Universul, septembrie 1926 (Anul 44, nr. 201-226)

1926-09-01 / nr. 201

, Lni iii siil® tiifflsi! î\\ _______ Toamna bate la uşe şi, jude­când după capriciile atmosferice ale ultimelor zile, se poate spune că vremea rea nu mai e nici ea departe. Ploile vor începe în cu­rând, cu tot cortegiul de griji, cu drumuri desfundate, şi cu frig. Este timpul să ne aducem a­­minte de o suferinţă care a de­venit endemică în Bucureşti. Semănând în mod surprinză­tor cu răul gospodar din poveste, populaţia Capitalei face în fieca­re toamnă — şi mai ales în fie­care iarnă — trista experienţă a unei amarnice lipse de lemne, se jură de douăzeci de ori că la a­­nul viitor are să facă „altfel­“, şi totuşi, fiecare toamnă îl prinde cântând, ca pe clasicul greei din fabula lui Lafontaine, silndu-l să alerge apoi, nu „la vecina sa, furnica“, ci la vecinii să depo­zitari de lemne.­­ Negustori şi nimic altceva, de­pozitarii de lemne, fireşte, înţeleg să prindă momentul şi în virtu­tea legii cererii şi a ofertei, lem­nele se vând atunci cu preţul au­rului. Fiecare buturugă de salcie umedă devine un bun jinduit de populaţia nevoiaşe, care şi-l pro­cură cu amărăciuni şi sacrificii de cari are tot dreptul să se plângă. înţelepciunea populară, por­nind de la concluziile unei înde­lungate şi temeinice experienţe, a fixat în mod plastic prudenţa omului chibzuit, făcându-l să-şi cumpere... iama car, şi vara sa­nie.Noi, mai puţin pretenţioşi, am dori să vedem ceva mult mai modest, şi anume, pe locuitorii Capitalei asiguraţi, toamna, că vor avea iarna lemne, pentru bietele lor familii uitate, ani în şir, de toate administraţiile co­munale cari s’au tot perindat. O emulaţie verbală demnă de toată luarea aminte se înregis­trează în birourile tuturor pri­mărilor de sector ale nou crea­tului municipiu Bucureşti — dar deocamdată numai în biu­­rouri, judecând după discursurile solemne rostite în repetate îm­prejurări şi după declaraţiile trimise" ziarelor, se pare, de o bucată de vreme, ca toate feri­cirile unui confort ideal şi ale unei admirabile vieţi edilitare sunt hărăzite, — pentru o dată neprecisă, — bucureştenilor atât de persecutaţi cât timp n'au fost locuitorii unui „municipiu“. Fie-ne permis să arătăm ne­dumerirea noastră că, până în ceasul de faţă, niciuna din i­­dealistele primării de sector nu a anunţat că are câteva depozite, şi, în depozite, o mare cantitate de lemne, pentru nevoile lumei care va tremura sigur, începând de azi în două săptămâni, pro­testând zadarnic şi aşteptând la uşile biurourilor... Ne aşteptăm la unu sau mai multe comunicate care, venind din partea primăriilor, să de­clare că pesimismul nostru e ne­întemeiat şi că masuri s’au luat din vreme, — afirmaţiuni cari dorim din toată inima să cores­pundă realităţii prezente şi vii­toare. Dar, precât suntem de siguri că nu vor­ lipsi „comunicatele“, tot atât de siguri suntem că ele vor cuprinde, toate, dacă nu în primul moment, dar foarte cu­rând după el, un protest unanim şi o acuzaţie colectivă. Protest şi acuzaţii, ele vor vi­za, neîndoios, administraţia C. F. R., despre care, suntem gata să ţinem orice rămăşag,­­ se va spune că, în noua ei formă au­tonomă, care de fapt e doar o formă ultra-comercială face greutăţi şi, împiedică aprovizio­narea populaţiei Capitalei cu lemne... Dacă „un om prevenit face cât doi“, am dori să ştim că „două administraţii prevenite“ fac mă­car cât uinto care-şi dă realmen­te seama de răspunderea ce are. Astfel, rândurile nosatre, a­­mintind oficialităţii o boală en­demică în Bucureşti, pot fi soco­tite ca având deplin rolul unei avertizări, cu urarea călduroasă ca­­de să modifice trista con­cepţie de indolenţă şi de alar­mare de ultim ceas, caracteris­tică autorităţilor noastre de tot felul. M. NEGRU * Dilema despre scrisoarea se­linei nseililil Hin — Numeroși legionari americani de părerea d-lul Clemenceau — 1 Paris 30 (Rador). — D. _ Cle­­menceau a acordat un inter­vii ziarului „Avenir“, în care precizează că a decis să trimită scrisoarea deschisa către Coo­­lidge, când, hotărît să rămână în liniştea singurătăţei, a primit nea datoriilor de război. Clemen­­ceau este mulţumit de interven­ţia sa şi crede că a procedat o­­portun. O dovadă este mulţimea de scrisori, pe care le-a primit apoi din toate ţările, şi în spe­cial scrisorile primite de la mem­brii legiunei americane, cari au luptat sub drapelul francez. Un singur american i-a imputat com­paraţia dintre pacea germano­­americs­lo şi pacea de la Brest Litowsk. Clemencenu declară că a făcut cu intenţie bine definita această comparaţie, fiindcă acest argument atinge cel mai mult pe americani. Clemence nu nu crede, că ar mai fi posibilă rati­ficarea acordului de la Washing­ton. Nu este exclus să publice o nouă scrisoare, căci mai sunt u­­nele lucruri, ce ar trebui spuse, o emoţionanta scrisoare anonima, prin care era întrebat, dacă vo­­eşte să coboare în mormânt fără a-şi spune cuvântul în chestiu. I -00:00— Tot chestia Tanger Paris, 30 (Rador). — Ziarele află că Anglia şi Franţa vor res­pinge formal propunerea Spa­niei de a întruni de urgenţă la o conferinţă pe semnatarii actu­lui de la AlgesAras. Guvernul ita­lian răspunzând notei spaniole, declară că acceptă să discute chestiunea Tangerului la o con- CURIOZITĂŢI NAŢIONALITATEA se stabi­leşte, în zilele noastre, şi după alte norme decât cele cunoscute până în vremea din urmă. La muzeul Carnavalet din Pa­ris, — unde se intră numai cu plată, — se îngăduie intrarea gratuită, într’o singură zi a săp­tămânii, numai pentru cetăţenii francezi. Intr'o asemenea zi „gratuită“, se înfățișe un domn care voia să intre, fără plată, în calitatea sa de francez. Cum nu avea, în­tâmplător, nici o hârtie care să-i probeze calitatea, portarul îi fă­cea greutăți însă. •— Ascultă, domnule, zise a­­tunci solicitantul, ascultă cu ce fel de accent vorbesc, și spu­ne-mi dacă te mai îndoiești că sunt francez. Convins, portarul l-a lăsat i­­mediat să intre. BAI ROMANE s-au descoperit, în ultima vreme, la Diekirch, în­ vecinătatea Luxemburgului, cu ocazia unor săpături făcute în vederea unui canal, paralel cu Avenue Esplanade. Instalaţia s’a păstrat destul de bine, în părţile ei principale, cu încăperi şi diverse piese de mo­zaic. Intr’un colţ al unui canal ce duce spre Herrenberg şi pe unde se pare că venea apa, s’au găsit nişte cărbuni de lemn cari ser­veau la încălzirea pietrelor, spre a încropi apa și a produce va­porii. Studenţi români la Lyon (i' ______ Lyon, 30 (Rador). — Şaptezeci de profesori şi studenţi ai Uni­versităţilor din România au sosit astăzi la Lyon. Ei vor vizita ora­şul timp de două zile. *----------oo: ao---------­ Cine fimează mai mult —lată cantitatea de tutun famată anual pe cap de locuitor : Olanda 2 kg 1. 438, Belgia 12.303, Statele­ Unite 2.203, Danemarca 2 200, Austria 1.593, Franța 1.503, Ceho­slovacia 1.435, Suedia 1.366, Spa­nia 1.313, Germania 1.250, Anglia 1.250, Ungaria 1.106, România 0.930, Italia 0.718, Serbia 0.791. Iată că, obicinuiți să fim la coadă în diferitele statistici, de astădată este în avantajul nostru ! -----------x □ x-----------. Atletism femenin­ Paris, 30 (Rador). — La con­cursul internaţional de atletism femenin la Stockholm, la cla­sarea finală au obţinut: An­glia 50 puncte, Franţa 24, Sue­dia 20, Cehoslovacia 19, Japonia 15, Polonia 7, Letonia 1. ----------o □ o----------­ Aviație Londra, 30 (Rador). — Din Melbourne se anunță că avia­torul Cobham a plecat spre An­­glia. Miauei în vremea noastră... ... — In Anglia, în 1925 nu a murit de­cât o singură persoană în accident de tren. In 1901 și 1908 n’a fost nici un accident mortal de felul acesta. Ce departe e Anglia de anu­mite locuri, unde deraerile şi cioc­nirile se ţin lanţ .* * morții nu se mai num­ără 1 ■' *—------xxx----------­ Trebue ca cel ce primeşte să simtă că vine de la o inimă fră­ţească, P. J. STAHL. Prin Nordul comisar al Europei... La Riga,­ capitala Lethoniei — însemnările unui căi­tor — ...Trenul aleargă, ducându-ne spre Riga, — capitala Lethoniei, sau a Latviei, — port aşezat pe golful cu acela­ nume, pe ţărmul posomo­rât al Balticei. Oprim la multe şi mărunte staţii, tăcute, toate semă­nând între ele. Pe la ora 7 seara, suntem la Vmnprava. Clădirea de lemn fumu­­riu a gării, cu măruntele-i biurouri şi cu grădiniţa de flori alături, pare mai curând o mică vilă, răsărind din bogatele valuri de verdeaţă dimpre­jur. In fundul câmpiei, când ne urnim iar din loc, răsar rare case cenuşii, toate de lemn, late şi patrate, cu acoperişurile joase, triunghiulare. Trebue să fie continuarea vieţii de şes a Rusiei, care stă mereu închisă alături de noi şi pe lângă care tre­cem în ceasul liniştit al serii apro­piate. Din coşurile caselor abia zărite, departe, începe să iasă fum d­e „ora fierturii“, și oamenii se adună de la muncă, de pretutindeni. Zgomotul fă­cut de trenul nostru, în mersul lui fară odihnă, prin aceste singuratice și largi locuri, are o curioasă rezo­nantă depărtată, pierzându-se dea­supra câmpiilor și a pădurilor sure. înainte de a fi ajuns noi în Ca­pitala Lethoniei, soarele apune do­mol, roşu-violet, deasupra unei lumi liniştite, ce parcă surâde, respirând intr’o fermecătoare atmosferă pa­triarhală. Cerul se rumeneşte şi ste­lele sunt gata să răsară, într’un cadru care nu lasă deloc să se bănuiască prezenta Nordului vecin. La ora 9 și jumătate seara, am gă­sit, în Riga, un oraş care,—spre sur­prinderea mea, — părea luminat cu o slabă și săracă lumină numai pe jumătate. Străbat străzi largi, trecând pe lângă întunecate case cu un ciu­dat aspect de vechia şi de îmbă­trânit, pe lângă întunecoase parcuri, deşarte, la o oră când, în seara dulce, le-aş fi bănuit dacă nu luminate, dar pline de viaţă. Vis-à-vis de hotelul „Beile-Vue“, din care am coborît adineauri, e un asemenea mare parc public, având la una din intrări un foarte luxos resta­urant. Lume de a­mbe sexe, cu ati­tudini foarte îngrijite, cu educaţie apus­eană şi în trase­n se serveşte la răcoare, la mesele din grădină, luminate cu abat-jour-uri colorate. In dreapta, e salonul res­taurantului, unde, în sunetele unui zgomotos „jazz-band“, ajuns şi pe aci, lumea dansează. Am înţeles încă odată, în locul, unde mă găseam, că lumea din a­­ceste­­ regiuni socoteşte ca auxiliar ceea ce pentru noi, la restaurant, are caracter de imediat şi principal, mâncând de nu mai ştiu câte ori pe zi, cu gustări din care fiecare in parte e cât o masă copioasă de a noastră, — lumea vine la restaurant să respire, să converseze, şi, — între timp, — să mai mănânce odată. Drept aceea, încetineala tradiţională a pământului rusesc şi a celui înve-­­ cinat, dacă indignează pe ai noştri,­­ acolo e ceva foarte firesc. Dimineaţa, la Riga, plouă. Melancolica apăsare a Nordului să­lăşluieşte risipită toată pe străzile­­ bătrânului port. Casele vechi, cu ziduri roşietice sau vinete, dormitează trist, în cer­nerea măruntă a ploii reci... Când şi când, se aude, răguşit, câte un strigăt de sirenă, venind dinspre che­iul apropiat, prin pânza de ape ce cade din cer, el ajunge până la mine parcă şi mai gros, şi mai răguşit. Din cadrul ferestrei deschise, de la etaj, privesc lumea care trece, — umbre negre, mişcându-se prin ploaie... In piaţa aflătoare chiar lângă in­trarea hotelului, mici trăsuri, vechi, văpsite galben, cu scările jos aproape de pământ, şi cu câte un singur cal, aşteaptă clienţi cari nu se văd ve­nind. Biriaru, înfăşurat într’o haină de piele, stă neclintit pe capra lui Şi priveşte, răbdător, în gol, cu nişte ochi fără gânduri... Şi iar s’aude un suet gros, strigătul unui vapor care manevrează pe apele reci ale Balticei; scos ca din pieptul un­ui bolnav, el se pierde fără ecou, ri­­sipindu-se fără să se înalte, sub cerul plumburiu căzut la pământ si plân­gând mereu. In vecinătatea hotelului, începe lunga si foarte comerciala stradă Marijas­tela, un fel de calea Grivi­­ţei a noastră; şiruri de magazine mărunte şi dese expun bluze de stăm­­buri colorate şi tricotaje eftine, în nuanţe aprinse; ceasornicuri cu vitri­nele pline de dublo­uri prăfuite şi înegrite de vreme şi de vechi cea­sornice deşteptătoare; prăvălii de mezeluri, de­ șepci de tot felul, mici dughene cari vând pipe pentru pes­cari și lucruri de ale băcăniei, cor­­nuri albe, stafide și unt. Ploaia, care în cursul unei singure zile a încetat de cinci ori spre a reîncepe a șeasea oară, nu m-a împie­dicat să am din primele, ceasuri, o imagine aproape completă a me­dievalului oraş Riga, cu parcurile lui, cu centrul — acesta în adevăr în­grijit şi pretenţios — constituit de bulevardul Aspasija şi de Kaiku­rela, cu Daugava (Duna), ale cărei valuri tulburi şi răscolite treceau mânioase­­ pe sub negre poduri de fier, prinse­­ în lanţuri, cu vapoarele cari, — a­­junse sub poduri, — îşi frângeau co­şul, dându-1 pe spate ca să poată trece. Curioasa îmbinare a caselor, clă­diri moderne, — in linie arhitectu­rală recentă, — alături de străvechi zidării de cetate părăsită şi de de­pozite de mărfuri in hrube, toate luau o înfăţişare greu de uitat, sub cerul vânăt, greu de nouri, din care ploaia, încetată adineauri, li­pea din nou, fină, rece, întristând casele, străzile şi gândurile oamenilor... M. NEGRU — Ţăranii sânt ademeniţi că vor fi duşi In Sta­­tele­ Unite şi sunt înscrişi in legiuni streine sau făcuţi servitorii fermierilor din Brazilia. ~ So­cietăţile de navigaţie şi emigrările. — O furtună de procese Împotriva acestor societăţi.­­ Cluj. De ani de zile agenţi de tot felul cutreeră satele din Ar­deal şi Banat, făcând propagandă întinsă, la populaţia mai ne­voiaşă, spre a emigra. Sătenii sunt îndemnaţi să plece în Ame­rica. Şi câi şi mulţi emigranţi din Statele Unite au reuşit să trimită acasă bani economisiţi, lumea în­crezătoare se lasă lesne convinsă. Cei ademeniţi de promisiunile agenţilor, se hotărăsc să-şi în­cerce norocul în America. De multe ori aceşti agenţi le oferă până şi bilete de vapor gratuite. Altădată le ofereau şi bani. Cei mai mulţi dintre agenţii cari ademenesc lumea să-şi vân­dă casele spre a pleca peste o­­cean, sunt escroci şi vânzători de suflete. Ei sunt pur şi simplu ne­gustori de sclavi moderni, fie sclavi înscrişi într’o legiune străi­nă, fie pe ferma vre’unui proprie­tar spaniol din Brazilia. Mulţi dintre ei nu ştiu că în America, numai în Statele-U­­nite este o viaţă mai bună, dar în Statele­ Unite nu se poa­te intra, pentru că intrarea străi­nilor este total oprită. Aceş­tia ajung apoi la câte o fermă împreună cu familiile lor, de unde o viaţă întreagă nu mai pot pleca înapoi, şi sunt buni bucu­roşi dacă pot câştiga atât ca să nu moară de foame. Epoca faimoaselor paşapoarte încă ne este proaspătă în memo­ri. Lumea ar trebui să se gândea­scă mai serios : ce interes poate avea unul sau altul ca să-ţi pro­cure averea şi dacă este adevărat, de ce nu merge el în America să se îmbogăţească ? * Cum societăţile de navigaţie străină câştigă sume enorme din cele 30—10 mii lei ce se plătesc drept taxe de călătorie de către emigranţi, interesul lor este ca să emigreze cât mai mulţi. Apoi, unde merg emigranţii, ce fac, vor trăi sau vor muri de foame, a­­ceasta nu mai este treaba socie­tăţilor. Ele încasează taxa, trans­portă pe emigrant şi făcându-şi datoria, nimeni nu are să le o­­biecteze ceva. In realitate însă, lucrurile se petrec altfel. In ultimul timp autorităţile au început să observe ceea ce se pe­trece. Şi ce credeţi că fac cei ce sunt opriţi acasă pentru a nu de­veni sclavi nenorociţi pe vre­o fazendă ? înjura autorităţile, şi cum autorităţile — foarte cumin­te—sunt de părere că „zbieratul­ măgarilor nu se aude pân’la cer“, de la o vreme candidaţii la emi­grări şi la bogăţii nemun­cite se potolesc. Atunci însă îşi aduc aminte că agenţii le-au în­casat toată averea pentru bilet, pentru paşaport sau cele nece­sare călătoriei peste Ocean. Aşa încep procesele împotriva societăţilor de navigaţie. Numai la tribunalul Zalău sunt peste 100 procese de acest fel. Societă­ţile însă nu vor să ştie nimic. Ele spun, că omul a venit la ele, le-a rugat să fie dus în Ame­rica, pentru că aci i s’a u­­rât cu viaţa şi mai bine se face sclav in Brazilia sau se lasă îm­puşcat de cine ştie ce negru în vreo’ legiune străină, decât să mai stea în România. Ele nu res­­titue nimic. Nici nu ar avea din ce, pentru că sutele de mi­lioane ce câştigă trebue împăr­ţite la directori şi la acţionari Şi apoi şi societăţile îşi vor fi zicând că acel nebun îşi merită soarta, care uită că: „fie pâinea cai de rea, tot mai bună-i In ţara mea". Dar Statul are de urmărit pe cei cari îndeamnă la emigrări şi mai ales pe cei cari îndeamnă pe ţărani să-şi înstrăineze ave­rea, ca să plece. Pilsudschi, inspector general al armatei Varșovia, 30 (Rador). — Preșe­dintele republicei a semnat decre­tul pentru numirea mareșalului Pilsudski ca inspector general al armatei. (----------x □ X——* în ilil K­a­l­im Constantinopol, 30 (Rador). — însărcinatul de afaceri al Fran­ței a plecat la Angola, spre a discuta cu guvernul turc, grab­nica soluție a chestiunei „Lo­­tus". _ ----------o □ o----------­ Dels congresul studen­ţesc din Prags Praga, 30 (Rador). — Congre­sul internaţional al studenţi­lor a adoptat o rezoluţie, prin care declară că limba franceză rămâne limba oficială a congre­sului. •0 - p- Catedrala din Tg. Jiu Spiritul de sacrificiu în lumea celor mici - Copii sărmani trimişi la aer. — Nu sunt des­tule mijloace. — Eroinele — Mai toţi copiii din Paris, — scrie „Le Matin“, — graţie a­­tâtor organizaţiuni cari se ocu­pă de ei dela război încoace, cu­nosc acum mai mult sau mai puţin, marea bucurie de a pă­răsi Parisul în timpul vacanţei. Cititorii noştri n’au uitat acea admirabilă casă părintească şi pe cei şase sute micuţi, cu desă­vârşire lipsiţi de mijloace, pă­răsiţi în bună parte, pe car­ d-şoara Angela Koppe, fără nici un ban, isbuteşte să-i ducă la ţară, să-i îngrijească, să-i facă fericiţi. Casa părintească are două a­­şezăminte în Paris şi două su­cursale la ţară, cărora d-şoara Koppe le zice „Cuiburile din pă­duri“. Ea trimite în fiecare an la Authon-du-Perche şi Manon, în Eure-et-Loir, atâţi copii din ca­sele sale de la Paris, cât îi e po­sibil să întreţie timp de două luni; şi pentru fiecare, cheltu­iala este de 200 franci. Or, iată ce s-a întâmplat deu­năzi. Dăm cuvântul d-şoarei Koppe: — Duminică am adunat pe cele mai mari dintre copilele noastre desemnate să plece la „Cuiburile pădurilor“, în Au­gust şi Septembrie şi le-am spus: — Dragele mele, îmi pare rău că trebue să vă mâhnesc, da, să mâhnesc pe 25 dintre voi, şi pe 25 din camaradele voastre de la Montsouris, cari aşteptaţi ple­carea la „Cuiburile din păduri“ cu atâta nerăbdare! Dar sunt nevoită să şterg de pe listele din August 12 copii şi de pe cele din Septembrie 13. Un murmur foarte trist şi un „de ce?“ pe toate buzele. — Ştiţi că toate costă foarte scump, mult mai scump ca va­ra trecută, şi-mi lipsesc para­lele. Da, îmi lipsesc 10.000 franci. Voi nu vă daţi destul socoteala, dar dacă vă voi spune că-mi trebuesc 200 franci de fiecare din voi, o să mă’nţelegeţi mai bine. Ascultau toate cu ochi între­bători. — Nu vreau să desemnez eu pe cele care nu vor pleca; n’aş putea , m’ar durea“. Vă mărturisesc că le-am pă­răsit cu lacrimi în ochi. Păreau aşa de cuminte toate fetele ace­stea între 8 şi 13 anişori ! La orele 5, după vizita părin­ţilor, m’am dus la ele. Un mic grup parlamenta în fundul curţii; una dintre ele, cu o hâr­tie în mână, mi se prezentă : — Poftiţi. Citit : „Fetiţele care nu se vor duce la „Cuiburile din pădure“. E­rau înşirate 25 nume. Erau cele mai mari, şi erau toate în faţa mea. Intre 8 şi 13 ani! Admirabile i­imoare ! Bietele micuţe, căro­ra trebue să li se invoace erois­mul la vârsta asta !“ ....A doua zi după ce au apă­rut în „Le Matin“ aceste rân­duri, o inimă generoasă a oferit suma ce lipsea, şi fetiţele au plecat cu toatele la aer. ----------D . G . □---------­ De la Episcopia tfia Ismail In ziua de 24 August c., s’a ţinut o consfătuire sub preşedin-* fia P. Sf. Episcop Iustinian, cu tot clerul din oraşul Ismail, în sala de şedinţe a Consistorului. După ce mai mulţi vorbitori au lămurit starea Bisericii din oraş şi întreaga eparme, faţă de propaganda baptiştilor şi a ce­lorlalţi sectanţi, s-a hotărît în comun acord ca religia să se predea numai de preoţi la toate cele 14 şcoli primare din oraş. Fiecare preot şi-a ales câte o şcoală primară, cu angajamentul faţă de P. S. Episcop, că va preda religia în tot cursul anu­lui şcolar. P. S. Episcop laudă această iniţiativă şi îndeamnă pe toţi preoţii din eparhie să urmeze pe fraţii lor din Ismail, întru­cât predarea religiei în şcolile primare este partea cea mai fru­moasă a activităţei preoţeşti şi lupta cea mai sigură contra sec­tanţilor. Diw mâna săptămână Viaţa frincezi: Oameni şi fapte Paris, 23 August In vremurile de entuziasm şi de speranţe nelimitate ale Marei Revoluţii, când se credea că în­cepuse într'adevăr era păcet şi Infrăţirei universale, Adunarea constituantă vota cu unanimitate un decret formulat astfel: „Fran­ţa liberă trebue să-şi deschidă sânul tuturor popoarelor din lu­me chemându-le să vină să se bucure de drepturile sfinte şi ne­clintite ale umanităţii“. Decre­tul acesta generos n'a rămas ca mult­.­ din proclamaţiile utopice ale timpului, fără urmări precti­ce,p­­in toate părţile lumei au ve­nit fără întârziere în noul Chana­­an, oameni de tot soiul, au venit (după expresia poetului), potop­­potop, cu toţii; invazia crescândă a străinilor a ajuns acum o gra­pă şi complexă problemă. Problema e în primul rând de ordin material, interesând eco­nomia naţională. Pentru a prote­ja activitatea indigenilor, Cam­e­ra deputaţilor propusese înainte de război, când industria şi a­­gricultura nu sufereau atât de lipsa de braţe, ca muncitorii străini să plătească direct ori in­direct, prin patronii care-i între­buinţează, o taxă specială. Ideea instituirei unei taxe speciale a fost reluată în anul trecut cu prilejul discuţiei reformelor fi­nanciare ; un consilier din Piri­­nei, d. Camille Servat, a intro­dus-o anul acesta în desbaterile adunărilor provinciale, pregă­­tindu-i convertirea într’un text precis de lege. După legile în vi­goare, străinii stabiliţi definitiv ori petrecând mai multe luni pe teritoriul republicei nu-s obligaţi să achite decât o modestă taxă pentru obţinerea sau reînoirea căi­ţei de identitate. Dimpotrivă, taxarea preconizată de d. Servat, cu asentimentul presei şi opiniei publice, are caracterul unui im­pozit, aplicabil (cu excepţia lu­crătorilor agricoli sau indus­triali) tuturor străinilor, fie că locuesc fără întrerupere în Fran­ţa ori că o vizitează numai, în tre­cere. Caracterul acestei taxe, fundamental deosebită de taxele pentru împlinirea formalităţilor poliţieneşti, a fost socotit de u­­nii în contrazicere cu acordurile particulare şi tratatele comercia­le pe care Franţa le-a încheiat cu diferite state, ca şi cum înţe­legerile de mult intervenite ar fi imuabile. Ceea ce nu s’a tăgăduit însă de nimeni, e legitimitatea impunerei, f­ranţa fiind un fel de vast muzeu, a cărui conserva­re şi înfrumuseţare se asigură cu banii contribuabililor împo­văraţi de dări, de ce nu s’ar per­cepe un drept de intrare, ca ‘n celelalte muzee? Sub această forma, straniii scutiţi de orice sarcini (afară, bineînţeles de cei care exercitând profesiuni remu­neratorii plătesc, ca francezii, impozitul pe venit) ar fi aduşi să contribue la întreţinerea bu­nurilor publice de care au voie să profite în egală măsură cu indigenii. Taxarea specială a străinilor formează un punct dintr’un în­treg statut ce se reclamă corpu­rilor legiuitoare. Un proect gene­ral de statut a fost depus In ul­timul timp într’adevăr pe birou­rile Camerei. Parţial, Camera a căutat, de altminteri, în diferite ■rânduri, să întocmească un re­gim la care să fie supuşi străi­nii. Combătând într’o şedinţă de demult principiul unei astfel de legiferări, ca să rămână în spi­ritul marei revoluţii, deputatul Clovis Hugues declară patetic : „Nu există străini pentru Fran­ţa” ; totuşi, încă de pe vremea marei revoluţii, când crude de­cepţii începură să înlocuiască i­­luziile generoase, se recunoscuse contrariul; membrii adunărei legislative au fost chiar siliţi să ordoneze interdicţii, dând exem­plul reglementarei. Reglementarea completă ce se aşteaptă va trebui să resolve în­tre alte chestiuni importante, i­­niţiala chestiune a admiterei în Franţa; astăzi se intră (după cum se spune popular) ca la moară. Nu-i vorbă, fireşte, să se împiedice ori restrângă intrările, progresele de popu­larei şi nevoia de braţe (mai ales pentru muncile câmpului), recomandând dimpotrivă încura­jarea şi intensificarea imigrări­lor ; vorba e însă să se înlăture, de la început „indezirabilii”, frontierele rămânând larg des­chise numai elementelor sănă­toase şi utile. Această selecţio-­ nare se obţine în Statele­ Unite, o graţie unui perfecţionat sistem­­ de control şi de precauţiuni : îm-­­­barcarea pentru America şi de­barcarea acolo nu-s autorizate decât după vizite medicale, du­pă examene constatând ştiinţa de carte şi moralitatea călători­lor, după anchete sociale şi poli­tice. Adoptând sistemul ameri­can de control şi de minuţioase precauţiuni, Franţa va suprima adevărate cauze de slăbire fizi­că ori morală, ale căror efecte se pot de multe ori constata. S’a constatat, de pildă, că o treime­­ din bolnavii îngrijiţi în spitalele pariziene sunt străini şi că mai bine de jumătate dintre ei su­feră de boli fără leac. S’a con­statat, pe de altă parte, că un mare contingent de străini sus­pecţi servesc constant ca specta­tori, ca agenţi provocatori sau propagatori ai diferitelor mani­­festaţiuni publice şi tulburări politice. Primejdia agitatorilor străini apăru, de altminteri, în­dată ce se revărsă fluxul munci­torilor emigranţi, cu mult vi­na­inte de război, un deputat, Pio­don, arătă într’un documentat raport că revoluţionarii şi crimi­■M ificl nalii isbutea­u să se strecoare a­­nual în Franţa şi să opereze ne­­supăraţi sub inofensiva şi res­pectata bluză de lucrători. E­­mil Zola, în faimosu-i roman „Germinal”, a fixat însuşi titlul „muncitorului” străin, care răs­pândeşte nepăsător germenii discordiei, deslanţuind greve şi provocând ruine. întreprinderile unei întregi armatei de fel de fel de cavaleri de industrie conti­nuă să alimenteze literatura, ca „faptele diverse” din ziare. Zeci de mii de speculanţi şi paraziţi, care scăpase recensământului normal, au fost deunăzi descope­riţi de poliţie prin ocazionale „rafie”. Distrugerea acestei fau­ne exotice se impune legiuitori­lor ca o recucerire a teritoriului. Cucerirea străină a teritoriu­lui naţional se manifestă sub o altă formă nu mai puţin primej­dioasă care trebue să oprească deasemeni atenţia legiuitorilor. Profitând d­e deprecierea mone­dei franceze, mulţi străini apar­ţinând ţărilor cu schimb favora­bil cumpără pretutindeni unde găsesc imobilele indigenilor. Fiindcă după codul napoleonian în vigoare, străinii au dreptul să devie proprietari urbani sau ru­rali, Camera* deputaţilor a adop­tat încă din 1922, fără confirma-t­e rea Senatului însă un proect de ] lege restrictiv. în locul proectu- ] lui limitativ, ambele corpuri le- ] giuitoare au votat în anul tre­cut, abrogându-l totuș ulterior,­­ un text de lege instituind în pro-­­ fitul tezaurului public o supra-­­ taxă pe orice vânzare de imobile­­ sau de fond comercial de care ar­­ fi beneficiat străinii (simplii­­ particulari sau societăţile civile­­ ori comerciale). Chestia expro- r prierei solului naţional revine a-­t cum în discuţie. In discuţie vine­­ deopotrivă fenomenul care s-a­­ produs şi în Germania când se­­ prăbuşea marca şi căruia nem­ f­ţii i-au spus : „Ausverkauf“ , fe-­­ nomenul „lichidărei“ (mobilelor,­­ covoarelor, obiectelor artistice­­ sau de lux, etc.) Acestor ohes­­s­tiuni se adaugă, în sfârşit, ches­t­sţia cumpărăturilor curente (de p­­roduse uzuale, manufacturate­­ şi alimentare, de vite, vinuri, f. trufandale, etc.), pe care le fac­e individual ori colectiv, direct , sau prin intermediari, străinii,­­ realizând de cele mai multe ori însemnate câştiguri în paguba Z, consumatorilor naţionali fără e1 măcar să verse tributul cuvenit statului francez. Fixând mar­­­gini şi reguli dreptului şi capa­­cităţei de cumpărare a străini­lor, noul statut e menit prin ur­mare să împiedice sărăcirea Franţei. O îmbogăţire a Franţei se aş­teaptă, dimpotrivă, să se produ­că prin admiterea străinilor. îm­bogăţirea în energii active şi fo­lositoare dictează, în definitiv, operaţia selecţionărei la frontie­re. Fiindcă densitatea populaţiei nu se poate spori prin naşteri, rămân „adoptările“ ; un imigrat e un adoptat. Adoptatului reve­­nindu-i sarcina să perpetueze rasa, activitatea şi tradiţiile na­ţionale, i se cere să fie capabil fiziceşte şi moraliceşte. Pentru a-şi îndeplini însă che­marea, adoptatului nu-i ajunge să fie „ales“, trebue să fie „ab­sorbit“. Operaţia delicată a asi­­ihilărei prezintă mai mare im­portanţă chiar decât operaţia i­­niţială a admiterei şi decât cea finală a naturalizărei. Organi­­zându-se metodic şi defi­nitiv prin statutul ce se pregăteşte pen­tru străini, aceste trei operaţiuni vor contribui la însăşi organi­zarea apărărei, producţiei şi strălucirei naţionale, Pompiliu Păltănea ■

Next