulescu, consilier la Curtea de casație, comunică a­­dunărea că d. Poloni, mare co­merciant din Capitală, dăruește societății prin d-sa suma de zece mii lei. P. S. Sa Nifon, episcopul Du­nărei de Jos a dăruit 1000 lei. N. T. u­fil SCRISOARE VECHE de eL. "Vla huțu­i. ....“Nu, dragul meu, nu pot fi eu profesorul pe care-l căutați, și pe care numa’ iubirea ta de prieten te face să crezi că l’ai gă­sit în mine. Acolo vă trebue un entuziast, un inspirat, care, pe lângă o nemărginită încredere în puterea cuvîntului spus din toată inima, să aibă un împe­­­șugat fond de spontaneitate și de tinerețe sufletească, pentru ca să poată împrăștia, peste ceea ce va semăna, înviorarea și căldura aceea proaspătă a pri­măverii, în care se urzește ma­rea taină a vieții.—Căci o viață nouă trebue aprinsă acolo, o în­suflețire nouă trebue să se ri­dice din acel nobil oraș al jert­fei, de unde­ au pornit atâtea idei generoase și atâția oameni aleși ai neamului nostru, a, dacă mi s’ar fi propus aceasta acum douăzeci de ani! M’am gândit mult la scrisoa­rea ta. Am cumpănit și impor­tanța, și greutățile misiunii la care, cu vorbe așa de calde și de înălțătoare, mă chemi,—am vă­zut toată frumusețea acestei ca­riere neașteptate, pe care mi-o deschizi în liniștea aceea de bi­­serică, în orașul acela sfînt care mi-i așa de drag și de care atâ­tea scumpe amintiri mă leagă ! Nu­ nu se mai poate­ înțelegi tu câtă durere e în acest cu­­vînt?... De câte o­ri nu m’am gândit în tinerețe la ceea ce-mi spui!... Apostol e orice dascăl. Dar nici unui fel de apostol nu i se deschide un câmp mai larg de cultivat și o mai mare libertate de acțiune, ca Profesorului de li­teratură română. El vorbește inimii, în graiul inimii. Un profet în toată puterea cu­vântului. El e chemat să poarte sufletul tinerimii noas­tre universitare pe culmile cele mai înalte și mai luminoase ale cugetării românești, de unde se poate vedea departe și în adân­cimile trecutului, ca și în zările viitorului nostru, — de unde se poate bine arăta și ținta de foc și calea cea dreaptă a vieții noastre. La acea dragoste fră­­țească, la acea caldă însuflețire, și sănătoasă îndrumare, de care­­mi vorbești cu-atâta drag în scrisoarea ta plină de toate ispi­tele, va trebui mereu și cu tot dinadinsul să cugete gale­ș­ul* vostru. De pe catedra facultății de litere, el va desfășura:«« tu* bice, înaintea­ însetaților de ade­văr și de frumos, comorile nepe­­ritoare ale înțelepților și visăto­rilor pe cari i-am avut în curge­rea zbuciumatei noastre vieți,­­el va fi glasul m­ângiern­­­ și­ al biruinții, și, în clipele a­­celea de înălțare sufleteas­că, va face să se simtă trăind laolaltă întreg neamul româ­nesc, chemat din toate timpurile și din toate locurile. ..Cât bine poate să aducă pa­triei lui un asemenea învăță­tor“.... zici tu. Ar trebui să­ vă gândiți însă tot așa de serios și la cât rău poate să aducă sufle­tului nostru un dascăl fără che­mare. Un tulburător ele­­ minți, în­ înțelesul cel mai rău al cu­vântului. Atâtea generații silite să bea dintr’un izvor... nesănă­tos. Cunoști tu bătrânețea tim­purie, trista bătrânețe ce se poate îmbrăgti ea de ne­catedră ? Am asistat odată, de mult, la o lecție de literatură — într’o țară străină. Profesorul, un om foarte iscusit în chițibușuri și un vorbitor de o volubilitate neîn­durată, luase­ o poezie frumoa­să, cum ar lua botanistul o floare, și, tacticos, cu multă și rece și crudă migală, o desfă­cea din toate organele, o des­­trăma vers cu vers, vorbă cu vorbă, simțind parcă o bucurie diabolică la fiecare bucățică de v­eață ce se fărâma strivită in degetele lui brutale, rânjind bi­ruitor la fiecare cuvînt ce se discolora, smuls din fraza în care-1 plantase poetul... Bietul poet! Și studenții urmăriau cu încordată­ luare-aminte peripe­țiile acelei urîte opere de dis­trugere, din care dascălul își făcea o sală. Ascultându-I —­ îmbătrâni­au... Am ieșit de-acolo ostenit și abătut, ca dintr’o sală de disec­ție. Mă gândiam la atâtea lu­cruri frumoase cari s’ar fi pu­tut lămuri din citirea acelei po­ezii, mă gândeam la farmecul pururea nou, la amestecul de vis și vieață închis cu atâta ui­mitoare măestrie în versurile a­­celea largi, sonore, cu adânci perspective de gânduri în a că­ror misterioasă lume ne place așa de mult să ne pierdem, sa trăim, să suferim și să visăm și noi alături cu poetul. Lumea lui de vrăji, cari ’ntotdeauna­ e mai bună decât a noastră !—Și-m­i era necaz pe cârcotașul acela de dascăl, pe solgăbirăul acela bru­tal care vroia să mă smulgă ele sub puterea vrăjitorului meu. Ce poate, să câștige sufletul meu di­n temnițile pedantelor clasifi­­că și... de vorbe ? Eu vreau să-mi păstrez toată credința în geniul poetului meu. Vreau să citesc o­­pera lui cu evlavie, pentru ca să pot străbate și trăi în ea, pentru ca să mă pot uita pe mi­ne, pentru ca să simt în biata mea clipă, fiorul vieții celei mari și fără de moarte. Admirația este una din for­mele bunătății și simpatiei o­­menești. Cea mai aleasă poate, fiind cea mai fecundă. Vai de tinerețea care nu știe să admi­re ! Din sufletul ei avar, uscat ca piatra, nu va răsări nimic. Ia pe copilul cel mai bine în­zestrat și fă-ți o plăcere din a-1 sâcâi la fie­care pas, bate-ți me­reu joc de bucuriile lui, de en­tuziasmul lui, strică-i toate ju­căriile și arată-i mașinăria din launtru că să-l instruești, creș­­te-i așa în răceala zeflemelelor tale și a scepticismului täü sterp, și vei da societăței un suflet în­chircit, bolnav și răü, care va împrăștia numai tristețe și an­tipatie în jurul lui. Ți-aduci aminte cum am ci­tit noi pe Eminescu ? Pe „Săr­manul Dionis“. Cum ne-a apu­cat ziua plângând...... Ți-aduci aminte ? Lacrimile noastre din noaptea aceea! Le-am fi dat noi pe­­ vreuna din fericirile pă­mântului ?... Sfinte, binecuvân­tate lacrimi! O undă­ proaspătă de vieață năștea din fie­care la­crimă. Și nimeni n’o împiedica. Sa închipui­ți, c’ar fi fost aco­lo un răutăcios care ne-ar fi stins luminarea și entuziasmul. Inchipui­ți c’am fi avut un das­căl cu sertărașe care ne-ar fi disșurubat frază cu frază pe „Sărmanul Dionis“, micșorân­­du-ne pe Eminescu, din sistem, ca să ne-arate, încă odată, cât e el de mare.... Ce s’ar fi ales de sufletele noastre ? Un profesor de bunătate și de vitejie, un profesor de sinceri­tate, de admirație și de entuzi­asm, Iată ce ne-ar trebui, ca iarba de leac, în vremea asta de tânjire, de zăpăcelă și de cri­­ticărie sterilă, în care binele și răul, frumosul și urîtul, ade­vărul și minciuna sunt privite cu același, zimbet de suficiență, cu același acru despreț al omu­lui deșert, ce nu mai crede ’n nimic și care-și închipue că, pentru el, nu mai e nimic de ’n­­vățat pe lumea asta. Ia seama, un asemenea, om poate fi o mare primejdie pen­tru sufletul neamului nostru.— și, decât să-i dai pe mână atâ­­tșa generații, mai bine să mai rămânem o toană în dulcea ig­noranță în care ne găsim­”....... ȘTIRI DIN STRĂINĂTATE — Prin poștă — — Un roman nepublicat al lui Turgenies s’a găsit între hârtiile cântăreței Paulina Viar­­dot Garcia, decedată de curând. Postul, după cum se spune, a obținut făgăduiala cântăreții­ ca acest roman să se publice la 20 de ani după moartea sa. — Curtea cu jurați din Buda­pesta a condamnat la 8 luni în­chisoare pe tipograful Steiner, pentru un articol publicat în­­tr-un ziar socialist, în care ațâ­ța spiritele contra armatei. ■— Curtea cu jurați din Tarno­­pol (Austria) a condamnat la moarte pe fata Iosefina Wal­ken, care a împușcat cu un foc de revolver pe stăpâna ei Micha­­lina Sawika. Motivul crimei a fost gelozia. — Consiliul de război din Strassburg a osândit pe locote­nentul Rast la un an închisoa­re pentru trădare. — Ziarele engleze — mai ales «Truth», de obicei bine informat, anunță că încoronarea regelui George V se va face an­ul viitor, la începutul lunei Iunie. WFBOTIMOI SHEIMHLSS BS BS! La clubul social-democrat din Capitală s’au ținut ozi următoa­rele întruniri : Cercul «Tineretul Muncitor» a ținut obicinuita­­ ședință săptă­mânală la orele 3 d. a. Au vorbit d-ni: Davidovici, Crețeanu, etc. S’au făcut apoi mai multe lecturi și s’au urmat cursurile școalei de adu­lți Sindicatul funcționarilor comer­ciali a ținut, eri la orele 4 d. a., o întrunire publică la care au a­­sistat numeroși funcționari co­merciali. Vorbitorii au protestat împotriva concedierii unui func­ționar de la magazinul Farchy din Capitală. După aceea d. Al. Costin și-a dezvoltat conferința sa asupra su­biectului: «Psihologia grevistului». Azi încep conferințele sindicale de seară­­ cari vor dura in tot cursul acestei săptămâni. 3 ÎNTRUNIREA DE LA «DACIA »y Eri, cetățenii Capitalei au fost convocați în sala Dacia de către „Cercul Românilor de peste munți“, spre a protesta contra sălbătăciilor com­ise de guver­nul unguresc contra naționali­tăților nemaghiare și în deosebi contra Românilor, în ultimele alegeri parlamentare, întrunirea se deschide la ore­le 10 jum. dim., sub preșidenția d-lui S. Mândrescu, președintele Cercului Românilor de peste munți“. Cuvântarea d-înî S. Mân­dr­escu. Mă bucur, începe d-sa, că con­­vocându-vă la o întrunire de protestare contra sălbătăciilor ungurești, am fost interpretul sentimentelor d-voastră de re­voltă, contra acestor sălbătăcii; marele număr prin care ați răs­puns este o dovadă neîndoiîmcă despre aceasta. Venirea la pu­tere a lui Hedervary era o spe­ranță pentru românii de dinco­lo, dar s’au înșelat. Critică apoi pe câțiva români cari și-au lepădat naționalita­tea numai să poată intra în Parlamentul unguresc. Ei nu numai că nu i-au adus neamului românesc nici un ser­viciul, dar din contră, l-au perse­cutat mai mult de­cât chiar un­gurii. Intre aceștia este și Vasile Mangra, membru al Academiei Române, care și-a schimbat nu­mele de Vasile în acela de Vasul. Arată apoi steagul unguresc pe care Mangra l-a purtat în alegeri. Aceasta este așa zisa politică moderată, care nu convine de­cât ungurilor și contra căreia oricare bun român trebue să lupte. Cuvântarea d-lui Cecropide D-sa spune că bunii români au venit să protesteze și trebuie să protesteze contra acelora cari caută să încătușeze libertatea politică și economică a fraților de peste munți și cari nu sunt decât ungurii, oamenii cei mai lacomi de sânge și de oprimare. In fața acestor tendințe, popoa­rele au datoria și dreptul să se solidarizeze spre a-l îndruma pe calea ce va duce omenirea spre propășire. Dar oricâte sălbătăciî ar fi întrebuințat ungurii contra ro­mânilor de dincolo, aceștia nu numai că nu s’au­­ descurajat, dar au pornit la o ra mai puternică luptă de dezrobire. Cuvântarea d-îai Draga, depu­tat și profesor D-sa­ spune că profesorii liceu­lui „Lázár“ când au­ cetit re­zultatul alegerilor din Ungaria și împrejurările în cari s’au fă­cut, s’au revoltat de modul bar­bar cum știe să guverneze gu­vernul maghiar. Lupta pentru libertate este cea mai sfântă luptă a popoare­lor; lupta aceasta trebuie să continue cu aceeași tărie. Toate popoarele caută să se organizeze pe principiul omogenităței, al libertătei și al dreptăței. Numai ungurii nu simt și nu înțeleg principiul dreptăței. Ei au rămas în urma tuturor po­­­poarelor din acest punct de ve­dere și vor cădea în lupta pen­tru viață dacă nu vor adopta principiul general de dreptate. *D-sa termină îndemnând pe toți să nu înceteze lupta, să meargă înainte căci vor face o operă la națională și umanitară. Cuvântarea d­-lui Rădulescu- Motru D-sa spune că nu­ e de mirare că ungurii s’au purtat cu atâta barbarie. Acei, cari vor să cu­noască, și mai bine pe unguri, să citească vechile cronice cari oglindesc caracterul hunilor, strămoșii lor. Ungurii de astăzi nu sunt mai civilizați decât stră­bunii lor. Și după cum hunii ne­­fiind capabili să muncească, își cucereau prin arme hrana lor de la popoarele muncitoare,­­ tot așa și ungurii de astăzi imi­­tează pe strămoșii lor. Lucrurile acestea nu trebuie să mire pe nimeni. Ungurii nu înțeleg naționalis­mul decât, distrugând toate nea­murile ca să poată trăi numai eî. Iar acei cari au fost numiți trădători n’ar trebui numiți ast­fel, fiindcă nu­ î trădător decât cel ce își trădează frații, dar cei cari s’au maghiarizat, nu au fost adevărați frați, au fost un­guri și s’au întors la frații lor. Acelaș lucru s'a’ întâmplat și cu Mangra. D-sa se miră cum ungurii, ei cari sunt sălbatici, vor să civilizeze popoarele în mijlocul cărora trăesc. Popoarele din apus, continuă d-sa,—cred că dacă Ungaria este o țară civilizată, civilizația se datorește ungurilor, iar nu po­poarelor cari locuesc împreună cu ei și cari singuri fac civiliza­ția Ungariei. D-sa propune să se deștepte conștiința națională prin publi­cații și chiar să se înființeze un circ în care să se reprezinte sce­ne din alegerile ungurești. Roa­gă pe marii noștri scriitori dra­matici și în special pe d. Dela­­vrancea, care se află în sală, să compue o martirologie spre a a­­răta sumei întregi cine sunt un­gurii. Cuvântarea d-lui Delavrancea Ciudată problemă mai pun ungurii în fața noastră și a Eu­ropei , cum ar face ei ca să dis­pară 4 naționalități deodată. Ungurii cari se muncesc nu ca să absoarbă, ci să distrugă neamurile în mijlocul cărora trăesc, sunt ridiculi ca și un pi­tic în fața unui uriaș pe care îl amenință. Ori de câte ori ungurii s’au încercat să-și realizeze așa zisul lor ideal, ei au făcut cheltueli de milioane fără să obție vre­un rezultat satisfăcător. Cred că românii nu trebue să lupte atâta contra ungurilor cât mai ales contra clasei stăpânitoare din Ungaria. Românii nu trebue să urască pe unguri, ci pe guvernul ungar. Ei trebue să se unească cu celelalte naționalități spre a civiliza pe unguri. Suntem un corp și un suflet și când suntem loviți într’o parte simte organismul întreg și îl doare. Românii au trăit împre­ună, ei nu au fost divizați. Au un singur suflet care se o­­glindește în cântecele populare și în limba română care e una. Românii de când i-a adus îm­păratul Traian au fost veșnic apărători ai civilizației. Când am ostenit noi de aceste lupte, s’a trezit conștiința Euro­pei, care trebue să ne fie recu­noscătoare. Ce vor ungurii ? Să ne facă să nu mai fim Români ? Dar acest lucru este ridicul. Dar n’ați în­vățat din istoria lor faptele Ro­mânilor? Luptele lor pentru a­­părarea țării în care trăesc la un loc Românii și Ungurii?... Critică „Uniunea celor 3 nea­muri” îndreptată contra româ­nilor și care are de scop „stâr­­pirea din rădăcină a întregului popor valah“. In secolul al II-lea Românii au făcut aproape 7 revoluții pentru apărarea libertății și a egalită­ții tuturor. Citește apoi „jurământul lui Barnuțiu prin care acesta se leagă pe „Câmpia liber­tâței“ de lângă Blaj împreună cu 40.000 de români să lupte pentru apă­rarea libertăților și a patriei. La 1865 ungurii­ se ridică, și prin trădarea monarhiei, obțin dualismul și obțin alipirea Transilvaniei prin fraudă. Ast­fel au dobândit Transilvania. Ungurii vor să piară toți Românii , dar aceștia dacă nu au pierit în vârtejurile vremi­­lor, cu atât mai pitiit nu vor pie­ri astăzi. Sentimentele și limba îi unesc pe toți într’o singură ființă care nu poate pieri. Pe românii de dincolo nu tre­bue să­ î învețe nimeni cum tre­bue să lupte, căci ei vor ști sin­guri să se apere cum se apără singură o parte a organismului. Oricine simte astăzi că se săvâr­șește o faptă mare de înfrățire a tuturor popoarelor din Europa, și nu vor trece poate nici 40 de ani până va fi un fapt îndepli­nit „Statele­ Unite ale Europei“. Acei cari se vor opune, vor tre­­bui să fie învinși, îi va învinge puterea de viață a omenirei. După aceasta se citesc trei tele­­gram­e: din partea părintelui Simion Popescu, a membrilor „Cercului românilor de peste Carpați“ și din partea d-lui Io­­nescu Lungu, președintele „Aso­ciației învățătorilor români“. Se citește apoi, în aclamarea generală următoarea: MOȚIUNE Cetățenii Capitalei și repre­zentanții din toată țara, întru­niți astăzi, 30 Mai, în sala Dacia la chemarea „Cercului Români­lor de peste munți“. După ce au ascultat cuvântă­­rile d-lor: Barbu Delavrancea, deputat, C. Rădulescu-Motru, profesor universitar și glasul i­­nimos al tinerimei universitare, primesc în unanimitate urmă­toarea moțiune : 1) Opiniunea publică din re­gatul României își afirmă ener­gic conștiința solidarității cu frații de peste hotare; 2) își exprimă admirația pen­tru bărbăția conducătorilor și a­­ alegătorilor partidului național român din Ardeal și Ungaria, cari au înfruntat chiar moartea și deplânge din suflet pe luptă­torii uciși, precum și pe femeile lor nenorocite. 3) Trimite un salut entusiast, celor cinci deputați naționali ai românilor în noua Cameră un­gară și își arată viile simpatii pentru candidații înfrânți prin urgia administrației. 4) Condamnă, în numele uma­­­nității, cu cea mai adâncă re­voltă sufletească, ororile electo­rale ale guvernului de la Buda­pesta, care sfidează toate princi­piile luptei politice moderne, răspunzând la stăruințele no­bile pentru drepturile naționali­tăților, cu atentarea la viața lor. 5) Regretă și osândește fapta odioasă a vicarului Mangra, fruntaș al bisericei românești și membru al Academiei româ­ne, de care s’a dovedit nevred­nic părăsind pe frații săi de sânge și de credință în mijlocul luptei, spre a trece în tabăra dușmanilor neamului nostru. 6) Trimite bărbaților politici, presei și opiniunei publice din Austria, expresiunea celor mai calde sentimente de recunoștin­ță, pentru că au veștejit cum se cuvine, barbariile electorale din Ungaria, înfierând abuzul ce s’a făcut, de această Austro-Un­­garie, coborâtă la rolul de ins­trument orb al politicei șoviniste maghiare și dând pe față între­gul adevăr asupra legăturilor acestei politici nefaste. 7) Constată primejdia provo­­vocațiunilor guvernului maghiar pentru raporturile noastre de bu­nă vecinătate cu monarhia habsburgică și atrage luarea aminte a factorilor competenți asupra acestui moment extrem de grav. 8) Hotărăște a sprijini cu în­suflețire campania întrunirilor de protestare propuse în congre­sul de la Ploești al „Ligei Cul­turale“. La orele 12, întrunirea ia sfâr­șit și publicul se împrăștie în li­­­­niște. T. C. m minim m novmm (Prin poștă și telefon de lat cores­­pondenții noștri) Buzău, 29 Mai. La Lopătari a fost o năpras­nică rupere de nori în munți, care a ținut timp de o jumătate de oră. Pâraele și apa Slănicului au eșit din măteile lor și au pornit la vale cu brazi, trunchiuri de copaci, fierăstrae, mori și tot ce era pe albia lor. S’au distrus toate fierăstraele sătenilor (80 la număr). Vre-o 20 din aceste fierăstrae au fost luate cu vaduri cu tot, astfel că este imposibil să se refacă.. Toate mărfurile, căruțele etc., ce erau pe la fierăstrae, au fost luate de apă. Astfel s’au dus pe apă la 40—50 mii scânduri, 3—4 mii grinzi, butuci, șindrilă, doa­ge, etc. Pe poenile din muntele Măce­șu au fost înecate de ploaie pes­te 200 oi. După evaluările făcute până acum, pagubele trec de 100 mii lei. Comuna Lopătari e sărăcită cu desăvârșire. Ceea ce e mai râu, e că acum din cauza ploilor, cari nu mai contenesc, au început a se rupe munții și pornesc la vale cu pă­duri cu tot, astupând și potmo­­lind tot în calea lor. Astfel s’au rupt: Dealul Stânei spre Terca, astupând casa săteanului Gh. Păltineanu, muntele Smoleanu, coastele Măceșului spre Hodo­­boaia, etc. Valea Runcurilor, de sub poalele munților Breazan, a pornit cu totul astupând fâ­­nețele sătenilor și înaintând în­cet spre cătu­nul Lunci, ame­nință să îngroape sub potmol biserica din acest cătun, și ju­mătate din sat. Sătenii au început să-și muta lucrurile din case. In cătunul Lopătari mai jos gârla a săpat malul, care apăra școala și acum amenință să o dă­râme. Șoseaua ce se construia acum, a fost ruptă în tot lungul ei și câteva poduri au fost luate de apă. Gârla a intrat în casele să­tenilor cari sunt cu desăvârșiră consternați. Mulți din ei au ră­­mas muritori de foame. S’au lansat liste de subscrip­ție ca să li se vină în ajutor. * Ocnele­ Mari, 29 Mai. Eri, 28 Mai, între orele 6—8, a căzut în localitate o ploae to­­r­ențială amestecată cu grindină din a cărei cauză râul Sărat ve­nind mare, a inundat casele lo­cuitorilor Iota Nițulescu, Mială N. Voicu, etc., de asemenea un zăvoi ca de 2 hectare în Bu­­zeasca, iar în cătunele Luca și Slătioarele, toate semănăturile pe o întindere de 15 hect. Tot din cauza abundenței de apă, râul Sărat, a distrus podul d-lui colonel Dianu, digurile de la podul de lemn, cum și cel de piatră pe o întindere de 10—15 metri, din mahalaua Ocnița. 10) Claudia cea mnisisasă Milionara cerșetoare LE TIÉSCH m 6)SBI0LE de CLAIRE DE NESTLE PARTEA 1 ifcvilistexia.1 americanu.l­u.i VI în puterea nopței Ea închise deci ca pe un secret tot ceea ce ar fi voit să spună despre André și despre dragos­tea lor reciprocă. Cu toate acestea, ideia de a se depărta, de a trăi departe de Parisul în care se afla cel pe care îl adora, cu toată inima ei, cu violența patimei ce i-o de­­duse soarele cel cald al tropi­celor, și părea o nenorocire fă­ră pereche, un dezastru sufle­tesc fără margini. Venindu-și puțin în fire, în­cercă, să mai câștige timp. — Dar nu putem să plecăm așa... trebuie să pregătim lu­crurile... mobilierul împache­tat... e nevoie de câteva zile, de o săptămână.... El găsea însă răspuns la toa­te... Mobilierul îl trimetea la o­­telul Drouot... costase 50000 lei... un fleac.... îl va vinde repede... mobilierul e frumos, Claudia îl alesese cu gust... Veștmintele!... argintăria!... Dar erau împachetate... restul îl vor pune în cuiere, în balo­turi... Compania generală fuse­se înștiințată... Peste câteva ore trebuia să vie camionul. Fata vedea cu disperare, că totul fusese combinat, pregătit de mai înainte și că Saint-Smert ca un adevărat om de afaceri, hotărât cu totul, ordonase to­tul ei secret. Ea numai aflase acest lucru cea din urmă. Eșind de la tatăl ei, Claudia întâlni în anticameră pe Deli­­cias, care se îndrepta spre ca­­merile servitorilor, spre a da ci­ne știe ce ordine. — Querida mea­ cât sunt de nenorocită, strigă fata isbuc­­nind în lacrimi. Ele intrară în micul salon alb cu aurituri și Claudia, în ge­nunchi, la picioarele bătrânei, cu capul în poala ei, îi spuse nenorocirea ce căzuse pe ea. Delicias nu se arătă mirată, se vedea bine că ea știa tot. Nu arătă nici cea mai mică e­­moțiune. In ce o privea pe ea, plecarea aceasta nu o interesa; aci, ori aiurea, ea voia dor să trăiască alături de cele două ființe iubite. Făcu tot ce putu însă ca să consoleze pe Claudia, îi spuse cuvinte dulci, căutând să-i dca speranțe, legănând-o ca pe un copil. Cu buzele ei veștejite îi sărută pleoapele ei pline de lacrimi ar­zătoare. Tânăra americană începu apoi să o întrebe, după cum mai fă­cuse și altă dată, cu privire la legăturile ce ar fi putut să exis­te odinioară între Chasseneuf și Saint-Imert. Delicias protestă, spunând că e sigură, că nu e ni­mic între acești două oameni. Ea căută să convingă pe Clau­dia, că nu fusese la mijloc de­cât o criză a tatălui. Claudia nu fu de loc convinsă, ceva mai mult, ea observă din vorbele guvernantei, că aceasta era foarte încurcată, ceea ce do­vedea, că nu era sinceră. Lucrul acesta o miră și pentru prima oară se gândi, că numai tatăl ei și Delicias cunosc secre­tul, pe care ea voia că-l afle cu orice preț. VII Până în momentul plecărei, d-ra Saint-Smert fusese prada celei mai crude ezitări. De multe ori, apucată de pa­siunea și disperarea sa, făcuse proectul să părăsească oțelul fără să spună nimănui și să a­lerge drept la prietenul sau, pentru a-i spune tot ce se pe­trece. Nu se temea însă numai de marea emoțiune ce ar fi putut pricinui tatălui ei, dar și se te­mea să nu dea peste baroana, pe care Andre­i-o zugrăvise, ca pe o femeie foarte severă. Se te­mea ca aceasta să­ nu o primea­scă rau. Cine știe apoi, dacă făcând o astfel de vizită, nu ar fi fost do­jenită chiar de André. Se mulțumi deci numai să-î scrie, rugându-l să vie, a doua zi la orele zece, să bată la poar­tă, după cum se înțeleseseră. Saint-Imert însă, ca și cum ar fi aflat la ce se gândea fiica sa ordonă ca plecarea să aibă loc și mai de­vreme. La orele 9, Claudia, tatăl sau și guvernan­ta, se suită în trăsura ce­ tre­buia să-i ducă la gara Auster­litz. De acolo luară expresul pen­tru Toulouse.­­Mai înainte însă de a pleca, scrisese câteva rânduri lui Cha­sseneur, pentru a-l înștiința des­pre această plecare neașteptată și rugase pe Navillat, care îi era devotat, sau care cel puțin așa părea, să pună scrisoarea la cutie. Inima ei se mai liniștise. Cla­udia se resemnase oarecum. Ea era sigură de iubirea lui Andre, după cum era sigură și de propria ei iubire. André știa acum totul și va putea găsi mijlocul să o vadă. De altfel, îndată ce vor sosi în Pirinei, unde trebuiau să ră­mână, se va grăbi Andre, de­sigur, să intre în corespondență cu ea, își vor fcri deci zilnic despre iubirea lor și vor găsi despăr­țirea mai puțin amară. Și­ apoi, cu timpul vor putea ei să facă astfel ca despărțirea să înceteze. Ea spusese toate acestea lu­cruri guvernantei, căci simțise nevoia să se confieze cuiva și iu cine altcineva putea să aibă încredere, dacă nu în aceia, ca­re ani de zile îi ținuse loc de mamă. Guvernanta, și de astă dată, ca totdeauna, nu spuse nimic, ba chiar aprobă pe tânăra sa stăpână, oferindu-se să fie ea mijlocitoarea pentru corespon­dența secretă de care era vor­ba. Cei trei călători și Nakis, ser­vitoarea mulatră ce-i însoțea, se opriră câteva ore la Toulou­se, atât cât i-a trebuit lui Saint- Imert să facă o vizită la una din principalele bănci unde a­­vea compt deschis. In urmă, luară trenul pen­tru Saint-Girons, mică comună, așezată la confluența râurilor spumegân de Lez și Salat, la in­trarea platourilor, unde se gă­sesc marile câmpuri, apoi co­drii de pe munții plini de pis­curi de la frontiera spaniolă. Abia trecuse o săptămână și Saint-Imert cu ai săi, se insta­lase într-un mare castel mo­dern, ce avea de­asupra un turn ca cele din evul mediu. Caste­lul se afla pe o înaltă colină verde, care făcea parte din sa­tul Ares și care purta numele de castelul de Rivenerte. Saint-Imert găsise această lo­cuință de vânzare chiar la ban­cherul său din Toulouse, el o cumpărase repede cu prețul ce­ i se ceruse. Castelul era cu totul îndepăr­tat de linia ferată și chiar de șosele, ceia ce bucura foarte mult pe noul proprietar. Americanul avea lângă el un mare geniu, un magician mo­dern, căruia nu-i resistă nimic ; acel geniu era­ aurul. In acel paradis fermecător, Saint-Imert parcă se născuse a­­cum pentru a doua oară. Spre est, se afla un sat pier­dut la frontiera Andorei și a Pirineilor orientali, acolo era satul lui, satul în care se năs­cuse. (Va urma), sau

Next