Universul, august 1911 (Anul 29, nr. 208-238)

1911-08-01 / nr. 208

ftesto Papei Pisa I PAPA PHÎS AL X-lea (după o recentă fotografie) Calendar pe anul 1911 Ortodox Duroran, 31 Iulie.—Drept: Eudochim Catolic Baianică, 13 August. — Marta. Răs. soarelui 5.16.Apusul soarelui 7.24 minssm* are următorele linii telefonice Administrația :.... 6162 Redacția ....... 12188 Străinătatea ...... £ 0156 București, 31 Iulie 1911. EZAXEmg SGOLARE S’a făcut bine când s’au desfi­ințat examenele anuale in școlile­­ publice, primare și secundare? Chestiunea e mult discutată în lumea noastră didactică, și dacă sunt profesori cari cred că des­ființarea aceasta a folosit elevi­lor fără nici o pagubă pentru învățământ, sunt alții cari cred dimpotrivă. Am relevat în mai multe rân­duri părerea a diferiți membri ai corpului didactic asupra a­­cestei chestiuni; vom releva azi părerea d-lui I. Otescu, așternu­tă într- un articol publicat în No. 6 al revistei „România vii­toare“. Obiecțiunile de căpetenie ce se aduceau examenelor, când e­­xiStau, erau acestea, că sunt un surmenaj pentru copii, că e im­posibil ca elevii să poseadă, la examen, toată materia tuturor o­­biectelor, așa­ că examenul e mai mult chestiune de noroc, că la examenele anuale es mai bine cel cu memoria bună decât cei cu judecata bună, pe când sco­pul învățământului e să­ desv­ol­­te judecata, în sfirșit că profe­sorii prețuesc valoarea elevilor din cursul anului,, iar nu din câteva minute de examen. Toate aceste obiecțiuni păcătu­­esc, zice d. Otescu, prin aceea că au în vedere extremele. Un examen e o muncă mai mult ce se cere de la elevi, dar nu o surmenare și e necesară chiar pentru elevi, cari trebue să fie obișnuiți a face o sinteză a cunoștințelor lor, și această sinteză e prilej­ită prin examene­le anuale. Examenele vor fi o surmenare și o chestiune de șansă numai dacă se vor face examene de a­­mănunte. Dacă de exemplu, la istorie se vor cere exact toate datele, toate persoanele și peripețiile, neapă­rat că examenul va necesita o surmenare și va deveni o ches­tiune de pură memorie și de șansă. Dar nu acestea trebuesc cerute la examen, ci chestiunile de ansamblu, de raport, ce ca­racterizează epocile, căci se pot ține minte ușor și permit trage­rea de consecințe necesare sco­pului educativ al istoriei. Așa­dar, nu examenele ar fi de vină, ci modul cum­ s’ar face ele. Făcute pe chestiunile gene­rale și de fond, ca o cercetare a nivelului, la care s’a ridicat spiritul și judecata elevului, e­­xamenele nu s’ar adresa atât memoriei cât judecatei lor. In ce privește obiectiunea că e mai convingător un­ an întreg de lecțiuni cu elevii, decât un examen oricât de lung la finele anului, e o obiecțiune cu totul relativă. „Dacă un loc de un profesor la o clasă pentru un singur o­­biect ,am­ avea un profesor pen­tru mai multe obiecte, dacă chiar pentru acelaș obiect nu s’ar schimba profesorii — zice d. Otescu—și dacă în locul popu­­lațiunilor școlare așa de nume­roase am avea 15—20 elevi pe clasă, cum e acolo de unde am luat ideea suprimăriei examene­lor anuale de clasă, profesorul neapărat că ar cunoaște în mod amănunțit pe elevi. Dar când sunt, cum sunt la noi și pro­fesori cu o singură oră de lec­­țiune pe săptămână la o clasă cu o poperațiune de 60—80 elevi ar fi absurd a se pretinde pro­fesorului să-i cunoască pe toți, și încă amănunțit“. Mai departe, d-sa susține că nivelul învățământului secundar a scăzut de când s’a desființat examenele anuale. In neputința de a aprecia sigur pe elevii me­diocri și sub-mediocri, profeso­rul e înclinat a-l promova, când o­­' poate nu ar merita să fie pro­movați; astfel, fără examenul a­­nual, elevii chiar sub-mediocri energ înainte cu cei buni și nive­lul­­ intelectual al claselor scade și învățământul se resimte. Chestiunea e, fără îndoială, în­semnata și merită băgarea de teamă a celor în drept. ZIȘCAREA REGALISTĂ III rORTUSAUA Lisabona, 30. — Mai m­ulti sol­dați din reg. de infanterie No 18, au fost arestati bănuiți că fac parte din complotul monar­hist. Intre soldații reg. 17 s’a pro­dus o ciocnire din cauză că unii monarhicti s'au opus la execu­tarea imnului, republicei. Lisabona, 30. — Mai mulți o­­fițeri că cerut telegrafic minis­terului de războiu să le dea voe să poarte săbii lungi, in caz con­trar se vor revolta. Ca urmare a acesteia, minis­trul de războiți a dat ordin se­ver tuturor comandanților ca, la prima mișcare ce s'ar produce în armată­, urzitorii ei să fie îm­pușcați JW>«ffl*aagwp^^ itmvaii mmi <>iTUpwtfwwwa**^y,r « JIM FflUîlîiM âe la poliția Capitalei Suma exactă delapidată de Al. Manete, șeful biuroului pa­șapoartelor de la prefectura poli­ției Capitalei, este de 3860 lei. A­­ceastă sum­ă a fost defraudată în interval de trei arii, adică de la 1909, încoace. Al. Manete­ se află în­tr’o stare de nedescris. El plânge toată ziua și refuză să mănânce. De când a fost arestat, de acum trei zile, el nu a cerut să i se aducă decât apă. Cei douî fii ai lui Ranete, din­tre care unul e ofițer, s-au dus era la prefectura poliției , și du­pă ce au văzut pe tatăl lor și-au­ luat angajamentul să depună, suma defraudată. Ei au­ cerut ca în acest caz, tatăl l­or să fie iertat și pus în libertate. D. I. Bărbătescu, locțiitor de prefect al Capitalei, a hotărât ca dacă Al. Manete depune su­mele defraudate să fie lăsat în libertate. In acest scop, el nu a fost încă înaintat parchetului. Va rămâne ca parchetul să decidă dacă să deschidă sau nu acțiune publică contra lui Al. Ranete. Până una alta, a fost destituit din funcțiunea ce o­­cupa­ Tis. FSMia „Voî, filosofii, se vede că tră­iți pe altă lume !“ — mă inter­pelează un amabil cititor al Universului. „Ce poți scrie des­pre fericire, decât vorbe, fru­moase ,ce-n drept, dar în sfârșit, vorbe? Ai văzut d-ta vre­un om fericit? Nu te întreb dacă d-ta însuți ești fericit, căci nu vor să fiu indiscret, observ numai că chiar în povestea persană, pe care ai citat-o, ca sai­țî ilustrezi de­­monstrația, se spunea că în toa­tă împărăția Perșilor s’a găsit un singur om fericit, un cărbunar; bănuesc că dacă în adevăr era fericit, trebue să fi fost un m­a­­re nesimțitor, o brută... Desigur că nu vrei să ne dai de model un asemenea om! Cum poți fi fe­ricit în viața aceasta, când ea însăși, în esența ei, este o luptă, luptă cu tine însuți, luptă împo­triva elementelor dușmane din natură, luptă, în sfârșit, cu se­menii tăi și cu celelalte ființe care îți servesc să trăești? Nu poți să duci vieața aceasta decât în compromisuri, mai mult sau mai puțin schimbătoare, dar ad­mițând chiar că a­i izbuti, d-ta moralist, să îndrugi armonia în sufletul d-tale, renunțând de bu­nă voie la dorințele care te pun în conflict cu ceilalți oameni ;cum te-ai putea simți fericit, când în jurul d-tale e o atmosferă de mi­zerie și nenorocire ?... Te cred prea bun, pentru ca să nu te cred fericit!... Fericirea e o nă­lucă , n’o putem prinde, după cum nu ne putem prinde umbra.. Alergați, vor moraliștilor, după această umbră, halucinați de vreun ideal, cu unul prefer lu­mina, prefer să iau vieața așa cum este... Convinge-mă, dacă poți, că eu sunt acela care ră­tăcesc !“ Am rezumat în puține cuvinte obiecțiunile pe care mi le-a fă­cut stimatul meu concetățean și tot așa de sumar voi împărtăși cititorilor răspunsul pe care l-am dat, căci discuția aceasta trebue să fie interesantă,judecând după aprinderea ei și atenția cu care a fost urmărită de celelalte per­soane de față. Am observat mai întâi inter­­pelatorului meu că m­i-aș putea încheia replica cu un aer tot a­­tât de victorios, dacă aș lua­­ și eu o atitudine critică față de concepția sa despre viață. Cu riscul însă de a părea învins, mă voi ține în defensivă, pen­tru ca discuția să poată avea în cazul cel bun un rezultat pozi­tiv. Obiecțiunile adresate tezei morale provin, parte din neîn­țelegere, de cuvinte,, parte din îndemnul altor sentimente decât acelea pe care se întemeiază mo­ralitatea. Fericirea, fiind satis­­facțiunea deplină a tuturor ne­voilor pe care le simte cineva, natural că nici un muritor nu o va putea gusta decât vremelnic. Dar acesta nu e un cuvânt pen­tru a o considera ca o nălucă. Și sănătatea, așa cum o descrie fiziologia, e un bun foarte rar și trecător; cu toate acestea ni­meni nu renunță, de a căuta să fie pe cât posibil mai sănătos. Chiar în ipoteza pesimistă, când plăcerea ar fi o simplă i­­luzie, în realitate fiind o simplă încetare a unei suferință, a unei lipse. — Chiar în această ipoteză trebue să ne călăuzim tot de principiul fericire­ ; fericirea va consta atunci în a ne ușura su­ CCGfiftESTS de Gr. ASIIJLM­" ferințele, a face să Inceteze lip­surile. Dar pesimismul este oare îndreptățit ? Vieața e așa cum o luăm și mai ales cum ne-o fa­cem : dacă primim s’o trăim, trebue s’o considerăm în părțile ei bune, pentru ca să n’o facem­ mai rea decât este. După cum spunea poetul Alphonse Karr: Par leur meilleur cőté tdehons [de voir les cjioses. Vous vous plaignez de voir les [rosters épineux ; Moi, je me refolds et rends grd­­[ecs aux Dicux Que les ipines aient des roses. („Sa privim lucrurile tu partea lor cea buna. Tu te plâns­­ că trandafirii sunt spinoșî ; en. mă bucur ți aduc slavă lui Dumnezeu­ că spini­ au tran­dafir!"). Și pe de alt­ă p­­arte, după clan a spus foarte bine Per,an .Vei­ fi mulțumiți ele vieață, dacă o întrebuințați bine“. Este însă ceva exact în compa­rația că alergăm după fericire ca după umbra noastră, anume că dacă urmărim fericirea dea­­dreptul, n’o putem prinde. Ex­plicarea e în constituția noas­tră sufletească. Făcând un lu­cru numai cu gândul plăcerea pe care ne va procura-o, slăbim resortul activităței noastre și nu mai gustăm plăcerea în gradul în care ne-ar fi apărut, dacă n’am fi scumptat-o. Iar când fa­cem vre­m­ bine cuiva pentru plăcerea noastră, evident, că am stricat­­ tot farmecul acțiunei și în loc să avem acea satisfacțiune adâncă, care constitue în mare parte fericirea, vom simți cel mult o searbăde plăcere. Așa­dar e adevărat că nu trebue să urmărim direct fericirea noas­tră: să­ î întoarcem însă spatele și—întocmai ca umbra noastră —fiind luminați de soare, de idealul moral—fericirea ne va urma. O altă cauză a obiecțiunilor ce mi­­ s’au adresat e greșita con­­cepțiune a fericirei. Mulți își în­­chipuesc fericirea ca o stare idi­lică, pasivă, care să țină până la moartea omului. O astfel de fericire e cu neputință, nu nu­mai pentru om, dar pentru ori­ce ființă capabilă de a simți plă­­cere sau durere. Fericirea, fiind satisfacerea deplină a tuturor nevoilor pe care le simte cineva, urmează că se întrerupe de câte ori, apare în suflet o trebuință nouă. Și trebuințe noul apar, pe de o parte din cauza schimbărilor din na­tura și lumea înconjurătoare, iar pe de altă parte din cauza schimbărilor ce se petrec în în­suși sufletul nostru. De altfel sentimentele din care se compu­ne fericirea, la un moment dat, slăbesc cu timpul și încetează de a mai fi simțite. Așa în­cât, fericirea este o nălucă, numai dacă e­­ considerată ca o stare de­finitivă, produsă odată pentru viața întreagă. Fericirea reală rezultă din ac­tivitatea morală, prin urmare, pentru a fi durabilă, are nevoe să fie mereu alimentată de fapte bune. Fericirea adevărată nu e o stare pasivă, nici o satisface­re a egoismului, nici o favoare a norocului; fericirea adevărată se cucerește — și se cucerește lu­crând continuu la propășirea vieței sale precum și a celorlalți. «RIMELE MOREI PROCESUL CU OC­CLÖ Descoperirea deliciului. — !­ine erau Geanaro Cuo­­ccio și Maria CunuccI ? I. Serbările cinciantenarului au îndepărtat un moment atenția publicului de la senzaționalul proces al Camerei neapolitane, care se desbate de câteva luni înaintea Curtei cu j­urî din Vi­terbo. E vorba de a judeca o bandă întreagă de deliqvenți, fă­când parte din faimoasa socie­tate a Camorei,, cari în anul 1906 au ucis la Neapole pe un tova­răș al lor, Gennaro Cucccio, și pe soția lui, Maria, născută Cu­­tineili Procesul ține de cinci luni și va dura probabil încă pe atât, de­oarece sunt chemați să depună vre-o patru sute de mar­tori. Dezbaterile de până acum au desvă­luit lucruri nemaipo­menite din așa numita mala vila a No a pol­ului. — clasa celor mai periculoși rău-făcători și criminali, cari lucrează în stil­ mare, fiind organizați în gru­puri și societățî puternice de care nici o autoritate n’are cu­rajul să se apropie. Ba chiar, ceea ce e mai trist, a rezultat că unii oameni politici­­ și alte per­soane­ de frunte se folosesc de concursul Gamorei spre a-șî realiza diferite interese persona­le. Procesul Cuocolo — la care mulți patrioți italieni ar fi vrut­ să-l amâne pentru alt an, ca să nu coincidă cu serbările jubilare — a pus într’o lumină urâtă, de tot o parte din populația Italiei de Sud, care a rămas îndărăt, foarte îndărăt, ca dezvoltare mo­rală și culturală. La procesul din Viterbo toate ziarele mari italiene și multe din cele străine au trimis corespondenți­i­­ spe­ciali. Vom povesti și noi cititori­lor noștri peripețiile mai însem­nate ale procesului, nu cu gân­dul de a spune lucruri de senza­ție, ci numai spre a arăta la ce grad de decădere ,poate a­­ju­nge o clasă socială, când ni­meni nu se îngrijește de educa­ția și de cultura ei. Vom istorisi astăzi cum s’a­ descoperit asasinarea soților Cuocolo și cine erau cele două victime.­­ * In dimineața zilei de 6 iunie 1906 servitoarea Feliia Carusio, care era angajată cu serviciul de zi la soții Cuocolo, se pezintă ca de obicei la ușa stăpânilor săi. Sunând de câteva ori și neob­­ținând răspuns, aviză cea mai apropiată secție polițienească de unde se întoarse întovărășită de un­ comisar. Acesta, cu o chee lu­ată de la proprietarul casei, des­chise ușa apartamentului și pă­trunzând înăuntru, găsi în o­­daia de culcare pe Maria Cut­i­­nelli zăcând moartă într-un sac de sânge și având corpul stră­bătut de numeroase lovituri de cutit circulare, pe un individ care fu­sese găsit omorât în ajun, în a­­cea comună, având și el corpul străpuns de nenumărate lovituri de cuțit și făpturi caracteristice cari se întâlnesc la toate victi­mele Camorei Asasinatul era Gennaro Cuc­ccio, soțul Măriei Catinelli. Din buzunarul lui lipsind cheia­­ ca­sei, s’a putut, deduce lesne că după ce l’au omorât, pe el, asa­sinii s’au dus la Neapole, în ca­sa lui. Unde i-au ucis soția. Grele și complicate au fost cercetările justiției. De la început însă, date fiind antecedentele victimelor,, cei in drept au bănuit că e vorba de o răzbunare a unor tovarăși. Iată în câteva cuvinte aceste an­tecedente: Gennaro Cucccio se trăgea dintr-o familie foarte bună și ar fi putut trăi liniștit și în sigu­ranță ducând o viață cinstită. Frecventând însă focarele de vi­­țin ale Neapolului, filea cunoș­tința unei femei pierdute, o fiică a păcatului, pe care părinții ei o abandonaseră, învălind-o într-un cearceaf de mătase lângă Torre dell Annunziata. Maria Cut­ibelli petrecuse anii copilăriei întro familie săracă, dar apoi apucă drumul aventurei și al viitu­­lui. Colindă toate casele ran-fa­­mate din cartierul Vicari­a, unde se­ află centrul delicvenței near polifone, trecu prin brațele ce­lor mai periculoși și mai abili rău-făcători și sfârși prin a de­veni confidenta lor, sfătuitoarea lor, amica lor cea mai sigură și mai scumpă, Ii proteja și era protejată de dânșii. Reușise ast­fel să devină faimoasă și ajunse un personagiu­ în acea lume tris­tă de păcătoși. Pe când era in culmea „suc­ceselor” ei, cunoscu pe Cucccio, tânăr vițios și fără experiență și, iscusită cum era, pricepu nu­mai­de­cât că acela era omul ei. Cu toate mijloacele de care dis­pune o femee șireată și coruptă, se insinua în sufletul lui, îl a­­trase încet-încet către ea, și a­­tunci când îl simți că e cu to­tul sub stăpânirea ei, îi ceru să o ia în căsătorie. Cu acolo nu a­­vu nici o putere să se opună și temându-se apoi de prietenii ei,­­consimți .Lovi pe maică-la care zile întregi plânge, rugându-l să cruțe familia de o asemenea o­­cară, se certă cu rudele sale și se căsători cu femeia aceea per­­dută. Totuși, Maria Cutinelli, nici după căsătorie nu renunță la cartierul ei general ci îșî menținu vechile legături cu mala vita în care târî­și pe ne­norocitul tânăr care, poate, fă­ră ea, s-ar fi cumințit și ar fi dus o viață cinstită. Gennaro Cucccio fu silit să pună în servi­ciul pungașilor numele său ne­pătat până atunci, înfățișarea lui de galanteri și inteligența lui vie, Sofii Cuoccio deveniră astfel sufletul marei asociații de deliguenți care terorizează Nea­­polu­l și e cunoscută sub nu­mele general de Camera. Nu se făcea furt sau crimă fă­ră ca ei să fie consultați. Cuo­colo avea în toate delictele rolul de basist adică de făcător de planuri, de baze, ale asaltului. După comiterea delictului­ na­tural, el își încasa partea lui, care nu era cea mai mică. Stând departe de comiterea hoțiilor, el era mai la adăpost și rar i se întâmpla să dea ochii cu poliția sau cu pușcăria. De aci s-a năs­­cut în sufletele câtorva tovarăși o invidie și ură împotriva lui. Ei riscau pielea lor pe când Cu­occlo se îmbogățea făcând nu­mai baie. Certuri dese au înce­put să se producă între camo­­riști, și împotriva lui Cuocclo se formă un partid din... ,„dezmoș­­teniții“ Camerei caii vedeau în el un „exploatator“. In lumea a­­ceasta nu trebue m­ult să treci dela vorbă la fapt și astfel, dela amenințările ce i se aruncau în cursul certurilor, s’a ajuns la crima din ziua de 6 iunie 1906. Maria Cutinelli, care cunoștea toate secretele soțului, a fost și ea ucisă ca nu cumva să denun­țe pe criminalii pe cari ea i-ar fi ghicit imediat. In ce împrejurări s’a hotărât uciderea soților Cucccio și care sunt principalele figuri printre asasini, vom vedea în corespon­dența viitoare. Borna, August, 1911. E. P. Maria (Sutineri ,cu­iar<> Cuocopo Bărbatul lipsind de acasă, în primul moment, autoritățile bă­­nuiseră că el ar putea fi asasi­nul, și de aceea se dădu o circu­lară pentru prinderea lui. Carabinieri din Torre del Gre­co (o comună de lângă Neapole), recunoscură în semnalmentele Citiți, azi, Duminică: Jaiversul i Un accident zis sala ferata un un sătean scapă cu viață ca prin mimice.—O călătorie involunta­ră pe... baral mașinei R.­Sărat, 29 Iulie. Un curios accident de cale fe­rată avem de înregistrat In a­­p­rop­ie­re de Golești. Iată cazul: Ilie Iordăchescu, din Cotești, plecase era spre Focșani intr’o căruță trasă de 2 cai, ca să-și târguiască câte ceva. Ajuns la bariera Golești, trecu pe linie cu căruța, neobservat, de cantonier, dar tocmai In a­­cel moment un tren ajunse că­ruța în care se afla Ilie și­ î sfă­râmă partea dinapoi a căruței cu roatele respective. Die Iordăchescu căzu pe linie înaintea mașinei, în tim­p ce caii, cu restul căruței și cu roa­tele dinainte, apucaseră să trea­că dincolo de linie, scăpând ne­­atinși. Mai puțin norocos ca vitele sale, totuși, și Iordăchescu, care își vedea moartea cu ochii, se agăță cu mâinile de grătarul ce formează botul mașinei, și, în­cet - încet­, — în timp ce trenul mergea cu toată viteza lui — se sui bine pe grătar, ținându-se de fier, și nu se alese din­ toată această întâmplare de­cât cu câteva leziuni ușoare pe care le căpătase la picioare prin hârju­­irea de petriș, până la urcat pe grătar. In această critică pozițiune, bietul Iordăchescu călători o bună distanță până la podul de peste apa Milcovului, când fu zărit de mecanic, care opri tre­nul. Victima acestei întâmplări a fost adusă cu ace­laș tren în Foc­șani și internată în spital. COMSUL DE COSTUIE din Vălenii n­e­ nunte Dăm portretul d-lui Tudor Io­nescu din Craiova, care a câști­gat unul din premiile ce s’au acordat la­ Vălenii de Munte, la concursul de porturi naționale, organizat de „Liga Culturală“. D-sa e îmbrăcat într’un port din satele de prin jurul Craio­­vei. Este bine că toți cei cari cred ,că au câte ceva de obiectat a­­supra celor ce ne-am luat îngă­duința să pilduim aci, îșî iau pe față nedumeririle, fie prin scrisori ce ne adresează, fie, a­­tunci când se socot mai specia­liști, prin ziare. Ni se dă astfel prilejul săi­ă murim și mai bine pentru cititorii noștri unele che­stiuni cari par mai grele sau­­­ a­t fi controversate,—ba chiar, ceea ce este neasemănat mai greu, să facem pe unii să revină asupra ereziilor sau ciudățenii­lor de rostiri ce întrebuințează. Astfel am reușit să facem chiar pe specialistul care sus­ținea forma să ploaie în loc de să plouă, ca să revină asupra explicației filologice ce dădea, și să ne ofere acuma alta, care nu e, ln definitiv, decât justifi­carea formei pe care noi am susținut-o. „—Verbul fiind de conj­uctarea întâia,—zice specia­listul,—a avut e la persoana a treia conjuctiv. A fost deci să pl­oaue, din acesta s’a făcut să plouă, deci forma e corectă fo­­neticește“,—și numai o parte din Români­a a înlocuit-o prin cea analogică „să plo­ue“.—,,A­­ceasta e explicarea adevărată a formei să ploue, și nu cea care am dat-o rândul din urmă“,— mărturisește în sfârșit contradic­­torul nostru. Apoi dacă și forma e corectă foneticește și dacă și cei mai mulți Români zic să plouă, de ce n’ar triumfa această formă, față de cea analogică?—Specia­listul totuși „se rostește“ pen­tru să ploue, fără a osândi (ce noroc!) pe cei ce întrebuințează turma corectă. Noi nu pierdem speranța ca să revină cu desăvârșire,­după cum avem în această privință și alte exemple. Așa, de pildă, am amintit de formule: m­emd, paternă, puteam să m­ai adău­­găm: Româniea, Softea,­ etc. Toate aceste specialistul astăzi le-a părăsit cum probabil va părăsi, cu timpul, și originalită­țile pe cari le mai păstrează, aproape singur din toți Româ­nii cari țin ast­ă­zi un condei și în mână- am aretat, ve­ti, rentate, margeni, respuns, dimineață, vise, privele,giață, etc. Noi nu zicem că toate forme­­le acestea n’aui existat odată așa în limbă, după cum știm prea bine că s-a zis și paternă, inimă, și admitem că sălbatec, e­rnatec, poate chiar privelegin, pot să fie reduse la forme ro­manice­—dar susținem că aces­tea sunt forme învechite, parte ieșite cu totul din uz, parte pe cale de a ieși. Intunerec îl mai misim încă la Eminescu, dar alături de ..întuneric”, care este de­sigur forma ce va triumfa: Per ochi! mai! și minunat! Lucesc adânc, chimeric. Ca două patimi fără sot­ii pline de ’ntuneric. Specialistul crede și aici că de ION GORUN poate triumfa cu analogii, și citează: farmec, vindec,— între­­bându-ne dacă vom cuteza noi să scriem, de pildă, vindic. — Răspundem: noi nu, Eminescu însă a cutezat-o și pe­­aceasta, scriind: Cu d­­rum­ul iubirii Voind sufletu-m! să-l vindic, L’am­ chem­at în Ho fim pe Kara, Kamadeva, zeul indic. Tot la Eminescu găsim, omes­­tic, ca să rimeze cu domestic,— analogii și acestea, pe cari noi nu le admitem decât ca licențe poetice. Vom continua deci să zicem: vindec, judec, farmec, amestec,—însă vom zice: întu­neric, sălbatic, iernatic... De ce? Fiindcă aș­ vrea limba. Aici nu ajunge niciun fel de pregătire. Istoria limbii, sau cele câteva budii filologice pe care unii își închipuiesc că nu­mai eî le ști­i, după cum alții, sau tot aceia, par a-și închipui că numai ei posedă enciclopedia lui Larousse sau gramaticalul Lambrior,—acestea simt la Aa­­poziț­ia și la îndemâna oricui,— pe când simțul limbii în dezvol­tarea ei, simțul estetic, în deo­sebi al limbii literare, acestea nu se învață din niciun compen­diu, ci acela care s-a născut fără ele, fără ele rămăne toată viața. Ce ușor ne-ar fi și nouă să ducem la absurd prin analogii, „întu­nerecul“ și celelalte atece și etece ale specialistului! încă postec pare­ că mai zicea odini­oară­, dar cuteza­ va să îndrepte strofele citate mai sus, din Emi­nescu, și să scrie, chirierec, zeul indec?.... Lucrul e îndoelnec, în tot cazul n’ar fi estetec. Dar, încă odată. Nu ne-afi în­țeles de­loc aceia cari și-au­ în­chipuit că noi pretindem să fa­cem aci „istoria limbii“, sau chiar să confecționăm un „în­dreptării­“ mai mult sau mai puțin savant și pedant. Ambiția noastră nu se avântă la aseme­nea înălțimi amețitoare, ci cu o modestie pe care credeam c’am accentuat-o îndeajuns, ne mărginim, cum am zis’ la pri­virea ereziilor și ciudățeniilor linguistice,—gramaticale sau sti­listice,—­pe cari le întâmpinăm în tipăriturile de tot felul ce văd lumina în vremea de față ca să zică: nu istoria limbii, ci prezentul ei și desvoltarea ei viitoare, în deosebi literară, nu interesează aci.—Cei cari vor istorie sau com­pend­ii, v-ar ști­uto­ de să le găsească, și fără să ceară adresa specialistului. • S’a iscat, mai zilele trecute, o discuție și în jurul formei să fac, în loc de să iee sau să ia. Nici aici n’avem a face cu alt­ceva, de­cât tot cu o formă în­vechită. Numai aceia cari vor să se arate prea învățați sau să pară prea originali, o vor mai între­buința. Chiar formele: să iee, să dee, să stee, par a fi pe cale să 14) Dragiste de scriitor (Un alt erou al timpului nostru) Bornea originar din zilele noastre de MIHAIL NEGRU IV DOUA SUFLETE CARE SE CAUTA Fătră să-I dea prin gând că l-ar putea ca pe ea să n’o inte­reseze, el s’a apucat acum să-î lămurească punctele de căpete­nie ale cuvântării pe care are nle gând să o țină peste câteva zile, la o ’ntrunire. Maria ascultă ca In vis, cu gândul aiurea... „.. Alegeri pen­tru scaunul vacant, scaun de deputat, la colegiul IL„ Admi­nistrația • coruptă și se dedă la <Hussari?inl­S~. Pare c’am fi în Femeia privește spre lumina albastră a ven­lezei, lumină ce tremură făcând par’că să se miște pe pereți aripile unei mari pasări misterioase... „Cine s’a trudit pentru asana­rea moravurilor în această ne­norocită țară?“ Maria își vine par’că în fire, dornică, poate, să audă răspun­sul la această întrebare. Dar di­n înșirarea de cuvinte ce urmează nu’nțelege nimic, și iar își cufundă privirile ’n gol, spre tavanul înflorat. Il privește cu luare, aminte. Bronzul stucuril­or strălucește așa de neobicinuit; ea nici­odată nu l-a mai văzut așa, noaptea... — Mario, dormi? — Nu. — Eu te’ntreb cam cât să fie ceasul și tu nu-mi răspunzi... — Mă gândeam la prietenul pe care l-ai invitat astă seara, la Adrian. — Ai ca piarda-vară și băia­ VHLIU 1 ia joc să da ceva cum se cade, scrie poezii... Noroc că era noapte. In întunericul încăpere­, Ma­ria s’a ridicat deodată, spriji­­nindu-se pe­ o mână. Părul de aur i se revărsase bo­gat pe albul pernei. S’a uitat la bărbatul său lung, cu sprânce­nele strânse, vrând să-i zică din gură ceea ce-î zicea din inimă : Mi-ești nesuferit! Și-a lăsat, apoi, încet capul la loc și s’a întors cu fața în cea­laltă parte. RĂTĂCIRE Ca toți cei la cari viața e un șir de crâm­pee de vis, și de za­darnice risipiri de suflet, a doua zi când se sculă, Adrian băgă de seamă că simțimântul de ne­mulțumire din ajun luase o în­fățișare mai generală și mai pu­țin imensă. O aeasaso artațakagă, o isto­vire a întregei ființî, iată ce sim­ți după ce se îmbrăcă și răma­se privind pe geam. Oamenii ce se mișcau sub pa­lida lumină a unei zile de moi­nă, sub un soare spălăcit îl fă­cură să privească la ei mirat. Lumea i se păru toată fără nici un rost,, înlănțuirea de fap­te ce alcătuește viața i se păru ceva fără noimă, și câtăva vre­me cercă în zadar să găsească echilibrul lumiei sale lăuntrice. Abia când eși din casă, pe la două ceasuri după amiază, zâm­betul fire, ce părea că silește să­ se bucure în această­ amor­țire, îi călăuzi sufletul pe dru­muri noul. Atingerea cu realitatea, cu viața zgomotoasă a totului, a­b­­sorbindu-i cu desăvârșire pro­pria individualitate, păru că a­­duce oarecare armonie în ființa sa. Streșiința picură și pa crăcila umeda $1 asgra ale cormâkii stoluri de vrăbii fac gălăgie sub soarele slab ce pare reflectat de sus dintr’o oglindă. Amestecat în lumea care um­blă înc­ oa și ’ncolo, Adrian, care nu știe ’ncotro să apuce, simte deodată lămurit dorința de ce­va nou, de priveliști și locuri deosebite. Și se suie’n tramvaiul care tocmai trecea pe lângă el. Se duce spre bariera Moșilor, un loc care i se înfățișează acum sub o­ culoare foarte atrăgătoare. Pe lunga cale a Moșilor e un furnicar de oameni ce umple și­rul de prăvălii de pe ambele tro­tuare. Tramvaiul lunecă pe li­nie, pe drumul plin de mocirla pricinuită de zăpada topită. Cornelii­ Adrian stă pe plat­forma­ dinapoi spre a avea mai largă priveliștea străzii și a mulțime!. Se simte bucuros de această mișcare pe care are putința s’o privească de­ departe, fără să as amestece la ea. In cafenelele nenumărate ce se țin lanț pe această stradă, o su­medenie de oameni cu treburi sau fără căpătâi stau pe la mese pierzându-șî vremea într’o trân­davă așteptare, în fumul de tu­tun. Iar prin geamurile prăvă­liilor strâmte și întunecoase se văd ici colo oameni lucrând , croitori plecați deasupra mesei măsurând postavul, cismari stând cocoșați pe scăunelele lor mărunte. Mai încolo, în ușa deschisă, visează o tânără fată care, du­pă ce și-a ’nflorit obrajii cu ro­șu și și-a ’nfipt o mușcată în păr ,a rămas cu ochii și cu gân­durile departe. La o vreme tramvaiul înain­tează cu greu și clopotul din față sună tare, bătut de vizi­tiu­. Vagonul a ajuns de pe urmă un cortegiu funebru. Un dric alb se leagănă și ce saltă pe arcuri prin mij­locul dinanicii. Brist da a Ctrătă át oameni cari, chiar de n’ar fi fost jalnici, ar fi avut o ’nfăți­­șare d­estul de tristă, înotând așa prin noroiu, cu poalele pal­tonului lumesc, cu capetele des­coperite. Pe urma acestora vin trei trăsuri pline cu femei cer­nite, înaintea dricului și a trăsurei cu popa, merge un om sărman, cu ițari strânși pe picior și cu o haină numai petice , purtând în spate un brad de ale cărui ramuri verzi stau agățate pan­glici sau hârtii multicolore. Bradul acesta e simbolul S­­neretei celui­ ce merge la groa­pă, un flacou sau o fată. Iar în urma cetei jalnicilor, muzica nu știă cărui reg­iment bate lapovița cu cișmele, pur­tând în mâini și pe umăr instru­mentele de alamă strălucitoare.­­Când în lumina de o blândețe tristă a acestei zile de iarnă, la un semn, Bunetcla a doazeci da instrumente se alătură ui spiet­tacând unti «arass* a* re și dureros, —i începutul unui marș funebru, — fustuța de pe nă­vală umplând trotoarele. Adrian se alipise și el de con­­voiu. Muzica plângea tare pe drum, în note prelungite, întrerupte parcă de aftăzi, cu lovituri de tobă și cu pauze de un timp, în curs regulat se auzeai­ sfâșietoa­rele țipete ale femeilor. Din coșciugul alb se zărea ie­șind poala unei rochii ca de mi­­reasă. Moarta nu era de neam de oa­meni, avuți,—se vedea aceasta după înfățișarea celor ce o du­­ceau la locuinț­a-i de veci. Rudele, totuși, făcuseră jertfa de- a-­ alcătui bradul cu panglici și de a-i pune muzică,«—ultimă și mișcătoare gri­je pentru o viață care se stinsese și care le era dragă,­ ­S* wssuii

Next