Universul, noiembrie 1929 (Anul 47, nr. 253-278)
1929-11-25 / nr. 274
* * Anul XLVII Nr. 274 12 Pagini Exemplarul /" Stat 12 Pagini 6 Iei Uuni 25 Noembrie 1929 UNIVERSUL CELE DIN URMĂ ŞTIRI DIN LUMEA ÎNTREAGĂ TELEGRAFICE ŞI TELEFONICE LUIGI CAZZAVILLAH TELEFON: DIRECŢIA 313/72 —864/64 REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA: Bucureşti, Str. Brezoianu Nr. 9-11 ADMINISTRAŢIA 313/71 SECRETARIATUL DE REDACŢIE 356/43 STELIAN POPESCU REDACŢIA: CORESP. CU PROVINCIA 302/98—135/31 DOI ANI DE LA MOARTEA LUI ION I. C. BRATIANU ■WB Ion I. C. Brătianu, în adevăratul său aspect Vârfurile munţilor te văd, numai când sunt privite de la distanţă. La fel, oamenii mari ai unui neam nu pot fi judecaţi decolt cu trecerea timpului; faptele lor te proiectează în perspectiva istoriei. Generaţiei româneşti actuale, căreia i-a fost dat să vadă cu ochii realizarea visului secular al unirii tuturor românilor intr'un singur stat, şi lipseşte această perspectivă. Ea încă nu-şi poate da seamă de mărimea sufletului conducătorilor pe cari i-a avut, in ceasul când destinul a bătut la uşă. Perspectiva işi cere drepturile şi in acest domeniu... Istoria, nepărtinitoare, nu va putea trece peste numele lui Ion I. C. Brătianu. Dacă, în viaţă fiind, a avut atâta de luptat şi a purtat in trupul lui glonţul ucigător, pornit chiar din rândurile clasei sociale căreia i-a dat legi mai înaintate decât au aceleaşi clase sociale din apus. În paginile obiective ale istoriei neamului, el va trebui să fie slăvit, fiindcă a înţeles şi a stăpânit glasul destinului. Sunt puţini contimporani cari l-au cunoscut mai deaproape pe Ion I. C. Brătianu. El nu era accesibil marelui public, cum era Take Iovescu, a cărui strălucită inteligenţă şi al cărui formidabil talent oratoric, adunau împrejurul său toată pleiada intelectuală a epocei, ca şi mulţimea pe care o fermeca geniul lui. Ion I. C. Brătianu era un contemplativ, plin de iubire — ori de câte ori treburile publice i-o permiteau — pentru liniştea colţului de pământ pe care ştiuse cu mintea şi de multe ori chiar cu mâna lui să şi-l creeze şi înfrumuseţeze, la Florica, unde se odihneau rămăşiţele părintelui care câştigase războiul independenţii... Om de profundă gândire, dar şi de acţiune viguroasă când trebuia, el a fost prezentat publicului românesc, de o presă fără de scrupul, ca un tiran, pe când în realitate, era de o duioşie de suflet şi de simţire cum rar se vedea. Dacă nu era un orator din cei mai impresionanţi, în conversaţie era un fermecător, prin simţirea ca şi prin felul său de a spune. Aceasta şi explică faptul că acei cari au avut norocul de a-l apropia şi de a-i cunoaşte sufletul, nu l-au mai părăsit. Ţăranii cari lucrau pe mica lui moşioară şi cu cari el era zilnic un contact, târgoveţii cu cari avea de a face, ca şi lumea care, în afară de oficialitate, putuse să-i vorbească, nu conteneau să dea amănunte despre marea şi sincera lui afabilitate şi despre calda atracţie sufletească pe care o exercita asupra lor.» El ştia să se pună la nivelul fiecăruia şi, cu un cuvânt potrivit, cu o mică atenţie, cu o glumă, cu o zicătoare celebră, cu o amintire a unui cuvânt al marilor oameni de Stat sau cu un gest plin de aleasă bunătate, captiva. * Nu vorbisem niciodată cu Ion I. C. Brătianu, până in toamna anului 1926 și il socoteam din auzite ca şi cealaltă lume, după cum el apărea, ca un om sever. Acum patru ani, treceam într-una din zile prin parcul Cişmigiu, da soarta şi buna stare a căruia, în calitate de consilier al ,,Casei Grădinilor“, mă ocupam zilnic. Ţineam de mână pe fiul meu cel mic, în vârstă pe atunci de 6 ani. Deodată î mi apare în faţă Ion I. C. Brătianu, care se îndreaptă spre mine, spunându-mi surâzând: — „Fiindcă d-ta nu ai vrut şi nu vrei sa conlucram pentru binele ţarii, în loc sa lucrăm separat, dă-mi mie pe ăsta micu, să fac eu din el ce voiu vrea“. I-am răspuns, cu un zâmbet şi eu: — „Vi-l dau, dacă credeţi că acesta este norocul lui ! — „Norocul este cum şi-l face omul” răspunse el. Şi, oprindu-ne lângă o bancă, Brătianu ceru voie să-mi spue o mică istorioară, pe care zicea că o ştie de la bunicul său. Iată istorioara, nu câteva cuvinte : „Odinioară, un părinte avea doi copii Unuia-i mergea foarte bine, celuilalt foarte rău șl orice făcea 11 eșua pe dos. El ajunsese să invidieze pe fratele său norocos și procopsit. Acesta, ca să-l vie In ajutor, 11 luă într'o zi de braț și plecă să se plimbe cu el pe o potecă dîntr'o pădure vecină, pe unde avusese grija să treacă ceva mai înainte și lăsase pe o podișcă o pungă cu bani. Ajungând in apropierea podișiei poteca se Înguste. Fratele cel procopsit făcu loc celui amărlt să treacă el Înainte. Acesta însă refuză, și cum cellalt stăruia de el să o ia înainte, când se apropiarfi de punte, fratele „amărît“ în loc să treacă pe ea — și să găsească acolo punga cu bani, — sări deodată pe delaturi, peste pârâiaș, și ocoli punga. Ajuns pe partea cealaltă, fratele procopsit 11 luă de mână, il aduse la podișcă, o arătă ce-a ocolit — „Să nu ta mal plângi de noroc, 11 zise fratele procopsit. El* * 1 este așa cum ei-1 face omul, care de cele mai multe ori fuge de el cam făcuşi acuma şi tu". Cam aşa începea Ion I. C. Brătianu conversaţia, pentru ca apoi să treacă la problemele cele mai aride de Stat, unde puterea judecăţii sale apărea în toată splendoarea ei şi rar se întâmpla să nu captiveze deplin pe ascultător, cu firea aleasă, cu sufletul său plin de sinceră afecţiune. Mi-am amintit şi am ţinut să notez aceasta împrejurare cu ocazia celei de a doua aniversări de la moartea sa, pentru a fi o contribuţiune la cunoaşterea personalităţii acestui mare om, pe care timpul îl proectează din ce în ce tot mai puternic şi mai impresionant. El avea nu numai judecata, inteligenţa şi prevederea necesare unui om de Stat, dar mai ales credinţa şi simţirea în aceea ce începea, fără de care el spunea adesea, celor din prejurul său, că nu se poate nimic realiza. Istoricii viitorului au nevoie, pentru opera lor, imparţială şi corectă, de datele din cari să se poată desprinde figura lui Ion I. C. Brătianu, nu adevărata ei lumină... STELIAN POPESCU Biserica la Horia de la Florica Ion I. C. Brătianu 1110 II1111 DE 1011 [IOD de 1. O. DUCA Simţământul lăuntric că şi-a împlinit datoria a împins îndeobşte pe Ion I. C. Brătianu să nu se îngrijească îndeajuns ca publicul cel mare să cunoască gândurile, vorbele şi faptele lui. Din această cauză a fost adeseori nedrept judecat. I s’au atribuit intenţii pe care nu le-a avut şi chiar gesturi pe care alţii le-au făcut. Când noi, cei ce am avut marea fericire să fim în jurul lui ne plângeam de această tendinţă şi îi arătam neajunsul de a lăsa să se creieze tot felul de legende inexacte, invariabil ne întâmpina cu un surâs, amestec de mândrie şi de scepticism, şi ne zicea : „de ce să mă îngrijesc eu de judecata istoriei când vă am pe voi cari veţi şti oricând să restabiliţi adevărul” ? Credincios acestui îndemn — şi de altminteri după însăşi povaţa lui — am întreprins să consemnez în nişte memorii amănunţite amintirile mele din epoca neutralităţii şi războiului în care mi-a fost dat să fiu unul din cei mai intimi colaboratori ai lui Ion I. C. Brătianu. Socotesc că ceasul de a da publicităţii în întregime aceste memorii nu a sosit încă. Unele pagini vor putea însă, cred, apare în curând fără inconvenient. Şi fiindcă se împlinesc azi doi ani de când o moarte prematură a răpit pe omul căruia li datorim înfăptuirea întregirii neamului, mi se pare că nu aş putea să-i aduc un omagiu mai potrivit decât reproducând aici, după notele luate atunci, cuvintele pe care Ion I. C. Brătianu le-a rostit la 14 August 1916, la Consiliul de Coroană din Palatul Cotroceni, în care s-a hotărît oficial intrarea în acţiune a României. La acest istoric consiliu, Brătianu a luat de trei ori cuvântul întâi pe la începutul şedinţei, pentru a expune motivele care l-au determinat să iasă din neutralitate şi să declare război alături de aliaţi. A doua oară, pentru a întrerupe pe Titu Maiorescu, care îl întrebase dacă nu cumva e singur angajat faţă de aliaţi şi prin urmare dacă ţara nu şi-ar putea rezerva încă libertatea de acţiune. In sfârşit, a treia oară, când a expus pe larg consideraţiunile de ordin superior, care trebuiau în această mare criză mondială să inspire politica Regatului Român. Citez aşadar succesiv cele trei pasagii : I. Cuvântarea sa a fost o expunere a situaţiei şi a motivelor pentru care se impunea să intrăm în acţiune şi să intrăm alături de Aliaţi. El a vorbit limpede, concis, convingător, fără fraze, fără patetism. „Intr-o vâltoare ca aceea a actualului război, în care harta „lumii se preface, o fără ca a „noastră, o fără cu aspirajiuni „naţionale, nu poate să rămână „neutră până la capăt fără să-şi „compromită definitiv tot viitorul. „Prin urmare, se impune să eşim ,din neutralitate. Pe de altă parte, având drept ideal unitateanaţională, suntem datori să urmărim realizarea lui, căci cine ,ştie dacă, în decursul veacurilor, vom mai găsi un prilej atât ,de prielnic ca cel de azi. Iată te ce nu putem să mergem decât alături de aliaţi şi în contra Puterilor Centrale”. După aceea, Brătianu a explicat, în scurte cuviinţe, politica sa in timpul neutralităţii, precum şi pregătirea diplomatică a războiului şi a conchis : „şi eu şi ţara suntem în ceasul de faţă angajaţi. Nu mai putem da înapoi“. Era mărturisirea solemnă a faptului împlinit. Brătianu a mai adăugat câteva cuvinte despre pregătirile militare şi a sfârşit prin cuvintele că toată ţara şi că toată suflarea românească de ieste Carpaţi aşteaptă cu nerăbdare intrarea noastră în marele ■ăzboi. * XL Brătianu, enervat de acest fel de a pune chestia şi de a privi situaţia, a lui Maiorescu, l-a întrerupt imediat, spunându-i că nu numai el e legat fi definitiv legat, dar şi ţara. El a arătat ce a obţinut de la aliaţi, care sunt nouile hotare pe care ni le-au garantat in caz de izbândă, precum şi dreptul pe care ni l-au recunoscut de a participa, pe picior de egalitate cu el, la viitorul congres de pace. Brătianu a mai spus că ţara întreagă e martoră a sforţărilor pe cari le-a făcut, timp de doi ani, pentru a menţine neutralitatea şi a ne crăiţa astfel cât mai mult de jertfele războiului, însă că acum a simţit că orice amânare ne-ar putea fi funestă, fiindcă aliaţii se află într'o aşa situaţie încât, dacă nici acum România nu va răspunde la apelul lor, vor căuta alte puncte de reazim. Aşa fiind, s'a angajat şi el şi ţara şi mai mult ca oricând, crede că nu-i era permis să ezite şi să poarte în faţa istoriei răspunderea de a fi scăpat cel mai prielnic moment oferit neamului românesc pentru întregirea lui de veacuri dorită şi de veacuri aşteptată. * EI. Cu aceasta am crezut că desbaterile erau încheiate, când Brătianu cere Regelui să-i îngădue a mai lua încă odată cuvântul. Regele aprobă şi Brătianu începe. In prima sa cuvântare, Brătianu a fost numai concis şi convingător, în aceasta de a doua a fost elocvent, mişcător şi plin de avânt, ca întotdeauna de altfel, când improviza. Rare ori a fost mai bine. S’a apărat de acuzaţiunea că e francofil. A arătat că el, ca şi tatăl său, nu au făcut cutare sau cutare politică fiindcă au avut preferinţe sentimentale pentru cutare sau cutare stat, dar fiindcă interesele ţării cereau să se alipească unora sau altora. E Român şi numai Român, şi politica lui isvorăşte exclusiv din ceea ce, după concepţia lui, reprezintă cerinţele superioare ale ţării şi ale neamului său. In împrejurarea de faţă, îi apare limpede, luminos, că nu putem scăpa prilejul ce ni se oferă de a îndeplini visul secular al românismului. Nu vreau să repet, spune el, toate consideraţiunile care ne-au dus la aceste concluzii. Vi le-am expus, le cunoaşteţi însă în acest ceas hotărîtor, când toţi fruntaşii ţării sunt întruniţi (Urmare în pag. 3-a) Două proorociri -------x O x------— O amintire — Era în toamna anului 1906. Venisem şi eu la expoziţie, la Bucureşti, cu puternicul cor mixt de peste 100 persoane al ,, Asociaţiei române de muzică din Sibiu", al cărei preşedinte eram. Locuiam cu vreo 70 tineri din cor, cei mai mulţi teologi ai seminarului de la Sibiu, în internatul teologic Viadu Vodă". Acolo am avut onoarea neaşteptată, pentru mine un biet ieromonah, de a primi vizita d-lui Vintilă Brătianu, carele, in numele familiei întregi şi mai ales a venerabilei doamne-mame Pia I. C. Brătianu, m’a invitat pe o zi la Florica. M-am dus împreună cu fruntaşa familie Partenie Cosma, directorul „Alibimei“ din Sibiu. Era de faţă toată familia. De sine se înţelege, că nu puteam merge ca români ardeleni la Florica, fără a depune o coroană de flori pe mormântul scump fiecărui român al lui I. C. Brătianu, despre care ştiam ce viu interes a purtat şi faţă de românii din Ardeal. La depunerea coroanei pe mormântul atunci din vârful dealului peste care căzuse un linţoliu de prima zăpadă, eu am rostit o pioasă rugăciune în care am amintit meritele marelui mort în ziua Unirii principatelor, a întemeierii regatului, a dinastiei, etc., atingând nădejdea să ajute D-zeu, ca urmaşii săi să înfăptuiască UNIREA CEA MARE A TUTUROR ROMANILOR. Am auzit pe careva din asistenţă spunând : „Frumoasă inspiraţie a fost rugăciunea!“ Ionel I. C. Brătianu a adaus, cu acel prilej, la rugăciunea mea : JARA CUVIOŞIA TA SA AJUNGI CEL MAI MARE IERARH IN FRUNTEA BISERICII ACESTEI ROMANII MĂRITE“. Rugăciunea, scrisă în urmă, am ascuns-o mai târziu, ca episcop, în nişte cărţi din biblioteca episcopească de la Caransebeş, unde după încheierea războiului în zadar am mai căutat-o. N’am mai dat de ea. Cu timpul eu uitasem întâmplarea dela Florica,dar însoţitorii încă în viaţă mi-au reamintit-o, anii trecuţi. Dumnezeu a realizat ambele proorocii. Barem de-am putea să ne facem cu toţii vrednici de Atot bunătatea Lui. 21 Noembrie 1929. ■ xOx POET ŞI PROOROC — Un document inedit al lui Al. Vlahuţă — In ziua de 15 Decembrie 1909, poetul şi iubitorul de neam Al. Vlahuţă după o discuţiune, avută cu prietenii săi apropiaţi, tn jurul atentatului a cărui victimă fusese Ion I. C. Brătianu şi tn jurul altor împrejurări politice de pe atunci, scrise câteîi încredinţă apoi totul bunilor săi prieteni C. şi D. Zosima cari, următori rugămintei lui Vlahuţă şi respectuoşi faţă de dorinţa lui, nu au desfăcut decât după împlinirea celor 12 ani plicul acela. Acum Vlahuţă trecuse în lumea drepţilor. Prietenii mei mi-au încredinţat mai apoi—ca celui mai apropiat prieten al poetului răposat — paginile scrise în zilele lui Decembrie 1909, pentru a face cu ele ce mi se va părea bun şi de cuviinţă. Intotdeauna popoarele au nevoe de oameni mari: trăesc şi fără ei — până la un punct oarecare. Dar sunt epoce când unui popor îi trebue neapărat un om mare. Un anume fel de om mare. Poate că de aceea şi vine — când vine. 11 chiamă din toate puterile tainica speranţă a milioanelor de suflete, îndârjita voinţă de a trăi a tinereţei, supremul strigăt de ajutor al unui neam, care încă nu şi-a spus cuvântul lui pe lume. Vai, ştim ce se întâmplă cu poporul căruia nu-i vine la timp, cel chemat, singurul care i-ar aduce mântuirea! Dar ce frumos e când vine! E aproape o privelişte dumneizeească apariţia, în mijlocul oamenilor zăpăciţi, a unui om liniştit, care ia cârma, comandă şi e ascultat. Vă daţi seama de ce înseamnă aceasta ? Să faci un lucru trainic din milioane de lucrări vremelnice, să închegi o putere fecundă, constructoare, din roți de puteri sterpe, nearmonizate, cari se distrug una pe alta, să schimbi ura la pagini, cari însă nu văzură lumina zilei. Fiind vorba în acele pagini de oameni puternici ai zilei, un sentiment de delicată discreţiune — firesc într’un suflet de poet — reţinu mai apoi pe Al. Vlahuţă de a le da tiparului, pentru a nu fi socotite Azi, când poetul a plecat dintre noi şi când doi ani au trecut dela săvârşirea din viaţă a marelui şi neuitatului om de Stat, rândurile scrise de cel dintâi despre acesta capătă un înţeles adânc şi impresionant, prin împlinirea pe care a căpătat-o azi puternica viziune de ieri, într’un îndoit sentiment de pietate dau azi la iveală acele rânduri. Noembrinie 1929, în iubire. — să creezi viaţă din elementele morţii — ce poate fi mai vrednic de admirat, decât o asemenea minune ? Şi minunea aceasta o poate face un om: când semenii lui îl aleg şi-l împuternicesc s-o facă, îl împuternicesc. Ii dau adică toţi câte ceva din puterea lor — toată, la nevoe — şi-i spun : Iată, fă tu cu asta ce crezi că e mai bine, dispune de noi, vorbeşte în numele nostru, lucreaiză pentru noi, te ascultăm şi te urmăm. Numai pe tine, — ca să nu pierdem nici un pas. Puterea unui om în care se încred milioane de oameni ! Noi, Românii, avem nevoe, avem straşnică nevoe în momentul de faţă de un asemenea om. Fi-va d. Brătianu acesta Din toată inima aşi vrea să fie el. O, nu vă alarmaţi, ostaşi de tabără, cari luşti biruinţa voastră drept mântuirea patriei. E vorba de sănătatea bolnavului — nu de gloria doctorului. Ştiu ce gândiţi. Şi gândurile voastre nu mă ating. Ştiu şi ce anevoe se înduplecă cca măguliri banale, ca adulări cari nu se potriveau cu suf?.-, tul poetului, închise acele pagini într'un plic pe care scrise rândurile acestea: unul vremii noastre să primească, fără discuţie, superioritatea altuia. Ştiu că fiecare dintre noi este un personaj foarte important care, şi urma urmei, ar putea să stea şi el — şi poate chiar mai bine decât alţii — la cârma corăbiei. Şi cu toate astea — mă uit în jurul meu, mă uit înainte mai ales, şi nu văd un alt om spre care să se poată îndrepta cu mai multă încredere speranţele neamului nostru atât de încercat ! Soarta însăşi ni-l arată pe omul acesta, şi ne îndeamnă să-l ascultăm cu toată dragostea, să-i dăm toată încrederea noastră, ca să-l avem puternic şi mare, pe măsura păsurilor şi primejdiilor mari neutru cari l-am chemat. Destul de lămurit ni-l arătă. Destul de frumos nu alege dintre toţi. Fiul marelui Brătianu, moştenind, nu gloria, căci asta nu se moşteneşte, ci minunatele însuşi, ale unui neam de oameni aleşi, cu tradiţii de vitejeasca cinste şi iubire de patrie, preţuit de bătrâni, cari văd in el pe celălalt, şi de tineri cari prevăd în el puterea liniştită a uăerului pe care primejdiile mi-l înspăimântă chemat la cârmă pe una din cele mai grozave furtuni, cari l-au silit să dea mării jertfă sfântă, pentru a scăpa corabia.— a înţeles de la început ca viaţa lui are o înaltă menire, hotărîtoare poate în viata neamului nostru, şi s a pătruns de toată adânca seriozitate a lucrului acestuia^ Un fel de grabă ciudată parc au dus împrejurările să-i deschidă drumul, să-l împingă înainte, până va veni şi ceasul acela ca el să le tara&ca.^O mulţime de lucruri sau întâmplat în aşa puţină vreme, în viaţa acestui (Urmare Tn’pag, Chr. Grecescu lib grt IM id rmlilii) de AL. VLANUTA