Universul, august 1930 (Anul 48, nr. 178-208)

1930-08-01 / nr. 178

Mai mare daraua...­ ­.de când ceaisa. De când lumea, scumpul mai mult pă­gubeşte. Meschinăria primeş­te cu o rară promptitudine pedepsele meritate. Oamenii fără orizont şi negativi păgu­besc prin calicia lor mai mult de­cât risipitorii constructivi. După urma acestora, mai ră­mâne câte ceva. De la ceilalţi, nimic. Uitaţi-vă ce se petrece la­­drumurile de fer. De când accidentele nu mai sunt excepţii, d­ regulă, pagu­bele sunt incalculabile. Loco­motive plătite enorm, vagoa­ne achiziţionate cu sacrificii mari, reconstruiri de linii, despăgubiri colosale victime­lor, se repetă prea des acest cortegiu sinistru de pierderi îndurate direct de Stat şi in­direct de contribuabili. Şi dacă cel dintâi are vreo vină în această chestie, cei din urmă n’au niciuna. Aceş­tia sunt în drept prin urma­re să ia la socoteală pe celalt, fiindcă vremurile şi greutăţi­le sunt de aşa fel, în­cât nu mai îngădue sacrificii inuti­le şi incurii costisitoare. De atâtea ori s’a afirmat un adevăr simplu şi indiscutabil. In posturi importante prin gravitatea consecinţelor ne­­îndeplinirii lor ireproşabile trebue elemente capabile, co­respunzătoare sarcinei şi răs­punderii. Pentru a le avea, trebue să le plăteşti. A im­proviza agenţi de execuţie fără pregătirea necesară în asemenea locuri, înseamnă a deschide larg şi cu bună şti­inţă uşa nenorocirilor. In rea­litate, asta e risipă, nu econo­mie. S’a constatat regulat, că majoritatea accidentelor de cale ferată se datoresc insufi­cienţii unor impiegaţi de miş­care şi a unor acari. Intr’o judecată sănătoasă, aceştia, deţinând în mâinile lor viaţa atâtor oameni şi va­loarea atâtor materiale, ar trebui recrutaţi cu cea mai mare grijă, ca să aibă pregă­tirea şi însuşirile morale ne­cesare. Dar cum o să-i ai da­că nu-i plăteşti în­deajuns? Nu se face aşa. Se ştie cum se procedează. Şi de aceea, —­­la insuficienţa numărului lor, generatoare de surmenaj şi extenuare, — se adaugă tris­ta situaţie, că pe lângă ele­mente satisfăcătoare, se gă­sesc în acest personal şi oa­meni fără destul­ simţ ai răs­punderii, somnoroşi, viţioşi, recalcitranţi. Ii vedeţi: după catastrofe, o iau la fugă pe câmp sau se resemnează la sancţiuni incapabile să com­penseze cât de puţin din pa­gubele materiale şi morale cauzate prin neglijenţa sau nepriceperea lor. De câte ori s’a cerut admi­nistraţiei căilor ferate să îm­bunătăţească existenţa acestor funcţionari, spre a obţine cât mai buni, s’a obiectat că nu sunt fonduri. Ce sărăcie de logică! Dar fonduri pentru refăcut liniile, maşinile, va­goanele, pentru despăgubirea victimelor, cum se găsesc? Ceea ce se plăteşte de nevoe, sub forţa necesităţilor servi­ciului şi a hotărârilor judecă­toreşti, nu se poate plăti în prealabil de bună voe, cu a­­vantajul în cazul al doilea de a economisi pierderile şi mor­ţile înregistrate în primul caz? Dacă s’ar face socoteala imenselor sume reprezentând pagubele şi daunele suferite anual de pe urma accidentelor de cale ferată, s’ar vedea că depăşesc cu mult diferen­ţa cu care ele s’ar putea evi­ta printr’un personal mai pre­gătit şi mai conştient. Afir­măm aceasta cu deplină sigu­ranţă. Atunci, faptul că nu se rea­lizează fireasca ameliorare răsfrânge răspunderea neno­rocirilor asupra conducerii instituţiei. Cine va pune umărul se­rios, ca s’o mişte dintr’o pa­sivitate soldată cu pagube ne­sfârşite şi cu morţi nenumă­raţi? După cutremurul din Italia Hotărârile consiliului de miniştri Roma, 29. (Radar). — Consiliul de miniştri a omagiat memoria victimelor cutremurului din su­dul Italiei, aducând elogii popu­laţiei pentru curajul cu care a ştiut să întâmpine această groas­­nică nenorocire. Consiliul a semnalat apoi re­cunoştinţa Italiei faţă de arma­tă, partidului fascist şi faţă de funcţionari pentru felul cum şi-au îndeplinit datoria. S-a alocat o sumă de 100 mi­lioane pentru primele construc­ţii în satele distruse. Făcându-se interpretul senti­mentelor naţiunei italiene, gu­vernul mulţumeşte guvernelor streine şi populaţiiile respective care şi-au manifestat simpatia faţă de Italia. Consiliul a adoptat apoi mă­surile administrative necesare pentru ajutorarea populaţiei din regiunea distrusă de cutremur şi din cea bântuită de cicilon. MASURI CONTRA ALARMIŞ­­TILOR Roma, 29 (tel. part.) — S'a or­donat suspendarea încasărilor impozitului şi a datoriiilor cam­biale în regiunile devastate. Autorităţile au arestat mai mulţi predicatori, cari răspân­deau panică, declarând că Ita­lia va fi bântuită de noui cata­clisme şi îndeamnă pe locuitori să-şi petreacă timpul cu rugă­ciunii spre a-şi mântui sufle­tele. Un ziar protestează contra mai multor arhiepiscopi, cari în scrisori pastorale către popu­laţia sinistrată, declară că, cu­tremurul a fost pedeapsa lui Dumnezeu, pentru moravurile uşoare din Italia. Un ziar arată, că în Beneve­­nuto, un septuagenar, care a în­nebunit de groază în urma cu­tremurului, a împuşcat pe so­ţia sa, un prieten, şi apoi s-a sinucis. 0X0 -----­ ŞI BOII DIN BOSANCEA AUTOMOBILUL D-LUI DEPUTAT ------exo—.—­ Asupra mişcării ţărăneşti din Bucovina, s-au făcut ama­chete oficiale şi neoficiale. A fost în regiunile locuite de ţărani, prădaţi de cămătari, gâtuiţi de fisc şi măcelăriţi de instituţ­ia nouă a jandar­milor, civilizaţi după chipul şi asemănarea d-lui Vaida — şi un subsecretar de stat, price­­put în chestiile de podgorii. A fost şi un secretar gene­ral, profesor universitar, dis­pus să facă încheeri sociologi­ce, dar nehotărît să indice pre­cis cauzele reale, care au de-­­terminat răsmeriţa unor să­­teni bucovineni. Dar cele ce s-au comunicat până acum asupra constată­rilor oficiale, nu sunt satisfă­cătoare, căci nu-i de ajuns să se spună, că vagi motive e­­conomice şi sociale au împins pe săteni să pună la cale o mişcare de­ rebeliune. Ce miş­care de rebeliune! Să pună în faţă pe copii şi pe femei şi apoi capii familiilor să strige reprezentanţilor autorităţilor: nu mai avem de unde plăti. Ni se pare, că situaţia total lămurită, cu întreg păcatul ei de răspunderi a înfăţişat-o bătrânul din Bosancea, care a, spus trimisului special al „U­­niversului“, d. C. Şoldan : — „In timpul alegeri­lor, când d. Gorcea a ve­nit pe jos, cu bastonul în mână, să ne ceară votu­rile, aveam doi boi. Amu, eu nu mai am boii în o­­gradă, în sch­imb d. de­putat Gorcea are maşină şi ne ocoleşte“. Aceasta-i definirea catego­rică a situației. In aceste cuvinte, spuse aşa de simplu şi de condensat, să se caute şi cauzele şi efec­tele situaţiei din Bucovina. Dar expresia nefericitului ţăran din Bosancea nu rezumă numai situaţia economică şi socială dintr’un b­un, ci ca­racterizează şi situaţia poli­tică. Comentariul e prisosel­­nic. Ar avea importantă numai dacă am pune față în fată: subita trecere a d-lui deputat Gorcea dela cerșitul voturi­lor, umblând din sat în sat pe jos, făgăduind tot ce se putea făgădui, la luxosul d-sale automobil, cu cererea de a se revizui averile. Ave­rile făcute vertiginos din Oc­­tombre 1929 la 15 Iulie 1930. Doar sensul acesta înviorător ar putea să-l aibă comenta­riul, — ca să se afirme mai tare, mai dârz, mai caracteris­tic, mai sângeros cuprinsul spusei înţelepte a bătrânu­lui de la Bosancea: — „Amu eu nu mai am boii în ogradă, în schimb d. deputat Gorcea are maşină şi ne ocoleşte“. Boii bătrânului nu ia luat d. deputat. D-sa are amu mulţi cai putere. D-sa a evo­luat dela vagabondajul cu bastonul, la situaţia de domn cu maşină, într’un an şi ju­mătate, fiindcă a ştiut cum să muncească în Dealul Pa­triarhiei. Pe când ţăranii din Bosancea n’au muncit, n’au ştiut să muncească, aşa cum a ştiut d. deputat. Ei au fost­­la plug şi sau îndatorat să cumpere păpuşoi de mâncare. D. deputat, care le-a făgă­duit scutire de biruri, scutire de camătă, jandarmi cari să nu-i schingiuiască, a fost deş­tept, căci deşteptul făgădueş­­te şi-şi cumpără automobil, ca să nu mai dea prin satele, pe care Ie-a răscolit cu min­ciuni şi le-a amăgit cu cerşe­toria voturilor. Aceasta-i situaţia, cu toate aspectele ei nenorocite. Tot răul decurge din situa­ţia politică, fiindcă sub regi­mul desmățului electoral, politicul cu toată lava dema-* gogismului primează. Și poli­ticul nu-i în stare să îndrepte nici economicul, nici socialul« Politicul e spuma. Cuvintele bătrânului de la Bosancea constitue cel mai simplist, dar cel mai întreg în­drumar, pentru cei cari vor să cugete asupra răspunderii. B.------------Cecropide -------x0x BISERICUȚA DE LEMN DIN GHEORGHENI Se prelungeşte linia Techirghiol-Congraaţa-Mangalia In urma unei conferinţe între d-nii Mihail Manoilescu, ministrul lucrărilor publice şi Stan Vi­­ch­ighin, directorul general al căi­lor ferate, s'a hotărît începerea lucrărilor preliminarii — studii şi măsurători pe teren — pentru prelungirea liniei ferate Con­­stanța-T­echir­ghiol până la Man­galia, prin Techirghiol Sat. -------XXX------­ Răscoala în Guatemala New-York, 29. (Rador). — Din Guatemala se anunță că indi­genii din provincia Poch­ab­von s’au răsculat, cerând o revizuire a impozitelor. Atacând garnizoana au fost respinși cu pierderi mari. MMouwm Ofiţerii cehoslovaci la mormântul lui Take Ionoscu, la Sinaia Ofiţerii şcoalei superioare de război din Braga s­ au plecat in a­mintirea lui Take Ionescu, care a fost principalul întemeietor al Micii înţelegeri. In prezenţa d-lui ministru al Cehoslovaciei, Kiiizl-Jizersky, şi consilierul de legaţie dr. Hell­muth, comandantul şcoalei de război cehoslovace, d. general de brigadă Krabcik, asistat fiind de ofiţerii cehoslovaci, a depus o co­roană pe mormântul­ lui Taker Io­nescu. La această solemnitate au par­ticipat şi d-nui general Oprescu, comandantul şcoalei superioare de război regale române, colonel Bolintineanu, comandantul­­ garni­zoanei din Sinaia şi stareţul mâ­­năstirei din Sinaia. d. Ill Mihalache a vorbit!... La Câmpulung d. ministru al agriculturei şi-a întrunit parti­zanii şi le-a rostit unul din a­cele discursuri cu fulminaţie, care i-au fost specialitatea în opoziţie ! Dacă 10 ani de opoziţie puteau să-l desnădăjduiască şi să-l facă tribun vulcanic, era firesc ca doi ani de automobil ministerial să-l domolească. L-am găsit, însă, tot omul „puştilor în pira­midă" ! Discursul d-lui Mihalache a fost încercarea de apărare a gu­vernului faţă de nenorocita si­tuaţie economică în care se află ţara. Răspunzător, în linia din­­tâiu, de această situaţie, fiindcă e ministru al agriculturei, d-sa a crezut că e dator să se apere. L’am ascultat şi naia fost sur­prinşi. De doi ani miniştrii naţional­­ţărănişti acuză partidul liberal de toate relele abătute asupra ţărei Dacă în primele luni ale guvernărei actuale scuza putea fi primită şi, câte­odată, valabilă, ce să mai spunem când ea este invocată la sfârşitul celui de-al doilea an de guvern Maniu? Căci fiecare român are dreptul acum să întrebe : „Foarte bine, liberalii au să­vârşit multe lucruri rele — re­cunosc — dar, vorba e, voi na­­ţionalii-ţărănişti ce aţi făcut în timp de doi ani spre a le în­drepta ?“ Logica are cleştele ei, care nu iartă. Dacă d. Mihalache ar fi ros­tit anul trecut discursul rostit a­­laltăeri la Câmpulung ar fi fost, poate, la locul lui, dar rostit în Iulie 1930, când tu ai venit la a­­gricultură în 1928, este să-ţi baţi joc de cămăşile albe ale Musce­lului Ţara românească trăeşte pe două mari isvoare de venituri, mai întâiu de­cât toate pe agri­cultură şi în rândul al doilea — ceva mai departe — pe petrol încă din opoziţie partidul naţio­­nal-ţărănist care cunoştea situa­ţia economică a ţării era dator să studieze soluţiile , şi fără altă preocupare de partid, de îndată ce a luat cârma, să fi aplicat re­formele studiate. Dar grijile guvernului Maniu au fost cu totul altele. Mai întâi împrumutul. Recu­noaştem că era necesar. Insă împrumutul a fost solicitat umi­lit, cu căciula în mână, la ghi­­şetele băncilor străine, nu atât spre a uşura nevoile ţărei, cât mai mult spre a procura guver­nului un succes de intrare în scenă. După aceea grija de că­petenie a fost iureşul în buge­tul ţărei spre a se umple pră­­păstioasele goluri deschise în i­­nima partidului de cei 10 ani de opoziţie. Dar ce a propus guvernul d-lui Maniu pentru regimul agri­culturei şi al petrolului ? Doi oameni veneau indicaţi de şeful partidului, pentru opera cea însemnată, cerută urgent de situaţia ţărei: d. Mihalache la agricultură; d. Madgearu la in­dustrie. La agricultură d. Mihalache ve­nea nu atât ca un specialist cât ca un fanion: era ţăran. Dar nu era de loc specialist în agri­cultură. A fost învăţător şi era din Muscel. Iar Muscelul produ­ce doar prune, lemne şi ţuică. In primul său an de ministe­riat ce a făcut d. Mihalache pen­tru ridicarea agriculturei ? A in­trat în scenă făgăduind — ca reformă agricolă suverană —­ desfiinţarea automobilelor de pri­sos. Dar automobilele n’au fost desfiinţate; în schimb a fost des­fiinţată agricultura. Ţara s’a a­­les, ca o consolaţie agrară, cu cele 12 scrisori de melancolică me­morie şi cu iţarii d-lui ministru. Dacă ar fi trăit Virgil, atât de amorezat de natură şi de agra­­m­aritus, a fi dat un supliment Georgicelor. La Câmpulung d. Mihalache a înşirat, alaltăeri, un număr de minunăţii săvârşite pentru înain­­tarea agriculturei. Intre altele ne-a spus că, până la d-sa, ha­malii din porturile streine nu voiau să descarce grânele româ­neşti, fiindcă erau de proastă calitate; acum, însă, aceiaşi hamali i-au trimis felicitări pen­tru frumoasa calitate a grânelor române. Atât numai că situaţia nu s’a schimbat nici cu o iotă Până ieri hamalii streini nu ne descărcau produsele fiindcă erau murdare, astăzi nu ni le descarcă fiindcă nu ajung până la ei. Aşa că agricultorii, meduzaţi de mi­nunile marilor reforme, îşi spun nedumeriţi: — Foarte bine, aşa o fi; d. ministru va fi având în ghiozdan telegrama de felicitare a hama­lilor, dar în buzunarele noastre nu a intrat un leu mai mult. Dacă meritul operei miniştri­lor ţărănişti este să primească mulţumiri şi aplauze de la streini, fireşte, guvernul naţional-ţărănesc a făcut treabă multă ; dar dacă acest popor român îşi plăteşte miniştrii, pentru ca să-i îndul­cească soarta, atunci d. Mihala­che şi guvernul d-sale nu au fă­cut nimic pentru ţară. Meritul cârmacilor se judecă după faptele realizate, iar nu după intenţii, dorinţe şi vorbe sforăitoare aruncate vântului ! Faptul dureros, dar brutal în adevărul lui, este că, după doi ani de regim naţional-ţărănist, poporul român este astăzi mai sărac şi mai n­enorocit de­cât era înainte. Acesta e adevărul, iar verva d-lui Mihalache nu face acum nici două parale. Pentru sfârşitul discursului d-lui ministru, cât şi pentru po­litica petrolistă a guvernului, ar­ticolul ce va urma. CONSTANTIN BACALBAȘA NI HU ■ U ni! ‘0X0« La Vama, s’au ruinat cei mai buni gospodari din cauza carnete — însemnările trimisului nostru special — Câmpulung, lulii Din aspectele pe care le-am desprins până acum din■ viaţa necăjită a satelor bucovinene de la şes, s’a putut constata, că fră­mântările ţărănimei sunt dato­rite crizei economice agravate de ofensiva rapace a cămătarilor, la care se adaugă: teroarea fis­cului şi slăbirea prestigiului au­torităţii, această din urmă cau­ză, ca o consecinţă firească a demagogiei, vânturată ani de zile în­­pătura rurală, cum şi, uşu­rinţa guvernului, care a­ pus­ f oa­­meni incapabili în fruntea curnii,­nistraţiei. Nu se putea o mai strajnică pălmuire a principiului­­de­­au­toritate in stat, decât ocuparea oraşului Suceava de cei 3.000 de ţărani, pulverizarea oricărei mă­suri de rezistenţă şi sechestrarea reprezentantului guvernului o jumătate de zi în prefectura ju­deţului. Simptomele unei asemenea cri­ze de autoritate sunt mult mai grave decât înseşi greutăţile e­­conomice prin care trece Buco­vina şi întreaga ţară, căci la ca­pătul unor astfel de manifestări, nu se poate întrevedea decât a­­narhia. Criza economică, secondată de criza de autoritate, a plămădit aluatul păturii rurale în care au încolţit fermenţii revoltei. Ins­tinctul de conservare al satelor, lăsate pradă cămătarilor bănci­­lor şi organelor fiscului, fără putinţă de apărare din partea unei administraţii, care ştie nu­­mai să ceară, dar să nu dea în schimb nimic, a reacţiona­t vio­­lent. Se ştie cât­ e de periculoasi revărsarea furiei m­asselor rural­­e, îngrozite de spectrul sărăciei şi al foamei, uluite de mirajul demagogiei şi stăpânite de aer încredere faţă de autoritatea gu­­­ernului. Ţara noastră a cimnosl­cut în 1907 şi să ferească Du­m­­nezeu să nu se repete o tragedii mai îngrozitoare ca cea dintăi. Ţăranii din satele de şes ai­ Bucovinei, de bine de rău, pot să-şi scoată cel puţin hrana zill­­ică din bucata de pământ, pi care o muncesc cu trudă, îşi von Continuare in pag. 2- Factorii balneari Sper că, din primele mele două articole, a reuşit pe cât se poate mai explicit, ce este o staţiune balneară, o instituţie de interes public şi sanitar, a cărei unitate de funcţionare este datorită — cu excepţii foarte rare şi neînsemnate care nici nu intra în cadrul staţiu­nilor — unui număr mai mare sau mai mic de elemente, că­rora le-am zis factori balneari. Dacă nu există unitate de înţe­legere între aceşti factori, staţi­unea sufere; ajunge ca o sin­gură clasă de factori, uneori chiar un singur factor, să facă ca reclamaţii să se ivească şi publicul — foarte susceptibil — să fie nemulţămit. Pentru a se evita acestea, sunt imperios ne­cesare organizarea şi controlul în interiorul unei staţiuni, după Cum se i­mpune şi organizarea de corelaţiune între diferitele staţiuni Acest rol îl are Statul, care nu ştie decât să facă legi — şi acestea nepotrivite, — pre­cum şi Consiliile staţiunilor şi Sindicatele balneare, despre care vom vorbi. Statul este şi în chestiuni bal­neare — maii ales în ele, pentru că le desconsideră — un prost organizator. El nici acuma nu este orientat: staţiunile balne­are au fost conduse într’o vreme de ministerul domeniilor, pen­tru că, în timpul vechiului Re­gat, staţiunile principale, care erau ale Statului, se găseau pe domeniile lui, astfel Govo­ra, Călimăneştii, Lacul Sărat. Ele au trecut apoi la ministerul in­dustriei, sub pretextul că între­buinţarea apelor minerale este o industrie. Abia în April 1923, graţie înfiinţării Societăţii de hidrologie medicală, am izbutit să le aducem la locul lor nor­mal de conducere, la ministerul sănătăţii. Credeţi însă că acest minister hotărăşte şi că este o unitate de conducere ? In Franţa, ministerul igienei şi al muncii (corespunză­tor ministerului nostru al mun­cii şi al sănătăţii) hotărăşte to­tul în chestiunile de staţiuni balneare (băi) hidrominerale (ape minerale de băut) sau cli­matice. El cere avizul Academiei de medicină, acel al ministeru­lui industriei şi al comunei res­pective, dar el dă hotărârea. La noi ? Staţiunile trecuseră la mi­nisterul sănătăţii deja de vre­o 2 ani şi totuş direcţia minelor din ministerul industriei a răs­pândit prin toate staţiunile şi localităţile balneare mii de afi­şe, anunţând că aceste instituţii sunt sub conducerea acelei di­recţii, iar cine nu crede va fi a­­mendat cu 10.000—50.000 lei! Au­tentic. Nu am la îndemână aci la Govora, unde scriu prezen­tul articol, afişul direcţiei mi­nelor, ca să afirm ca era sem­nat de secretarul general din a­­cel timp al ministerului, furios că staţiunile trecuseră la sănă­tate, sau de actualul director al minelor, fost şi atunci. Dar a­­ceasta nu constituia mai puţin o reeditare a firmelor din trecut dinspre Filaret: „La noi este a­­devăratul leu şi cârnat”! In ce rezidă de multe ori soarta unor instituţii mari ? D. Mrazek, distinsul fost profesor şi ministru şi autorul de fapt al legii minelor din 1924, mi-a spus că d. Vintila Brătianu i-a cerut să nu introducă apele minerale în proiectul acelei legi. D-sa în­să a obiectat că din apele mi­nerale se extrag multe produse industriale, şi izvoarele mine­rale au fost introduse în legea minelor. De fapt, acea lege a a­­vut efectul contrar să facă să înceteze şi extragerea celor câ­teva produse care apăreau mai­­înainte, ca sarea de Bălţăteşti, a pus condiţii absurde pentru cre­ările de noui industrii hidromi­nerale, par’că ar fi fost mine de aur ori de petrol, aşa că nimic nu s’a mai creat de atunci; doar a înfinţat un impozit zis minier, asupra tuturor veniturilor bru­te, impozit care se încasează fără ca în schimb să se dea ce­va, pentru că impozitul atinge veniturile întregi ale staţiunilor, care nu mai aparţin acelui mi­nister, iar nu numai izvoarele minerale. De ce nu ? năvală de impozite : până şi ministerul in­strucţiunii a pus impozitul său pe izvoare, atunci cel al indus­triei care fusese stăpân al sta­ţiunilor, să rămână, fără a par­ticipa la ceea ce francezul nu­meşte: la curée ? Legea minelor din 1924 a fost copiată aidoma de d. ministru al industriei în ce priveşte iz­voarele minerale, căci de fapt d-sa s’a interesat numai de par­tea privitoare la minele de pe­trol. O delegaţie a Societăţii de hidrologie medicală i-a cerut modificări inerente trecerea timpului. D-sa nici nu le-a s­trat în seamă, după cum nici nu a răspuns ministerului sănătăţii, care-i ceruse să primească un delegat al acestui minister la discuţia capitolului apelor mi­nerale. Aceasta s’a petrecut în 1929 şi deci staţiunile au rămas cu doi stăpâni şi cu două direc­tive care se bat cap în cap. Ministerul sănătăţii a căutat timid să mai îndrepteze situaţia; el a abandonat celui al indus­triei izvorele minerale, cu cap­tările şi perimetrele lor , dar la fiecare minut executarea a­­cestor atribuţii a produs cioc­niri între cele două mari autori­tăţi. Ciocnirea era inevitabilă, pen­tru că ministerul industriei mai are aplicarea legii speculei în toată ţara şi deci şi în staţiuni. Ministerul sănătăţii a venit cu propuneri în această privinţă, care n’au fost luate în seamă. Consecinţa a fost gravă : campa­nia de presă contra speculei în staţiunii, care a făcut un rău mare şi staţiunilor unde specula era aproape neexistentă, pentru că acuzaţiunile aduse erau fără precizare. Vom reveni asupra a­­cestui punct capital. Iată însă că factorul balnea­r de căpetenie, acel al conducerea staţiunilor, păcătueşte de la bază, nu există unitate de conducere. Mai mult, deseori interesele u­­nor factori principali ai staţiu­nilor — despre care vom vorbi în articolul viitor, — sunt atât de divergente în­cât chiar ministerul sănătăţii, con­dus mai mult de politică de­cât de o administraţie cu direc­tive sănătoase, încă nu s’a ho­tărît a avea aceeaş linie de con­duită în aceeaş chestiune ; chiar legea este călcată, când îi con­vine. De altfel, astăzi staţiunile sunt în afară de lege. Legea sanitară din 1926 cuprindea 12 articole desvoltate, care regisau chesti­unile balneare. Legea sanitară din 1930 desfiinţează negreşit legea veche şi instituţiile vechi, până şi Consiliul sanitar su­­rior, care există de vre’o 70 ani şi nu are decât trei articole principii generale balneare, dând fondul pentru legea baîni climatică specială, care îi nu s’a votat. Staţiunile au mt cum au putut, prin obişnuit căpătată. Mărturisesc că nu­­ sperie atât această stare de­­­să de legalitate, de lipsă totală control, cât mă îngrijeşte rea­ unor modificări dăunătoare a pi­­ectului de lege balneo-climatic făcute prin influenţe de oame­nepricepuţi sau interesaţi pi so­nal. Prefer o întârziere a lor balneare, decât o lege rea. Ci factorul balnear cel mai inapt tanţ all staţiunilor — deşi afară de staţiuni — este Stat iar legea o impune normele. General dr. VICOL

Next