Universul, septembrie 1924 (Anul 42, nr. 198-222)

1924-09-02 / nr. 198

■ik* PAGINI DIN VIATA EROULUI AVRAM IANCIF Avram laici Ii lintea moţilor­ de dr. Silviu Dragomir Chemarea vijelioasa, la arme a poporului românesc din Ar- Ideal trezi pretutindeni valuri Ide însufleţire. Nu numai prigo­nirile lansate tocă de cu primă­vară, care se înteţină din August încoace pentru a asigura un re­zultat bun recrutărilor ungu­reşti, ci setea milenară a acestui popor după libertate, făcu să se adune, în timpul cel mai scurt, şi în număr consid­erabil, legiu­nile româneşti, sub drapelele prefecţilor. Axente Sever îşi a­­dună gloatele la Blaj, Constan­tin Romanu pe Câmpie, Nicolae Solomon la Haţeg, Popoviciu Marţianu la Sebeşul Săsesc, iar [ 'Avram Iancu îşi aşeză cartierul­­ la Câmpeni. In munţii pitoreşti, cari în­chid acum cu un cerc de fier frontiera apuseană a ţării noas­tre, nici că se putea alege un loc’ mai nimerit, ca centru de acţiune militară, ca acest orăşel, apărat din toate părţile de mun­ţi înalţi şi totuş legat prin linii bune de comunicaţie cu princi­palele localităţi din Munţii A­­puseni. Aici îşi organiză Iancu garda naţională, ajutat de tri­bunul Nicolae Corcheş, centu­rionul Alexandru Bistran şi vice-tribunul Dionisie Popovi­ciu. Acesta din urmă conducea garda din Bucium, Bistran cea din Bistra, iar Corcheş pe cea din Câmpeni. O altă ceată se constitui sub conducerea preo­tului Simeon Prodan Probu, dar lo­todemnul şi tot sub suprave­gherea lui Iancu, în apropierea Aiudului, în satul Măgina. Ceva mai târziu se organiză şi la Cri­­cău, în atârn­are de Iancu şi sub conducerea vice-prefectului Blăjan, a tribunului Bucur, preot în Galda, şi a locotenen­tului Ştandiuc, o asemenea gar­dă. Astfel Iancu căuta să-şi asi­gure dintru început munţii, cari în urmă au şi devenit cetatea sa nebiruită, aşezând câte o ta­bără (i se zicea atunci loagfix) lângă şoselele, cari­ duceau spre cartierul său. In spre apus avea să dea piept cu duşmanul, Ion Buteanu, prefectul Zărandului, a cărui legiune se formă. In răs­timpul cât lipsi acesta, tot sub îngrijirea lui Iancu, iar dinspre Turda, aţinea calea Ungurilor, Popa Balint prefectul inimos din Roşia Montană. Craiul munţilor astfel, după o muncă de câte­va luni şi graţie personalităţii lui Iancu, care de acum se făcu în ochii moţilor Craiul Munţilor, fu cu putinţă să se înceapă ac­ţiunea militară în condiţii neaş­teptat de bune. Cea dintâiu ţin­tă a sa fu deci, după instruc­­ţiile primite dela comitetul de pacificaţiune, cum se numea ca­ Tintenni unional reorganizat la adunar­ea din Septembrie, să de­­sarmeze pe voluntarii ung­ri. La Abrud izbuti să execute de­­saraiarta fără de nici o rezisten­ţă şi la 24 octombrie 1848 i se deschiseră porţile oraşului, în care intră cu triumf eroul nos­tru. La Zlatna însă nesocotinţa consilierului cameral Neraegypt, care după ce încheiă o înţele­­ge»1­0 din conducătorii cetelor de români, porunci să tragă în grariada de tărani intraţi ,o­ra“ deslănţui pofta de răzbu­nare a bieţilor oameni, cari au fost până atunci apăsaţi, umi­liţi şi jefuiţi îndeajuns de către toţi aceşti funcţionari ai statu­lui bandiţi fără de păreche. Mă­celul din oraş şi victimele din Presaca, unde au fost extermi­naţi până într'unul ungurii re­fugiaţi din Zlatna, vor rămâne pururea, o pildă grăitoare pen­tru aceia cari au ţinut în întu­nerec poporul nostru, de altmin­teri blănd şi generos. In sufletul său aprins de mâ­nie, Iancu a înţeles, de­sigur, patima­ răzbunătoare a poporului când,d­in 26 octombrie, vizită ruinele nenorocitului oraş. După cele ce au săvârşit Ungurii la ultimele săptămâni, după execu­ţiile nejustificate ale atâtor vic­time nevinovate în tot cuprinsul Ardealului şi mai ales după ce fu spânzurrit Alexandru Bătrâ­­neanu, prefectul din Cojocna, bun tovarăş al lui Iancu, de faimoasa carte marţială din Cluj, putea oare să aibă Iancu vre-o răspundere în faţa istoriei, cum o pretind condeiele veni­noase ale duşmanului ! Oare o­­rorile evului mediu, ale cărui lanţuri de fer au fost păstrate aici până în 1848, trebuiau să rămână şi ele un privilegiu per­petuu al clasei dominante ungu­reşti ? Asupriţii de aici, ca şi ceva mai târziu cei din preajma Aiudului, să nu fie oare plămă­diţi din acelaş aluat omenesc, din care numai cu o d­­ivizaţie stăruitoare, se pot alunga pasiu­nile feroce ? Omul despoiat de demnitatea sa şi înjosit până la animal, nu poate avea nici o răspundere în faţa istoriei. Preparativele lui laica Chiar atunci, în 25 octombrie, sosise Simion Prodanu dela Ma­­gina şi povesti, cum o ceată de gardişti unguri dela Aiud, aju­taţi de căpitanul unei compa­nii de soldaţi regulaţi, conduşi de către corniţele­ Ştefan Ke­mény năvăli asupra Măcinei şi Cacovei, pe cari le făcură una cu pământul. In fine, în 28 oc­tombrie, trecu şi tabăra din Cricău prin botezul de foc, după o luptă înverşunată cu honvezii şi voluntarii unguri din Aiud, cari fură siliţi să se retragă că­tre Teiuş. Iancu înştiinţat, că Ungurii se adună, din nou pen­­tru ca să atace tabăra dela Cri­cău, trimise acolo ajutor însem­­nat.Comandantul cetăţii din Alba Iul­ia convoacă pentru 1 Noem­­brie şi pe prefecţii­ români pen­tru a ţine un consiliu şi pentru a stabili o unitate in operaţiu­nile armatei regulate şi a gloa­telor române. Iancu se coborî din munţi şi luă parte la acest consiliu, apoi în ziua următoare plecă la Cricău,­pentru a saluta pe vitejii săi, cari s-au luptat ca nişte lei. Trei zile stete lancu în mijlo­cul lăncerilor dela poalele mun­ţilor, din 2­5 Noembrie, sărbă­torit de aceşti ţărani dârji, cari au rămas până astăzi cu cel mai curat suflet românesc. Bă­trânii cu pletele albe, cari s'au stins nu de mult, ştiau încă să povestească nepoţilor atâtea a­­mintiri duioase despre zilele de avânt, pe cari le-au petrecut în loagăr, sub vraja personalităţii­­cuceritoare a Craiului Munţi­lor.Atunci veni la Cricău căpita­nul Gratze trimis de către co­mandamentul trupelor din Si­biu, pentru ca să invite pe lân­ca a lua parte la expediţia de dezarmare a oraşelor ungureşti Aiud, Vinţul de sus şi Turda, ai căror voluntari gardişti ne­linişteau toată regiunea româ­nească de lângă Mureş şi de la poalele munţilor. Locotenentul Winkler scria incă la 30 Octom­brie din Sebeş către comitetul românesc din Sibiu : „o turmă sălbatică de Unguri, cari samă-11­1 BOS , „Avram lancu“, 1924- k nă drumul pe unde merg cu o­­moruri şi arderi şi cu revoltă­toare acte de violenţă, se apro­pie tot mai mult şi nelinişteşte toată regiunea. Cuibul de căpe­tenie al acestor asasini e Ab­i­dul, care e bine întărit şi încon­jurat­ cu şanţuri largi.—Se zice că acolo ar fi prinşi mulţi Ro­mâni, cari tânjesc acolo tortu­raţi în mod îngrozitor Deci pentru a pune capăt acestei hoarde setoase de sânge, e ne­voie să Înaintăm imediat pen­tru a asedia şi ocupa Aiudul". Se pare că planul acestei expe­diţii fu discutat şi de consiliul din Alba Iulia. Astfel Iancu plecă cu tabăra din Cricău şi cu un număr în­semnat de moţi la Teiuş, unde sub conducerea tehnică a căpi­tanului Gratze se reuniseră ta­­berile prefecţilor Axente, Solo­mon, Bălaş, Popoviciu şi Bu­teanu. Mai mult ca douăzeci de mii de Români înarmaţi în cea mai mare parte numai cu lănci se aşezară în faţa Teiuşului. Iancu se distinse şi aici prin e­­nergia şi isteţimea sa, ajutând ofiţerilor împărăteşti să organi­zeze şi să împărţească in unită­ţi masa uriaşe de glotaşi. In 6 Noembrie avantposturile taberei aşezate după toate regulele mi­litare, puteau să pândească toa­te mişcările duşmanului. Intr'acestea, ştiri nefavorabile sosiseră din Zărand unde tru­pele ungureşti au izbutit să îm­prăştie pe moţii slab înarmaţi. In 9 Noembrie Buteanu părăsi pe tovarăşii săi şi plecă cu cei trei mii de moţi to­vărand, pentru a opri înaintarea Ungu­rilor. Ii faţa Aiudului Gloatele româneşti înaintară pas de pas şi cu multă precau­­ţiune. In 8 Noembrie ele steteau deja în faţa Aiudului. In aceeaş zi, faimoasa gardă ungurească fugi din oraş şi o deputaţiune se prezentă în tabăra româneas­că pentru a anunţa capitularea şi a cere scut. Căpitanul Gratze la scrisoarea din 11 Noembrie adresată către generalul Pu­­chner spune: „Deşi eram in fruntea celor 20000 români, a­­prinşi până în extrem prin ne­numărate tentative, totuş am în­drăznit, în înţelegere cu distin­sul şi cavalerescul prefect Dom­nul Iancu, să mulţumesc mulţi­mea şi să fixez capitularea ora­şului Aiud“. In 10 Noembrie, Aiudul fu ocupat. Gloatele lui Axente şi Popoviciu trecură îna­inte spre Decea, înconjurând o­­raşul de două părţi, iar coloa­nele disciplinate ale lui Iancu, având în frunte pe Craiul Mun­ţilor, defilară în cea mai depli­nă ordine prin mijlocul oraşu­lui. Astfel Aiudul ai cărui gar­dişti fanatici erau cu drept cu­vânt urgisiţi pentru sălbătăcia lor, scăpă de răzbunarea meri­tată a Românilor. In chipul acesta se deschide drumul către Vinţul de sus şi către Turda. Dar înainte de a fi pornit mai­­departe, din lipsă­­­­ de alimente, într'o regiune pus­tiită cu desăvârşire de către Unguri, prefecţii trimiseră acasă pe o bună parte dintre glotaşii cei mai bătrâni şi cei mai tineri. Axente trecu Mureşul şi înaintă pe ţărmul stâng, iar coloanele lui Iancu şi ale prefectului Mar­ţian Popoviciu încunjurară din stânga Vinţul. Retragerea negurilor Locuitorii din această mare comună ungurească, înfiptă în inima românismului, s‘au dis­tins în expediţiile de jaf orga­nizate contra satelor noastre, înzestraţi cu arme bune din par­tea guvernului, ei şi-au înmaga­zinat cantităţi considerabile de cereale. Dar se pare, că la ves­tea despre ocuparea Aiudului de către români, s’au speriat atât de mult, încât s'au refugiat aproape cu toţii la Turda şi în satele ungureşti de pe valea A­­rieşului. Ei n‘au uitat însă, ca mai întâi să omoare fără jude­cată pe „robii români, pe cari i-au adus din expediţiile lor, şi să le arunce cadavrele mutilate într'o groapă cu­­var din faţa pri­măriei. Când au văzut românii, cari au intrat la 13 Noembrie în Vinţ, această nemaipomenită barbarie, e firesc să-şi îi răzbu­nat. Vinţul de sus a ars complet în acea zi, ca o uriaşă făclie la căpătâiul martirilor români ro­mâni. Dealtminteri atât Iancu, cât şi căpitanul Gratze au con­statat, că Vinţul a fost aprins înainte de­ a fi intrat gloatele române. In 20 Noembrie gloatele româ­ne discutau cu delegaţia oraşu­lui Turda condiţiile de capitu­lare. La aceste discuţii luă par­te şi Popa Balint, care venise cu cetele sale pe Arieş în jos pentru a întâmpina armata triumfătoare.­­E interesant ceea ce ne povesteşte căpitanul Grat­ze despre acest episod : „Pentru a dovedi populaţiei înspăimântate, că românii au o ţintă mai înaltă, decât pofta de jaf, intrata la oraş, împreu­nă cu statul meu major, şi lă­sata toată trupa pe câmp, în corturi aşezate pe ţărmul drept al Arieşului, fără să fi îndrăs­­nit cineva a veni în oraş. Nici aici nu s-a întâmplat nici o violenţă, nici un jaf, deşi cor­pul înarmat a petrecut timp mai îndelungat. „Eu mărturisesc sincer, că dispoziţiile mele nu ar fi avut succesul norocos, iar unitatea în operaţiuni nu s’ar fi putut realiza cu o masă nediscipli­nată atât de mare, dacă n’ar fi fost Iancu, un spirit care pe­­ toţi îi înviorează, un bărbat cu­­ o popularitate nemărginită, pla­­ truns de respect pentru înalta cârmuire şi însufleţit de nobi­lul zel al naţiunii sale. Iancu a spirijinit cu fapta străduin­ţele mele şi a supraveghiat exe­cutarea precisă a ordinelor me­le cu o grije meticuloasă, până la Mil­and Bild de rituri.H1' Tancu se întoarse din Cluj prin Turda la Câmpeni, unde luă dispoziţii să se adune o nouă oaste. In 29 Noemvrie e­­rau concentraţi deja 1500 moţi, dintre cari însă numai 250 erau înarmaţi cu puşti. In 30 ei por­niră din Câmpeni prin munţi către Gilău sub conducerea lui lancu. Avem informaţii sigure, că în 2 Decemvrie lancu se afla In Cojocna. Probabil făcând un marş forţat prin munţi, cu 0 parte din oastea sa, o coti spre Feleac, de unde se repezi la Cojocna pentru a d­esarma garda ungurească de acolo. Astfel în drumul spre Huedin, lancu va fi trecut din nou prin Cluj, în fruntea moţilor săi. Dar nici din raportul lui lan­cu, nici din jurnalul căpitanu­lui Ivanovici nu reiese clar a­­ceasta. Cântecul popular Insă a păstrat amintirea acestei ex­pediţii : „Pe drumul Clubului Mergea oastea tancului Încărcată de bucate Duc la loagăr de mâncare. tancul din gură grăia: Dragii mei feciori iubiţi, Staţi un luc şi ponosiţi. Şi intraţi-n Cluj cu drag Şi vă bateţi vitejeşte, Şi vă luptaţi fecioreşte!" Probabil, că lancu s’a dus la Cojocna tocmai pentru a-şi aproviziona armata cu alimen­te, căci din munţi n’a avut de unde să aducă cele necesare. LA SA­CUIORI In * Decemvrie Avram lancu sosi la Săcuieri împreună cu căpitanul Ivanovici El Îşi îm­părţi trupele prin satele româ­neşti , Albăcenii şi Bistrenii, se fixară în Rogojel, care era cel mai însemnat punct strategic. In urma unui sfat cu colone­lul Losenau, Avram Iancu tre­buia să atace avantposturile ungureşti în noaptea de 6 spre 7 Decemvrie, la Sebeş dincoace de Techeteu. Dacă atacul ar reuşi, atunci să izbească în ta­băra principală a duşmanului. Observăm, că deşi colonelul Losenau dispunea de forţe cam de trei ori mai numeroase ca ungurii şi armata ea era foar­te bine echipată, totuş sarcina de a lua contact cu inamicul i se dete lui Iancu, care n'avea decât 250 de puşti şi două tu­nuri de lemn. Şaptezeci de sol­daţi cu un ofiţer şi cu 2 tu­nuri de câte un lunt aveau să stea ca rezervă, pentru a spri­jini atacul moţilor. In 6 Decemvrie Albăcenii in frunte cu veteranul Mateiu Fi­lip surprinsera în satul Vişog un detaşament de unguri, cari rechiziţionau alimente şi vite. Ii înconj­urară repede şi după o luptă scurtă treizeci şi cinci de cadavre acopereau câmpul de luptă. Numai şase unguri au izbutit să scape şi să ducă vestea înfrângerii în cartierul de la Ciucea. Iancu menţionea­ză în această luptă în deosebi vitejia Albăcenilor Ispas şi Alexă, înaintând cu cetele sale spre vârful lui Trainis, Iancu se convinse, că atacul nocturn nu se poate executa până ce trupe­le nu vor cunoaşte mai bine terenul şi pr o a­sigurată cooperaţia colonelului Losenau, cu care nu se putea ţine contactul. In ziua următoare căpitanul Ivanovici, dornic să angajeze lupta cu honvezii, pe la amiazi, trase două focuri cu tunurile de lemn în armata ungureas­că, pe cari le coborî la vale. Dar duşmanul, bine pregătit, nu se sperie, ci aşteptă atacul nostru în vale, înt­run loc bine apărat. Atunci moţii se cobo­­râră la două cete pentru atac. Una mai mare, la aripa stân­gă, iar în faţă se aşeză o cea­tă mai mică de lănceri. Bătă­lia se începu prin atacul unui moţ, care coborându-se tiptil trase din nemijlocită apropiere asupra honvezilor. Iancu po­­vesteşte, că a aflat despre an­gajarea bătăliei numai de la tribunul Clemente Aiudeanul şi că în momentul, când veni către câmpul de luptă, văzu pe cei 70 de soldaţi în retragere, transportând şi tunurile. Bătă­lia ţinuse trei ceasuri, la care puşcaşii noştri îşi cheltuim­ toată muniţia, trebuiau deci să se retragă. Vânătorii lui Iancu împreună cu ceata tri­bunului Clemente Aiudeanul acoperiră retragerea. Iancu luă măsuri pentru ca să se opreas­că din nou pe vârful lui Trăi­­niş, unde ar fi avut o poziţii inexpugnabilă şi să intre în acţiune şi soldaţii cari ştera­­seră în rezervă. Dar pe aceştia­ nu fu chip să-i oprească. Moţii trebuiră deci să se retragă şi ei. Iancu adună pe o parte din lăncerii săi la Săcuieri, iar Cle­ment© Aiudeanul la Rogoje. Ungurii ocupând satele Trăi­­niş şi Vişag le jefuiră şi le ar­­seră până în pământ. Prin a­­ceastă învingere îşi asigurase­ră ei şi drumu­l spre Huedin* Nemo semper viacit In 8 Decemvrie Iancu anun­ţând eşecul acesta, pentru ca­re nu purta nici o răspundere, primi mângâerea faimoasă de la colonelul Losenau: nemo semper vincit, sed et vincitur, (Nimeni nu învinge totdeauna* ci mai e şi învins). Dacă pri­peala căpitanului Ivanovici îl exasperase, inactivitatea colo­nelului Losenau îl putea con­vinge, că o cooperaţie cu a­­ceşti ofiţeri, nepăsători de via­ţa miilor de români însufleţiţi e foarte dificilă. Linsa de ali­­ ci marş fi minţi 1924i Naiestlfi­e Lor Râges® $1 Regina împreună cu Lor Regale Principii Moş­ten­iftori mnt astăzi oaspeţii foţilor din Munţii Apuseni — locul de fapte vefereştî aie lui Avram Iancu, — spre a slăvi, alături de întreaga najiune, memoria marelui luptător naţional Casa lui Avram Iancu din Vidra (azi restaurata «l complaci modificata) I Expediţia dela Cricăi la Turda Ceea ce apare limpede şi din această mărturie, e faptul, că adevăratul căpitan al oastei româneşti, adunată din toate părţile Ardealului, era Avram Iancu. Cred că în această ex­pediţie, dela Cricău până la Turda, obţinu el titlul de Cra­iul Munţilor dela poporul, ca­re 11 iubea atât de mult. To­vărăşia unui bun ofiţer, cum era căpitanul Gratze, excelent şi sincer camarad, i-a fost lui Iancu, fără îndoială, de mare folos. In timp ce gloatele române steteau la Turda, Avram Iancu veni la Cluj, pentru a se pre­zenta generalului Wardener, care ocupase capitala Ardealu­lui din 13 Noembrie. Ce păcat că Iancu în raportul său e toc­mai in acest loc atât de scurt: „Din Turda m’am dus la Cluj, la generalul Wardener; de aici m’au trimis la colonelul Lo­­senau, ca să iau instrucţii noui“. Cred, că data sosirei lui Iancu, dinspre Feleac, fireşte la fruntea unei cete înarmate, poate să fie numai 21 sau 22 Noemvrie, căci în ziua de 23 colonelul Leşenau porni spre Huedin şi Ciucea, unde dete ordin­ul lui Iancu să-şi aducă pe lăncerii săi. Cetele româneşti însă obosi­te şi ce era mai important, lip­site de echipamentul necesar pentru o expediţie de iarnă în munţi, fură trimise de Iancu mai întâiu acasă. In Turda, Vinţ şi Aiud fură lăsate deta­şamente mici de soldaţi pentru a menţine ordinea. Dar trebue să remarcăm în­dată raportul dintre coman­danţii austriaci şi Iancu. Fo­­losindu-se de însufleţirea ma­selor româneşti, ofiţerii nemţi, fie că nu aveau arme, fie că­­ nu aveau nici încredere în ro­mâni, nu distribuiea decât un număr foarte redus de puşti gloatelor noastre. Şi cu toate a­­­cestea se impuneau unităţilor româneşti probleme de re­­zolvit, pe care numai o armată bine echipată le-ar fi putut rezolvi. La aceste se mai adaugă şi incapacitatea legen-,­dară a acestor comandanţi, cari, cu puţine excepţii, îşi a­­sumau un rol, ce jignea pa prefecţii români. Iancu primi­se din partea comandamentu­lui un ataşat militar in per­soana căpitanului Francisc I­­vanovici, un om lipsit de ta­lent militar, care în loc să servească de consilier technic, petrecu opt luni de zile la munţi, spionând pe conducăto­rii români şi ponegrindu-i prin rapoartele sale, în faţa coman­damentului. De aceea nu-i de mirare, dacă Iancu şi-a men­­isut independenţa faţă de a­­ceşti ofiţeri şi nu Îndeplinea ordinele lor, decât numai în ca­zul, că şi el era convins de re­zultat . (Gitiți urmarea în pagina U­­) ZIARUL UNIVERSUL d­in nr. 98 Pentru marile premii 1 toamnă Cititorii cari vor să par­­ticipe la marile premii de toamnă vor strânse cam­peanele ce vor fi publicate zilnic în acest top.

Next