Universul, noiembrie 1929 (Anul 47, nr. 253-278)

1929-11-25 / nr. 274

* * Anul XLVII Nr. 274 12 Pagini Exemplarul /" Stat 12 Pagini 6 Iei Uuni 25 Noembrie 1929 UNIVERSUL CELE DIN URMĂ ŞTIRI DIN LUMEA ÎNTREAGĂ TELEGRAFICE ŞI TELEFONICE LUIGI CAZZAVILLAH TELEFON: DIRECŢIA 313/72 —864/64 REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA: Bucureşti, Str. Brezoianu Nr. 9-11 ADMINISTRAŢIA 313/71 SECRETARIATUL DE REDACŢIE 356/43 STELIAN POPESCU REDACŢIA: CORESP. CU PROVINCIA 302/98—135/31 DOI ANI DE LA MOARTEA LUI ION I. C. BRATIANU ■WB Ion I. C. Brătianu, în adevăratul său aspect Vârfurile munţilor te văd, nu­mai când sunt privite de la dis­tanţă. La fel, oamenii mari ai unui neam nu pot fi judecaţi de­colt cu trecerea timpului; fap­­tele lor te proiectează în per­spectiva istoriei. Generaţiei româneşti actuale, căreia i-a fost dat să vadă cu ochii realizarea visului secular al unirii tuturor românilor in­­tr'un singur stat, şi lipseşte a­­ceastă perspectivă. Ea încă nu-şi poate da seamă de mări­mea sufletului conducătorilor pe cari i-a avut, in ceasul când destinul a bătut la uşă. Perspectiva işi cere drepturile şi in acest domeniu... Istoria, nepărtinitoare, nu va putea trece peste numele lui Ion I. C. Brătianu. Dacă, în viaţă fiind, a avut atâta de luptat şi a purtat in trupul lui glonţul ucigător, pornit chiar din rândurile cla­sei sociale căreia i-a dat legi mai înaintate de­cât au aceleaşi clase sociale din apus. În pagi­nile obiective ale istoriei nea­mului, el va trebui să fie slă­vit, fiindcă a înţeles şi a stăpâ­nit glasul destinului. Sunt puţini contimporani cari l-au cunoscut mai deaproape pe Ion I. C. Brătianu. El nu era accesibil marelui public, cum era Take Iovescu, a cărui stră­lucită inteligenţă şi al cărui formidabil talent oratoric, adu­nau împrejurul său toată ple­­iada intelectuală a epocei, ca şi mulţimea pe care o fermeca ge­niul lui. Ion I. C. Brătianu era un contemplativ, plin de iubire — ori de câte ori treburile publice i-o permiteau — pentru liniştea colţului de pământ pe care ştiuse cu mintea şi de multe ori chiar cu mâna lui să şi-l creeze şi înfrumuseţeze, la Florica, unde se odihneau rămăşiţele părintelui care câştigase războ­iul independenţii... Om de profundă gândire, dar şi de acţiune viguroasă când trebuia, el a fost pre­zentat publicului românesc, de o presă fără de scrupul, ca un tiran, pe când în realitate, era de o duioşie de suflet şi de simţire cum rar se vedea. Dacă nu era un orator din cei mai impresionanţi, în conversaţie era un fermecător, prin simţi­rea ca şi prin felul său de a spune. Aceasta şi explică faptul că acei cari au avut norocul de a-l apropia şi de a-i cunoaşte sufletul, nu l-au mai părăsit. Ţăranii cari lucrau pe mica lui moşioară şi cu cari el era zilnic un contact, târgoveţii cu cari avea de a face, ca şi lu­mea care, în afară de oficialita­te, putuse să-i vorbească, nu con­teneau să dea amănunte despre marea şi sincera lui afabilitate şi despre calda atracţie sufle­tească pe care o exercita asupra lor.» El ştia să se pună la nivelul fiecăruia şi, cu un cuvânt po­trivit, cu o mică atenţie, cu o glumă, cu o zicătoare celebră, cu o amintire a unui cuvânt al marilor oameni de Stat sau cu un gest plin de aleasă bună­tate, captiva. * Nu vorbisem niciodată cu Ion I. C. Brătianu, până in toamna anului 1926 și il socoteam din auzite ca şi cealaltă lume, după cum el apărea, ca un om sever. Acum patru ani, treceam în­­tr-una din zile prin parcul Ciş­­migiu, da soarta şi buna stare a căruia, în calitate de consilier al ,,Casei Grădinilor“, mă ocu­pam zilnic. Ţineam de mână pe fiul meu cel mic, în vârstă pe atunci de 6 ani. De­odată î mi apare în faţă Ion I. C. Brătianu, care se în­dreaptă spre mine, spunându-mi surâzând: — „Fiindcă d-ta nu ai vrut şi nu vrei sa conlucram pen­tru binele ţarii, în loc sa lu­crăm separat, dă-mi mie pe ăsta micu, să fac eu din el ce voiu vrea“. I-am răspuns, cu un zâmbet şi eu: — „Vi-l dau, dacă credeţi că acesta este norocul lui ! — „Norocul este cum şi-l face omul” răspunse el. Şi, oprindu-ne lângă o bancă, Brătianu ceru voie să-mi spue o mică istorioară, pe care zicea că o ştie de la bunicul său. Iată istorioara, nu câteva cu­vinte : „Odinioară, un părinte avea doi copii Unuia-i mergea foarte bine, celuilalt foarte rău șl orice făcea 11 eșua pe dos. El ajunsese să invidieze pe fratele său norocos și procopsit. Acesta, ca să-l vie In ajutor, 11 luă într'o zi de braț și plecă să se plimbe cu el pe o potecă dîntr'o pădure vecină, pe unde avusese grija să treacă ceva mai înainte și lăsase pe o podișcă o pungă cu bani. Ajungând in apropierea po­diși­ei poteca se Înguste. Fratele cel procopsit făcu loc celui amărlt să treacă el Înainte. Acesta însă refuză, și cum cel­lalt stăruia de el să o ia înainte, când se apropiarfi de punte, fratele „amărît“ în loc să treacă pe ea — și să găsească acolo punga cu bani, — sări de­odată pe delaturi, peste pârâiaș, și ocoli punga. Ajuns pe partea cealaltă, fra­tele procopsit 11 luă de mână, il aduse la podișcă, o arătă ce-a ocolit — „Să nu ta mal plângi de noroc, 11 zise fratele procopsit. El* * 1 este așa cum ei-1 face omul, care de cele mai multe ori fuge de el cam făcuşi acuma şi tu". Cam aşa începea Ion I. C. Brătianu conversaţia, pentru ca apoi să treacă la problemele cele mai aride de Stat, unde pu­terea judecăţii sale apărea în toată splendoarea ei şi rar se întâmpla să nu captiveze deplin pe ascultător, cu firea aleasă, cu sufletul său plin de sinceră afecţiune. Mi-am amintit şi am ţinut să notez aceasta împrejurare cu ocazia celei de a doua aniver­sări de la moartea sa, pentru a fi o contribuţiune la cu­noaşterea personalităţii aces­tui mare om, pe care timpul îl proectează din ce în ce tot mai puternic şi mai impresionant. El avea nu numai judecata, inteligenţa şi prevederea nece­sare unui om de Stat, dar mai ales credinţa şi simţirea în a­­ceea ce începea, fără de care el spunea adesea, celor din pre­­jurul său, că nu se poate ni­mic realiza. Istoricii viitorului au nevoie, pentru opera lor, imparţială şi corectă, de datele din cari să se poată desprinde figura lui Ion I. C. Brătianu, nu adevărata ei lumină... STELIAN POPESCU Biserica la Horia de la Florica Ion I. C. Brătianu 1­110 II1111 DE 1011 [IOD de 1. O. DUCA Simţământul lăuntric că şi-a împlinit datoria a împins îndeob­şte pe Ion I. C. Brătianu să nu se îngrijească îndeajuns ca pu­blicul cel mare să cunoască gân­durile, vorbele şi faptele lui. Din această cauză a fost adese­ori nedrept judecat. I s’au atri­buit intenţii pe care nu le-a avut şi chiar gesturi pe care alţii le-au făcut. Când noi, cei ce am avut ma­rea fericire să fim în jurul lui ne plângeam de această tendinţă şi îi arătam neajunsul de a lăsa să se creieze tot felul de legende inexacte, invariabil ne întâmpina cu un surâs, amestec de mândrie şi de scepticism, şi ne zicea : „de ce să mă îngrijesc eu de judecata istoriei când vă am pe voi cari veţi şti oricând să restabiliţi a­­devărul” ? Credincios acestui îndemn — şi de altminteri după însăşi po­­vaţa lui — am întreprins să con­semnez în nişte memorii amănun­ţite amintirile mele din epoca neutralităţii şi războiului în care mi-a fost dat să fiu unul din cei mai intimi colaboratori ai lui Ion I. C. Brătianu. Socotesc că ceasul de a da pu­blicităţii în întregime aceste me­morii nu a sosit încă. Unele pagini vor putea însă, cred, apare în curând fără incon­venient. Şi fiindcă se împlinesc azi doi ani de când o moarte prematură a răpit pe omul căruia li datorim înfăptuirea întregirii neamului, mi se pare că nu aş putea să-i aduc un omagiu mai potrivit de­cât reproducând aici, după notele luate atunci, cuvintele pe care Ion I. C. Brătianu le-a rostit la 14 August 1916, la Consiliul de Coroană din Palatul Cotroceni, în care s-a hotărît oficial intrarea în acţiune a României. La acest istoric consiliu, Bră­­tianu a luat de trei ori cuvântul­ întâi pe la începutul şedinţei, pentru a expune motivele care l-au determinat să iasă din neu­tralitate şi să declare război ală­turi de aliaţi. A doua oară, pentru a între­rupe pe Titu Maiorescu, care îl întrebase dacă nu cumva e sin­gur angajat faţă de aliaţi şi prin urmare dacă ţara nu şi-ar putea rezerva încă libertatea de ac­ţiune. In sfârşit, a treia oară, când a expus pe larg consideraţiunile de ordin superior, care trebuiau în această mare criză mondială să inspire politica Regatului Ro­mân. Citez aşa­dar succesiv cele trei pasagii : I. Cuvântarea sa a fost o expu­nere a situaţiei şi a motivelor pentru care se impunea să intrăm în acţiune şi să intrăm alături de Aliaţi. El a vorbit limpede, concis, convingător, fără fraze, fără patetism. „Intr-o vâltoare ca aceea a ac­tualului război, în care harta „lumii se preface, o fără ca a „noastră, o fără cu aspirajiuni „naţionale, nu poate să rămână „neutră până la capăt­ fără să-şi „compromită definitiv tot viitorul. „Prin urmare, se impune să eşim ,din neutralitate. Pe de altă par­te, având drept ideal unitatea­­naţională, suntem datori să ur­­­mărim realizarea lui, căci cine ,ştie dacă, în decursul veacuri­lor, vom mai găsi un prilej atât ,de prielnic ca cel de azi. Iată te ce nu putem să mergem de­­­cât alături de aliaţi şi în con­tra Puterilor Centrale”. După aceea, Brătianu a expli­­cat, în scurte cuviinţe, politica sa in timpul neutralităţii, precum şi pregătirea diplomatică a războiu­lui şi a conchis : „şi eu şi ţara suntem în ceasul de faţă anga­jaţi. Nu mai putem da înapoi“. Era mărturisirea solemnă a faptului împlinit. Brătianu a mai adăugat câteva cuvinte despre pregătirile militare şi a sfârşit prin cuvintele că toată ţara şi că toată suflarea românească de ieste Carpaţi aşteaptă cu nerăb­­dare intrarea noastră în marele ■ăzboi. * XL Brătianu, enervat de acest­­ fel de a pune chestia şi de a privi situaţia, a lui Maiorescu, l-a întrerupt imediat, spunându-i că nu numai el e legat fi defi­nitiv legat, dar şi ţara. El a a­­rătat ce a obţinut de la aliaţi, care sunt nouile hotare pe care ni le-au garantat in caz de iz­bândă, precum şi dreptul pe care ni l-au recunoscut de a participa, pe picior de egalitate cu el, la viitorul congres de pace. Brătianu a mai spus că ţara întreagă e martoră a sforţărilor pe cari le-a făcut, timp de doi ani, pentru a menţine neutralita­tea şi a ne crăiţa astfel cât mai mult de jertfele războiului, însă că acum a simţit că orice amâ­nare ne-ar putea fi funestă, fiindcă aliaţii se află într'o aşa situaţie încât, dacă nici acum România nu va răspunde la a­­pelul lor, vor căuta alte puncte de reazim. Aşa fiind, s'a angajat şi el şi ţara şi mai mult ca oricând, cre­de că nu-i era permis să ezite şi să poarte în faţa istoriei răs­punderea de a fi scăpat cel mai prielnic moment oferit neamu­lui românesc pentru întregirea lui de veacuri dorită şi de veacuri aşteptată. * EI. Cu aceasta am crezut că desbaterile erau încheiate, când Brătianu cere Regelui să-i îngă­­due a mai lua încă odată cuvân­tul. Regele aprobă şi Brătianu în­cepe. In prima sa cuvântare, Brătianu a fost numai concis şi convingător, în aceasta de a doua a fost elocvent, mişcător şi plin de avânt, ca întotdeauna de alt­fel, când improviza. Rare ori a fost mai bine. S’a apărat de acuzaţiunea că e francofil. A arătat că el, ca şi tatăl său, nu au făcut cutare sau cutare politică fiindcă au avut preferinţe sentimentale pentru cutare sau cutare stat, dar fiindcă interesele ţării cereau să se ali­pească unora sau altora. E Ro­mân şi numai Român, şi politica lui isvorăşte exclusiv din ceea ce, după concepţia lui, reprezintă ce­rinţele superioare ale ţării şi ale neamului său. In împrejurarea de faţă, îi a­­pare limpede, luminos, că nu pu­tem scăpa prilejul ce ni se oferă de a îndeplini visul secular al românismului. Nu vreau să repet, spune el, toate consideraţiunile care ne-au dus la aceste conclu­zii. Vi le-am expus, le cunoaşteţi însă în acest ceas hotărîtor, când toţi fruntaşii ţării sunt întruniţi (Urmare în pag. 3-a) Două proorociri -------x O x------­— O amintire — Era în toamna anului 1906. Venisem şi eu la expoziţie, la Bucureşti, cu puternicul cor mixt de peste 100 persoane al ,, Asociaţiei române de muzi­că din Sibiu", al cărei preşe­dinte eram. Locuiam cu vreo 70 tineri din cor, cei mai mulţi teologi ai seminarului de la Si­biu, în internatul teologic Viadu Vodă". Acolo am avut onoarea ne­aşteptată, pentru mine un biet ieromonah, de a primi vizita d-lui Vintilă Brătianu, carele, in numele familiei întregi şi mai ales a venerabilei doam­­ne-mame Pia I. C. Brătianu, m’a invitat pe o zi la Florica. M-am dus împreună cu frun­taşa familie Partenie Cosma, directorul „Alibimei“ din Si­biu. Era de faţă toată familia. De sine se înţelege, că nu puteam merge ca români ar­deleni la Florica, fără a de­pune o coroană de flori pe mormântul scump fiecărui ro­mân al lui I. C. Brătianu, des­pre care ştiam ce viu interes a purtat şi faţă de românii din Ardeal. La depunerea coroanei pe mormântul atunci din vârful dealului peste care căzuse un linţoliu de prima zăpadă, eu am rostit o pioasă rugăciune în care am amintit meritele marelui mort în ziua Unirii principatelor, a întemeierii re­gatului, a dinastiei, etc., atin­gând nădejdea să ajute D-zeu, ca urmaşii săi să înfăptuiască UNIREA CEA MARE A TUTUROR ROMANILOR. Am auzit pe careva din asis­tenţă spunând : „Frumoasă inspiraţie a fost rugăciunea!“ Ionel I. C. Brătianu a adaus, cu acel prilej, la rugăciunea mea : JARA CUVIOŞIA TA SA AJUNGI CEL MAI MA­RE IERARH IN FRUNTEA BISERICII ACESTEI RO­MANII MĂRITE“. Rugăciunea, scrisă în ur­mă, am ascuns-o mai târziu, ca episcop, în nişte cărţi din bi­blioteca episcopească de la Ca­ransebeş, unde după încheie­rea războiului în zadar am mai căutat-o. N’am mai dat de ea. Cu timpul eu uitasem în­tâmplarea dela Florica,­­dar în­soţitorii încă în viaţă mi-au reamintit-o, anii trecuţi. Dumnezeu a realizat ambe­le proorocii. Barem de-am pu­tea să ne facem cu toţii vred­nici de Atot bunătatea Lui. 21 Noembrie 1929. ■ xOx POET ŞI PROOROC — Un document inedit al lui Al. Vlahuţă — In ziua de 15 Decembrie 1909, poetul şi iubitorul de neam Al. Vlahuţă după o discuţiune, a­­vută cu prietenii săi apropiaţi, tn jurul atentatului a cărui vic­timă fusese Ion I. C. Brătianu şi tn jurul altor împrejurări politice de pe atunci, scrise câte­îi încredinţă apoi totul buni­lor săi prieteni C. şi D. Zosima cari, următori rugămintei lui Vlahuţă şi respectuoşi faţă de dorinţa lui, nu au desfăcut de­cât după împlinirea celor 12 ani plicul acela. Acum Vlahuţă trecuse în lumea drepţilor. Prietenii mei mi-au încredin­ţat mai apoi—ca celui mai apro­­piat prieten al poetului răposat — paginile scrise în zilele lui Decembrie 1909, pentru a face cu ele ce mi se va părea bun şi de cuviinţă. In­totdeauna popoarele au nevoe de oameni mari: trăesc şi fără ei — până la un punct oarecare. Dar sunt epoce când unui popor îi trebue nea­părat un om mar­e. Un anume fel de om mare. Poate că de aceea şi vine — când vine. 11 chiamă din toate puterile tai­nica speranţă a milioanelor de suflete, îndârjita voinţă de a trăi a tinereţei, supre­mul strigăt de ajutor al unui neam, care încă nu şi-a spus cuvântul lui pe lume. Vai, ştim ce se întâmplă cu popo­rul căruia nu-i vine la timp, cel chemat, singurul care i-ar aduce mântuirea! Dar ce frumos e când vine! E aproape o privelişte dum­­neizeească apariţia, în mijlo­cul oamenilor zăpăciţi, a u­­nui om liniştit, care ia câr­ma, comandă şi e ascultat. Vă daţi seama de ce înseam­nă aceasta ? Să faci un lucru trainic din milioane de lucr­ări vremelnice, să închegi o pu­tere fecundă, constructoare, din roți de puteri sterpe, ne­armonizate, cari se distrug una pe alta, să schimbi ura la pagini, cari însă nu văzură lumina zilei. Fiind vorba în a­­cele pagini de oameni puternici ai zilei, un sentiment de deli­cată discreţiune — firesc într’un suflet de poet — reţinu mai a­­poi pe Al. Vlahuţă de a le da tiparului, pentru a nu fi socotite Azi, când poetul a plecat din­tre noi şi când doi ani au tre­cut dela săvârşirea din viaţă a marelui şi neuitatului om de Stat, rândurile scrise de cel din­tâi despre acesta capătă un în­ţeles adânc şi impresionant, prin împlinirea pe care a căpătat-o azi puternica viziune de ieri, într’un îndoit sentiment de pietate dau azi la iveală acele rânduri. Noembrinie 1929, în iubire. — să creezi viaţă din elementele morţii — ce poate fi mai vrednic de ad­mirat, de­cât o asemenea mi­nune ? Şi minunea aceasta o poate face un om: când se­menii lui îl aleg şi-l împuter­nicesc s-o facă, îl împuterni­cesc. Ii dau adică toţi câte ceva din puterea lor — toată, la nevoe — şi-i spun : Iată, fă tu cu asta ce crezi că e mai bine, dispune de noi, vorbeşte în numele nostru, lucreaiză pentru noi, te ascultăm şi te urmăm. Numai pe tine, — ca să nu pierdem nici un pas. Puterea unui om în care se încred milioane de oameni ! Noi, Românii, avem nevoe, a­­vem straşnică nevoe în mo­mentul de faţă de un aseme­nea om. Fi-va d. Brătianu a­­cesta Din toată inima aşi vrea să fie el. O, nu vă alar­maţi, ostaşi de tabără, cari luşti biruinţa voastră drept mântuirea patriei. E vorba de sănătatea bolnavului — nu de gloria doctorului. Ştiu ce gândiţi. Şi gându­rile voastre nu mă ating. Ştiu şi ce anevoe se înduplecă c­ca măguliri banale, ca adulări cari nu se potriveau cu suf?.-, tul poetului, închise acele pagini într'un plic pe care scrise rândurile a­­cestea: unul vremii noastre să pri­mească, fără discuţie, supe­rioritatea altuia. Ştiu că fie­care dintre noi este un per­sonaj foarte important care, şi urm­a urmei, ar putea să stea şi el — şi poate chiar mai bine decât alţii — la câr­ma corăbiei. Şi cu toate as­tea — mă uit în jurul meu, mă uit înainte mai ales, şi nu văd un­ alt om spre care să se poată îndrepta cu mai multă încredere speranţele neamului nostru atât de în­cercat ! Soarta însăşi ni-l arată pe omul acesta, şi ne îndeamnă să-l ascultăm cu toată dragostea, să-i dăm toată încrederea noastră, ca să-l a­­vem puternic şi mare, pe mă­sura păsurilor şi primejdii­lor mari neutru cari l-am chemat. Destul de lămurit ni-l arătă. Destul de frumos nu alege dintre toţi. Fiul ma­relui Brătianu, moştenind, nu gloria, căci asta nu se moş­teneşte, ci minunatele însu­­şi, ale unui neam de oameni aleşi, cu tradiţii de vitejeas­ca cinste şi iubire de patrie, preţuit de bătrâni, cari văd in el pe celălalt, şi de tineri cari prevăd în el puterea li­niştită a uăerului pe care primejdiile mi-l înspăimântă chemat la cârmă pe una din cele mai grozave furtuni, cari l-au silit să dea mării jertfă sfântă, pentru a scăpa corabia.— a înţeles de la în­ceput ca viaţa lui are o înal­tă menire, hotărîtoare poate în viata neamului nostru, şi s a pătruns de toată adânca seriozitate a lucrului aces­tuia^ Un fel de grabă ciudată parc au dus împrejurările să-i deschidă drumul, să-l împingă înainte, până va ve­ni şi ceasul acela ca el să le tara&ca.^O mulţime de lucru­­ri sau întâmplat în aşa puţi­nă vreme, în viaţa acestui (Urmare Tn’pag, Chr. Grecescu li­b grt IM id rmlilii) de AL. VLAN­UTA

Next