Universul, octombrie 1928 (Anul 46, nr. 228-253)

1928-10-01 / nr. 228

Anul XII Nr. 228 Luni­­ ocsomovn tsz* Hotărârea părinţilor de la hangra 11 Oraşul Gangra, capitala Pat­­­agoniei, este o localitate din [Asia Mică, nu departe de afii­­mul sud-estic al Marei Negre, Unde pe la anul 350 după Chris­tos, 13 episcopi din partea locu­lui, 8'au adunat pentru a se sfă- tui şi a lua măsuri împotriva neorânduelilor care începuse să cântue printre creştinii de sub­­­a lor ascultare. Se iviseră „eus­­tatienii“ nişte eretici care du­­­ceau un trai, in afară de orân­­duirea firească a vieţii, învă­ţând că fără o asemenea viaţă, Jun­ge poate câştiga sm­părăţia­­cerurilor. Pe motiv de pietate, dânşii bârfiau căsătoria şi pe preoţii căsătoriţi, îşi părăsi­au copiii, posteau Duminica, o­­preau mâncarea cu carne, deşi călcau posturile orânduite de biserică, învăţau pe robi şi dis­preţuiască şi să părăsească pe stăpâni , dispreţiau bisericile, serviciul divin, adunările pioa­se în amintirea sfinţilor şi aga­pele , se îmbrăcau în veştmin­te curioase, iar femeile îşi tun­­deau părul şi se îmbrăcau băr­­băteşte, spre a statornici astfel, că Mântuitorul, înlăturând orice deosebire dintre oameni, a şters şi deosebiera de sex. Sf. Părinţi, adunaţi In Sinod, au cercetat fiecare din aceste apucături în parte şi găsindu-le pe toate po­trivnice dreptei învăţături creş­tine, le-au osândit, statornicind douăzeci de canoane, împotriva celor douăzeci de învăţături greşite. Dar cum osândirea acestor abateri putea lăsa să se înţe­leagă că biserica aprobă învă­ţături potrivnice celor osândi­te, dar depăşite In laturea cea­laltă, sfinţii Părinţi fac o în­­cheere a hotărîrilor date, care merită toată luarea noastră a­­minte: „Am scris acestea — zic cei „13 Părinţi de la Gangra — nu „pentru a îndepărta pe cei ce, „în biserica lui Dumnezeu, vo­i esc a se înfrâna, potrivit Scrip­­„turilor, ci pe cei ce, luând mo­­„tivul înfrânărei, se mândresc şi înfruntă pe cei ce trăesc mai „simplu, introducând noutăţi „împotriva Scripturei şi rândue­­­lilor bisericeşti. Iată de ce, noi „admirăm fecioria cea de sme­renie ; primim înfrânarea cea „făcută cu cuminţenie şi evla­­­vie ; lăudăm fuga de lume, f&­­„cută din smerenie ; preţuim u „nirea cea cinstită a nunţei şi „nu dispreţuim bogăţia cea do­bândită cu dreptate şi care „face fapte bune. Lăudăm îm­­­ „brăcămintea cea simplă şi fără „preţ, purtată numai pentru „trebuinţa trupului şi fără curio­zităţi, iar de felul de imbricare ,„care înlesneşte moliciunea şi „luxul, fugim. Cinstim bisericile „lui Dumnezeu, iar adună­rile „ce se fac în ele le îmbrăţişăm, „ca pe nişte lucruri sfinte şi fo­lositoare. Nu închidem în cale „pietatea, ci cinstim orice loc „zidit tn numele lui Dumnezeu. „Preţuim adunarea care se face „In biserica lui Dumnezeu, ca „făcută spre folosul tuturor şi „lăudăm faptele cele covârşitor „de bune ale fraţilor, care se fac „după obiceiu în biserică spre „folosul săracilor. Intrun cu­­­vânt, noi ne rugăm ca să se „facă toate cele hotărîte de „dumnezeeştile Scripturi şi de „Tradiţiunile apostolice.“ Câtă înţelepciune este In a­­ceastă hotărîre, care caută să cumpănească toate greutăţile pământeşti, spre a deschide o­­mului, în calea Intortochiată a vieţii sale, cărarea cea dreaptă care duce la mântuire ! Ea cu­prinde sfaturi cari se pot­ înfă­ţişa în următoarele cuvinte. Osândim desfrâul dar cinstim căsătoria; osândim luxul, dar nu cerem tuturor aceeaş haină; înţelegem că omul se poate ruga oriunde, dar nu osândim bise­rica, ci cinstim orice faptă bună pornită din evlavie adevărată şi din gând curat. Mai în scurt aceasta înseamnă să înlăturăm din purtarea noastră, asprimea cea de prisos şi trufia. Asprimea cea de prisos în­semnează supunerea firei ome­neşti la încercări ce trec din­colo de puterile ei, care se deo­sebesc de la om la om. Nu pu­tem cere tuturor să ridice ace­iaşi greutate şi e de un vino­vat prisos, asprimea, care, fără să fie neapărat trebuitoare, o cerem celor ce n'o pot duce. Iar a fi mândru, sau trufaş. Însem­nează a nimici toată roada stră­duinţelor noastre spre bine, în­trucât este de neînţeles, ca un om ce se crede plin de însuşiri, să poată năzui spre mai bine, binele fiind, în închipuirea lui, un lucru, în cea mai mare par­te, înfăptuit. Hotărlrea aceasta este în ace­­laş timp pilduitoare pentru vre­murile de acum. Ereticii care mişună azi şi tulbură de câtva timp liniştea obştei noastre creştine, păcătuesc la fel, încer­când o viaţă în afară de cerin­ţele legii creştine, statornicită de biserică, dar mai ales m­ân­­drindu-se cu ea, în dispreţul ce­lorlalţi fraţi ai lor întru Dom­nul­ Creştine, citeşte cu mare a­­minte şi adânceşte hotărîrea părinţilor de la Gangra! Infrâ­­nează-te din pietate, nu din mândrie şi nu înfrunta, ci a­jută pe aproapele mai slab în lupta cu ispitele vieţii. Năzuieş­te mereu spre bine, dar nu în­cerca strădanii „Introducând noutăţi împotriva scripturilor şi rânduielilor bisericeşti“ cum zic cei 13 Părinţi adunaţi la Gangra. Nimic fals şi nimic de prisos, iată cheia adevăratei vieţi creştine. Pr. C. Dron Cronica detectivă ! Odată pe săptămânii, Dumi­nica, cititorii „Universului“ vor găsi această rubrică. Ea răs­punde unei cerinţe şi unui curent: desvoltarea criminali­tăţii şi punerea în slujba ei a zilnicelor descoperiri ştiinţifice,­­care pasionează publicul. In general, publicul crede că ■cele mai senzaţionale crime , sunt alcătuiri destinate team­u­­lui şi cinematografului. Insă de foarte multe ori imaginaţia ro­mancieri­or este mai prejos de realitate, tâlharii de profete sau de vocaţie ştiu face mai bine şi mai interesant de­cât Autorii de filme. Să dăm exem­ple: D. Ed. Locard in cartea sa despre poliţiştii de roman şi Vie laboratorii dă destulă des­­­voltare importanţei pe care o ■ prezintă astăzi urmele digitale şi palmare. D-sa povesteşte un Icaz interesant: Un domn din oraşul Lyon re­clamă poliţiei cum că i s’ar fi furat mai mult de 9000 franci­­din cassa de fier deschisă —­i după o răbdătoare lucrare cu instrumente speciale pentru forţat casele de fier. Poliţia nu a putut descoperi pe autor, afară numai ca a cules numeroase urme ale degetelor şi ale pal­melor operatorului. Mai târziu, poliţia angajea­ză în serviciul ei pe un indica­tor, adică pe unul din acei de­nunţători de tâhari cari de o­­biceiu, au făcut parte din a­­­ceastă lume de răufăcători. A­­cest nou indicator arată ca au­tor al furtului pe un oarecare folier algerian numit Leilonche.­ Arestat şi adus la laboratoriu, I Leilonche fu supus examenu­lui ; în adevăr urmele un­ea din palme erau exact ale sate, celelate însă, erau străine. To­tuşi Lellonche fu arestat şi su­pus instrucţiei. Câteva luni mai târziu o ho­ţie fu săvârşită în Quoi de la­­Guilotiére de unde s’a furat un teanc de bilete de bancă. Hoţii­­ au desfăcut pachetul şi au arun­cat hârtia în care erau închişi aceşti bani. Pe hârtia aceasta s’au găsit urme digitale foarte pronunţate. Funcţionarul laboratorului care lua urmele, fiind un om cu o excepţională memorie, îşi a­­minti că aceste urme erau exact acelea care n’au putut fi identi­ficate ca fiind ale lui Lellonche. Ancheta urmă . Puţin apoi serviciul de sigu­ranţă comunică cum că autorul acestui d’al doilea furt era un oarecare Albano. Dar cine era acest Albano ? Albano era însuşi Indicatorul. El săvârşise primul furt de 9000 lei in tovărăşia lui Lellon­che pe care­ apoi l’a denunţe­t când a intrat in serviciul se­cret al poliţiei. Lellonche, fi­reşte, n’a ştiut că tovarăşul său a devenit om al poliţiei secrete şi l’a denunţat; de aceea a păs­trat discreţiunea. Lellonche a fost osândit la 5 ani recluziune şi 10 ani inter­dicţie de locuinţă, iar Albano fu osândit la 8 ani recluziune şi 20 ani interdicţie. Acest caz demonstrează cât de mare importanţă prezintă astăzi ştiinţa „urmelor“. Dacă a­­ceastă ştiinţă n’ar exista şi n'ar fi exercitată cu rigurozitate, cum se face în toate oraşele mari din Occident, Albano n’ar fi fost nici­odată descoperit. Fără urmele degetelor ar fi ur­mat să cumuleze însărcinarea de agent secret al poliţiei cu aceea de tâlhar. Această nouă metodă de i­­dentificare a hoţilor şi asasini­lor ia o dezvoltare tot mai mare în ţările culte, s au văzut cazuri când tâlhari, cari D’nu l.luat in urmi lor nici o dovadă fi­ind­ o mărturie, au fost iden­tificaţi şi osândiţi numai pe promaţia urmelor digitale şi pal­mare. In „Cronica“ de viitoarea Du­minică voiu expune chestiunea cu dezvoltări, :JDI, Detectivul UNIVERSUL Mărire şi decădere­, fizică Pentru­ că e înalt şi mătăhă­los, pentru că pumnii lui par două maiuri de bătut parii de la gard, şi pentru că nimeni nu ştie din ce meserie a trăit cât timp a stat la Hamburg, unii spun că Iorgu Schideris ar fi fost şi luptător de circ. Aceste aprecieri se fac însă numai în șoapte şi în dos. Ni­meni n’ar îndrăzni să-i spună în faţa lui Schideris ce crede despre el... Se tem cu tofii să-l jignească. Şi cui i-ar da oare mâna să jignească pe un om voinic despre care se spune că a luptat prin circuri ? Aşi vrea să-l văd... Nu numai că nu îndrăznesc sa-l jigănească, dar caută să-l flateze... Nu-l complimentea­­ză însă nimeni pentru greuta­tea pumnului sau pentru mă­rimea pantofului său care,— la nevoie,—ar putea servi şi de leagăn unui copil al cărui tată n’a fost luptător de circ. Ca să-i facă plăcere priete­nii îi laudă cavalerismul, in­teligenţa şi talentul de a spu­ne anecdote sau de a povesti întâmplări din viaţa lui aven­turoasă... Ba unii — cei coste­livi — îl găsesc şi de spirit... Toţi cei cari se feresc să-i a­­ducă aminte de îndeletnicirea lui din Hamburg, nu cunosc însă acest amănunt . Cel care a adus vestea că Iorgu Schideris a luptat la circ, a fost chiar... lorgu Schi­deris... Doar visul lui Schideris a fost s’ajungă luptător de circ ca să se poată lăuda deci că a avut o victorie, răpunând pe un adversar. Niciodată însă n’a îndrăznit să provoace la luptă — în arena unui circ — chiar și pe cel mai slab dintre toţi luptătorii pe care i-a în­tâlnit. Se temea să nu fie trân­tit la pământ, la cea d­intâi înlănţuire a braţelor. E drept ca, mulţumită sta­­tuiei lui de uriaş, ar fi putut ajunge chiar şampionul luptă­torilor de circ, dacă ar fi avut răbdare să facă exerciţii de antrenare, sau dacă, cel puţin, ar fi muncit, ridicând greutăţi mari, cum ridică hamalii şi alţi muncitori de prin porturi. lorgu Schideris era prea le­neş să se obosească cu exerci­ţii de sport, şi se simţea prea mândru ca să concureze pe ha­malii din portul Hamburgului. De bună seama, lorgu Schi­deris se simţea flatat cănd pri­etenii îi lă­udau inteligenţa, talentul şi spiritul, fiind şi el convins că merita aceste lau­de. Totuşi, nu s’ar fi supărat de loc dacă ar fi fost admirat şi pentru forţa lui fizică, şi nici n’ar fi sărit la bătae dacă cineva i-ar fi spus — nu faţa —­ că ştie că a fost luptător de circ. Iorgu Schideris îşi dă bine seama că nu mulţumită inteligenţei, talentului şi a spi­ritului, a găsit protectori în cei de sus cari i-au încredinţat slujba de... „inspector al edu­caţiei fizice" — slujbă grasă ce l-a scăpat de grija zilei de mâine... Ştie că numai apa­renţa lui atletică şi svonul ca a fost luptător de circ, l-au impus atenţiunei celor cari pot da slujbe. Măcar că statura lui bagă fiori chiar şi în cei cari se bi­­buie pe muşchii lor, totuşi Ior­gu Schideris, evită scandalu­rile... Chiar dacă vreunul mai îndrăzneţ i-a aruncat, în faţă, o acuzaţie care înjoseşte pe un om de onoare, Iorgu Schideris s’a ferit să-i ceară satisfacţie... Şi, ca nu cumva să treacă drept un laş, se explică : — Vedeţi, pe mine oricine mă poate insulta sau chiar ca­lomnia !... Cine mă cunoaşte ştie că eu nu pot să reacţio­nez !... Decât să-l scot pe în­drăzneţ din circulaţie, mai bine fug eu !... * O bună bucată de vreme, statura înaltă şi mătăhaloasâ a lui Iorgu Schideris n’a mai răsărit măreaţă la cafenea... Nici capul lui rotund şi mare n’a mai predominat şuvoiul de capete, care se scurge zilnic şi la ore hotărîte pe calea Vic­toriei. Schideris cel uriaş a zăcut întins pe spate, prins în ghia­­rele unei boli care îi supsese toată vlaga, topindu’i osânza şi făcându-i pastramă toată carnea de pe oase... Când a eşit întâia dată pe stradă, nici cei mai buni pri­eteni nu l’au recunoscut. Căci , cine ar fi bănuit în slăbănogul deşirat şi aproape încovrigat, pe uriaşul de Schideris, despre care se spunea că a fost lup­tător de circ ? Cei cari îi respectară pute­rea, îl priviră mai întâi cu compătimire, dar când aflară că postul de „inspector al e­­ducaţiei fizice“ se desfiinţase din lipsă de activitate, înce­pură să-l ocolească... de Al. Cazaban Intr’o cafenea neaerisită din calea Moşilor, nu departe de Obor, la o masă mai retrasă, joacă table doi indivizi, cu totul nepotriviţi în măsură : unul bătrân, înalt şi osos, cu hainele aşa de largi că pare băgat într’un sac de stofă pe­ticită. Cel lalt dimpotrivă , mic de stat, foarte gras şi va­nit în nişte haine atât de strâmte, încât piticul abia îşi ridică braţul atunci când a­­runcă zarul sau schimbă „pie­sele"... In jurul jucătorilor s’au strâns câţiva clienţi care se distrează pe socoteala celui fără de noroc... De câte ori ba­trânul cel osos se enervează fiindcă are „ghinion", chibiţii râd ca la circ şi câte unul mai îndrăzneţ se distrează dând câte un bobârnac în ceafa pli­nă de cute a nenorocosului ju­cător. Supărat de râsul şi de glumele lor, bătrânul închise sgomotos cutia cu table şi nu mai vru să joace... Rămase câteva clipe tăcut, cu cotul răzămat pe cutie, cu capul prins în palma mare şi uscată... înecă un suspin şi dădu din cap, melancolic : — Râdeţi voi !... Aveţi drep­tate... Eu când eram luptător de circ... SSB SESE­SSERESHBE! ii im si­ssin­o olis epopEi Sătui de a tot critica fără suc­ces excentricităţile modei femi­nine, bărbaţii s’au gândit că-i mai simplu şi mai plăcut să le adopte. Cel puţin, începuturile sunt promiţătoare. Costumele bărbă­teşti de culori interzise până a­­cum şi cari nici nu mai miră astăzi : albastru-viu, sau rose ca bonboana, croiala fantezistă a pantalonului prea larg şi prea lung sau scurt până la genunchi şi bufând peste ciorapul în ca­rouri, cămaşe-bluză de mătase pretenţioasă, fără să mai vor­bim de ţinuta de casă şi de pla­jă, unde barocul nu se mai în­grădeşte de nici o limită, sunt tot atâtea întreceri cu excentri­cităţile modei feminine şi tot a­­tâtea încurajări pentru aceasta ca să continue. A existat totdeauna un fir solid de legătură între dulapul cu haine al unei epoci şi psiho­logia e. E deajuns să ne gân­dim la zorzoanele curtenilor celui mai rafinat şi mai compli­cat în etichetă secol : acela de­numit al lui Ludovic al XIV, la rochiile desfăţate de sub Marea Revoluţie, la malacolul şi evan­taiele sub care se adăposteau femeile din ipocritul secol bur­ghez al XVIII-lea, sau la îndrăz­nelile modelor feminine actuale, cu cele mai absurde împere­cheri de culori, cu cele mai sco­bite goliciuni, cu orice inovaţii adoptate cu repreziciune, toate­­ denunţând starea de spirit a fe­meii moderne, gata pentru toate îndrăznelile bune sau nu. Dacă tipul costumului mas­culin actual, cu prestigiul sobri­etăţii şi rigidităţii sale, va fi pă­răsit pentru o modă nouă cu li­bertăţi şi excentricităţi, proba­bil că vechiul prestigiu nu mai ispiteşte atât cât roade ambiţia curentă de a fi remarcat şi a e­­clipsa pe vecin, fie şi prin mij­locul eftin al îmbrăcămintei. Există un fir şi mai solid de legătură între îmbrăcăminte şi caracterul fiecărei persoane în parte. Cu toată aparenţa de unifor­mă a modei, cu variaţii şi ace­lea tiranic decretate, rămân des­tule detalii pentru un observa­tor experimentat, ca să judece o persoană după felul cum se Îmbracă. Dintr’o panglică de pri­sos, sau rău asortată, el va ju­deca firea acaparantă sau vul­gară a posesoarei sale, firea costantă — după o culoare sau un model preferat şi menţinut peste m­odă, ordonată, după fe­lul cum stau tipărite cutele, — joc amuzant şi util, asemănător cu acela al grafologului care descoperă din câteva rânduri scrise, din anume cozi de litere pentru el pline de înţeles, ade­văratul caracter al unei persoa­ne a cărei verbozitate amabilă îl putuse înşela cu un moment înainte. Alice Gabrielescu DEL! REVISTA BOIA — Amintiri — Era prin t«f19—90. Apărea „Revista Nouă“, sub direcţia lui B. P. Hasdeu, anul II sau III. Redacţia era în str. Regală nr. 16, capătul despre Colţea. Două camere din una în alta, una în faţă alta In dos. In cea din faţă birou, dulap* scaune — administraţia. In birou administratorul, o simpatică şi respectabilă barbă castanie, bine întreţinută, d. C. Ghionis, grec de origină, trăit multă vreme la Paris. Camera a doua: masă, cana­pea, scaune. D­recţia. Acolo se întrunea comitelul, redactorii, întrunirile se ţineau Sâmbăta sau Vinerea. Şedinţele comitetului se ţi­neau seara de la opt jumătate înainte. Se servea ceaiu. Se ci­teau articole de publicat, se dis­cuta, se povestia. Cel care venea lntriu la şe­dinţă era Hasdeu. Par­că-l văd ca şi la Consiliul Permanent de la ministerul instrucţiunii, unde era preşedinte — instalat la masă având dinainte portaba­­cul întovărăşit de ţigaretă, foiţă vată, foarfece, chibrituri. Când făcea ţigara punea trei sferturi tutun şi o parte vată. Restul de vată cât trecea afară din foiţă Îl tăia cu foarfecele. Prima ţi­gară o aprindea cu chibritul, ce­lelalte una dela alta. Regulat la şedinţe, din redac­ţie — comitet — erau Alex. Vla­­huţă, Barbu De­­vrancea, d. I. Bianu, Ionescu-Gion, pe la înce­put înainte de a se bolnăvi, D. Racoviţă (stix de la Constituţio­nalul). Veneau amatori de litera­tură şi cunoscuţi de ai redacţiei, de pildă marele nostru artist Const. Notara, Mitropolitul Ghe­­nadie, Episcopul Atanasie al Râmnicului. D. N Iorga, pe atunci tânăr, făcea încă studii prin Germania, unde trecea nişte doctorate. Dumnealui venea adesea la şe­dinţele revistei, îmi aduc aminte că-şi ştia pe din afară articulele. Intriun rând citea cineva un articul al d-sale și d-lui îl mtovărăşia re­­citându-1 paralel pe şoprite. Intrun rând , Iorga dăduse un articul pentru Revistă și a­­vând a o duce în străinătate rugă pe Hasdeu să îngrijească de facerea corecturilor. Hasdeu primi bucuros, dar având și el a lipsi din Bucureşti îmi trecu mie grija corecturilor d-lui Iorga. Când sosesc corecturile dau să le fac. Erau nişte frumoase de­scrieri din Italia cu munţii blă­­niţi cu păduri. Foiletez mai întâi manuscri­sul, atras de interesul descrierii apoi încep corectura. Corectura merge lesne. Se tipărea la Socec sau la K. Gobi. Merge bine corectura dar nu înţeleg ce spun.­ Iau manuscri­sul să văd. In manuscris ca şi în corectură! Ce să fac? Crectura era în întârziere, trebuia să-i dau dru­mul. I-am dat drumul. La şe­dinţa următoare însă, a Revis­tei spun lui Hasdeu: — Am făcut corecturile d-lui Iorga dar n’am înţeles articolul. — Şi ce-ai făcut ? — Am corectat după manus­cris. Manuscrisul e lizibil. Hasdeu ia manuscrisul, cite­şte o bucată, se ’ntoarce înapoi şi ia din capăt, râdică din sprân­ceana cea mişcătoare; iar se mai întoarce, mai citeşte şi In sfârşit pune manuscrisul de-o parte: — Nu ’nţeleg nici eu, zice. Dacă o fi vre-o greşală autorul şi-o pune vr’o errată. După Hasdeu iau manuscrisul pe rând toţi cei de faţă: Vlă­­huţă, Delavrancea, Lazăr Şei­­neanu, etc. Nu pricepe nimeni. Vine Ionescu-Gion. Par'că-l văd cum intră, înalt, sdravăn, cu pălăria înaltă şi ghiozdanul, cum umbla de obiceiu. Hasdeu îi întinde manuscri­sul : — Ai ochi buni, Gion, la ci­teşte. Gion ia manuscrisul, îl foiletează niţel şi observă: — E cam lung. Trebue ceva mai repede, oarele fiind cam în­­naintate, şi începe Gion să citească re­pede: durr... In adevăr Gion avea ochi buni pentru citit, dar avea şi darul de a citi repede şi foarte lămurit. Pe-atunci nu începuseră îijca automobilele, dar Gion ci­ti­a cu viteză de 120 km. pe oră. Gion citeşte, citeşte, până ce ispră­veşte tot articulul. Când isprăveşte noi ne uităm unul la altul , am Înţeles toţi ! Ce era pricina de nu înţele­geam ? Era la început o frază lungă, îmi aduc aminte că manuscrisul era pe o hârtie de format mare — poate hârtie comercială — şi punctul de încrere a frazei era tocmai jos, poate mai erau vreo trei rânduri până la urmă. Cine citea ori n’avea răbdare să meargă până la capăt, ori dacă mergea, mergea poate fără atenţie —­ tot din cauza grabei şi nu prindea înţelesul, nu lega destul de bine părţile princi­pale. Erau mai multe pricini, care priveau pe cititori; dar sunt şi lucruri care privesc pe autor, de aceea vom mai reveni. Th. D. Speranția .^■rT=====r-Q * Q— Don Juan In studiul — dealtfel sumar — asupra dandysm­ului, oprin­­du-mă asupra personalităţii ce l-a încarnat, anume Brümmel, aş putea spune că am epuizat caracteristicile dominante ce îl afirmă, pentru a fi mai com­plet, ar fi trebuit poate să mă opresc asupra celor câteva fi­guri intelectuale ce prezintă a­­numite aspecte de dandysm, ca Oscar Wilde, Disraeli, Byron şi Lauzun, dar caracterul echivoc al acestui din urmă dandysm putând să deformeze viziunea celui original, mă hotărăşte să mă opresc. Ca şi alta, ca şi ştiinţa, ca şi literatura, dan­­dysmul e un gen aparte, o ati­tudine în faţa vieţii ce n­u se poate afirma decât cultivând-o în mod exclusiv, fără amestec de tendinţe străine. Astfel, în Byron, în Wilde, în Disraeli, li­teratura şi politica au defor­mat caracterul psihologic al dandysm­ului, care nu s-a ma­nifestat decât prin câte­va ac­ţiuni izolate şi în mod capri­cios. De aci o degenerare a dan­­dysmului, asupra căreia nu ne vom opri. Şi de­oarece alegând pe Brumm­el, am urmărit o figu­ră psihologică reprezentativă, părăsind dandysmul, mă voiu apropia prin contrast de o altă figură celebră care —■ identifi­­cându-se poate cu darf­ormul în anumite aspecte de fi­rn.Pe exterior — îi este însă deosebi­tă din punctul de vedere mo­ral : am numit pe Don Juan. I» 1 Cunoscută tuturor est­e viaţa legendară a acestui spaniol im­pulsiv, care — frământând în trecerea sa delicatul suflet fe­minin, şi-a încheiat viaţa dez­­ordonată în reculegerea unei mănăstiri, unde o iubire dure­roasă şi o adâncă oboseală su­fletească l-ar fi împins să se izoleze. Această viaţă — pe ca­re legenda şi literatura au de­format-o — prezentând detalii variate şi evocări contradicto­rii, o voiu lăsa la o parte, spre a nu mă ocupa decât de struc­tura sufletească ce a dat acestui om un loc aparte, creiându-i o fisionomie legendară emina­mente reprezentativă. In „Du Sang, de la Volupta et de la Mort“, Barras spune că o femeie, văzând masca lui Don Juan — care s’ar afla păst­rată într’o mănăstire din Sevilla ~ a strigat, mirată: „Cum, aşa era Don Juan ?... E imposibil“. Căci îl credea frumos. Greşală In care cad aproape toţi ca şi cum, pentru a fi iu­bit de o femeie, trebue neapărat să fii frumos. Greşala trădând o confuzie Intre două noţiuni deosebite, anume aceea de „a place“ şi aceea de „a iubi“. Un bărbat frumos o să placă aproa­pe întotdeauna, aceasta Insă nu înseamnă că neapărat va fi iubit. Dacă s’ar putea face o statis­tică, s’ar vedea că nu bărbaţii mai frumoşi au fost cei mai iubiţi. Există bărbaţi în a căror figură vibrează o expresivitate care, mai mult decât regularita­­tea trăsăturilor, atrage pe fe­mei. Atrage, ceea ce nu înseam­­nă că întotdeauna place. Dim­­portivă, atrage fiindcă neliniş­teşte, fiindcă în privirea recu­­leasă, în expresia frământată, uneori chiar crudă, sufletul fe­minin găseşte un farmec şi mai mare, singurul ce o domină: farmecul primejdiei, farmecul excepţiei şi al nesiguranţei, căci primejdia, excepţia şi nesi­guranţa sunt creatoare de sen­zaţii. Senzaţie, adică tresărire, adică intensitate de viaţă. Ori, femeia e o fiinţă emotivă şi în­tre frumuseţe care îi face o im­presie agreabilă dar senină, şi o expresivitate inestetică în a­­parenţă, dar care tulbură, va prefera pe cea din urmă. Astfel, pentru a ne întoarce la Don Juan, după cele epuse de Barrés, se pare că celebrul cuceritor n’a fost frumos. Che­stiune secundară, lipsită de in­teres. A fost sau nu frumos, Don Juan, aceasta n’are impor­tanţă. Ceea ce trebue considerat atunci când îi urmăreşti perso­nalitatea şi cauţi să explici do­minaţia lui, e un element su­perior, un dar sufletesc pe care puţini oameni îl posedă, şi care îl caracterizează: simţul psi­hologic. Don Juan, mai mult de­cât frumos, a fost un psiholog, înzestrat cu o putere de pătrun­dere rară, a înţeles mai bine de­cât ceilalţi sufletul feminin, i-a cunoscut mai adânc posibdită­­ţile de reacţiune. Aceasta li ex­plică puterea şi succesul. In acest dar psihologic resi dă su­perioritatea lui Don Juan şi a­­ceea a puţinilor privilegiaţi ce-i poartă numele. Femeia cea mai cinstită, cea mai intransigentă, are clipe de slăbiciune pe care lumea nu le simte. Bărbaţii trec neştiutori pe lângă ea; la un moment dat, în acea mulţime anonimă, unul se opreşte. A în­­ţeles-o ; a ghicit oscilaţia sufle­tească pe care va trebui s-o spe­culeze, singura ce i-ar putea a­­duce succes, şi înaintează. Şi reuşeşte. Nu fiindcă e mai fru­mos decât cei cari au trecut, dar fiindcă, a descoperit singu­rul element ce-i putea garanta izbânda a ceilalţi, au încercat şi ei, în asiduităţile lor însă, în înaintările banale, In zâm­betele dulcege, nici unul n’a fă­cut gestul potrivit, nici unul n'a şoptit cuvântul necesar pe care femeia îl aştepta. Această facultate de pătrun­dere, dă personalităţii lui Don Juan un caracter intelectual foarte pronunţat. Ovid Densuşianu luni A Lebăda a, , •—* Pe lacul cu desene lucitoare O lebădă brăzdează apa, lin, ■' Și— luntre de zăpadă plutitoare—i Tot caută pe blondul Lohengrin... In sunetul romanței de cristal 1 Născută’n drumul ritmicelor clape, Ea pare umbra lunii de opal Ce lunecă misterios pe ape... Alexandra Bilciurescu , PEISAJ Zi senină de Octombre, cînd lumina lincezeşte. Viţa galbenă şi tristă, vrea să plingă în zadar : lacrimile i-au fost stoarse şi-al lor strop înveseleşte feţe, cari toată viaţa uită jalea ’ntr’un pahar. Nici-un zâmbet nu se vede in dumbrava ruginită, nici-un bucium nu’ntrerupe pacea moartă de prin vii, iar grămezile de sfecle din cîmpia vestejită par, în soare, hecatomba unei crunte bătălii. Şi, cum inima­ mi se pierde în fireasca întristare, şi din pomi, sub vîntul rece, pică frunzele mereu, în amurgul ce se lasă melancolic mi se pare că văd palide crîmpee, smulse sufletului meu. I. Gr. Perieţeanu Mişcarea popu­laţiei In Marea Britanice In 1926, au fost 310.562 căsă­torii, 797.367 naşteri, 517.570 de­cese, cu un excedent de 279.797. La 1000 locuitori raportul că­sătoriilor a fost 7, pentru naş­teri 18,2. Comparativ cu anii trecuţi, numărul naşterilor s’a micşorat cu 17.749, ceea ce este un pericol pentru Marea Brita­­nie. 6 luni închisoare pentru bătaia unui cal Un anume George Williams, a fost condamnat de tribunalul din Town­ Bridge (Anglia) la 6 luni închisoare grea, pentru faptul că a bătut excesiv un cal, iar atunci când o femee i-a fă­cut observaţii, i-a răspuns că trebue să-şi încerce biciul ce cumpărase de curând. O lecție care ar trebui imi­tată. . ■ea ju ®i®“-a zeului — Fabulă — Lumea broaştelor, odată, s’a trezit c’o zarvă ’n lac Şi-i ştiut că, pe degeaba, zarvă broaştele nu fac... Ce se petrecuse oare ?.. Iată : un broscoi râios, — Care, până eri sărac, Mergea pururea pe jos, — ■ ’■iwţţty* v.ttw­­iinsutw# Nu ştiu cum, prin ce minune minunată, — nu vă mini, Fu văzut că mi se plimbă într’o butcă de argint, Cu alai ' ■ - \ -De șase cai, — * •-* • Vizitiu fiind bărzoiul, ce mina c’un bici de pai, — Iar alături cu broscoiul, — să’l alinte, să’l desmierde , O broscuță răpitoare, cu piept alb, în roche verde , Dar, mai mult decât acestea, — cel broscoi râios la piele, Cinci moşii îşi cumpărase, cu, pe ele,­­-Cinci castele, -A Iar castelele-aveau lacuri cu potop de flori de nufăr — Mici gondole, pururi pline De-ale dragostei suspine, *‘" Unde ’n cântece, broscoiul îşi uită de cei ce sufăr !... Şi norodul sta’n mirare : cum, de unde-ar fi să’i vie Strălucita bogăţie ? Că broscoiul, precum zic, Până ori, a fost calic, Iar părinţii lui asemeni, n’au avut, nicicând, nimic Şi nici sfinţi n’au fost în viaţă, — să le vândă moaştele ; Mai pe scurt : părinţi, broscoi, Au venit pe lume goi, Cum vin toate broaştele ! Aşa dar, de unde vine bogăţia lui, de unde ?... Dar această mare taină nimeni n’o putea pătrunde... Într’o zi însă broscoiul fericit, în butca lui, Trecând repede ca vântul, cu-ai săi cai, pe lângă lac, A strivit, un drum, sub roate, un brotac Al nu ştiu cui, — Făr’a se opri o clipă, pentru moartea lui, din drum Şi lăsând în a sa urmă, Broaştelor eşite ’n turmă, Praf în ochii plini de lacrămi şi — din raia lui — parfum. Broaştele ’ngropându-şi mortul, au pornit apoi, Convoi, Şi, mergând către­ Impărat, Strigau toate ’n lung şi ’n rat : „Moarte crudului broscoi !“ N’au mers însă multă cale, Cu revolta şi-a lor jale, Că, din lac, «jj» Eşi un rac / Şi mergând cum merg toţi racii, pururi dându-se ’napoi, Zise, lungului convoi : — Surioare, ştiţi voi oare cine’i marele broscoi ? ! Temeţi-vă, surioare, de mânia lui sub cer, Că broscoiul vă trăsneşte, — chiar de-aţi fi ’mbrăcate ’n fier, Fiindcă el e „mâna dreaptă“ a lui Zeus, Jupiter ! Şi voi ştiţi că ’n mâna dreaptă, — surioare şi nepoate,­­ Zeul Jupiter, tiranul, ţine trăsnetele toate­­... Broaştele-au rămas năuce şi’n adânca lor durere,__ Pricepând atunci ce mare’i a broscoiului putere Şi de unde are-avere, — A­u intrat, cu bietul rac, Sa jelească şi să’şi verse toate lacrămiie ’n lac. Pentru ca apoi broscoiul să mai calce şi-alt brotac !... • •••• •••••• •••••• ■«•••• ...... ...... Nu ştiu de’i adevărată, dacă’i veche sau e nouă Povestirea-mi, — datorită cine ştie cărei pene,__ întrucât eu am citit-o într’un bob curat de rouă. Aninat de-un fir de iarbă sau de colţul unor gene, — Insă ştiu că e o ţară cu păduri, cu munţi, cu şes, Unde-o astfel de poveste se trăeşte foarte des, — Ţară ce, de-o vreme’ncoace, multă lume o cunoaşte, iar eroii din poveste sunt, bieţi, oameni, nu sunt broaşte / " Vasile MUttMS­A / Sf v

Next