Universul, septembrie 1926 (Anul 44, nr. 201-226)
1926-09-01 / nr. 201
, Lni iii siil® tiifflsi! î\\ _______ Toamna bate la uşe şi, judecând după capriciile atmosferice ale ultimelor zile, se poate spune că vremea rea nu mai e nici ea departe. Ploile vor începe în curând, cu tot cortegiul de griji, cu drumuri desfundate, şi cu frig. Este timpul să ne aducem aminte de o suferinţă care a devenit endemică în Bucureşti. Semănând în mod surprinzător cu răul gospodar din poveste, populaţia Capitalei face în fiecare toamnă — şi mai ales în fiecare iarnă — trista experienţă a unei amarnice lipse de lemne, se jură de douăzeci de ori că la anul viitor are să facă „altfel“, şi totuşi, fiecare toamnă îl prinde cântând, ca pe clasicul greei din fabula lui Lafontaine, silndu-l să alerge apoi, nu „la vecina sa, furnica“, ci la vecinii să depozitari de lemne. Negustori şi nimic altceva, depozitarii de lemne, fireşte, înţeleg să prindă momentul şi în virtutea legii cererii şi a ofertei, lemnele se vând atunci cu preţul aurului. Fiecare buturugă de salcie umedă devine un bun jinduit de populaţia nevoiaşe, care şi-l procură cu amărăciuni şi sacrificii de cari are tot dreptul să se plângă. înţelepciunea populară, pornind de la concluziile unei îndelungate şi temeinice experienţe, a fixat în mod plastic prudenţa omului chibzuit, făcându-l să-şi cumpere... iama car, şi vara sanie.Noi, mai puţin pretenţioşi, am dori să vedem ceva mult mai modest, şi anume, pe locuitorii Capitalei asiguraţi, toamna, că vor avea iarna lemne, pentru bietele lor familii uitate, ani în şir, de toate administraţiile comunale cari s’au tot perindat. O emulaţie verbală demnă de toată luarea aminte se înregistrează în birourile tuturor primărilor de sector ale nou creatului municipiu Bucureşti — dar deocamdată numai în biurouri, judecând după discursurile solemne rostite în repetate împrejurări şi după declaraţiile trimise" ziarelor, se pare, de o bucată de vreme, ca toate fericirile unui confort ideal şi ale unei admirabile vieţi edilitare sunt hărăzite, — pentru o dată neprecisă, — bucureştenilor atât de persecutaţi cât timp n'au fost locuitorii unui „municipiu“. Fie-ne permis să arătăm nedumerirea noastră că, până în ceasul de faţă, niciuna din idealistele primării de sector nu a anunţat că are câteva depozite, şi, în depozite, o mare cantitate de lemne, pentru nevoile lumei care va tremura sigur, începând de azi în două săptămâni, protestând zadarnic şi aşteptând la uşile biurourilor... Ne aşteptăm la unu sau mai multe comunicate care, venind din partea primăriilor, să declare că pesimismul nostru e neîntemeiat şi că masuri s’au luat din vreme, — afirmaţiuni cari dorim din toată inima să corespundă realităţii prezente şi viitoare. Dar, precât suntem de siguri că nu vor lipsi „comunicatele“, tot atât de siguri suntem că ele vor cuprinde, toate, dacă nu în primul moment, dar foarte curând după el, un protest unanim şi o acuzaţie colectivă. Protest şi acuzaţii, ele vor viza, neîndoios, administraţia C. F. R., despre care, suntem gata să ţinem orice rămăşag, se va spune că, în noua ei formă autonomă, care de fapt e doar o formă ultra-comercială face greutăţi şi, împiedică aprovizionarea populaţiei Capitalei cu lemne... Dacă „un om prevenit face cât doi“, am dori să ştim că „două administraţii prevenite“ fac măcar cât uinto care-şi dă realmente seama de răspunderea ce are. Astfel, rândurile nosatre, amintind oficialităţii o boală endemică în Bucureşti, pot fi socotite ca având deplin rolul unei avertizări, cu urarea călduroasă cade să modifice trista concepţie de indolenţă şi de alarmare de ultim ceas, caracteristică autorităţilor noastre de tot felul. M. NEGRU * Dilema despre scrisoarea selinei nseililil Hin — Numeroși legionari americani de părerea d-lul Clemenceau — 1 Paris 30 (Rador). — D. _ Clemenceau a acordat un intervii ziarului „Avenir“, în care precizează că a decis să trimită scrisoarea deschisa către Coolidge, când, hotărît să rămână în liniştea singurătăţei, a primit nea datoriilor de război. Clemenceau este mulţumit de intervenţia sa şi crede că a procedat oportun. O dovadă este mulţimea de scrisori, pe care le-a primit apoi din toate ţările, şi în special scrisorile primite de la membrii legiunei americane, cari au luptat sub drapelul francez. Un singur american i-a imputat comparaţia dintre pacea germanoamericslo şi pacea de la Brest Litowsk. Clemencenu declară că a făcut cu intenţie bine definita această comparaţie, fiindcă acest argument atinge cel mai mult pe americani. Clemence nu nu crede, că ar mai fi posibilă ratificarea acordului de la Washington. Nu este exclus să publice o nouă scrisoare, căci mai sunt unele lucruri, ce ar trebui spuse, o emoţionanta scrisoare anonima, prin care era întrebat, dacă voeşte să coboare în mormânt fără a-şi spune cuvântul în chestiu. I -00:00— Tot chestia Tanger Paris, 30 (Rador). — Ziarele află că Anglia şi Franţa vor respinge formal propunerea Spaniei de a întruni de urgenţă la o conferinţă pe semnatarii actului de la AlgesAras. Guvernul italian răspunzând notei spaniole, declară că acceptă să discute chestiunea Tangerului la o con- CURIOZITĂŢI NAŢIONALITATEA se stabileşte, în zilele noastre, şi după alte norme decât cele cunoscute până în vremea din urmă. La muzeul Carnavalet din Paris, — unde se intră numai cu plată, — se îngăduie intrarea gratuită, într’o singură zi a săptămânii, numai pentru cetăţenii francezi. Intr'o asemenea zi „gratuită“, se înfățișe un domn care voia să intre, fără plată, în calitatea sa de francez. Cum nu avea, întâmplător, nici o hârtie care să-i probeze calitatea, portarul îi făcea greutăți însă. •— Ascultă, domnule, zise atunci solicitantul, ascultă cu ce fel de accent vorbesc, și spune-mi dacă te mai îndoiești că sunt francez. Convins, portarul l-a lăsat imediat să intre. BAI ROMANE s-au descoperit, în ultima vreme, la Diekirch, în vecinătatea Luxemburgului, cu ocazia unor săpături făcute în vederea unui canal, paralel cu Avenue Esplanade. Instalaţia s’a păstrat destul de bine, în părţile ei principale, cu încăperi şi diverse piese de mozaic. Intr’un colţ al unui canal ce duce spre Herrenberg şi pe unde se pare că venea apa, s’au găsit nişte cărbuni de lemn cari serveau la încălzirea pietrelor, spre a încropi apa și a produce vaporii. Studenţi români la Lyon (i' ______ Lyon, 30 (Rador). — Şaptezeci de profesori şi studenţi ai Universităţilor din România au sosit astăzi la Lyon. Ei vor vizita oraşul timp de două zile. *----------oo: ao--------- Cine fimează mai mult —lată cantitatea de tutun famată anual pe cap de locuitor : Olanda 2 kg 1. 438, Belgia 12.303, Statele Unite 2.203, Danemarca 2 200, Austria 1.593, Franța 1.503, Cehoslovacia 1.435, Suedia 1.366, Spania 1.313, Germania 1.250, Anglia 1.250, Ungaria 1.106, România 0.930, Italia 0.718, Serbia 0.791. Iată că, obicinuiți să fim la coadă în diferitele statistici, de astădată este în avantajul nostru ! -----------x □ x-----------. Atletism femenin Paris, 30 (Rador). — La concursul internaţional de atletism femenin la Stockholm, la clasarea finală au obţinut: Anglia 50 puncte, Franţa 24, Suedia 20, Cehoslovacia 19, Japonia 15, Polonia 7, Letonia 1. ----------o □ o---------- Aviație Londra, 30 (Rador). — Din Melbourne se anunță că aviatorul Cobham a plecat spre Anglia. Miauei în vremea noastră... ... — In Anglia, în 1925 nu a murit decât o singură persoană în accident de tren. In 1901 și 1908 n’a fost nici un accident mortal de felul acesta. Ce departe e Anglia de anumite locuri, unde deraerile şi ciocnirile se ţin lanţ .* * morții nu se mai numără 1 ■' *—------xxx---------- Trebue ca cel ce primeşte să simtă că vine de la o inimă frăţească, P. J. STAHL. Prin Nordul comisar al Europei... La Riga, capitala Lethoniei — însemnările unui căitor — ...Trenul aleargă, ducându-ne spre Riga, — capitala Lethoniei, sau a Latviei, — port aşezat pe golful cu acela nume, pe ţărmul posomorât al Balticei. Oprim la multe şi mărunte staţii, tăcute, toate semănând între ele. Pe la ora 7 seara, suntem la Vmnprava. Clădirea de lemn fumuriu a gării, cu măruntele-i biurouri şi cu grădiniţa de flori alături, pare mai curând o mică vilă, răsărind din bogatele valuri de verdeaţă dimprejur. In fundul câmpiei, când ne urnim iar din loc, răsar rare case cenuşii, toate de lemn, late şi patrate, cu acoperişurile joase, triunghiulare. Trebue să fie continuarea vieţii de şes a Rusiei, care stă mereu închisă alături de noi şi pe lângă care trecem în ceasul liniştit al serii apropiate. Din coşurile caselor abia zărite, departe, începe să iasă fum de „ora fierturii“, și oamenii se adună de la muncă, de pretutindeni. Zgomotul făcut de trenul nostru, în mersul lui fară odihnă, prin aceste singuratice și largi locuri, are o curioasă rezonantă depărtată, pierzându-se deasupra câmpiilor și a pădurilor sure. înainte de a fi ajuns noi în Capitala Lethoniei, soarele apune domol, roşu-violet, deasupra unei lumi liniştite, ce parcă surâde, respirând intr’o fermecătoare atmosferă patriarhală. Cerul se rumeneşte şi stelele sunt gata să răsară, într’un cadru care nu lasă deloc să se bănuiască prezenta Nordului vecin. La ora 9 și jumătate seara, am găsit, în Riga, un oraş care,—spre surprinderea mea, — părea luminat cu o slabă și săracă lumină numai pe jumătate. Străbat străzi largi, trecând pe lângă întunecate case cu un ciudat aspect de vechia şi de îmbătrânit, pe lângă întunecoase parcuri, deşarte, la o oră când, în seara dulce, le-aş fi bănuit dacă nu luminate, dar pline de viaţă. Vis-à-vis de hotelul „Beile-Vue“, din care am coborît adineauri, e un asemenea mare parc public, având la una din intrări un foarte luxos restaurant. Lume de ambe sexe, cu atitudini foarte îngrijite, cu educaţie apuseană şi în trasen se serveşte la răcoare, la mesele din grădină, luminate cu abat-jour-uri colorate. In dreapta, e salonul restaurantului, unde, în sunetele unui zgomotos „jazz-band“, ajuns şi pe aci, lumea dansează. Am înţeles încă odată, în locul, unde mă găseam, că lumea din aceste regiuni socoteşte ca auxiliar ceea ce pentru noi, la restaurant, are caracter de imediat şi principal, mâncând de nu mai ştiu câte ori pe zi, cu gustări din care fiecare in parte e cât o masă copioasă de a noastră, — lumea vine la restaurant să respire, să converseze, şi, — între timp, — să mai mănânce odată. Drept aceea, încetineala tradiţională a pământului rusesc şi a celui înve- cinat, dacă indignează pe ai noştri, acolo e ceva foarte firesc. Dimineaţa, la Riga, plouă. Melancolica apăsare a Nordului sălăşluieşte risipită toată pe străzile bătrânului port. Casele vechi, cu ziduri roşietice sau vinete, dormitează trist, în cernerea măruntă a ploii reci... Când şi când, se aude, răguşit, câte un strigăt de sirenă, venind dinspre cheiul apropiat, prin pânza de ape ce cade din cer, el ajunge până la mine parcă şi mai gros, şi mai răguşit. Din cadrul ferestrei deschise, de la etaj, privesc lumea care trece, — umbre negre, mişcându-se prin ploaie... In piaţa aflătoare chiar lângă intrarea hotelului, mici trăsuri, vechi, văpsite galben, cu scările jos aproape de pământ, şi cu câte un singur cal, aşteaptă clienţi cari nu se văd venind. Biriaru, înfăşurat într’o haină de piele, stă neclintit pe capra lui Şi priveşte, răbdător, în gol, cu nişte ochi fără gânduri... Şi iar s’aude un suet gros, strigătul unui vapor care manevrează pe apele reci ale Balticei; scos ca din pieptul unui bolnav, el se pierde fără ecou, risipindu-se fără să se înalte, sub cerul plumburiu căzut la pământ si plângând mereu. In vecinătatea hotelului, începe lunga si foarte comerciala stradă Marijastela, un fel de calea Griviţei a noastră; şiruri de magazine mărunte şi dese expun bluze de stămburi colorate şi tricotaje eftine, în nuanţe aprinse; ceasornicuri cu vitrinele pline de dublouri prăfuite şi înegrite de vreme şi de vechi ceasornice deşteptătoare; prăvălii de mezeluri, de șepci de tot felul, mici dughene cari vând pipe pentru pescari și lucruri de ale băcăniei, cornuri albe, stafide și unt. Ploaia, care în cursul unei singure zile a încetat de cinci ori spre a reîncepe a șeasea oară, nu m-a împiedicat să am din primele, ceasuri, o imagine aproape completă a medievalului oraş Riga, cu parcurile lui, cu centrul — acesta în adevăr îngrijit şi pretenţios — constituit de bulevardul Aspasija şi de Kaikurela, cu Daugava (Duna), ale cărei valuri tulburi şi răscolite treceau mânioase pe sub negre poduri de fier, prinse în lanţuri, cu vapoarele cari, — ajunse sub poduri, — îşi frângeau coşul, dându-1 pe spate ca să poată trece. Curioasa îmbinare a caselor, clădiri moderne, — in linie arhitecturală recentă, — alături de străvechi zidării de cetate părăsită şi de depozite de mărfuri in hrube, toate luau o înfăţişare greu de uitat, sub cerul vânăt, greu de nouri, din care ploaia, încetată adineauri, lipea din nou, fină, rece, întristând casele, străzile şi gândurile oamenilor... M. NEGRU — Ţăranii sânt ademeniţi că vor fi duşi In Statele Unite şi sunt înscrişi in legiuni streine sau făcuţi servitorii fermierilor din Brazilia. ~ Societăţile de navigaţie şi emigrările. — O furtună de procese Împotriva acestor societăţi. Cluj. De ani de zile agenţi de tot felul cutreeră satele din Ardeal şi Banat, făcând propagandă întinsă, la populaţia mai nevoiaşă, spre a emigra. Sătenii sunt îndemnaţi să plece în America. Şi câi şi mulţi emigranţi din Statele Unite au reuşit să trimită acasă bani economisiţi, lumea încrezătoare se lasă lesne convinsă. Cei ademeniţi de promisiunile agenţilor, se hotărăsc să-şi încerce norocul în America. De multe ori aceşti agenţi le oferă până şi bilete de vapor gratuite. Altădată le ofereau şi bani. Cei mai mulţi dintre agenţii cari ademenesc lumea să-şi vândă casele spre a pleca peste ocean, sunt escroci şi vânzători de suflete. Ei sunt pur şi simplu negustori de sclavi moderni, fie sclavi înscrişi într’o legiune străină, fie pe ferma vre’unui proprietar spaniol din Brazilia. Mulţi dintre ei nu ştiu că în America, numai în Statele-Unite este o viaţă mai bună, dar în Statele Unite nu se poate intra, pentru că intrarea străinilor este total oprită. Aceştia ajung apoi la câte o fermă împreună cu familiile lor, de unde o viaţă întreagă nu mai pot pleca înapoi, şi sunt buni bucuroşi dacă pot câştiga atât ca să nu moară de foame. Epoca faimoaselor paşapoarte încă ne este proaspătă în memori. Lumea ar trebui să se gândească mai serios : ce interes poate avea unul sau altul ca să-ţi procure averea şi dacă este adevărat, de ce nu merge el în America să se îmbogăţească ? * Cum societăţile de navigaţie străină câştigă sume enorme din cele 30—10 mii lei ce se plătesc drept taxe de călătorie de către emigranţi, interesul lor este ca să emigreze cât mai mulţi. Apoi, unde merg emigranţii, ce fac, vor trăi sau vor muri de foame, aceasta nu mai este treaba societăţilor. Ele încasează taxa, transportă pe emigrant şi făcându-şi datoria, nimeni nu are să le obiecteze ceva. In realitate însă, lucrurile se petrec altfel. In ultimul timp autorităţile au început să observe ceea ce se petrece. Şi ce credeţi că fac cei ce sunt opriţi acasă pentru a nu deveni sclavi nenorociţi pe vreo fazendă ? înjura autorităţile, şi cum autorităţile — foarte cuminte—sunt de părere că „zbieratul măgarilor nu se aude pân’la cer“, de la o vreme candidaţii la emigrări şi la bogăţii nemuncite se potolesc. Atunci însă îşi aduc aminte că agenţii le-au încasat toată averea pentru bilet, pentru paşaport sau cele necesare călătoriei peste Ocean. Aşa încep procesele împotriva societăţilor de navigaţie. Numai la tribunalul Zalău sunt peste 100 procese de acest fel. Societăţile însă nu vor să ştie nimic. Ele spun, că omul a venit la ele, le-a rugat să fie dus în America, pentru că aci i s’a urât cu viaţa şi mai bine se face sclav in Brazilia sau se lasă împuşcat de cine ştie ce negru în vreo’ legiune străină, decât să mai stea în România. Ele nu restitue nimic. Nici nu ar avea din ce, pentru că sutele de milioane ce câştigă trebue împărţite la directori şi la acţionari Şi apoi şi societăţile îşi vor fi zicând că acel nebun îşi merită soarta, care uită că: „fie pâinea cai de rea, tot mai bună-i In ţara mea". Dar Statul are de urmărit pe cei cari îndeamnă la emigrări şi mai ales pe cei cari îndeamnă pe ţărani să-şi înstrăineze averea, ca să plece. Pilsudschi, inspector general al armatei Varșovia, 30 (Rador). — Președintele republicei a semnat decretul pentru numirea mareșalului Pilsudski ca inspector general al armatei. (----------x □ X——* în ilil Kalim Constantinopol, 30 (Rador). — însărcinatul de afaceri al Franței a plecat la Angola, spre a discuta cu guvernul turc, grabnica soluție a chestiunei „Lotus". _ ----------o □ o---------- Dels congresul studenţesc din Prags Praga, 30 (Rador). — Congresul internaţional al studenţilor a adoptat o rezoluţie, prin care declară că limba franceză rămâne limba oficială a congresului. •0 - p- Catedrala din Tg. Jiu Spiritul de sacrificiu în lumea celor mici - Copii sărmani trimişi la aer. — Nu sunt destule mijloace. — Eroinele — Mai toţi copiii din Paris, — scrie „Le Matin“, — graţie atâtor organizaţiuni cari se ocupă de ei dela război încoace, cunosc acum mai mult sau mai puţin, marea bucurie de a părăsi Parisul în timpul vacanţei. Cititorii noştri n’au uitat acea admirabilă casă părintească şi pe cei şase sute micuţi, cu desăvârşire lipsiţi de mijloace, părăsiţi în bună parte, pe car d-şoara Angela Koppe, fără nici un ban, isbuteşte să-i ducă la ţară, să-i îngrijească, să-i facă fericiţi. Casa părintească are două aşezăminte în Paris şi două sucursale la ţară, cărora d-şoara Koppe le zice „Cuiburile din păduri“. Ea trimite în fiecare an la Authon-du-Perche şi Manon, în Eure-et-Loir, atâţi copii din casele sale de la Paris, cât îi e posibil să întreţie timp de două luni; şi pentru fiecare, cheltuiala este de 200 franci. Or, iată ce s-a întâmplat deunăzi. Dăm cuvântul d-şoarei Koppe: — Duminică am adunat pe cele mai mari dintre copilele noastre desemnate să plece la „Cuiburile pădurilor“, în August şi Septembrie şi le-am spus: — Dragele mele, îmi pare rău că trebue să vă mâhnesc, da, să mâhnesc pe 25 dintre voi, şi pe 25 din camaradele voastre de la Montsouris, cari aşteptaţi plecarea la „Cuiburile din păduri“ cu atâta nerăbdare! Dar sunt nevoită să şterg de pe listele din August 12 copii şi de pe cele din Septembrie 13. Un murmur foarte trist şi un „de ce?“ pe toate buzele. — Ştiţi că toate costă foarte scump, mult mai scump ca vara trecută, şi-mi lipsesc paralele. Da, îmi lipsesc 10.000 franci. Voi nu vă daţi destul socoteala, dar dacă vă voi spune că-mi trebuesc 200 franci de fiecare din voi, o să mă’nţelegeţi mai bine. Ascultau toate cu ochi întrebători. — Nu vreau să desemnez eu pe cele care nu vor pleca; n’aş putea , m’ar durea“. Vă mărturisesc că le-am părăsit cu lacrimi în ochi. Păreau aşa de cuminte toate fetele acestea între 8 şi 13 anişori ! La orele 5, după vizita părinţilor, m’am dus la ele. Un mic grup parlamenta în fundul curţii; una dintre ele, cu o hârtie în mână, mi se prezentă : — Poftiţi. Citit : „Fetiţele care nu se vor duce la „Cuiburile din pădure“. Erau înşirate 25 nume. Erau cele mai mari, şi erau toate în faţa mea. Intre 8 şi 13 ani! Admirabile iimoare ! Bietele micuţe, cărora trebue să li se invoace eroismul la vârsta asta !“ ....A doua zi după ce au apărut în „Le Matin“ aceste rânduri, o inimă generoasă a oferit suma ce lipsea, şi fetiţele au plecat cu toatele la aer. ----------D . G . □--------- De la Episcopia tfia Ismail In ziua de 24 August c., s’a ţinut o consfătuire sub preşedin-* fia P. Sf. Episcop Iustinian, cu tot clerul din oraşul Ismail, în sala de şedinţe a Consistorului. După ce mai mulţi vorbitori au lămurit starea Bisericii din oraş şi întreaga eparme, faţă de propaganda baptiştilor şi a celorlalţi sectanţi, s-a hotărît în comun acord ca religia să se predea numai de preoţi la toate cele 14 şcoli primare din oraş. Fiecare preot şi-a ales câte o şcoală primară, cu angajamentul faţă de P. S. Episcop, că va preda religia în tot cursul anului şcolar. P. S. Episcop laudă această iniţiativă şi îndeamnă pe toţi preoţii din eparhie să urmeze pe fraţii lor din Ismail, întrucât predarea religiei în şcolile primare este partea cea mai frumoasă a activităţei preoţeşti şi lupta cea mai sigură contra sectanţilor. Diw mâna săptămână Viaţa frincezi: Oameni şi fapte Paris, 23 August In vremurile de entuziasm şi de speranţe nelimitate ale Marei Revoluţii, când se credea că începuse într'adevăr era păcet şi Infrăţirei universale, Adunarea constituantă vota cu unanimitate un decret formulat astfel: „Franţa liberă trebue să-şi deschidă sânul tuturor popoarelor din lume chemându-le să vină să se bucure de drepturile sfinte şi neclintite ale umanităţii“. Decretul acesta generos n'a rămas ca mult. din proclamaţiile utopice ale timpului, fără urmări prectice,pin toate părţile lumei au venit fără întârziere în noul Chanaan, oameni de tot soiul, au venit (după expresia poetului), potoppotop, cu toţii; invazia crescândă a străinilor a ajuns acum o grapă şi complexă problemă. Problema e în primul rând de ordin material, interesând economia naţională. Pentru a proteja activitatea indigenilor, Camera deputaţilor propusese înainte de război, când industria şi agricultura nu sufereau atât de lipsa de braţe, ca muncitorii străini să plătească direct ori indirect, prin patronii care-i întrebuinţează, o taxă specială. Ideea instituirei unei taxe speciale a fost reluată în anul trecut cu prilejul discuţiei reformelor financiare ; un consilier din Pirinei, d. Camille Servat, a introdus-o anul acesta în desbaterile adunărilor provinciale, pregătindu-i convertirea într’un text precis de lege. După legile în vigoare, străinii stabiliţi definitiv ori petrecând mai multe luni pe teritoriul republicei nu-s obligaţi să achite decât o modestă taxă pentru obţinerea sau reînoirea căiţei de identitate. Dimpotrivă, taxarea preconizată de d. Servat, cu asentimentul presei şi opiniei publice, are caracterul unui impozit, aplicabil (cu excepţia lucrătorilor agricoli sau industriali) tuturor străinilor, fie că locuesc fără întrerupere în Franţa ori că o vizitează numai, în trecere. Caracterul acestei taxe, fundamental deosebită de taxele pentru împlinirea formalităţilor poliţieneşti, a fost socotit de unii în contrazicere cu acordurile particulare şi tratatele comerciale pe care Franţa le-a încheiat cu diferite state, ca şi cum înţelegerile de mult intervenite ar fi imuabile. Ceea ce nu s’a tăgăduit însă de nimeni, e legitimitatea impunerei, franţa fiind un fel de vast muzeu, a cărui conservare şi înfrumuseţare se asigură cu banii contribuabililor împovăraţi de dări, de ce nu s’ar percepe un drept de intrare, ca ‘n celelalte muzee? Sub această forma, straniii scutiţi de orice sarcini (afară, bineînţeles de cei care exercitând profesiuni remuneratorii plătesc, ca francezii, impozitul pe venit) ar fi aduşi să contribue la întreţinerea bunurilor publice de care au voie să profite în egală măsură cu indigenii. Taxarea specială a străinilor formează un punct dintr’un întreg statut ce se reclamă corpurilor legiuitoare. Un proect general de statut a fost depus In ultimul timp într’adevăr pe birourile Camerei. Parţial, Camera a căutat, de altminteri, în diferite ■rânduri, să întocmească un regim la care să fie supuşi străinii. Combătând într’o şedinţă de demult principiul unei astfel de legiferări, ca să rămână în spiritul marei revoluţii, deputatul Clovis Hugues declară patetic : „Nu există străini pentru Franţa” ; totuşi, încă de pe vremea marei revoluţii, când crude decepţii începură să înlocuiască iluziile generoase, se recunoscuse contrariul; membrii adunărei legislative au fost chiar siliţi să ordoneze interdicţii, dând exemplul reglementarei. Reglementarea completă ce se aşteaptă va trebui să resolve între alte chestiuni importante, iniţiala chestiune a admiterei în Franţa; astăzi se intră (după cum se spune popular) ca la moară. Nu-i vorbă, fireşte, să se împiedice ori restrângă intrările, progresele de popularei şi nevoia de braţe (mai ales pentru muncile câmpului), recomandând dimpotrivă încurajarea şi intensificarea imigrărilor ; vorba e însă să se înlăture, de la început „indezirabilii”, frontierele rămânând larg deschise numai elementelor sănătoase şi utile. Această selecţio- nare se obţine în Statele Unite, o graţie unui perfecţionat sistem de control şi de precauţiuni : îm-barcarea pentru America şi debarcarea acolo nu-s autorizate decât după vizite medicale, după examene constatând ştiinţa de carte şi moralitatea călătorilor, după anchete sociale şi politice. Adoptând sistemul american de control şi de minuţioase precauţiuni, Franţa va suprima adevărate cauze de slăbire fizică ori morală, ale căror efecte se pot de multe ori constata. S’a constatat, de pildă, că o treime din bolnavii îngrijiţi în spitalele pariziene sunt străini şi că mai bine de jumătate dintre ei suferă de boli fără leac. S’a constatat, pe de altă parte, că un mare contingent de străini suspecţi servesc constant ca spectatori, ca agenţi provocatori sau propagatori ai diferitelor manifestaţiuni publice şi tulburări politice. Primejdia agitatorilor străini apăru, de altminteri, îndată ce se revărsă fluxul muncitorilor emigranţi, cu mult vinainte de război, un deputat, Piodon, arătă într’un documentat raport că revoluţionarii şi crimi■M ificl nalii isbuteau să se strecoare anual în Franţa şi să opereze nesupăraţi sub inofensiva şi respectata bluză de lucrători. Emil Zola, în faimosu-i roman „Germinal”, a fixat însuşi titlul „muncitorului” străin, care răspândeşte nepăsător germenii discordiei, deslanţuind greve şi provocând ruine. întreprinderile unei întregi armatei de fel de fel de cavaleri de industrie continuă să alimenteze literatura, ca „faptele diverse” din ziare. Zeci de mii de speculanţi şi paraziţi, care scăpase recensământului normal, au fost deunăzi descoperiţi de poliţie prin ocazionale „rafie”. Distrugerea acestei faune exotice se impune legiuitorilor ca o recucerire a teritoriului. Cucerirea străină a teritoriului naţional se manifestă sub o altă formă nu mai puţin primejdioasă care trebue să oprească deasemeni atenţia legiuitorilor. Profitând de deprecierea monedei franceze, mulţi străini aparţinând ţărilor cu schimb favorabil cumpără pretutindeni unde găsesc imobilele indigenilor. Fiindcă după codul napoleonian în vigoare, străinii au dreptul să devie proprietari urbani sau rurali, Camera* deputaţilor a adoptat încă din 1922, fără confirma-te rea Senatului însă un proect de ] lege restrictiv. în locul proectu- ] lui limitativ, ambele corpuri le- ] giuitoare au votat în anul trecut, abrogându-l totuș ulterior, un text de lege instituind în pro- fitul tezaurului public o supra- taxă pe orice vânzare de imobile sau de fond comercial de care ar fi beneficiat străinii (simplii particulari sau societăţile civile ori comerciale). Chestia expro- r prierei solului naţional revine a-t cum în discuţie. In discuţie vine deopotrivă fenomenul care s-a produs şi în Germania când se prăbuşea marca şi căruia nem fţii i-au spus : „Ausverkauf“ , fe- nomenul „lichidărei“ (mobilelor, covoarelor, obiectelor artistice sau de lux, etc.) Acestor ohesstiuni se adaugă, în sfârşit, chestsţia cumpărăturilor curente (de produse uzuale, manufacturate şi alimentare, de vite, vinuri, f. trufandale, etc.), pe care le face individual ori colectiv, direct , sau prin intermediari, străinii, realizând de cele mai multe ori însemnate câştiguri în paguba Z, consumatorilor naţionali fără e1 măcar să verse tributul cuvenit statului francez. Fixând margini şi reguli dreptului şi capacităţei de cumpărare a străinilor, noul statut e menit prin urmare să împiedice sărăcirea Franţei. O îmbogăţire a Franţei se aşteaptă, dimpotrivă, să se producă prin admiterea străinilor. îmbogăţirea în energii active şi folositoare dictează, în definitiv, operaţia selecţionărei la frontiere. Fiindcă densitatea populaţiei nu se poate spori prin naşteri, rămân „adoptările“ ; un imigrat e un adoptat. Adoptatului revenindu-i sarcina să perpetueze rasa, activitatea şi tradiţiile naţionale, i se cere să fie capabil fiziceşte şi moraliceşte. Pentru a-şi îndeplini însă chemarea, adoptatului nu-i ajunge să fie „ales“, trebue să fie „absorbit“. Operaţia delicată a asiihilărei prezintă mai mare importanţă chiar decât operaţia iniţială a admiterei şi decât cea finală a naturalizărei. Organizându-se metodic şi definitiv prin statutul ce se pregăteşte pentru străini, aceste trei operaţiuni vor contribui la însăşi organizarea apărărei, producţiei şi strălucirei naţionale, Pompiliu Păltănea ■