Universul, octombrie 1930 (Anul 48, nr. 239-269)

1930-10-01 / nr. 239

Anul XLVin l6 Pagini exemplarul:­E străinătate 6 lei 10 Pagini Nr. 239 Miercuri 1 Octombrie 1930 FONDATOR: &UIQI cabzaviulan CELE DIN URMA STIRI DIN LUMEA ÎNTREAGĂ TELEGRAFICE ŞI TELEFONICE DIRECTORI STELXAR POPESCU REDACŢIA ŞI AfiHBEINSTIIAŢIA: Bucureşti, str. Brezoiaan No. 9-11 TELEFON: DIRECŢIA 313/72—364/64 ADMINISTRAŢIA 313/71 SECRETARIATUL DE REDACŢIE 356/43 REDACŢIA: CORESP. CU PROVINCIA 302/98—335/31 0 Mine mm 1 ~ ~~ •" F­ostul preşedinte al Elve­ţiei, d. Motta, în calitate de raportor în chestiunea mino­rităţilor la Societatea Naţiu­nilor, a formulat câteva lu­cruri demne de relevat. S’a vorbit, s’a scris, s’a insinuat şi s’a agitat atât de mult pe această temă, încât se cuvine să nu se treacă uşor peste constatările şi preconizările limpezi, obiective şi înţelepte ale unei personalităţi cu re­lief deosebit prin situaţiunea şi reputaţiunea sa. D. Motta n’a putut să omi­tă trei lucruri definitiv stabi­lite : 1) Tratatele minorităţilor n’au fost impuse statelor în care funcţionează. Dealtfel, i­­deea de impunere nu putea să se împace cu ideea de victo­rie. Ele le-au primit benevol, ca dovadă a unor intenţiuni diarmietralmente opuse tiranii­lor exercitate de Statele agre­sive şi învinse faţă de fostele lor minorităţi. 2) Pe când minorităţile ac­tuale reprezintă în adevăr o parte mică din ţările unde se găsesc şi nu sunt mai nicăeri compacte, înainte de război unele minorităţi erau adevă­rate majorităţi, astfel încât suveranitatea existentă pe­ a­­tunci era un abuz şi o ficţiu­ne. Cazul Ungariei. 3) Chiar de s’ar crede înte­meiate insinuările cronice din rândurile minoritarilor, aceş­tia recunosc ei înşişi că regi­murile de care se plâng nu su­feră comparaţie cu cele de al­tă dată, fiind cu mult mai a­­vantajoase decât stările asi­gurate de Statele provocatoa­re şi învinse minorităţilor de pe vremuri; 4) Există minorităţi şi în unele State care n’au tratate în această chestiune, şi prin urmare a face deosebire între unele şi altele este a treia dis­­tincţiuni nefireşti acolo unde trebue să fie o concepţiune unitară. La lumina acestor elemen­te definitiv câştigate cauzei şi esite mai mult dintre rân­durile de­cât din rândurile raportului său, fostul preşe­dinte al Elveţiei îşi rezumă reţeta pentru armonia cetăţe­nilor de alte origini cu cetă­ţenii Statelor suverane în cu­­v­inte puţine dar cuprinzătoa­re, într’o formulă pe care ni­meni n’o poate discuta: cola­borare de încredere între ui­nii şi alţii; majorităţile tre­­bue să fie drepte şi generoa­se, minorităţile tre­bue să fie reale. D. Motta s’a felicitat de fap­tul că reprezentanţii tuturor statelor s’au arătat anticipat convinşi de temeinicia aces­tor postulate. Din nefericire, în acel­aş timp, anumite mi­­norităţi, sub sugestii primite de la anumite State, în numele cărora se vorbise frumos şi calm la Societatea Naţiunilor, îşi continuau manevrele ne­reale pe fronturile iredentis­mului, deşi beneficiau şi de drepturi şi de generozitate. In ziua cân­d vor începe să se pună de acord faptele cu vor­bele, când declaraţiile dela conferinţe vor găsi ecou în funcţionarea minorităţilor, când State care n’au semnat tratatul special vor aplica mi­noritarilor regimul recoman­dat de ele Statelor contractan­te, când adică realitatea va trece din domeniul teoriilor în acela al aplicaţiunilor, ar­monia dorită de marele sfat­­de la Geneva — şi cine n’o do­reşte! — va călca solid spre realizare. Dar pentru aceasta e nevoe în prealabil să dispară de pe primul plan ghimpii ce stau în drumul păcilor interne, a­­meninţând şi pe cea externă, revizioniştii melodramatici de esenţa Treviranus, şi recidi­vişt­ii profeţi siniştri de speţa Apponyi, în aparenţă apostoli iluminaţi ai minorităţilor, în realitate duşmani inconştienţi ai acestora, priiin agitaţiile ne­sfârşite ce inspiră şi întreţin, dăunătoare în primul rând a­­celora cari le fac. m -Bi­ încă un directorat in Ardeal? — In loc să se grăbească desfiinţarea regiunilor administra­tive, se anunţă înfiinţarea unui nou directorat ministerial, la Oradea — Zilele trecute, cu prilejul unei călătorii de plăcere prin jud. Bi­hor, d. Gh. Crişan, subsecretar de stat la comunicaţii, a găsit cu cale să anunţe, spre uimirea tu­turor celor de faţă, apropiata în­fiinţare a unui nou directorat mi­nisterial în Ardeal, cu sediul la Oradea. O asemenea făgăduială n’a putut să răsară decât dintr’o îndoită eroare. Experienţa făcută cu actuala reformă administrativă a dove­dit până la evidenţă inutilitatea aşa numitelor directorate minis­teriale, care au împărţit România întregită în şapte regiuni, au re­înviat amintirea graniţelor de ieri, au necesitat, pe de­asupra, un spor simţitor de cheltuieli, dar nu au adus nici un soi de în­lesniri pe seama populaţiei local­nice. Pentru a justifica o legiferare în directă contrazicere cu prin­cipiile Constituţiei noastre, care proclamă caracterul unitar al ţării, guvernul de astăzi a invo­cat binefacerile practice ale des­centralizării. In realitate, după cum au putut să se convingă în scurtă vreme toţi, nu s’a descen­tralizat nimic. Directoratele mi­nisteriale, centralizând, de fapt unele servicii, care erau mai îna­inte răspândite în diferite punc­te ale ţării, n’au r­euşit să fie alt­ceva decât nişte foarte costisitoa­re birouri de înregistrare, fără atribuţii bine precizate, în orice caz fără iniţiativă, şi fără drept de a dispune, sortite dintru în­ceput să reprezinte încă o etapă în drumul unui act oficial sau al unei petiţii particulare, din­­tr’un colţ de provincie spre Ca­pitală. Acest rezultat lamentabil a fost constatat chiar de aceia, cari au fost însărcinaţi să aplice reforma la faţa locului. In toate conferin­ţele, mai mult sau mai puţin in­time, ale directorilor ministeriali, s’a ajuns la aceeaş constatare, că actuala lege administrativă, pen­tru a se pune de acord cu nevoile reale ale ţării, va trebui să su­fere numeroase modificări esen­ţiale. S’a dat chiar de veste, că în curând se va numi o comisiu­­ne specială, care să examineze schimbările necesare şi să dea la iveală, în definitiv, o lege nouă. Nimeni nu se mai îndoi, că opera de rectificare a greşelilor săvârşite — şi mărturisite, — va începe cu desfiinţarea,—fără mul­tă zăbavă şi fără multe regrete,— a directoratelor ministeriale. Ar fi fost foarte firesc să se renunţe mai întâi la inovaţia, care a pro­dus mai grave­e încurcături sta­tului şi mai puţine foloase publi­cului, nemulţumind, la urma ur­mei, pe toată lumea. Când colo, iată, că unul din membrii guvernului, dela înălţi­mea stranonim­ului său ministe­rial, ne dă a înţelege, nu numai că directoratele ministeriale vor trăi şi mai departe, dar s’ar putea să ne pomenim, nu peste mult timp, cu încă un directorat, al optulea, la Oradea ! Ceea ce însemnează, că ,ideia organizării unitare a României­ întregite nu şi-a luat încă revanşa, ci dimpo­trivă, n’ar fi deloc exclus să i se mai dea o lovitură, născocin­­du-se, tocmai la graniţa ţării, încă o regiune administrativă, a opta, în Bihor, unde s’ar zice că nu există destule tendinţe centri­fugale,­­ au nevoe să fie încu­rajate. Mai este, însă, o gravă eroare, pe care o săvârşesc oamenii po­litici ai zilei, atunci când făgă­duiesc cu emfază înfiinţarea nou­lui directorat ministerial din nor­dul Ardealului. Ei îşi inchipuesc desigur, că lansând această pro­misiune măgulesc amorul pro­priu al băştinaşilor, sau le pun în vedere anumite avantaje de mult râvnite. Par’că Bihorului atât îi lipseşte, ca să se simtă mândru şi fericit , un director ministerial la Oradea, cu jan­darm in mare ţinută la poartă, cu birouri luxos mobilate, cu un maldăr de hârtii, care şi-aşa nu se rezolvă decât la Bucureşti... Lucrurile stau tocmai dimpo­trivă. Nimeni nu revendică în­fiinţarea noului directorat de la Oradea. Cetăţenii din Bihor au avut ocazia să constate, cât de puţină ispravă au făcut pe la di­rectoratul ministerial de la Cluj. Intru cât pot fi mai mulţumiţi dacă vor avea o asemenea insti­tuţie inutilă la ei acasă ? Iată, deci, un mijloc rău ales pentru captarea simpatiilor popu­lare. Descentralizarea administra­tivă, aşa cum a fost realizată de guvernul actual, nu mai stârne­şte însufleţire nicăeri, căci rezul­tatele ei s’au arătat jalnice pre­tutindeni. In, schimb, desorgani­­zarea pe care a provocat-o în funcţionarea tuturor serviciilor publice va trebui grabnic repa­rată. 8 Alex. Hodoş Cum se gospodăreşte la c. f. r. Direcţiunea c.f.r. a închiriat peste 100 locomotive din Po­lonia care sunt plătite cu 2.500 lei pe zi. Locomotivele noastre stau însă prin staţii fără a fi între­buinţate. Aşa, începând de la Cernăuţi şi până la Paşcani, vezi numai locomotive. La depoul Aron-Pumnul stau rece maşinile: 50.033, 50.044, 50.019, 50.090 plus în alte staţii, mai ales în Paşcani. Dar cei de la c.f.r. par a nu şti acest lucru şi se grăbesc să închirieze locomotive de la vecini. D. Vidrighin merită să fie călduros felicitat pentru ase­menea gospodărie. Şi să ne mai mirăm că avem deficite enorme la c.f.r.! m dime BWbm _______o —. Doi concurenţi motosiclişti grav răniţi. — Un accident de automobil — 'KW* Oui, 28 Septembrie^ Am comunicat, telegrafic, că Sâmbătă după amiază la an­­trenam­entul de cursă pe dealul Feleacului s’a întâmplat un ac­cident de motocicletă, în urma căruia au fost grav răniţi mo­­tociclistul Toma Ianucovici şi sergentul de stradă Petlanţ. Motociclistul Ianucovici se găseşte în îngrijirea clinicei chirurgicale. Starea lui e mai gravă de cum se credea la în­ec, lut. După informaţile de la cli­nică, Iancovici are baza cra­niului fracturată, contuziunii utiple pe faţă şi limba com­et amputată. Sunt temeri că nu va scăpa cu viaţă. Sergentul Petruţ, peste care a dat cu motocicleta Iancoviei, are fracturat antebraţul stâng şi mai multe contuziuni la cap. El e afară de orice percol. O MOTOCICLETA IUBEŞTE UN AUTOMOBIL Duminică dimineaţa, tot pe dealul Feleacului s’a petrecut un accident de natură tot atât de gravă. Motociclistul Carol Giannone din Timişoara făcea antrena­ment. La un moment dat,­ în timp ce înainta cu o viteză de 130 km. pe oră s’a întâlnit faţă în faţă cu automobilul „Pon­tiac“ al d-lui căp. Ignat. Motociclistul a încercat să-l o­­colească, dar neputând s’a izbit de maşină. Motocicleta a fost complet sfărâmată. Giannone a fost aruncat la mare distanță. A fost transportat în grabă la clinica chirurgicală cu Salva­rea. S’a constatat că are frac­tură deschisă la ambele ante­braţe, fractură dublu la coapsă, fractură deschisă la gamba pi­ciorului stâng şi fractura bazei craniului. Starea lui e atât de gravă, în­cât nu sunt speranţe să scape cu viaţă. ACCIDENT DE AUTOMOBIL Alt accident, tot pe dealul Fe­leacului, a suferit maşina, con­dusă de şoferul Ştefănescu, a d-lui căp. Miclescu, căreia ru­­pându-i-se bara direcţiei s’a iz­bit de un par dela marginea şo­selei. In stare pravă şoferul a fost transportat la spitalul mi­litar. ........ , BbS, r. Princepele Nicolae la antrenamentul de Sâmbătă după K, 1 amiază pe dealul Feleacului opera iii li pil Véé — Pact de prietenie greco-tarc Atena, 28. (Rador). — La ban­chetul oferit aseară în onoarea sa de partidul liberal, d. Venize­­los a ţinut un lung discurs în care a arătat opera îndeplinită în curs de doi ani de guvernul său subliniând faptul, că a redus impozitele cu 250 milioane, fără să tulbure echilibrul bugetar, graţie întrebuinţării unui exce­lent sistem de percepere a impo­zitelor. Ameliorarea condiţiilor sanita­re, datorită în primul rând comi­­siunii de igienă trimise de Socie­tatea Naţiunilor ş­i al cărei pro­gram s’a pus în aplicare, este de asemenea una din marile opere săvârşite de guvernul actual. Re­presiunea brigandajului, con­struirea a 2.500 de şcoli noui prin creearea de credite bugetare şi printr'un împrumut special, con­struirea de drumuri şi de lucrări de canalizare în Macedonia, lu­crări ce se vor termina în 1935, legile muncitoreşti şi de asigura­re socială, construirea a 84.608 clădiri noui pentru refugiaţi, îm­bunătăţirea culturii tutunului şi a grâului, creiarea Băncii Agri­cole şi a învăţământului agricol, sunt tot atâtea realizări ale gu­vernului d-lui V­enizelos. Condiţiile economice, a spus d. Venizelos, s-au ameliorat în aşa grad, încât Grecia poate tre­ce prin actuala criză economică mondială cu — relativ — foarte puţine pierderi. Grecia are indicele de viaţă mai bun decât 15 state din 1?, cuprinse în tabloul Societăţii Na­ţiunilor. Vorbind despre politica exter­nă, d. Venizelos a menţionat în­cheierea pădurilor cu Italia şi Iugoslavia şi reglementarea pro­blemelor economice creiate prin convenţia pentru schimbul de populaţie între Grecia şi Turcia. A anunţat apoi încheerea în cel mai scurt timp a unui pact de amiciţie între Grecia şi Tur­cia şi a convenţiilor respecti­ve, pact ce va trebui să inau­gureze o nouă perioadă istori­că în relaţiile dintre Grecia şi Turcia, în cursul căreia nu se vor servi numai interesele vi­tale ale celor două ţări, dar se va consolida pacea în orientul Europei. vy. ' i-r.'L ■ HÎÎM Umilii BBS® Ida Mii reapare in Risia Suprimarea el datează din secolul lul Petru cel Mare. — Ziarul „Daily Mail”, ediţia eu­ropeană, publică această ciudată depeşă sosită din Riga: „Bărbile şi mustăţile, pe cari Petru cel Mare izbutise să le su­prime, silind pe nobilii ruşi să le vadă, spre a fi mai prezentabili, au apărut din nou în Rusia. Nu­mărul bărbaţilor­ bărboşi se în­mulţeşte considerabil. Acest fapt „important“ este semnalat de revistele umoristice ruse, cari observă, şi pe drept cuvânt, că portul bărbii prezintă mai multe avantagii: inutilitatea cravatei, articol de lux, care nu se mai găseşte în magazinele moscovite ; pe de a­ltă parte, bar­ba lungă ascunde necurăţenia cămăşii şi ocroteşte pieptul în timpul gerurilor mari. In orice caz, bărbia rasă e un semn de burghezie”. Aceleaşi reviste satirice rea­mintesc cu această ocazie, o ciu­dată dispoziţie luată odinioară de ţarul Petru cel Mare , interzi­cerea desăvârşită a bărbaţilor roşcaţi de a deveni avocaţi sau judecători, sub motivul că nu erau destul de sinceri. (De alt­fel superstiţiile locale confirmau aceasta). Şi superstiţia aceasta este atât de adânc înrădăcinată şi astăzi încă în Rusia, încât e foarte rar ca un bărbat roşcat să-şi lase barbă. In realitate însă, cauza natura­lă a reapariţiei bărbilor şi mus­tăţilor, este dificultatea pe care o au locuitorii Rusiei sovietice de a-şi procura lame de ras şi săpun. Vama sovietică percepe drepturi exorbitante pentru la­mele de ras, aproximativ 5850 lei la monedă românească de du­zină. Pentru un brici se percepe, la vamă, o taxă de 3900 lei, iar pentru un kilogram de săpun de ras peste 22.750 lei. Acelaş­i lucru se petrece şi cu maşinile de tuns pentru care se plăteşte o taxă variând între 8125 și 12.025 lei. ------s=-xSâQx——-» Deficitul bugetului german MASURILE GUVERNULUI PEN­TRU ACOPERIREA DEFICI­TULUI Berlin, 28 (tel. part.). — Ca­binetul german s-a întrunit eri seară și azi după amiază, spre a decide asu­pra acoperirii defi­citului bugetar. Spre a putea realiza acest lucru, cabinetul a hotărît în prin­cipiu următoarele 1) Majorarea cotizaţiei pentru şomeri de la 4 şi jumătate la 6 la sută. Majorarea va fi supor­tată în părţi egale de lucrători şi patroni. 2) Impozitul special asupra salariilor de 2 şi jumătate la sută să fie dublat şi menţinut şi după luna Martie 1931. 3) Restul deficitului urmează să fie acoperit printr’un îm­­prumut. Raportul d-lui Motta in chestiunea minorităţilor •oxo. Soluţiunea problemei: O colaborare continuă şi plină de încredere intre majorităţi şi minorităţi — Geneva, 27 (Rador). — Iată textul raportului d-lui Motta, în chestiunea minorităţilor, şi care va fi supus Adunării Societăţii Naţiunilor. In urma rezoluţiei adoptată de Adunare, asupra propunerii de­legaţiei germane, comisiuuiea a 6-a a consacrati trei din şedin­ţele sale, chestiunii minorităţilor. La discuţiune a luat parte un mare număr de delegaţi. Ţin de la început să scot în relief distincţiunea limbajului în­trebuinţat de toţi oratorii spre a-şi manifesta opinia lor, şi să insist asupra faptului că discu­­ţiunea însăş, foarte delicată, s’a urmat pe un ton de curtoazie a­­micală. Discuţia a pus în evidenţă di­vergenţele de vederi puternic ac­centuate, fie asupra chestiunilor de principiu, fie asupra chestiu­nilor de procedură. Nu cred că ar fi util să expun aci, în amă­nunţime aceste divergenţe; ele rezultă cu toată claritatea dori­tă, din discursurile ce figurează în procesele verbale ale comisi­­unii. Una dintre aceste divergenţe se referă, la chestiunea de a se şti dacă Adunarea, şi în conse­cinţă comisiunea a 6-a, sunt com­petente să trateze despre garanţia pe care Societatea Naţiunilor şi-a asumat-o în favoarea minorită­ţilor, prin tratatele zise ale mi­norităţilor. Unii au susţinut, că Adunarea are competinţă prin calitatea sa de organ suprem al Societăţii Naţiunilor, alţii au remarc­at, că tratatele zise de mi­norităţi“ au aşezat chestiunea un chip exclusiv, în atribuţiunile consiliului. Toţi delegaţii au recunoscut totuşi că chestiunea minorităţi­lor ar putea să fie discutată de Adunare, pe baza articolului 3, aliniatul 3, din pactul Societăţii Naţiunilor. Fără să mă opresc prea mult asupra divergenţelor de opiniuni, aş voi să încerc să scot din dis­cuţiile ce au avut loc câteva i­­dei generale, asupra cărora mi s’a părut că acordul a fost rea­lizat. Toţi delegaţii au subliniat im­portanţa capitală a problemei minorităţilor. Toţi au recunos­cut că ea aparţine acelei ca­tegorii de probleme care sunt susceptibile să influenţeze pa­cea omenirii. Toţi au insistat asupra întinderii universale şi umane a problemei. Respectul datorit religiei, limbei, cultu­rii, este considerat de toate de­legaţiile ca un lucru sfânt..U­­nanimitatea asupra acestui punct constitue un fapt esenţial. Toţi oratorii, fără excepţie, s-au referit la procedura ins­tituită prin votul unanim al consiliului, în sesiunea de la Ma­drid, la 13 iunie 1929. Nu există un acord asupra punctului de a se şti dacă con­siliul are dreptul să modifice a­­ceastă procedură, fără consim­ţământul fiecăruia dintre Sta­tele, cari sunt legate prin tra­tatele, aşa zise de minorităţi. S’a remarcat, că această ches­tiune este poate mai mult teo­retică decât cu totul practică. Nimeni n'a susținut opinia că procedura dela Madrid trebue în prezent să fie modificată. In general, s'a recunoscut că tim-­­ pul ce s’a scurs dela adoptarea acestei proceduri, nu este de­stul de îndelungat ppntru a per­mite o judecată definitivă, ba­zată pe experienţă. Nimeni nu a contestat că procedura în vi­goare trebue să continue a fi aplicată de consiliu, într-un mod care caută să epuizeze toate po­sibilităţile pe care le cuprinde. Am avut ocaziunea, în cursul discuţiei, să semnalez faptul că misiunea de raportor al consi­liului pentru chestiunile relati­ve la minorităţi, a fost tot­deauna încredinţată reprezen­tanţilor ţărilor ne-europene, Brazilia, Columbia, şi acum Ja­ponia. Am fost unanim în a a­­duce omagiul preţioaselor ser­vicii pe care aceste ţări le-au a­dus şi le aduc, sub acest raport, cauzei bunei înţelegeri între­ popoarele europene. Teza care tinde la generaliza­rea sistemului de protecţie, întin­­zăndu-l la toate minorităţile, fără a distinge între cele cari sunt protejate prin tratate speciale şi celelalte, a format biectul aluziu­nilor insistente şi repetate. Nu am calitatea să-mi dau un aviz ca ra­portor, deoarece părerile şi senti­mentele­­ membrilor comisiunii sunt, asupra acestui punct, mani­fest divergenţe. Este totuş posibil, să se facă în această privinţă o constatare, care, se pare, reali­zează unanimitatea, existenţa tratatelor de minorităţi şi faptul ca Societatea Naţiunilor trebuie, să vegheze şi neglijază la aplicarea lor şi contribuie la formarea unui spirit nou. Acest spirit atinge, printr-un fel de iradiere, tot aşa de bine Sta­tele care şi-au luat­ angajamente convenţionale, cât şi pe celelalte. Toţi oratorii, chiar cei cu ten­dinţe diferite, şi-au exprimat, pă­rerea, că soluţiunea problemei minorităţilor trebuie să fie cău­tată într-o colaborare continuă şi plină de încredere între majo­rităţi şi minorităţi în interiorul fiecărui stat. Este locul să se ia notă, cu cea mai mare satisfacţie, de declaraţiunile prezentate în această chestiune, de mai multe personalităţi eminente şi în mod special autorizate. Dacă n’ar fi decât acest rezultat, discuţia co­misiunii a 6-a ar fi de pe acum, cu acest titlu numai, considerată ca utilă şi binefăcătoare. Ideia colaborării între majorităţi şi minorităţi este marea ideie con­ducătoare. Majorităţile trebuiesc să fie juste şi generoase, minori­­tăţile trebuie să fie loiale. Gu­vernele trebuie să aibă grija con­stantă de a înlesni comprehensi­unea, încrederea şi colaborarea între majoritate şi minoritate. Discuţiile comisiunii a 6-a au purtat şi asupra scopurilor pe care tratatele aşa zise de minori­tăţi, au voit să le atingă. Nu ar fi prudent să se insiste prea mult acum asupra acestei părţi a ches­tiunii. Aceste scopuri sunt evident nu­meroase, dar este suficient aci să se remarce că unul dintre scopu­rile principale — şi nu poate să fie asupra acestei chestiuni di­­verginţe sensibile în păreri — a fost fără îndoială de a se înlătura dificultăţile pe care circumstan­ţele istorice şi consecinţele răz­boiului mondial le ridicase împo­triva posibilităţii unei activităţi comune între majorităţi şi mino­rităţi. Această activitate în comun rămâne pentru State una din con­­diţiunile prosperităţii lor şi pen­tru lumea întreagă una dintre condiţiunile unei păci durabile. Iată, în câteva trăsături în mod necesar sumare, ideile generale care sau desprins din discuţiile comisiunii a 6-a şi care merită de a fi reţinute ca fiind rezultatele cele mai importante ale discu­­ţiunii urmate. Am onoarea să propun ca a­­cest raport să fie transmis Adu­nării, ca ea să ia notă de el. — 0X0 ...— Mănăstirea „Pasărea" jud. Ufov. FILME Delavrancea şi-a intitulat pa vremuri o colecţie de nuvele : „Intre vis şi viaţă’’. Amintirea aceasta mă isbi puternic. In definitiv, visez sau văd . Să fie posibil ? N’am cheltuit mai nimic, n’am făcut decât o sută şi ceva de kilometri, n’am operat cu valuta, n’am trecut munţi, nam­ vizat paşaport, n’am avut mi­ros de trabuc, n’am întâlnit do­­­niţe cu fireturi pe capete tunse No­ zero, n'am auzit „ighen“ şi „méhet“, nu mi-a zis nimeni „herr doktor” — și cu toate as­tea iată-mă în Germania ! Lângă primărie, lângă tribu,­nai, în plin centru, pe fronto­nul judecătoriei, stă scris cu slove albastre pe zidul văruit: MELDE AMT Aşa­dar, aci se dau infor­maţii. E sigur că suntem în Germa­nia. Dar câteva figuri de ţărani neaoşi îmi sdruncină convin­gerea. O idee — îngrozitoare idee: n’om fi într’un teritoriu ocu­pat 17 0 cucoană trece la piaţă şi o întreb în nemţeşte. Dă din u­­meri, nu înţelege limba. Dar croitorul din uşa prăvă­liei a priceput, şi, om cu educa­ţie, vine lângă mine. — Wo sind wir — El îmi răspunde : — La Piteşti — Cum se poate ! ? — Dacă nu mă credeţi, între­baţi şi pe dumnealui. Era sergentul. Uniforma şi graiul mă convinseră. — Atunci, ce-i aia­? Oamenii se uitară la „Melde Amt , se uitară unul la altul, se uitară la mine, și deteră din cap fără convingere. Astăzi, chipurile, s’a trecut cu bidineaua peste slovele albastre de pe judecătoria din România- Mare. Ce generoasă candoare,­­ce doză de patriotism și ce conşti­­inţă a prestigiului naţional, ca să a rămas acolo 12 ani !... Doţi Joşi.

Next