Universul, ianuarie 1915 (Anul 33, nr. 2-30)

1915-01-02 / nr. 2

București, 1 Ianuarie 1915. " ANUL NOU tuna pentru un om nou a avut un farebit, dar mai ales violându-se,i-au aea speralițe,și l-au așteptările de mai loui asemenea speașteptări s-au renașa îi este scris miri, să a ducă mai reutăți și necazuri, mulțumiri și în buti perindat asemăși fiecare venea ; monotonie să azi ca arta zilelor ce să mai fie așa ■ Anul 1915 seamanescepționarea întreagă, și în zi pentru noi rodată speranțele și cu cari îl întâmi să mai fie zadar să fie înșelătoare,e simțim cu tootii o și merităm, este o porniredividuală pe care de astădată speașteptările noast idealul sublim al și al înălțării neaei de sentimente id Anul Nou, el ne țr»plH 5v«o> aopriai astre curate, înalte, asigurătoare a viitorului și fericirii urmașilor noștri. Altfel ca în alți ani deci, urările cu cari ne vom întâmpina de această dată, urările tradiționale românești, nu se vor mai adresa atât individului cât neamului întreg, — și în aceste urări obștești își va găsi fiecare mulțumirea și întărirea lui sufletească. Așa și noi vom zice cititorilor noștri :— Anul Nou cu fericire pentru neamul românesc, — și în fericirea neamului să-și găsească fie ce român fericirea lui însuși, căci este cea mai senină și cea mai înălțătoare. Nu se sărbătoresc evenimente în izolare. Nici în cerc restrâns, sărbătorirea lor nu are înălțarea aceea, ce dă aripi sufletului și îl face să planeze în sfere ce apropie pe omul muritor de tainele nemuririi... Dar când un popor întreg se unește ca să meargă înaintea unor evenimente pe cari, cu ajutorul lui Dumnezeu, el însuși are să le creieze, — acesta este un moment a cărui solemnitate va rămânea întipărită in toate amintirile, pentru toate timpurile. Așa va fi așadar urarea ce vom adresa de aceasta dată cititorilor noștri: — An Ncru,feritori, în jarț • nouă, reîntregită! CRONICI ÎESURI DE SMSATORI ! bordeie, atâtea obi*ice o veche vorbăro— și astfel și iu primelor sau obiceiurilor li se zice că fiecare chiar și fiecare provin- tradițiile ei speciale, a Totuși, ceva comun ste, — căci în definitive obiceiuri se pot renult sau mai puțin la ea și obârșie — și nu e, de pildă, acelea pe i considerăm ca fiind uiștinești, fin realitate iginea din depărtate igâne, răstrat și au despoltat altele. Dar și astăzi cresc reciproc, și de apoi discuții și ims‘ar părăsi datinele moșești, pentru altele netice. Astfel este, la lunea „Pomului de c are se readuce în ■egulat, de când îmi le, de vr‘o câteva dea.re Crăciun*', se zice, celu străin. Ca atare se împotrivim răspânaoi, căci el va înstrăicopiilor noștri de cele neamului nostru... Crăciun“, agent de stare dimpotrivă. Adoptând Crăciun*', noi vom fi vom naționaliza, — ' le noastre vechi, vom luă podoabă ,care vadea la înseninarea și sufletelor nevinovate noștri. " i că „Pomul de Cr&ini ca să înlăture, cantinele noastre vechi El nu alungă nici Irozii, nici Colindăște blând și pașnic nîi, dând o strălucire, sărbătr Nașterii de ION GORUN ador strămoșești ceva despre degenerarea Vicleimului? Sărmanul, inocent „Pom de Crăciun“, cum îl văd modest și speriat în colțul lui, față de bântuirea acestui Vicleim „fără perdea!..." Dar să nu mergem așa, departe. Un distins folclorist al nostru ne spune că: — „Să invățăm pe copii noștri ca in ziua de Ajun să ne deștepte din somn cântând cu glasul lor argintiu. Bună dimineața la Moșa sunt Ne dați, Ori nu ne dați?!....“ Să avem iertare. Acest: „Ne dați, Ori nu ne dați?“ care din nenorocire a intrat și in compoziții muzicale cu pretenții, e ceva de o mie de ori mai puțin strămoșesc românesc decât ar fi orice un obiceiu străin și venetic. Românul urează, și dacă la urarea lui se răspunde cu darurile ospitalității, le primește cuviincios, — dar nu se repede de la primul cuvânt să ceară. — „Ne dați, ne dați?“ aceasta seamănă. Să mă ierte neamul acela altfel simpatic și interesant, — mai mult a țigănește. In tot cazul, adaosul acesta meschin, josnic, la urarea ce în alte părți ale pământului locuit de români a rămas senină, curată, feciorelnică, — nu se poate atribui decât, stricăciunea mahalalelor bucureștene, unde dolinele au ajuns instrumente de speculă și urările pretext de cerșetorie. Venisem din munții mei să învăț carte primară la București. La primul Moșaiun am fost deșteptat din pat de glasuri — nu prea argintii, dar nu definitiv copilărești:—„Bună dimineata la Moșajun!” Atât de mult bine a făcut inimei mele de copil această urare... Dar deodată, pe un ton hăcuit și răstit, urmă somațiunea:—„Ne dați, ori nu ne dați?’’.. Și o amărăciune adâncă mă cuprinse... Va să zică asta e! Ei nu-ți urează bună dimineața drept cuviință și dragostei creștinească, ci pentru un. ..rye dați, ne dați?” pe care se și grăbesc să-l reclame, abisale au scăpat din gură mare.Z La noi acolo, n'am pomeni EMix ceva. Umblă și acolo colin^Mm, umblă Irozi, sunt cetfi^^^străbat regiuni Întregi, primiți în casele, oamenilor, își spun urările, își recita rolurile,—dar sunt cuviincioși, sunt, modești, sunt respecți cât tooși. Gazdele îi ospătează și ei zitor ^primesc ospătarea ca ceva frățesc și firesc. Să-mi închinui eu, că deodată unul din aceștia, sau poate cu toții, s’ar ridica să „frige gazdei:—„Ne dați, ori nu ne dați?..” lovea iul pus ■ . i > i 1 nm . .,frir rlă. " ia; i ce „Poi maiu cât azilor:i făcut se ranate yVa .cer CB a/•Amemin- rlate A sosit ceasul L Bofil Mijuliliigati Bin clopotul de vale Cu dangăt da aramă In taină se destramă O negură de jale. Plutesc prin negrul haos In clipe cadențate Convoiuri desperate Spre veșnicul repaos, Scăldată-i toată firea In lacrimii ca si mine, Când vede omenirea In rânduri cum tot vina Să-și afle prăbușirea Și nu știu pentru cine. Un bucovinean. Din Bucovina Un vornic și cu trei moșnegi Cu plete lungi, cărunte, Porniră căile pribegi, Să roage dreptul de prin legi Și pentr'un sat de munte. O jalbă despre un mandatar Cu lacrimi scrise satul, Și-a dat-o celui mai bătrân S'o lege și s'o puie'n sorit S'o ducă la’mpăratul. Și-ajunși — o rugă mai întâi Ca'n serile de denii, Să’nalțe toți spre sfântu-altar, In ca să plângă’ntregu-amor, Ce-l duc de-un timp muntenii. Și-apoi povestea tuturor: Că le-a luat tot codru Și munții — zestrea la nepoți Să sa îndure de ei toți, Că nu mai au alt modru. Și cu desage de dreptăți Porniră'ncei bătrânii . Hrisoave de la Voevod, Lăsate pentru acest norod, Doar crede-vor stăpânii. Departe — pe un drum pustiu — l-ajunse mandatarul. Pe mâini le-a pus lăcăile. Și le-a luat dreptățile, Și le-a lăsat amarul. Pe vornic cu cei trei moșneni ANUL NOU Sub acest titlu citim următoarele in ziarul „Corriere della Sera“: Zilele acestea nu sunt zile de urări sărbătorești. Un zăbranic de jale e întins peste lume și sufletele simt apăsate de grijă. Nădejdile neastâmpărate, care’și întind aripele spre viitor, se lovesc, între această auroră a noului an și punctul către care se îndreaptă, se lovesc de zgomotul uriaș a zece popoare în luptă. Și în jurul învălmășelii enorme pâlpâe freamătul popoarelor neutre care simt că se bat în suflet orele irevocabile ale istoriei lor. Și niciodată ca'n zilele acestea individul se simte parte din acel tot care e națiunea lui. Egoismele, individuale, sănătoase și inteligente nu pot să stea singure și să inspire singure fapte, gânduri și dorințe. Ori pe unde sensul vieții civile “leagă între ele marile familii omenești și dacă nu iau parte la luptă și dacă speră în împrejurări mai puțin tragice, tot omul e ca un soldat care-și privește steagul, legat de o datorie, rânduit de disciplină la locul pe care treime să-l ocupe. Guvernele nu mai reprezintă partide, devin simbole, devin conducătorii în mâinile cărora știi că ai jurat credința patriei. Și de aici ea lumea e astăzi mai nobilă în noianul nespus de mizerie, nu măcelul care face să curgă râul de sânge. Din această vedere a realității treime să scoți prevestiri, să formulezi urări. Și fiindcă astfel e realitatea, trebue ca prevederile și urările să ți te întemeezi numai pe soliditatea hotărîrilor gândului tău. Destinul e umbra, dar noi trebue să luminăm umbra cu focul credinții. Suntem datori, pentru anul care începe încărcat de revelări istorice și fin anunță ca una din culunile forma de viață care va ești din ceea ce o vom dospi, din fierul pe care-l vom făuri. Dragostea țării în care ne-am născut, țării care a suferit și ne-a hrănit de când există, este ca focul de contopire la care trebue să turnăm ce avem în noi mai bun, mai generos și pentru aceasta, o repetăm, tot ce avem mai sănătos și mai inteligent egoist. Va fi apoi cum va vrea D-zeu, dar nu va fi, desigur, o soartă de care să ne învinovățim ca să ne rușinăm. Să ne urăm dar nouă înșine ca să găsim, în propria noastră energie, puterea unei diciplini superioare, și atunci să fim siguri că ne-am urat și ne-am prevestit putința, ba chiar poate siguranța unui viitor mulțumitor, căci vom fi găsit astfel legătura profundă care unește sintetnică interesele imediate cu ale viitorului, de care ținem și noi cei de astăzi, și bătrânii cei de ori și fiii cari vor veni mâine. Sentimentul patriei are aceeași natură generoasă ca și sentimentul familiei, și unul și celălalt dă puterea și voioșia jertfelor trebuincioase. Nu face nimic dacă părerile nu vor fi aceleași la toți: e de ajuns ca la fiecare să fie aceeași voință nescricinata d’a se simține datoriei, grea ori lesne, dar care ne va fi arătată lămurit, ceptând nici pe Yankei, deviza „timpul e bani” nu este respectată ca de fiii sârguincioși ai imperiului ceresc. Lor le lipsește chiar și ziua de repaos săptămânal, pe care au primit-o după Evrei toți creștinii și musulmanii. Dar la serbarea de Anul Nou, care este plăsnuită de sobri chinezi lipsiți de pasiuni, cu o nemaipomenită sburdărnicie, încetează orice muncă. In această zi, după credința chineză, toți zeii se duc la zeul cel mai mare Sang-ti, în cer pentru ca să-i facă raport asupra purtării oamenilor în anul expirat . Acest raport ține trei zile; la ziua a patra zeii se reîntorc pe pământ. In timpul absenței lor, în semn de doliu toate chipurile flolilor din case și din temple sunt acoperite cu pături mari sau văpsite cu alb. In zilele, când fetele zeilor de pe pământ nu luminează, postesc chinezii fricoși și în afară din cale de superstițioși Toate prăvăliile sunt închise. Chinezii vizitează cu solemnitate pe strămoșii de mult rănosati din cimitre și din capele. In ziua a patra, domnește insă o bucurie fără margini Zeii cari se reîntorc din cer pe pământ sunt salutați cu cea mai mare veneratiune, dar cu strigăte și chiote de bucurie. Sfârșitul și punctul culminant al serbărilor sgomotoase îl formează serbarea felinarelor în care se dau pentru popor numeroase festivități, foruri de artificii, reprezentați ame teatrale și musicale. In toate templele, casele, pe arbori, pe strada și în piețele publice atârnă cunoscutele lampioane, rari luminează noaptea prefăcând-o la zi. Afară de acces fiecare chinez ține în mână câte un lampion. Mare veselie domnește, firește, în ceainării, localurile în cere se consumă opiu și pe bărcile de pe râuri împodobite cu flori, unde fac chef monstru demi- Anul Nou la chinezi și chinezii cunosc din timpurile străvechi serbarea de Anul Nou și o prăsnuesc la luna Februarie, în chip deosebit și foarte original. Era noapte. Bătea ora unuia toate ceasurile Capitalei. In case, revelionul; în stradă, crivățul, înăuntru, sărbătoarea, orchestra, focul și lumina; afară, vântul, frigțl, paltonul lipit de piept și de picioare, nasul roșu, urechia sângerată, degetele... Ah! degetele! când te gândești că la ora aceea existau degete cari ardeau în mănușile lor „glace”! Roncea se -ntorcea spre subsolul lui, fredonând și gândinduse la munca-i de a doua zi, căci Roncea e gazetar și nu are zi de sărbătoare. Venea de la un cinematograf unde văzuse un peisaj tropical care pusese puțină căldură în sângele-i desmorțit. Intrt în cuvânt, dacă n'ar fi fost frigul, crivățul și distanța cea mare până acasă. Roncea ar fi fost fericit pe deplin. Se întorcea dar, în lungul străzii prost pavate, când, la o cotitură, pe marginea trotuarului, ( Întâlni o femee nespus de ciudată ca înfățișare, stând cu picioarele în noroi, cu capul în zăpadă. ' Îmbrăcată într-o rochie urâtă, de culoarea frunzelor veștejite, cu fața plecată și glasul tremurând. " Roncea, care nu se ferea niciodată de întâia lui mișcare, fiindcă întâia lui mișcare nu era niciodată bună, aruncă o privire femeii aceleia așa cum aruncă un om care e sigur că nu are să se abată din cale, dar, la o a doua privire, se simți oprit fără voia lui de puterea aceea neînfrântă, care se numește milă. Da, simțea o milă adevărată, amestecată cu puțină curiozitate, dar curiozitatea rămăsese în fundul sufletului ca drojdia în fundul sticlei plină cu un vin bun. Cine era femeia aceea? De unde venea? Ce vroia? Ce căuta tocmai acolo? Roncea se opri și o privi cu ochii mari deschiși, cu ochi vii și proști, limpezi și mici, obosiți, dar nu uzați, îndeajuns de miopi ca să nu vadă tot, dar prea buni ca să vadă destul, întrten cuvânt un microscop pentru lucrurile nespus de mici. O privi dar și putu să-și dea seama imediat de ciudățeniile pe cari le oferea observatorului ființa aceea demnă de plâns. Părea că a fost "* x*- A* iiii. isa.ta.oasă sărbătorită; era încă tânără și totuși murea de bătrânețe! Florile din părul ei nu erau vestejite de tot; diamantele, din degetele ei, aruncau încă licăriri palide și îndoioase; dantela ei era sfâșiată de vânt, iar nu uzată de timp; rochia-i de brumă era încă în modă. Ar fi zis o regină căzută brusc de pe tron, o logodnică prăbușită pe ultima treaptă a altarului în clipa când avea să zică un dar final, o moartă îngropată înainte de a fi murit. Roncea, uimit peste măsură de propria-i uimire, uimit de emoția-i neașteptată, prinși între mâinile lui mâinile ciudatei femei: una era înghețată, cealaltă ardea sub dogoarea frigurilor. — Doamnă, zise Boncea urmând să-i țină mâinile, pot să-ți fiu bun la ceva? Vremea e urâtă, zăpada o să cadă, noaptea e adruncă, dă-mi voe să te conduc acasă... Doamnă... Dar femeia, ca și cum n‘ar fi vrut să abuzeze de milă, se sculă deodată și, orânduindu-și cutele rochiei, zise: — Domnule Boncea, sunt mulțumită că te văd și-ți primesc brațul cu plăcere. Și apucă ca un trtan cerc de fer brațul stâng al ziaristului care, cu toată dorința ce avea să fuga și s-o lase în plata Domnului, fu silit să meargă la nas lângă ea, blestemându-și imprudența.— Ah! își zicea el în sine, n'ai să te mai cumințești odată, amice Roncea? N’ai să te desvezi de atâta milă? Poftim! Ce-are să zică lumea, când te-o vedea la braț cu aventuriera asta? Roncea Romcea! ești un nebun! un prost! Ce înseamnă asta să te plimbi cu părul zbârlit, cu pașii tremurânzi și cu o astfel de femee la brat, la ceasul, unu noaptea?... In vreme ce gândea așa, Borcea mergea visător în lungul străzii tăcute. Dama, care nu era desigur proastă, deși învedera că a făcut mii de prostii în viața-i scurtă și curmată. hițelese de minune gândurile tovarășului ei, și zise cu un glas mai puțin tremurător și mai ironic: — Domnule Boncea, nu înțeleg ce ai: de ce îmi arăți așa de puțină recunoștință pentru dovada de stimă pe care ți-o dau? O, tu. Dumnezeu al fraților mei morți! O, tu, Dumnezeu al copiilor mei viitori! pare atât de mare i decăderea mea, încât eu, fiica celor mai vechi generațiuni, eu, mama noblețelor celor mai depărtate în viitor, să fiu silită a mulțumi unui mâtzgălitor de hârtie, unui povestitor de nimicuri, unui autor de i spirite proaste, unui om care și-a pierdut seara la cinematograf, și care nu voia să-mi ofere brațul de frică să nu se compromită în fața prietenilor întârziați pe stradă! Dama necunoscută zicea vorbel# astea cu atâta mândrie de prințesă trufașă, încât Boncea se hotărî s-o privească îi fată cu mai mult atentie, mai ales că treceau sub un felinar învăluit cu ce'-iură. în CÎÎpa ! S! câ?Wăria-Sa, se arăta*'din n curaj ar détectt arăta ea, «apui, și, da aer fi întâlnit prietenii lui, ți dela ..Melcul larectorul' reviste și-ar fi scos păi să fie recunosci Dama, väzäjid ne dispus iuă , dar nu ca o pisă fie ascultată, nimerit —ca vrea să fie auzi încă nu dar să domnule Roncea Dar cum doar răspundea nimic — Asa dar i mult? Ei dragi timpul fericit al când eu eram za dornică de viață între brațele înciălădioasă ca îmi spuneai la cele mai dulchi numiri în fata a prins de o admi încât pui cam s ..Roncea e mrietei cea e profetul mi serbătoare. Ronca area fericit ducâiei mele de ceremță cu diamante și timp frumos! Oh! se ce ceasuri trecând Roncea era când eu eram frta, adorata, desf nână? IU mai a dragă Alexandre' vremea aceea» în xxandre, iar nu aduci aminte? Te-am văzut, la de nou-născută, o mâia și smirnat cu penița proasp din dorințele mele pentru tine, oricare-mi ușoare era t tn viata ta! La unde-i făceam din ca de la un capăt orașului, la o sprâncenelor melegate, t a tremurat toate locurile unde eu, trebuiai să tei locul unde mă ași mă așteptai și tu, din surâsurile mele zicit o săptămână ♦’ sclav fericit, sclav perversă și uită te mai iubit! Cât m‘erti! Tu sărutai, urma pașilor mei cu gura căscată, cânt ești de pe b Tu-mi repetai cântai cântecele î ; tu nu lăsai zgomo pragul, sau cânți stra mi închisă și pe care le copiase întins și greci! O fărâmă care căda nu-mi proaspătă, t buzele! Chiar per colanului meu era comori nesfârșite ! cari le-am purtat, care l’am sfărân dulce rămas în st cristal, pantoful ci din balurile mele, Ieșită a corsetului fugitivă de pe fața sau oglinda apei ca imaginea, iată ce rata sărbătoare a jie, a imaginației tului și simțulul curtezan perfid și fanator al unor dr. Or ! ce indiferent e de aceea pe care ai Dă-mi cel puțin î cerile mele, dă-mî d-o iubire, apoi du-i* locul frigului, al cerei și mizeriei pe care ai trădat-o, pe dut-o, pe care n’o cunoști în clipa ca, decât o umbră!... Așa vorbea ciuda glasul stins, cu o< îacrămi; părea că moară in brațele lui cea care începea să frigat. In zadar căușească numele femei care parcă o cunoșt se mira că ar fi pubească până într’o fiică a Evei. Cum? om cu judecată, m lozof, să n’aibă altc< de făcut decât să ai sfărâmate și gajuri încă în genunchi! ! tință! — Doamnă, zise e uite-te bine cine sun vorbești... Am eu nedragostit, unui sentir visător, unui cântâreță, unui aruncător frânghie pentru bal Juliete? Te’nșeli, me șeii crede-mă, și fii cân îmi pare, ești Buzdrjavănă Ca să jfoti a, la Io-ta fără ajutorul vor să-ți zic „bonsoi văla de drum. Í— Și eu îți spun, că ai fost cel mai pic dintre servitorii me Boncea! De trei J&lti