Universul, iunie 1926 (Anul 44, nr. 122-147)

1926-06-10 / nr. 130

Aail Suntem la sfârşitul lui. Nu s’ar putea oare introduce o fericită deprindere din Franţa ? ine-ar fi dacă, pentru a imita Ceva bun, atu desfăşura cel puţin o parte din bunăvoinţa cu care deschidem larg porţile relelor exemple ? Unde mai puneji că n’ar costa nimic, absolut nimic. Poate numai puţină osteneală, dar foarte puţină. Există în Franţa o tradiţie, consacrată şi prin regulamente. Solemnitatea de la sfârşitul anului, pentru împărţirea premiilor, acolo unde există, sau pentru recapitularea rezultatelor obţinute de sforţările profesorilor şi elevilor, acolo unde nu »acordă recompense concrete, ese din cadrul obicinuitelor festivităţi şcolare, cu muzică, gimnastică, recitări, pentru a lua caracterul etic al unei manifestaţiuni culturale extraordinare. Speranţa pentru reuşita serbării unui an de muncă nu se pune atâta în splendoarea programului, cât în ideile pe care profesorii, elevii, părinţii şi restul publicului le ascultă de la cele mai strălucite personalităţi ştiinţifice, literare, sociale. Este o veche şi nestrămutată elimlaţiune printre directorii de licee, de a cuceri concursul somităţilor. Este o fată pentru şcoale sau aibă serbarea patronată de un om eminent, după cum este o măgulire pentru personalităţile proeminente să fie solicitate în scopul acesta. O preferinţă se dă foştilor elevi ai şcoalei, cari au ajuns pe prima linie în admiraţia gemenilor. Inchipuiţi-vă emoţiunea cu care odinioară Edmond Rostand reintra în liceul din Paris, unde-şi făcuse studiile, pentru a vorbi corpului profesoral, în care mai figurau unii dintre foştii săi îndrumători, mândria cu care ei îl primeau, aclamaţiunile elevilor fascinaţi de un predecesor ca genialul autor al lui „Cyrano de Bergerac*. Mai întotdeauna serbarea finală la școalele secundare din Franța beneficiază de aureola unui Poincaré, Millerand, Henri-Robert, René Doumb, Paul Bourget, Painlévé, Appel Bergson și alții din falanga impunătoare care încoronează cultura naţională sub toate aspectele ei. Fostul prim-ministru Herriot, preşedinte al Camerei, doctor în litere, nu lipseşte nicodată de la una sau alta din şcoalele de la Lyon, unde primariatul său a făcut minuni. Foştii şi actualii elevi, părinţii lor, mulţi din ei foşti elevi, profesorii în funcţiune şi pensionarii, lumea din cartier, toţi îşi fac o plăcere şi o datorie să dea un fast excepţional serbării de la liceul „lor’’. E de ajuns să ştim cam sunt personalităţile, pentru ca să judecăm ce sunt cuvântările lor Ele nu sunt discursuri de circumstanţă, cu banalităţi poleite de talent, nici conferinţe abstracte, care nu lasă mai nimic. Sunt întotdeauna nişte sinteze ale situaţiunilor, completate cu consideraţii despre viitor. Situaţiuni, ca viaţa culturală şi socială, dacă vreţi şi politică, dar politică înnaltă, naţională, fără preocupări de partid. Prevederi. — cu relativitatea în care sunt încarcerate posibilităţile omeneşti. Adesea aceste expuneri ating înnălţimi de cugetare şi frumuseţi de elocinţă de aşa fel, nu cât rămân în patrimoniul şcoalei ca un tezaur, iar uneori, prin ideile vânturate, prin criticile obiective dar profunde, prin soluţiunile preconizate deschid desbateri publice, cu rezultate pozitive. Unele reforme în învăţământ îşi găsesc aci obârşia, ca şi numeroase norme de educaţiune. Cred că nimic n'ar fi mai uşor. Din fruntaşii lumei universitare din toate centrele, din pleiada de scriitori cu vază, din academiciani noştri, din elementele politice cu dîspoziţiuni speciale pentru învăţământ, cine s’ar da vina apoi să completeze cu prezenţa şi cuvântul său compe solar lent, sincer şi cald, solemnităţile de la sfârşitul anului şcolar ? Ar fi de ajuns să se ivească iniţiative şi s’ar generaliza în toată ţara. Mai toate direcţiunile şcoalelor noastre se bucură de oameni geloşi de prestigiul instituţiilor ce conduc. Avântul ciclurilor de conferinţe la diferite „Institute1* ca şi al ateneelor populare, dă măsura devotamentului corpului profesoral de toate gradele şi al personalităţilor solicitate din alte mediuri. Ar rămâne numai să facem un pas şi în această direcţiune. Cine-l va face ? Numai începutul e greu. Pe urma intervine opera emulaţiunei. întrecerea dă totdeauna rezultate bune. Un pas. Cine-1 face ? M. Mora -□an- Generalul Berthelot membru al Academiei române Academia Română, întrunită în sesiunea generală, a ales, în, şedinţa de la 5 Iunie, cu unanimitate de voturi, membru de onoare al Academiei pe d. general Berthelot, în urma propunerii de mai jos, semnată de 8 membri: „La 7 Iunie 1923, Academia— în semn de recunoştinţă pentru participarea avută la conducerea acţiunii pentru întregirea neamului — a ales membri onorari pe d-nul Ion Brătianu, general Averescu şi general Const. Presan. „Intre bărbaţii cari au stat în fruntea acelei acţiuni s-a aflat şi generalul Berthelot, care nu numai că a contribuit puternic la organizarea forţelor noastre şi la conducerea operaţiunilor lor, dar a fost un foarte puternic sprijitor al acţiunii noastre militare şi diplomatice pentru realizarea unirii ţinuturilor româneşti foste sub stăpânire ungurească. „Drept recunoştinţă pentru aceste mari dovezi de prietenie pentru neamul nostru, propunem alegerea d-lui general Berthelot ca membru onorar al Academiei“. In aceea şedinţă au fost proclamaţi membri de onoare ai înaltei instituţiuni de inginer Elie Radu, profesor la şcoala politehnică din Capitală, întrunind majoritatea voturilor, iar d. Angelo Pernice, istoriograful bizantinolog din Florenţa şi descoperitorul memoriului-biografic al lui Mihai Viteazul, a fost ales membru corespondent la secţiunea istorică. ----------zXx----------► D. GENERAL BERTHELOT CURIOZITĂŢI O MAŞINA DE SCRIS CU 2000 DE CLAPE. — O importantă fabrică de masîni de scris din New- York a început construirea unei maşini cu caractere chineze. înainte însă de a Întreprinde această lucrare, s’a, făcut apel la experţi cari au declarat că e nevoie să se elimîneze sute de litere spre a se putea întocmi o maşină, practică, învăţaţi ai foneticii chineze au procurat bazele pe care a fost construită această maşină, care va număra două mii de clape. Din pricina preţului ei excesiv şi a greutăţii de a putea fi întrebuinţată, această maşini, odată fabricată, va fi pusă la un muzeu, ca exemplu unic în felul ei, INTRE FRANŢA ŞI BOEMIA. — La Societatea savantă din Praga, directorul arhivelor, a făcut o comunicare asupra unui document din 1392, un fragment din registrele cancelariei regale a Boiemiei. Descoperirea acelui document dovedeşte că în Boemia se foloseau registre din vremea lui Ion de Luxemburg, pe la 1312 şi că aceasta fusese introdusă după modelul din Franţa. Bibliotecarul, care a făcut comunicarea, a conchis, că documentul descoperit e probă cum că între Boemia şi Franţa, au fost relaţiuni directe încă dela începutul veacului al XIV. —-----00 -00--------- Ofiţer condamnat ci a împărţit afişe electorale —~ Timişoara, 8. — Consiliul de război al diviziei l-a a condamnat la destituire pe sublocotenentul Sever Pop, din reg. 9 jandarmi, acuzat de insubordonare şi că a răspândit afişe electorale. --------ex::xo —— O femee răpită de gorile Madrid. 7. Expediţia militară spaniolă, sub conducerea generalului Munez de Prado, care e însărcinată cu delimitarea frontierei Guineei spaniole din Africa, raportează că acele regiuni sunt bântuite de bande mari de gorile, care terorizează pe indigeni. Lângă localitatea Ottocho, mai sus de cataractele fluviului Benito, gorilele au pătruns în sat şi au răpit pe o femee pe care o ţin captivă în „jungle” unde piciorul omenesc cu greu poate pătrunde. Noaptea ţipetele disperate ale femeei se aud până în satul, ai cărui locuitori nu îndrăznesc să se aventureze ca s-o scape. Generalul Munez a anunţat că pregăteşte o expediţie spre a salva pe nenorocita prizonieră şi a omorî pe gorile, care devastează plantaţiile. Guvernul spaniol a dat instrucţiuni generalului Munez să facă tot posibilul spre a captura gorilele vii, ele putând servi pentru experiențe medicale. ----------QaQ---------- Bacnote engleze false Londra, 7 (Rador), ■— Ziarele din Ottawa anunţă că au fost arestaţi mai mulţi indivizi, sub bănuiala de a fi luat parte la răspândirea de bancnote false engleze. O robi*ciocnire ca comisisli, la Franţa Paris, 7 (Rador). ~~ Un grup de manifestanţi catolici, fiind, atacat la Saint Nazaire de comunişti, a ripostat respingând pe agresori şi rupând drapelele roşii ale acestora. Sunt câţiva răniţi de ambele părţi. Ungaria se înarmează Belgrad, 7 (Rador).— Ziarul „Vreme“ publică un articol, arătând gravele abateri săvârşite de Ungaria, prin călcarea clauzelor militare din tratatul de la Trianon. Ziarul stabileşte existenţa unor depozite clandestine, mereu sporite, conţinând arme şi muniţiuni. Efectivele maghiare depăşesc contingentele fixate prin tratatul de pace. Ziarul încheie, arătând necesitatea de a se menţine Controlul militar interaliat în Ungaria. Legitimişti unguri aşteaptă momentul să acţioneze — Reclarsfiile coftterii Apponyi — Budapesta., 8 (Rador). —. La întrunirea politică a legitimiştilor, după contele Karolyi a luat cuvântul contele Albert Apponyi, care, este considerat adevăratul conducător al legitimiştilor unguri. Apponyi a declarat, că în momentul de faţă nu poate fi vorba de o acţiune pentru realizarea imediată a principiilor legitimiste. O asemenea acţiune va fi posibilă in momentul când realizarea ei n’ar ameninţa interesele ţării. Acel moment trebuie aşteptat cu răbdare prudentă şi fără nervozitate. Dacă guvernul se simte destul de tare pentru a restabili încrederea faţă de naţiunea ungară, oratorul arată că el cel dintâi se va bucura de succesele guvernului. Dacă însă guvernul nu se simte destul de puternic, el nu trebuie să expună naţiunea unei lupte in care prestigiul Ungariei ar fi ameninţat. De altfel, viitorul apropiat va aduce răspuns acestei chestiuni. Atitudinea contelui Apponyi in viitor va depinde de acest program. O altă întrunire politică s’a ţinut la Jakoalma, unde deputatul Czettler, din partidul economic al socialiştilor creştini, a expus punctul de vedere al acestui partid. Străduinţa principală a partidului său este eliminarea neînţelegerilor in chestiunea regalităţi. Nimic nu se poate obţine prin aventuri sau prin acţiuni premature. După discursul lui Czettler, a,. luat cuvântul ministrul Vass, subliniind necesitatea unei colaborări în bună Înțelegere. CONTELE APPONYI FIL/AE Dac'ar fi să credem o informaţie din „Excelsior”, la Budapesta a fost adus un bătrân elefant, cu numele Unchiul Sam, spre a face cură de apă minerală la sursa „Ungaria”. El suferă de ■multă vreme de rinichi şi medicii i-au prescris tratamentul acesta. Dar elefantul, neştiind se vede că medicamentele cele mai eficace sunt cele mai neplăcute, s’a arătat foarte rebel. Nu voia să bea de loc. Când era silit, muia trompa în isvor şi stropea cu ea pe o rază destul de mare ca să ude rochiile şi hainele celorlalţi vizitatori, mai puţini interesanţi decât el, neavând nasul şi dinţii în dimensiuni similare, deşi s'or fi găsind printre ei unii mai groşi de obraz chiar decât măreţul patruped. Medicii însă au avut ac de cojoc, au refuzat să-i dea apă. Şi Unchiul Sam s’a dat pe brazdă şi bea din „Ungaria“. Acum s’a obicinuit şi înghite până la zece vedre pe zi, astfel încât sunt speranţe bunicele să plece cu rinichii restabiliţi. lată ceva care s’ar putea imita. In definitiv, nimic n’ar fi mai pitoresc decât popularea staţiunilor de băi şi de ape minerale cu odraslele pripăşite de cine ştie unde sau cumpărate pe preţuri exorbitante. Slavă Domnului, numărul lor este mare şi ar putea da un contingent de vizitatori cari ar imprima o desvoltare simţitoare atâtor localităţi. Câte din patrupedele răsfăţate pe perne moi, expuse la fereastră, răsturnate pe covoare, hrănite cu muşchi şi cu turtă dulce, n’ar fi suferind de ficat, de stomac, de tabes şi de alte marafeturi ! De ce nu li s’ar da căutarea cuvenită ! Adică, cel care se duce cu foxul după el dela Călimăneşti la Căciulata, ai pierde ceva dacă l-ar trata cu un pahar de apă mântuitoare? Dar câinii lupi reumatici, pe care Străchineştile îi plimbă în automobile elegante, n’ar merita ca dânsele să renunţe la luna petrecută la Paris şi să-i ducă la Me Ladia pentru o serie de băi? Aş înţelege la urma urmelor să nu facă cineva asemenea sacrificii, pentru un orfan de război sau, pentru uninvalid, din moment ce mulţi cheltuesc pentru câini şi pisici fonduri care ar uşura existenţa la numeroşi copii ai vitejilor morţi, şi atunci când la cursele Societăţii pentru încurajarea rasei cailor de la hipodrom se’nghesue atâta lume şi se risipesc sume fantastice, pe când rachetele pentru suferinzii umani atâţia întorc capul şi destui protestează. Dar pentru animalele de lux, toate atenţiunile sunt dezirabile şi explicabile. Pe când aşadar vom avea ca vecini în nomolul dela Tekirghiol, în băile dela Govora sau la isvoarele din Vâlcele nişte simpatice personalităţi, de care unii din aceia cari le duc de lanţ se deosebesc adesea numai pentru că au două picioare mai mult şi uneori şi astea ruinate de gută ? Don José Eleusis de M. m.& In afara zidurilor Atenei, de I lângă vechiul cimitir Cheramic, I o pornesc spre Eleusis a] cărui nume răsună în suflet cu plăce- | rea atâtor cetiri îndelungate. Că-i drumul anevoios, că se ridi- . că vârtej praful stârnit, cine se mai gândește, când închipuirea : poate vrăji întreg fastul de sărbători al trecutului ! Aici, pe acest drum socotit sacra se îndrepta odată alaiul solemn : întâi păşiau efebii şi ierofanţii, în veşminte liturgice scânteind de bogăţia culorilor, frunţile încinse cu mirt, şi urmau în grupuri mistii, precum şi cei dornici de iniţiere şi mulţimea spectatorilor; încet mergeau, poposind când şi când dinaintea altarelor înadins pregătite, unde împreună cu iamul jertfelor se ridica şi imnul ’de slavă, şi ’n răstimpuri sbucnia în tăria glasurilor: laccho, Taccho I — zeul a cărui statue călătoria cu dânşii pe un car împodobit şi al cărui, duh era invocat să le coboare în suflete harul extazului. Şi străbăteau aşa trecătoarea Dafii pe sub dealuri şi dealungul mării, până ce târziu noaptea li se desvăluia în văpaia torţelor fugare şi templul Eleusis, dominând împrejurimile. Intrau pe unde-s astăzi rămăşiţile marilor Propilee şi se opriau în stânga lângă vestitul puţ Calihoron. II vezi încă la un nivel scăzut. In construcţia gurii sale rotunde, neatinse, alcătueşte un temei sigur de apropiere cu trecutul. Pe marginea-i de piatră nimerise Demetra în oboseala rătăcirii dureroase şi veniseră fiicele regelui din Eleusis, de o găsiseră acimirate şi o luaseră cu ele să-i dea sălaş de cinste în palat. Şi pe urmă, când stăpânul infernului se învoise a-i trimite înapoi câtva timp fiica răpită, în bucuria ei -zeiţa binecuvântase Eleusis cu darul belşugului nepreţuit, revelându-i totodată şi rostul misterelor. De atunci înainte pioase fecioarele veniau să danseze în preajma puţului, magice dansuri bine înţeles, cu închinarea întâilor fructe ori întâelor spice de aur Demetrei şi Persefonei — neîntrecute, fermecătoare întrupări amândouă ale rodniciei pământului, care doarme, nutrin- du-se o vreme, spre a se trezi a poi în revărsarea de bogăţii fără margine. Insuş cultul trebue să fi fost simplu de tot,rustic, cândva; însă dintr’un timp descăleca şi aci Dionisos cu suita-i voioasă de satiri şi de bacante, şi cu el pătrunse, deasupra trebuinţelor materiale, şi o preocupare adâncă: grija vieţii de apoi, grijă pe care Eleusis a izbutit s’o mulţumiască şi să astâmpere oarecum teama de moarte, de sfârşitul negru fără liman, ce mocnia în lume. Prin ce mijloace, prin ce atingere măestrită a sufletelor, apropiate setos şi limit de lăcaşul misterelor ? Intre altele se înfăţişa în chip dramatic trecerea prin viaţă şi ridicarea zeului în veşnicie; volnic şi fericit ca zeul acela, scăpat de cătuşele mărginirii pământeşti, putea ajunge orice iniţiat : suprema năzuinţă era să se împărtăşească de nemurire, să devie una cu zeitatea, ceea ce se şi simboliza prin celebrarea aşa zisei căsătorii sacre; împotriva practicei din urmă se îndreptară părinţii bisericii, aducându-i vina unor neauzite orgii. Pe dreptate? Cine ştie... Poate către sfârşite să se fi pierdut sensul înaltei concepţii Eleusiene, rămânând numai formele, supuse lesne pervertirii. Dar nu vremea bună, misterele n’au în- suflat decât cuvinte de^preţuire şi de veneraţie cugetătorilor greci : ’ „Fericit acel ce a văzut aceste rituri, exclamă Pindar, înainte de a fi coborât în pământ; el cunoaşte ţinta vieţii, el cunoaşte isvoarele-i divine !‘* Tot aşa Sofocles. „Câştigul serbării Eleusiene, adaugă Aristoteles, e şi căl pătarea de speranţe fericite cu privire la sfârşit, speranţe că viaţa ne de apoi va fi mai bună şi că nu vom fi zăcând în Întuneric şi urâţenie’1. Iar când i-a murit lui Plutarch o fiică scumpă, el scrise soţiei „să-şi amintiască simbolurile mistice ale riturilor de iniţiere”, cari o vor împiedeca să mai cugete la încetarea sufletului. Ştiind acestea, simţi ceva deosebit să treci lângă peştera lui Hades, căscată în umbră, sugerând locuinţi adânci subterane ale zeului, şi să urmezi înainte, de amândouă părţile templului, scările în piatră, pe cari suiau şi coborau mistii şi neofiţii în calea iniţierii, până ce străbăteau în chiar taina tainelor din Telesterion. Se răzema el pe o seamă de stâlpi, cărora li se disting urmele temeliilor şi câteva din căpiţele fărâmate jos, în mijlocul unei tăceri grele de risipă. Tresari numai de ţâşnirea fopflilei lor. Singură primăvara de mai cearcă să îmbrace ruina, cu muşăţel, cu ierburi, cu decorul frunzelor de acant. Colo un leandru în plină strălucire ! Şi pretutindeni aceeaş lumină blândă ca odinioară, acelaş senin al văzduhului şi apei, cu ţărmuri limpede conturate în zare; şi acelaş parfum, abia ghicit, al înfloririi galbene de măslini. In triumful acesta nepăsător al naturii e mângâetor totuş gândul, că doctrina Eleusiană n’a pierit cu desăvrşire, că trăeşte pribegită’n lume şi tresare încă vie la un neam aproape miraculos ivit între munţi şi mare de amândouă părţile Dunărei. învăluit o găseşti în basme ce spun de însoţiri amoroase între divinităţi şi făpturi umane, şi deadreptul, sub forma de ritual, în alaiul fetelor ce petrec pe micul chip de lut, cântându-i de jale : „Caloian, lan. Trup de dician Apoi şi mai expresiv in lirismul de frumuseţe neîntrecută al eroului din Miorița, al tânărului din pășunile singuratice, în a cărui mistică logodire cu însăș moartea întreaga fire dimprejur ia parte. ’Atena, 15 Mgi. --------- Se nărae podurile !Jn pod nou de beton armat s’a nirutf. - Mă, bade... și ăsta e făcut cu beton furat Ce s’a întâmplat in iad. Trei Scaune A reînviat era maghiară? — Ancheta trimisului nostru special — Sfântul Gheorghe, 7 ! — Eljen Magyarország! Le Ol ah ország! Adică: — Trăiască Ungaria ! Jos România ! Acestea au fost urările, repezite din sute de piepturi, cari au răsunat vreme de vreo trei săptămâni în jud. Trei Scaune ale căror ecouri se prelungesc şi azi. Aceasta datorită oportunităţei electorale, simţită şi satisfăcută de paznicul principal a tot ce e ordine. Numai cine n’a venit aici, să se isbiască de trufia brutală şi agresivă a ungurilor, să plece urechea la scâncetele de revoltă ale românilor (nu pot fi decât scâncete, fiindcă — fără exagerare, — românii au fost asupriţi şi ungurii au fost protejaţi), numai cine a auzit aici, în ultima vreme, mai des imnul lui Racocszy şi cântecele lui Kosuth, decât ariile româneşti — numai acela îşi poate da seama, cât de jicnitoare, de paradoxală, cât de crâncenă e starea de lucruri, în toată întinderea şi în toată adâncimea ei. PRIGONIREA ROMANILOR Prigonirea românilor a fost făcută, în perioada electorala (şi stăruite Încă mai puţin pronunţată, dar stăruie) de... unguri, mână’n mână cu ministerul internelor. Cei mai mulţi dintre funcţionarii români ai primăriei Sfântului Gheorghe au fost concediaţi, ca să se facă loc slujbaşilor unguri. SALARIAŢII POLIŢIEI AU PRIMIT ORDIN SA ÎNVEŢE UNGUREŞTE, DAR NU S’A DAT ORDIN FUNCŢIONARILOR UNGURI SA ÎNVEŢE ROMÂNEŞTE!! PRIMARUL SFANTULUI GHEORGHE NU VORBEŞTE BOABA ROMÂNEŞTE ! Slujbaşi români însemnaţi sunt încă ameninţaţi să fie Îndepărtaţi din funcţiuni, pentru că aşa cer... ungurii. Ei sunt decişi însă, să renunţe definitiv la funcţiuni şi să rămână un Sfântu Gheorghe, ca să întreţină românismul neîntrerupt treaz. E, în jud. Trei Scaune, situaţia aceasta de necrezut, că te înjghebează o mişcare de eliberare a românismului, ca pe vremea stăpânirei maghiare. Ungurii văzându-se tari, au prins să ţină un limbaj dintre cele mai ridicate, să fie provocatori aroganţi, agresivi. — Să nu mai vorbiţi de România Mare ! Voi sunteţi nişte câini. Couches ! ! O să vă alungăm, să nu mai rămână nici sămânţă de-ai voştri ! La Boroşneul Mare, şeful staţiei şi zooiul postului de jandarmi au fost ameninţaţi de unguri cu spânzurătoarea, fiindcă le-au observat, să nu mai poarte tricolorul maghiar. GESTUL PRIMARULUI DIN COVASNA Limbajul de mai sus, d. Bucşan, subsecretar de Stat la interne, l-a auzit la o întrunire din Covasna. Au vorbit acolo cei mai înderşunaţi iredentişti maghiari, unii foşti şi actuali parlamentari. Ungaria a fost proslăvită, România iesnită, însuşi d. subsecretar de stat Bucşan a vorbit ungureşte. Primarul Covasnei, revoltat peste măsură de cele ce auzia, s'a ridicat şi a spus: — Domnule ministru, credeam că nu România Mare, nu vom mai auzi cuvintele acestea, cari ne puneau sângele în clocot, pe vremea stăpânirii ungureşti. Dacă vreţi, dvs. continuaţi să le ascultaţi. Eu refuz să le mai ascult. Şi a părăsit sala întrunirei. O măsură înveselitoare, dar de toată lauda, a luat şi d. Buciumeanu, şeful staţiei Breşcu. Intr’o zi, ungurii cântau imnuri naţionale, într’un vagon. Şeful staţiei a poruncit, ca vagonul să fie tras afară din gară, la câmp. — Cântaţi acolo, cât veţi poftii HUSARII D-LUI SUBSECRETAR DE STAT BUCŞAN Când d. Bucşan, subsecretar de stat la interne, a venit aici, în propagandă electorală, i s’au făcut primiri triumfale. Bine’nțeles, — de către unguri. Românii nici n’au voit să audă. — Hotărâsem, — spun ei azi,—» să dăm votul generalului Averescu, fiindcă a fost un erou şi d-lui Goga, fiindcă ne-a cântat durerile. Nădăjduiam dela d-lor desăvârşirea zilelor bune. Dar după uluiala, care ne-a cuprins, când ne-am scuturat şi am văzut cum se purtau cu ungurii şi cum cu noi, am dat votul oricui, la Întâmplare, numai d-lor nu. La primirile triumfale, pe cari ungurii le-au făcut d-lui Bucşan, ştiţi ce gardă avea acest subsecretar de stat ? Gardă de unguri călări, înbrăcaţi în uniforme de husari. C. Miciora Mâine :ROŞ, ALB ŞI VERDE Arborarea pretutestoem a tricolorului unguresc Incidentul din gara S-tul Gheorghe Până şi copiii au reacţionat Românii din Banat deposedaţi de pământurile lor In jurul asasinatului din Tergovişte. — Ţăranii români sunt deposedaţi de pământul lor. In favoarea coloniştilor maghiari Corespondentul nostru din Lugoj (Banat) ne comunică faptul următor : Zilele trecute, o comisiune alcătuită din funcţionarii prefecturii şi ai consilieratului agricol, au mers în comuna Târgovişte şi conform instrucţiilor avute, au împărţit maghiarilor o parte din pământul, care aparţine de drept românilor. Populaţia românească, indignată, de această nesocotire a drepturilor ei, a început să se agite şi o încăerare a avut loc între ţăranii români şi unguri. In timpul acestei încăerări, ţăranul român, Ion Blaj, care fusese deposedat de o mare parte din pământul său, în favoarea unui colonist maghiar, a înjunghiat pe maghiarul Kadar, care a căzut la pământ, într’un lac de sânge. Autorităţile au deschis o anchetă. Cele petrecute în com. Târgovişte din Banat,ese din cadrul faptelor diverse şi sunt consecinţa — din nenorocire — a pactului încheiat de guvern cu minoritatea maghiară. SITUAŢIA DIN REGIUNEA BEGHEIULUI Iată care este situaţia din acea regiune. Românii de pe valea Reghenului (jud. Severin) au suferit, sub dominaţia maghiară, Cele mai mari prigoniri. Ungurii i-au deposedat de pământurile lor, în favoarea coloniştilor aduşi pe capul lor, cu scopul de a desnaţionaliza Banatul românesc. S’au făcut colonizări maghiare in com. Bodofalau, Tergovişte, Ţipari, Igarfalău ş. a., iar românilor nu li s'a lăsat niciun petec de pământ. Punându-se in aplicare reforma agrară românească, s'a luat dela coloniştii maghiari, o parte din pământurile lor fi s’a dat românilor. Coloniştii maghiari au primit de la stăpânirea maghiară câte 126—56 jughere pentru fiecare cap de familie, loc de casă şi grădină. Deoarece însă, aceşti colonişti maghiari nu făcuseră faţă condiţiilor impuse de stat, statul maghiar nu i-a împroprietărit definitiv. După 1919, punându-se in aplicare reforma agrară, românii au primit o parte din loturile aflate in posesiunea acestor colonişti. Coloniştii maghiari au reclamat Soc. Naţiunilor. Se ştie rezultatul acestei reclamaţiuni. Societatea Naţiunilor a găsit plângerea coloniştilor maghiari, nefondată nu drept fi * respins-o, iar guvernul trecut a fost generos, acordând coloniștilor maghiari, o sumă de câteva sute de milioane. Ei bine, după ce coloniștilor maghiari, nu li s’a recunoscut dreptatea cauzei lor, iar guvernul trecut le-a acordat o sumă însemnată de bani — cu toate că n’aveau drept la nici o despăgubire, — actualul guvern, în urma pactului încheiat cu ungurii, a restabilit situaţia din epoca dominaţiunei maghiare — adică a deposedat pe ţăranii români, în favoarea coloniştilor maghiari In consecinţă, coloniştii maghiari au primit şi bani de la statul român şi pământ ! ■ Iată încă una din consecinţele grave ale nenorocitului pact de la Ciucea: Românii din Banat se întreabă