Universul, octombrie 1928 (Anul 46, nr. 228-253)
1928-10-01 / nr. 228
Anul XII Nr. 228 Luni ocsomovn tsz* Hotărârea părinţilor de la hangra 11 Oraşul Gangra, capitala Patagoniei, este o localitate din [Asia Mică, nu departe de afiimul sud-estic al Marei Negre, Unde pe la anul 350 după Christos, 13 episcopi din partea locului, 8'au adunat pentru a se sfă- tui şi a lua măsuri împotriva neorânduelilor care începuse să cântue printre creştinii de suba lor ascultare. Se iviseră „eustatienii“ nişte eretici care duceau un trai, in afară de orânduirea firească a vieţii, învăţând că fără o asemenea viaţă, Junge poate câştiga smpărăţiacerurilor. Pe motiv de pietate, dânşii bârfiau căsătoria şi pe preoţii căsătoriţi, îşi părăsiau copiii, posteau Duminica, opreau mâncarea cu carne, deşi călcau posturile orânduite de biserică, învăţau pe robi şi dispreţuiască şi să părăsească pe stăpâni , dispreţiau bisericile, serviciul divin, adunările pioase în amintirea sfinţilor şi agapele , se îmbrăcau în veştminte curioase, iar femeile îşi tundeau părul şi se îmbrăcau bărbăteşte, spre a statornici astfel, că Mântuitorul, înlăturând orice deosebire dintre oameni, a şters şi deosebiera de sex. Sf. Părinţi, adunaţi In Sinod, au cercetat fiecare din aceste apucături în parte şi găsindu-le pe toate potrivnice dreptei învăţături creştine, le-au osândit, statornicind douăzeci de canoane, împotriva celor douăzeci de învăţături greşite. Dar cum osândirea acestor abateri putea lăsa să se înţeleagă că biserica aprobă învăţături potrivnice celor osândite, dar depăşite In laturea cealaltă, sfinţii Părinţi fac o încheere a hotărîrilor date, care merită toată luarea noastră aminte: „Am scris acestea — zic cei „13 Părinţi de la Gangra — nu „pentru a îndepărta pe cei ce, „în biserica lui Dumnezeu, voi esc a se înfrâna, potrivit Scrip„turilor, ci pe cei ce, luând mo„tivul înfrânărei, se mândresc şi înfruntă pe cei ce trăesc mai „simplu, introducând noutăţi „împotriva Scripturei şi rânduelilor bisericeşti. Iată de ce, noi „admirăm fecioria cea de smerenie ; primim înfrânarea cea „făcută cu cuminţenie şi evlavie ; lăudăm fuga de lume, f&„cută din smerenie ; preţuim u „nirea cea cinstită a nunţei şi „nu dispreţuim bogăţia cea dobândită cu dreptate şi care „face fapte bune. Lăudăm îm „brăcămintea cea simplă şi fără „preţ, purtată numai pentru „trebuinţa trupului şi fără curiozităţi, iar de felul de imbricare ,„care înlesneşte moliciunea şi „luxul, fugim. Cinstim bisericile „lui Dumnezeu, iar adunările „ce se fac în ele le îmbrăţişăm, „ca pe nişte lucruri sfinte şi folositoare. Nu închidem în cale „pietatea, ci cinstim orice loc „zidit tn numele lui Dumnezeu. „Preţuim adunarea care se face „In biserica lui Dumnezeu, ca „făcută spre folosul tuturor şi „lăudăm faptele cele covârşitor „de bune ale fraţilor, care se fac „după obiceiu în biserică spre „folosul săracilor. Intrun cuvânt, noi ne rugăm ca să se „facă toate cele hotărîte de „dumnezeeştile Scripturi şi de „Tradiţiunile apostolice.“ Câtă înţelepciune este In această hotărîre, care caută să cumpănească toate greutăţile pământeşti, spre a deschide omului, în calea Intortochiată a vieţii sale, cărarea cea dreaptă care duce la mântuire ! Ea cuprinde sfaturi cari se pot înfăţişa în următoarele cuvinte. Osândim desfrâul dar cinstim căsătoria; osândim luxul, dar nu cerem tuturor aceeaş haină; înţelegem că omul se poate ruga oriunde, dar nu osândim biserica, ci cinstim orice faptă bună pornită din evlavie adevărată şi din gând curat. Mai în scurt aceasta înseamnă să înlăturăm din purtarea noastră, asprimea cea de prisos şi trufia. Asprimea cea de prisos însemnează supunerea firei omeneşti la încercări ce trec dincolo de puterile ei, care se deosebesc de la om la om. Nu putem cere tuturor să ridice aceiaşi greutate şi e de un vinovat prisos, asprimea, care, fără să fie neapărat trebuitoare, o cerem celor ce n'o pot duce. Iar a fi mândru, sau trufaş. Însemnează a nimici toată roada străduinţelor noastre spre bine, întrucât este de neînţeles, ca un om ce se crede plin de însuşiri, să poată năzui spre mai bine, binele fiind, în închipuirea lui, un lucru, în cea mai mare parte, înfăptuit. Hotărlrea aceasta este în acelaş timp pilduitoare pentru vremurile de acum. Ereticii care mişună azi şi tulbură de câtva timp liniştea obştei noastre creştine, păcătuesc la fel, încercând o viaţă în afară de cerinţele legii creştine, statornicită de biserică, dar mai ales mândrindu-se cu ea, în dispreţul celorlalţi fraţi ai lor întru Domnul Creştine, citeşte cu mare aminte şi adânceşte hotărîrea părinţilor de la Gangra! Infrânează-te din pietate, nu din mândrie şi nu înfrunta, ci ajută pe aproapele mai slab în lupta cu ispitele vieţii. Năzuieşte mereu spre bine, dar nu încerca strădanii „Introducând noutăţi împotriva scripturilor şi rânduielilor bisericeşti“ cum zic cei 13 Părinţi adunaţi la Gangra. Nimic fals şi nimic de prisos, iată cheia adevăratei vieţi creştine. Pr. C. Dron Cronica detectivă ! Odată pe săptămânii, Duminica, cititorii „Universului“ vor găsi această rubrică. Ea răspunde unei cerinţe şi unui curent: desvoltarea criminalităţii şi punerea în slujba ei a zilnicelor descoperiri ştiinţifice,care pasionează publicul. In general, publicul crede că ■cele mai senzaţionale crime , sunt alcătuiri destinate teamului şi cinematografului. Insă de foarte multe ori imaginaţia romancierior este mai prejos de realitate, tâlharii de profete sau de vocaţie ştiu face mai bine şi mai interesant decât Autorii de filme. Să dăm exemple: D. Ed. Locard in cartea sa despre poliţiştii de roman şi Vie laboratorii dă destulă desvoltare importanţei pe care o ■ prezintă astăzi urmele digitale şi palmare. D-sa povesteşte un Icaz interesant: Un domn din oraşul Lyon reclamă poliţiei cum că i s’ar fi furat mai mult de 9000 francidin cassa de fier deschisă —i după o răbdătoare lucrare cu instrumente speciale pentru forţat casele de fier. Poliţia nu a putut descoperi pe autor, afară numai ca a cules numeroase urme ale degetelor şi ale palmelor operatorului. Mai târziu, poliţia angajează în serviciul ei pe un indicator, adică pe unul din acei denunţători de tâhari cari de obiceiu, au făcut parte din această lume de răufăcători. Acest nou indicator arată ca autor al furtului pe un oarecare folier algerian numit Leilonche. Arestat şi adus la laboratoriu, I Leilonche fu supus examenului ; în adevăr urmele unea din palme erau exact ale sate, celelate însă, erau străine. Totuşi Lellonche fu arestat şi supus instrucţiei. Câteva luni mai târziu o hoţie fu săvârşită în Quoi de laGuilotiére de unde s’a furat un teanc de bilete de bancă. Hoţii au desfăcut pachetul şi au aruncat hârtia în care erau închişi aceşti bani. Pe hârtia aceasta s’au găsit urme digitale foarte pronunţate. Funcţionarul laboratorului care lua urmele, fiind un om cu o excepţională memorie, îşi aminti că aceste urme erau exact acelea care n’au putut fi identificate ca fiind ale lui Lellonche. Ancheta urmă . Puţin apoi serviciul de siguranţă comunică cum că autorul acestui d’al doilea furt era un oarecare Albano. Dar cine era acest Albano ? Albano era însuşi Indicatorul. El săvârşise primul furt de 9000 lei in tovărăşia lui Lellonche pe care apoi l’a denunţet când a intrat in serviciul secret al poliţiei. Lellonche, fireşte, n’a ştiut că tovarăşul său a devenit om al poliţiei secrete şi l’a denunţat; de aceea a păstrat discreţiunea. Lellonche a fost osândit la 5 ani recluziune şi 10 ani interdicţie de locuinţă, iar Albano fu osândit la 8 ani recluziune şi 20 ani interdicţie. Acest caz demonstrează cât de mare importanţă prezintă astăzi ştiinţa „urmelor“. Dacă această ştiinţă n’ar exista şi n'ar fi exercitată cu rigurozitate, cum se face în toate oraşele mari din Occident, Albano n’ar fi fost niciodată descoperit. Fără urmele degetelor ar fi urmat să cumuleze însărcinarea de agent secret al poliţiei cu aceea de tâlhar. Această nouă metodă de identificare a hoţilor şi asasinilor ia o dezvoltare tot mai mare în ţările culte, s au văzut cazuri când tâlhari, cari D’nu l.luat in urmi lor nici o dovadă fiind o mărturie, au fost identificaţi şi osândiţi numai pe promaţia urmelor digitale şi palmare. In „Cronica“ de viitoarea Duminică voiu expune chestiunea cu dezvoltări, :JDI, Detectivul UNIVERSUL Mărire şi decădere, fizică Pentru că e înalt şi mătăhălos, pentru că pumnii lui par două maiuri de bătut parii de la gard, şi pentru că nimeni nu ştie din ce meserie a trăit cât timp a stat la Hamburg, unii spun că Iorgu Schideris ar fi fost şi luptător de circ. Aceste aprecieri se fac însă numai în șoapte şi în dos. Nimeni n’ar îndrăzni să-i spună în faţa lui Schideris ce crede despre el... Se tem cu tofii să-l jignească. Şi cui i-ar da oare mâna să jignească pe un om voinic despre care se spune că a luptat prin circuri ? Aşi vrea să-l văd... Nu numai că nu îndrăznesc sa-l jigănească, dar caută să-l flateze... Nu-l complimentează însă nimeni pentru greutatea pumnului sau pentru mărimea pantofului său care,— la nevoie,—ar putea servi şi de leagăn unui copil al cărui tată n’a fost luptător de circ. Ca să-i facă plăcere prietenii îi laudă cavalerismul, inteligenţa şi talentul de a spune anecdote sau de a povesti întâmplări din viaţa lui aventuroasă... Ba unii — cei costelivi — îl găsesc şi de spirit... Toţi cei cari se feresc să-i aducă aminte de îndeletnicirea lui din Hamburg, nu cunosc însă acest amănunt . Cel care a adus vestea că Iorgu Schideris a luptat la circ, a fost chiar... lorgu Schideris... Doar visul lui Schideris a fost s’ajungă luptător de circ ca să se poată lăuda deci că a avut o victorie, răpunând pe un adversar. Niciodată însă n’a îndrăznit să provoace la luptă — în arena unui circ — chiar și pe cel mai slab dintre toţi luptătorii pe care i-a întâlnit. Se temea să nu fie trântit la pământ, la cea dintâi înlănţuire a braţelor. E drept ca, mulţumită statuiei lui de uriaş, ar fi putut ajunge chiar şampionul luptătorilor de circ, dacă ar fi avut răbdare să facă exerciţii de antrenare, sau dacă, cel puţin, ar fi muncit, ridicând greutăţi mari, cum ridică hamalii şi alţi muncitori de prin porturi. lorgu Schideris era prea leneş să se obosească cu exerciţii de sport, şi se simţea prea mândru ca să concureze pe hamalii din portul Hamburgului. De bună seama, lorgu Schideris se simţea flatat cănd prietenii îi lăudau inteligenţa, talentul şi spiritul, fiind şi el convins că merita aceste laude. Totuşi, nu s’ar fi supărat de loc dacă ar fi fost admirat şi pentru forţa lui fizică, şi nici n’ar fi sărit la bătae dacă cineva i-ar fi spus — nu faţa — că ştie că a fost luptător de circ. Iorgu Schideris îşi dă bine seama că nu mulţumită inteligenţei, talentului şi a spiritului, a găsit protectori în cei de sus cari i-au încredinţat slujba de... „inspector al educaţiei fizice" — slujbă grasă ce l-a scăpat de grija zilei de mâine... Ştie că numai aparenţa lui atletică şi svonul ca a fost luptător de circ, l-au impus atenţiunei celor cari pot da slujbe. Măcar că statura lui bagă fiori chiar şi în cei cari se bibuie pe muşchii lor, totuşi Iorgu Schideris, evită scandalurile... Chiar dacă vreunul mai îndrăzneţ i-a aruncat, în faţă, o acuzaţie care înjoseşte pe un om de onoare, Iorgu Schideris s’a ferit să-i ceară satisfacţie... Şi, ca nu cumva să treacă drept un laş, se explică : — Vedeţi, pe mine oricine mă poate insulta sau chiar calomnia !... Cine mă cunoaşte ştie că eu nu pot să reacţionez !... Decât să-l scot pe îndrăzneţ din circulaţie, mai bine fug eu !... * O bună bucată de vreme, statura înaltă şi mătăhaloasâ a lui Iorgu Schideris n’a mai răsărit măreaţă la cafenea... Nici capul lui rotund şi mare n’a mai predominat şuvoiul de capete, care se scurge zilnic şi la ore hotărîte pe calea Victoriei. Schideris cel uriaş a zăcut întins pe spate, prins în ghiarele unei boli care îi supsese toată vlaga, topindu’i osânza şi făcându-i pastramă toată carnea de pe oase... Când a eşit întâia dată pe stradă, nici cei mai buni prieteni nu l’au recunoscut. Căci , cine ar fi bănuit în slăbănogul deşirat şi aproape încovrigat, pe uriaşul de Schideris, despre care se spunea că a fost luptător de circ ? Cei cari îi respectară puterea, îl priviră mai întâi cu compătimire, dar când aflară că postul de „inspector al educaţiei fizice“ se desfiinţase din lipsă de activitate, începură să-l ocolească... de Al. Cazaban Intr’o cafenea neaerisită din calea Moşilor, nu departe de Obor, la o masă mai retrasă, joacă table doi indivizi, cu totul nepotriviţi în măsură : unul bătrân, înalt şi osos, cu hainele aşa de largi că pare băgat într’un sac de stofă peticită. Cel lalt dimpotrivă , mic de stat, foarte gras şi vanit în nişte haine atât de strâmte, încât piticul abia îşi ridică braţul atunci când aruncă zarul sau schimbă „piesele"... In jurul jucătorilor s’au strâns câţiva clienţi care se distrează pe socoteala celui fără de noroc... De câte ori batrânul cel osos se enervează fiindcă are „ghinion", chibiţii râd ca la circ şi câte unul mai îndrăzneţ se distrează dând câte un bobârnac în ceafa plină de cute a nenorocosului jucător. Supărat de râsul şi de glumele lor, bătrânul închise sgomotos cutia cu table şi nu mai vru să joace... Rămase câteva clipe tăcut, cu cotul răzămat pe cutie, cu capul prins în palma mare şi uscată... înecă un suspin şi dădu din cap, melancolic : — Râdeţi voi !... Aveţi dreptate... Eu când eram luptător de circ... SSB SESESSERESHBE! ii im sissino olis epopEi Sătui de a tot critica fără succes excentricităţile modei feminine, bărbaţii s’au gândit că-i mai simplu şi mai plăcut să le adopte. Cel puţin, începuturile sunt promiţătoare. Costumele bărbăteşti de culori interzise până acum şi cari nici nu mai miră astăzi : albastru-viu, sau rose ca bonboana, croiala fantezistă a pantalonului prea larg şi prea lung sau scurt până la genunchi şi bufând peste ciorapul în carouri, cămaşe-bluză de mătase pretenţioasă, fără să mai vorbim de ţinuta de casă şi de plajă, unde barocul nu se mai îngrădeşte de nici o limită, sunt tot atâtea întreceri cu excentricităţile modei feminine şi tot atâtea încurajări pentru aceasta ca să continue. A existat totdeauna un fir solid de legătură între dulapul cu haine al unei epoci şi psihologia e. E deajuns să ne gândim la zorzoanele curtenilor celui mai rafinat şi mai complicat în etichetă secol : acela denumit al lui Ludovic al XIV, la rochiile desfăţate de sub Marea Revoluţie, la malacolul şi evantaiele sub care se adăposteau femeile din ipocritul secol burghez al XVIII-lea, sau la îndrăznelile modelor feminine actuale, cu cele mai absurde împerecheri de culori, cu cele mai scobite goliciuni, cu orice inovaţii adoptate cu repreziciune, toate denunţând starea de spirit a femeii moderne, gata pentru toate îndrăznelile bune sau nu. Dacă tipul costumului masculin actual, cu prestigiul sobrietăţii şi rigidităţii sale, va fi părăsit pentru o modă nouă cu libertăţi şi excentricităţi, probabil că vechiul prestigiu nu mai ispiteşte atât cât roade ambiţia curentă de a fi remarcat şi a eclipsa pe vecin, fie şi prin mijlocul eftin al îmbrăcămintei. Există un fir şi mai solid de legătură între îmbrăcăminte şi caracterul fiecărei persoane în parte. Cu toată aparenţa de uniformă a modei, cu variaţii şi acelea tiranic decretate, rămân destule detalii pentru un observator experimentat, ca să judece o persoană după felul cum se Îmbracă. Dintr’o panglică de prisos, sau rău asortată, el va judeca firea acaparantă sau vulgară a posesoarei sale, firea costantă — după o culoare sau un model preferat şi menţinut peste modă, ordonată, după felul cum stau tipărite cutele, — joc amuzant şi util, asemănător cu acela al grafologului care descoperă din câteva rânduri scrise, din anume cozi de litere pentru el pline de înţeles, adevăratul caracter al unei persoane a cărei verbozitate amabilă îl putuse înşela cu un moment înainte. Alice Gabrielescu DEL! REVISTA BOIA — Amintiri — Era prin t«f19—90. Apărea „Revista Nouă“, sub direcţia lui B. P. Hasdeu, anul II sau III. Redacţia era în str. Regală nr. 16, capătul despre Colţea. Două camere din una în alta, una în faţă alta In dos. In cea din faţă birou, dulap* scaune — administraţia. In birou administratorul, o simpatică şi respectabilă barbă castanie, bine întreţinută, d. C. Ghionis, grec de origină, trăit multă vreme la Paris. Camera a doua: masă, canapea, scaune. Drecţia. Acolo se întrunea comitelul, redactorii, întrunirile se ţineau Sâmbăta sau Vinerea. Şedinţele comitetului se ţineau seara de la opt jumătate înainte. Se servea ceaiu. Se citeau articole de publicat, se discuta, se povestia. Cel care venea lntriu la şedinţă era Hasdeu. Parcă-l văd ca şi la Consiliul Permanent de la ministerul instrucţiunii, unde era preşedinte — instalat la masă având dinainte portabacul întovărăşit de ţigaretă, foiţă vată, foarfece, chibrituri. Când făcea ţigara punea trei sferturi tutun şi o parte vată. Restul de vată cât trecea afară din foiţă Îl tăia cu foarfecele. Prima ţigară o aprindea cu chibritul, celelalte una dela alta. Regulat la şedinţe, din redacţie — comitet — erau Alex. Vlahuţă, Barbu Devrancea, d. I. Bianu, Ionescu-Gion, pe la început înainte de a se bolnăvi, D. Racoviţă (stix de la Constituţionalul). Veneau amatori de literatură şi cunoscuţi de ai redacţiei, de pildă marele nostru artist Const. Notara, Mitropolitul Ghenadie, Episcopul Atanasie al Râmnicului. D. N Iorga, pe atunci tânăr, făcea încă studii prin Germania, unde trecea nişte doctorate. Dumnealui venea adesea la şedinţele revistei, îmi aduc aminte că-şi ştia pe din afară articulele. Intriun rând citea cineva un articul al d-sale și d-lui îl mtovărăşia recitându-1 paralel pe şoprite. Intrun rând , Iorga dăduse un articul pentru Revistă și având a o duce în străinătate rugă pe Hasdeu să îngrijească de facerea corecturilor. Hasdeu primi bucuros, dar având și el a lipsi din Bucureşti îmi trecu mie grija corecturilor d-lui Iorga. Când sosesc corecturile dau să le fac. Erau nişte frumoase descrieri din Italia cu munţii blăniţi cu păduri. Foiletez mai întâi manuscrisul, atras de interesul descrierii apoi încep corectura. Corectura merge lesne. Se tipărea la Socec sau la K. Gobi. Merge bine corectura dar nu înţeleg ce spun. Iau manuscrisul să văd. In manuscris ca şi în corectură! Ce să fac? Crectura era în întârziere, trebuia să-i dau drumul. I-am dat drumul. La şedinţa următoare însă, a Revistei spun lui Hasdeu: — Am făcut corecturile d-lui Iorga dar n’am înţeles articolul. — Şi ce-ai făcut ? — Am corectat după manuscris. Manuscrisul e lizibil. Hasdeu ia manuscrisul, citeşte o bucată, se ’ntoarce înapoi şi ia din capăt, râdică din sprânceana cea mişcătoare; iar se mai întoarce, mai citeşte şi In sfârşit pune manuscrisul de-o parte: — Nu ’nţeleg nici eu, zice. Dacă o fi vre-o greşală autorul şi-o pune vr’o errată. După Hasdeu iau manuscrisul pe rând toţi cei de faţă: Vlăhuţă, Delavrancea, Lazăr Şeineanu, etc. Nu pricepe nimeni. Vine Ionescu-Gion. Par'că-l văd cum intră, înalt, sdravăn, cu pălăria înaltă şi ghiozdanul, cum umbla de obiceiu. Hasdeu îi întinde manuscrisul : — Ai ochi buni, Gion, la citeşte. Gion ia manuscrisul, îl foiletează niţel şi observă: — E cam lung. Trebue ceva mai repede, oarele fiind cam înnaintate, şi începe Gion să citească repede: durr... In adevăr Gion avea ochi buni pentru citit, dar avea şi darul de a citi repede şi foarte lămurit. Pe-atunci nu începuseră îijca automobilele, dar Gion citia cu viteză de 120 km. pe oră. Gion citeşte, citeşte, până ce isprăveşte tot articulul. Când isprăveşte noi ne uităm unul la altul , am Înţeles toţi ! Ce era pricina de nu înţelegeam ? Era la început o frază lungă, îmi aduc aminte că manuscrisul era pe o hârtie de format mare — poate hârtie comercială — şi punctul de încrere a frazei era tocmai jos, poate mai erau vreo trei rânduri până la urmă. Cine citea ori n’avea răbdare să meargă până la capăt, ori dacă mergea, mergea poate fără atenţie — tot din cauza grabei şi nu prindea înţelesul, nu lega destul de bine părţile principale. Erau mai multe pricini, care priveau pe cititori; dar sunt şi lucruri care privesc pe autor, de aceea vom mai reveni. Th. D. Speranția .^■rT=====r-Q * Q— Don Juan In studiul — dealtfel sumar — asupra dandysmului, oprindu-mă asupra personalităţii ce l-a încarnat, anume Brümmel, aş putea spune că am epuizat caracteristicile dominante ce îl afirmă, pentru a fi mai complet, ar fi trebuit poate să mă opresc asupra celor câteva figuri intelectuale ce prezintă anumite aspecte de dandysm, ca Oscar Wilde, Disraeli, Byron şi Lauzun, dar caracterul echivoc al acestui din urmă dandysm putând să deformeze viziunea celui original, mă hotărăşte să mă opresc. Ca şi alta, ca şi ştiinţa, ca şi literatura, dandysmul e un gen aparte, o atitudine în faţa vieţii ce nu se poate afirma decât cultivând-o în mod exclusiv, fără amestec de tendinţe străine. Astfel, în Byron, în Wilde, în Disraeli, literatura şi politica au deformat caracterul psihologic al dandysmului, care nu s-a manifestat decât prin câteva acţiuni izolate şi în mod capricios. De aci o degenerare a dandysmului, asupra căreia nu ne vom opri. Şi deoarece alegând pe Brummel, am urmărit o figură psihologică reprezentativă, părăsind dandysmul, mă voiu apropia prin contrast de o altă figură celebră care —■ identificându-se poate cu darformul în anumite aspecte de firn.Pe exterior — îi este însă deosebită din punctul de vedere moral : am numit pe Don Juan. I» 1 Cunoscută tuturor este viaţa legendară a acestui spaniol impulsiv, care — frământând în trecerea sa delicatul suflet feminin, şi-a încheiat viaţa dezordonată în reculegerea unei mănăstiri, unde o iubire dureroasă şi o adâncă oboseală sufletească l-ar fi împins să se izoleze. Această viaţă — pe care legenda şi literatura au deformat-o — prezentând detalii variate şi evocări contradictorii, o voiu lăsa la o parte, spre a nu mă ocupa decât de structura sufletească ce a dat acestui om un loc aparte, creiându-i o fisionomie legendară eminamente reprezentativă. In „Du Sang, de la Volupta et de la Mort“, Barras spune că o femeie, văzând masca lui Don Juan — care s’ar afla păstrată într’o mănăstire din Sevilla ~ a strigat, mirată: „Cum, aşa era Don Juan ?... E imposibil“. Căci îl credea frumos. Greşală In care cad aproape toţi ca şi cum, pentru a fi iubit de o femeie, trebue neapărat să fii frumos. Greşala trădând o confuzie Intre două noţiuni deosebite, anume aceea de „a place“ şi aceea de „a iubi“. Un bărbat frumos o să placă aproape întotdeauna, aceasta Insă nu înseamnă că neapărat va fi iubit. Dacă s’ar putea face o statistică, s’ar vedea că nu bărbaţii mai frumoşi au fost cei mai iubiţi. Există bărbaţi în a căror figură vibrează o expresivitate care, mai mult decât regularitatea trăsăturilor, atrage pe femei. Atrage, ceea ce nu înseamnă că întotdeauna place. Dimportivă, atrage fiindcă nelinişteşte, fiindcă în privirea reculeasă, în expresia frământată, uneori chiar crudă, sufletul feminin găseşte un farmec şi mai mare, singurul ce o domină: farmecul primejdiei, farmecul excepţiei şi al nesiguranţei, căci primejdia, excepţia şi nesiguranţa sunt creatoare de senzaţii. Senzaţie, adică tresărire, adică intensitate de viaţă. Ori, femeia e o fiinţă emotivă şi între frumuseţe care îi face o impresie agreabilă dar senină, şi o expresivitate inestetică în aparenţă, dar care tulbură, va prefera pe cea din urmă. Astfel, pentru a ne întoarce la Don Juan, după cele epuse de Barrés, se pare că celebrul cuceritor n’a fost frumos. Chestiune secundară, lipsită de interes. A fost sau nu frumos, Don Juan, aceasta n’are importanţă. Ceea ce trebue considerat atunci când îi urmăreşti personalitatea şi cauţi să explici dominaţia lui, e un element superior, un dar sufletesc pe care puţini oameni îl posedă, şi care îl caracterizează: simţul psihologic. Don Juan, mai mult decât frumos, a fost un psiholog, înzestrat cu o putere de pătrundere rară, a înţeles mai bine decât ceilalţi sufletul feminin, i-a cunoscut mai adânc posibdităţile de reacţiune. Aceasta li explică puterea şi succesul. In acest dar psihologic resi dă superioritatea lui Don Juan şi aceea a puţinilor privilegiaţi ce-i poartă numele. Femeia cea mai cinstită, cea mai intransigentă, are clipe de slăbiciune pe care lumea nu le simte. Bărbaţii trec neştiutori pe lângă ea; la un moment dat, în acea mulţime anonimă, unul se opreşte. A înţeles-o ; a ghicit oscilaţia sufletească pe care va trebui s-o speculeze, singura ce i-ar putea aduce succes, şi înaintează. Şi reuşeşte. Nu fiindcă e mai frumos decât cei cari au trecut, dar fiindcă, a descoperit singurul element ce-i putea garanta izbânda a ceilalţi, au încercat şi ei, în asiduităţile lor însă, în înaintările banale, In zâmbetele dulcege, nici unul n’a făcut gestul potrivit, nici unul n'a şoptit cuvântul necesar pe care femeia îl aştepta. Această facultate de pătrundere, dă personalităţii lui Don Juan un caracter intelectual foarte pronunţat. Ovid Densuşianu luni A Lebăda a, , •—* Pe lacul cu desene lucitoare O lebădă brăzdează apa, lin, ■' Și— luntre de zăpadă plutitoare—i Tot caută pe blondul Lohengrin... In sunetul romanței de cristal 1 Născută’n drumul ritmicelor clape, Ea pare umbra lunii de opal Ce lunecă misterios pe ape... Alexandra Bilciurescu , PEISAJ Zi senină de Octombre, cînd lumina lincezeşte. Viţa galbenă şi tristă, vrea să plingă în zadar : lacrimile i-au fost stoarse şi-al lor strop înveseleşte feţe, cari toată viaţa uită jalea ’ntr’un pahar. Nici-un zâmbet nu se vede in dumbrava ruginită, nici-un bucium nu’ntrerupe pacea moartă de prin vii, iar grămezile de sfecle din cîmpia vestejită par, în soare, hecatomba unei crunte bătălii. Şi, cum inima mi se pierde în fireasca întristare, şi din pomi, sub vîntul rece, pică frunzele mereu, în amurgul ce se lasă melancolic mi se pare că văd palide crîmpee, smulse sufletului meu. I. Gr. Perieţeanu Mişcarea populaţiei In Marea Britanice In 1926, au fost 310.562 căsătorii, 797.367 naşteri, 517.570 decese, cu un excedent de 279.797. La 1000 locuitori raportul căsătoriilor a fost 7, pentru naşteri 18,2. Comparativ cu anii trecuţi, numărul naşterilor s’a micşorat cu 17.749, ceea ce este un pericol pentru Marea Britanie. 6 luni închisoare pentru bătaia unui cal Un anume George Williams, a fost condamnat de tribunalul din Town Bridge (Anglia) la 6 luni închisoare grea, pentru faptul că a bătut excesiv un cal, iar atunci când o femee i-a făcut observaţii, i-a răspuns că trebue să-şi încerce biciul ce cumpărase de curând. O lecție care ar trebui imitată. . ■ea ju ®i®“-a zeului — Fabulă — Lumea broaştelor, odată, s’a trezit c’o zarvă ’n lac Şi-i ştiut că, pe degeaba, zarvă broaştele nu fac... Ce se petrecuse oare ?.. Iată : un broscoi râios, — Care, până eri sărac, Mergea pururea pe jos, — ■ ’■iwţţty* v.ttwiinsutw# Nu ştiu cum, prin ce minune minunată, — nu vă mini, Fu văzut că mi se plimbă într’o butcă de argint, Cu alai ' ■ - \ -De șase cai, — * •-* • Vizitiu fiind bărzoiul, ce mina c’un bici de pai, — Iar alături cu broscoiul, — să’l alinte, să’l desmierde , O broscuță răpitoare, cu piept alb, în roche verde , Dar, mai mult decât acestea, — cel broscoi râios la piele, Cinci moşii îşi cumpărase, cu, pe ele,-Cinci castele, -A Iar castelele-aveau lacuri cu potop de flori de nufăr — Mici gondole, pururi pline De-ale dragostei suspine, *‘" Unde ’n cântece, broscoiul îşi uită de cei ce sufăr !... Şi norodul sta’n mirare : cum, de unde-ar fi să’i vie Strălucita bogăţie ? Că broscoiul, precum zic, Până ori, a fost calic, Iar părinţii lui asemeni, n’au avut, nicicând, nimic Şi nici sfinţi n’au fost în viaţă, — să le vândă moaştele ; Mai pe scurt : părinţi, broscoi, Au venit pe lume goi, Cum vin toate broaştele ! Aşa dar, de unde vine bogăţia lui, de unde ?... Dar această mare taină nimeni n’o putea pătrunde... Într’o zi însă broscoiul fericit, în butca lui, Trecând repede ca vântul, cu-ai săi cai, pe lângă lac, A strivit, un drum, sub roate, un brotac Al nu ştiu cui, — Făr’a se opri o clipă, pentru moartea lui, din drum Şi lăsând în a sa urmă, Broaştelor eşite ’n turmă, Praf în ochii plini de lacrămi şi — din raia lui — parfum. Broaştele ’ngropându-şi mortul, au pornit apoi, Convoi, Şi, mergând către Impărat, Strigau toate ’n lung şi ’n rat : „Moarte crudului broscoi !“ N’au mers însă multă cale, Cu revolta şi-a lor jale, Că, din lac, «jj» Eşi un rac / Şi mergând cum merg toţi racii, pururi dându-se ’napoi, Zise, lungului convoi : — Surioare, ştiţi voi oare cine’i marele broscoi ? ! Temeţi-vă, surioare, de mânia lui sub cer, Că broscoiul vă trăsneşte, — chiar de-aţi fi ’mbrăcate ’n fier, Fiindcă el e „mâna dreaptă“ a lui Zeus, Jupiter ! Şi voi ştiţi că ’n mâna dreaptă, — surioare şi nepoate, Zeul Jupiter, tiranul, ţine trăsnetele toate... Broaştele-au rămas năuce şi’n adânca lor durere,__ Pricepând atunci ce mare’i a broscoiului putere Şi de unde are-avere, — Au intrat, cu bietul rac, Sa jelească şi să’şi verse toate lacrămiie ’n lac. Pentru ca apoi broscoiul să mai calce şi-alt brotac !... • •••• •••••• •••••• ■«•••• ...... ...... Nu ştiu de’i adevărată, dacă’i veche sau e nouă Povestirea-mi, — datorită cine ştie cărei pene,__ întrucât eu am citit-o într’un bob curat de rouă. Aninat de-un fir de iarbă sau de colţul unor gene, — Insă ştiu că e o ţară cu păduri, cu munţi, cu şes, Unde-o astfel de poveste se trăeşte foarte des, — Ţară ce, de-o vreme’ncoace, multă lume o cunoaşte, iar eroii din poveste sunt, bieţi, oameni, nu sunt broaşte / " Vasile MUttMSA / Sf v