Universul, ianuarie 1931 (Anul 49, nr. 1-328)

1931-01-14 / nr. 11

Vorbe şi fapte Protestelorunifamime în contra suprimării unui număr prea mare de şcoli, autorii loviturei date culturei naţionale opun un singur argument: nevoia imperioasă de reduceri trebuia să se restrângă şi asupra învăţământului; dar dacă s’au desfiinţat şcoli, nu s’a făcut de cât să se înfrâneze proletariatul intelectual şi să se îndrumeze tineretul în direcţiuni mai folositoare pentru el şi pentru ţară. Ministrul Mihalache, exponentul culminant al culturei de la cârmă, a insistat în această privinţă cu prilejul unei inaugurări la Câmpulung: „In programul nostru şcolar ne-am călăuzit de două idei: de a suprima şcoalele create fără rost din criterii politice şi a înfiinţa şcoale cu creier practic“. Lăsăm la o parte strania situaţie de a vedea orientarea învăţământului de Stat eşind din savanta pregătire a învăţătorului de la Topoloveni, ţara noastră a trecut şi prin alte nenorociri şi totuşi a triumfat în cele din urmă. Nu ne oprim la inexactitatea că şcoa- lele desfiinţate erau produsele combinaţiilor politice, când serviciile aduse de ele sunt cunoscute şi când suprimarea lor este deplânsă de atâţia părinţi şi copii, nu de oameni politici; în borangicul cămăşii din care-şi face unicul merit ministrul de interne nu intră nici un fir de realitate. Dar nu putem să nu opunem faptele concrete,desmiinţiri fără replică, vorbelor late ministeriale. Ocupându-se de desfiinţarea unei şcoli comerciale, un distins profesor de sicrie: „Şcoala noastră era cu caracter PRACTIC, era situată înntr’o capitală de directorat, în Timişoara, al doilea centru comercial şi industrial al ţării după Bucureşti, şi nu era creiată fără rost, din criterii politice. Această contrazicere vizibilă între principiile urmărite de guvern în programul său şcolar şi desfiinţările de şcoli efectuate, este desigur demnă de luat în considerare cu toată vigoarea de către presa obiectivă“. Iată adevărata interpretare a operei de întunecime naţională, iată sentimentul public. O adâncă şi generală indignare faţă de îndrăstneala celor mai înnapoiate elemente conducătoare de a umple golurile provocate în buget de cea mai penibilă incurie, prin înnapoerea ţării din calea normală a progresului. tai tatalii regali Si Sofia, 11 (Bador). — Suveranii au dat azi la palatul regal, din mare dincli la care au luat parte toţi membrii guvernului, episcopul Sofiei, preşedinţii şi vice-preşedinţii Camerei şi Senatului, precum şi reprezentanţii autorităţilor civile şi militare. A urmat apoi o recepţie, prin care se reia tradiţia întreruptă timp de peste 12 ani. Printre invitaţi, cari au fost în număr de circa 600, s-a remarcat prezenţa tuturor foştilor miniştrii, fără deosebire de partide, a numeroşi generali în retragere, a ofiţerilor superiori din garnizoană, cum şi a reprezentanţilor administraţiei superioare a Statului, a reprezentanţilor lumii financiare şi intelectuale. Recepţia a avut loc în saloanele palatului regal, într'o simplicitate impresionantă, fără rigiditatea protocolară, cu adevărat caracter democratic, aşa cum dealtfel ţine să se comporte casa regală. Graţie acestei recepţii, Suveranii, şi în special tânăra Regină, au putut lua contact direct cu notabilităţile Capitalei, şi reprezentanţii tutelor claselor sociale. Perechea regală, asistată de principele Cyril şi principesa Eudoxia au ştiut să încânte pe invitaţi, prin bunele graţii şi desăvârşita ospitalitate acordată. In cursul mai multor ore, regele şi regina, au făcut cercuri separate, arătând deosebit interes chestiunilor din domeniul economic şi al asistenţei publice. i Inaiti Italiene Roma, 11 (Rador).— D. Balbo, ministrul aeronauticii telegrafiază că hidroavionul pilotat de Baisiocchi, care amerizase forțat la plecarea din Bolama, a sosit eri la Fernando Novonna, fiind remorcat de un vapor. Marea fiind agitată, nu s-a putut proceda la demontarea radiatorului acestui hidroavion, care a continuat din această cauză să fie remorcat spre Natal. In noaptea trecută, în apropierea farului de pe coasta Braziliei, pe o ploaie torenţială, unul din flotoarele hidroavionului s-a lovit de un vapor şi a suferit grave avarii. Graţie spiritului de sacrificiu al echipagiului, s‘a putut proceda imediat la demontarea aparatului, ridicându-se motoarele, aripile mari, instrumentele şi sacul poştal. Flotoarele s‘au scufundat apoi. Escadrila rămâne prin urmare compusă din 11 hidroavioane. Experienţa raidului se îmbogăţeşte prin recordul important, al remorcării unui hidroavion în plin Ocean, pe o distanţă de peste 1400 kilometri. Port Natal, 11 (Rador). — Escadrila de hidroavioane italiene, compusă din 11 aparate, sub comanda d-lui Balbo, a plecat azi dimineaţă, la orele 8 şi 50 din Port Natal spre Bahia. SOSIREA LA BAHIA Roma, 12 (Rador). — După 6 ore şi 10 de minute de sbor, escadrila de hidroavioane italiene de sub conducerea generalului Balbo, plecată din Port Natal, a sosit cu bine la Bahia. Cele 11 hidroavioane au amerizat în formaţie. D. ministru Balbo şi membrii echipajului au fost primiţi de toate autorităţile din Bahia. Prefectul a salutat cu căldură în numele oraşului, pe caragioşii aviatori. D. Balbo şi ofiţerii italieni întovărăşiţi de reprezentanţii autorităţilor şi escortaţi de câteva detaşamente de cavalerie au parcurs în automobile oraşul în mijlocul aclamaţiilor entuziaste ale mulţimii. Presa şi viaţa privată In cursul săptămânei trecute, opinia publică a fost preocupată de polemicele ivite în presă, cu ocazia confiscării ziarului ORDINEA. Libertatea presei — această cucerire pe care marea revoluţie franceză a făcut-o dar omenirea sleită de atotputernicia oficialităţei — este de multă vreme, la anumite momente, obiect de discuţie şi in ţara noastră. Marele C. A. Rosetti, — părintele presei româneşti, omul care trăise regimul suprimărei oricărei libertăţi de gândire şi văzuse efectele dezastruoase ale abuzului neînfierat pe nici-o cale, — a făcut tot ce a putut la timpul său, ca să dea presei, ca leac contra abuzurilor, o libertate aproape nemărginită. El uitase, în disperarea cu care urmărea vindecarea mai din vreme a relelor de tot felul ce bântuiau țara, că o libertate fără frâu înseamnă, după cum zicea HEINERICH HEINE, desfrâu. Nu se poate tăgădui, că libertatea presei, aşa cum a fost organizată la noi, faţă de lipsa de răspundere efectivă a oamenilor politici, a făcut mult bine, dar nu este mai puţin adevărat că, date fiind moravurile noastre şi patimile politice la un popor care abia eşea dintr‘o lungă sclavie, ea a produs şi o mare desorientare sufletească faţă de problemele nenumărate ce se puneau unui stat nou format. Câtă vreme presa era numai dependentă de partide politice, ea oglindea pe oamenii lor, cu pasiunile, calităţile şi defectele lor. Pe măsură ce cititul s-a desvoltat, presa a început să se emancipeze, şi a dat naştere curentelor de idei, care reflectând structura sufletească a conducătorilor presei, a format opinia publică destul de restrânsă pe care o avem astăzi. Această opinie publică şi-a dat seama că nu întotdeauna este condusă pe drumul adevăratelor interese compatibile cu destinele statului român şi a început din când în când să protesteze contra prea marei libertăţi a presei, aşa cum o avem statornicită prin legile care mai mult sau mai puţin o garantează. Iar abuzivii au cerut pur şi simplu, restrângerea ei. Presa nu mai este astăzi, aşa cum se spunea odinioară, a patra putere în stat. Ea formează opinia publică şi se poate spune cu drept cuvânt, că este cea dintâi putere în stat. Şi cum puterile în stat, pentru ca să-şi poată desăvârşi menirea lor, trebuesc organizate, şi libertatea presei, trebueşte şi ea numai organizată, iar nici de cum suprimată, aşa cum voesc să facă unii atunci când nu le convine activitatea ei, nu din punct de vedere principial, ci subiectiv, fiindcă le arată greşelile şi le denunţă abuzurile. Câtă vreme partidul azi la guvern era în opoziţie, striga pe toate tonurile în apărarea libertăţei fără limită a presei. De îndată ce s-a instalat la guvern, renegându-şi tot trecutul, a exercitat şi exercită asupra presei care nu este în solda sa, prigoana cea mai neînchipuită. Confiscarea şi suprimarea ziarelor cari nu-i cântă în strună, formează pâinea lui de toate zilele. Pretextul cel din urmă a fost arătat în comunicatul imprimat în Adevărul de ori, că presa părăsind câmpul activităţei publice, s-ar amesteca în viaţa privată a oamenilor. Profesioniştii calomniei se plâng de calomnie. Dar cine mai mult decât ei au practicat-o? Nu şi-a făcut anumita presă o raţiune a existenţei sale din calomnierea tuturor acelora, cari au făurit România de azi şi au apărat ordinea în ţara aceasta? Şi când s-a găsit unul care să le răspundă cu aceeaş monedă, cer să fie spânzurat. Dar sunt la largul meu să privesc problema şi sub această latură, fiindcă puţini ca mine au fost atacaţi în viaţa lor privată, cum am fost atacat eu, care din ceasul când am început să iau parte la viaţa publică, am pus la dispoziţia adversarilor ■ ............. O X o ■ toată viaţa mea publică şi privata apure a fi disecată pe toate feţele. Nu am nimic de reproşat conştiinţei mele în nici un moment al vieţei mele publice, sau private şi socotesc că nici un adversar de bună credinţă nu-mi poate face nici un reproş, afară numai dacă nu se caută calomnia cu orice preţ şi în faţa căreia simţindu-mă dezarmat, cer şi eu ca toţi ceilalţi, nu numai restrângerea libertăţii presei, ci răspunderea ei efectivă, lucru foarte uşor de realizat. De aceea, exceptându-mă pe mine şi dând voie oricui să-mi scruteze chiar şi viaţa mea privată, sunt de părerea acelora cari cer ca presa să nu amestece în focul luptelor ei, viaţa privată a oamenilor. De cât, cer acelora cari urmăresc acest privilegiu, să-mi explice, pentru ce până astăzi şi atunci când erau în opoziţie, nu respectau acest privilegiu pentru alţii şi cum înţeleg ei, acest neamestec în viaţa privată ? Oare unui om politic sau părtaş la viaţa publică, sărac până ori şi care se pretinde capabil să-i fericească pe alţii, nu i se poate cere socoteală în presă, să-şi explice provenienţa imobilelor la care a devenit proprietar, sau cheltuelilor fastuoase pe care le face în ţară şi străinătate, sau mobilelor cu care îşi garniseşte casele, sau bijuteriilor, ori blănurilor cu cari îşi îmbracă membrii familiei numai de când este în serviciul statului? Oare când i se aduce la redacţie nota de plata camerei hotelului din cea mai luxoasă staţiune balneară din lume, locuită de o excelenţă pe când îşi căuta sănătatea, notă de care vorbeşte opinia publică, nu are drept ziaristul să întrebe pe cel sărac până ori, cu ce bani o plăteşte ? Asta înţeleg ei prin amestecul în viaţa privată? Dacă da, să o spue şi voiu trage consecinţele. Pentru calomnie, avem lege, ea se poate oricând aplica, cu oarecare întârziere, dar tot se poate aplica. La întârziere, este remediu și eu acest leac am cerut întotdeauna să se aplice. Nu este nevoie să se sugrume libertatea presei prin confiscare, sau prin complicarea unor dispoziţiuni nouă, care în nici un caz nu va descurca, ci mai mult va încurca legea de azi. Principiile calomniei sunt stabilite destul de clar în condica penală. Lipseşte doar sancţiunea unei judecăţi repezi, care să facă răspunderea efectivă. In noianul de legi, votate fără nici un discernământ, și pe care nimeni nu a avut nici timpul să Ie citească, s‘ar fi mai putut vota una, privind judecata promptă a calomniilor și s‘ar fi putut stăvili tot răul care decurge dintr‘o libertate fără frâu a presei. In loc să se recurgă lar sugrumarea presei pe căi nelegale, la călcarea unui drept consfinţit prin constituţie, la destrăbălarea ai cărei martori au fost zilele trecute cetăţenii Capitalei, când cu confiscarea „Ordinei“, de ce nu se ia calea cea bună, cea dreaptă, contra căreia nimeni nu ar avea nimic de zis ? Oare fug de judecata faptelor presupuse calomnioase, chiar cei cari reclamă şi vor printr’un abuz, să acopere altele ? Haide domnilor, isprăviţi comedia şi dacă nu vă este teamă de fapte, organizaţi în mod cinstit libertatea presei, răspunderea ei efectivă, dar nu suprimaţi un instrument care este pârghie puternică pentru ridicarea şi înflorirea acestui neam. Eu de-aş fi avut timp, o făceam, şi aş fi tăiat odată pentru totdeauna fără regret, cum s’a făcut în toate ţările civilizate, discuţia asupra libertăţii şi gâtuirii presei. 11 STELIAN POPESCU HIM IUII IM marea generalui mni s*a agravat Paris, 11 (Telegramă particulară). --- Starea generalului Berthelot s‘a agravat de Duminică dimineaţa. Generalul respiră greu iar numeroasele ventuze cari i s‘au pus pe piept şi pe umeri nu i-au produs nici o uşurare. Ilustrul bolnav a avut azi câteva accese de delir şi astă seară medicii au constatat câteva crize cardiace. Generalul suportă eroic boala sa fără să se plângă ci, din când în când, geme. Nu vorbeşte şi anturajul său evită ca să-i adreseze vreun cuvânt spre a nu-l obosi. Atât medicii cât şi personalul clinicii se arată foarte îngrijoraţi. Şeful serviciului mi-a spus că e un spectacol impresionant să vezi nenumăratele persoane cari vin zilnic să se intereseze de starea bolnavului. In acelaş timp multe persoane cer relaţiuni telefonice. Din toate părţile sosesc telegrame de simpatie cari dovedesc cât de mult este iubit generalul Berthelot atât în Franţa cât şi în ţările amice. Mareşalul Prezan care se află în prezent la Paris, vine zilnic la clinica unde se află bolnavul spre a se interesa de cursul boalei. Duminică dimineaţa la ora 7 mareşalul român s-a prezentat din nou la clinică spre a citi noul buletin redactat de medici. Intrucât buletinul nu era mulţumitor mareşalul Prezan a fost viu afectat. G. Valliany Val de frig in Franţa Paris, li (Rador). — In regiune de est a ţării, scăderea temperaturii s’a generalizat, in această regiune, s’a înregistrat temperatura de 10 grade sub zero. Micile bălţi şi râurile sunt acoperite de o pojghiţă de ghiaţă, groasă de 8—10 centimetri. Valul de frig se întinde şi asupra regiunii din sudul Franţei. La Nine.», s’a înregistrat 6 grade sub zero. CAZURI MORTALE LA PARIS 0 afacere de corupţie la Berlin Berlin, il (Rador). — Judecătorul de instrucţie a terminat cercetările în afacerea de corupţie Sklarek, care făcuse acum doi ani atâta vâlvă. Oraşul Berlin a fost păgubit în această afacere cu peste 15 milioane mărci. Dosarul cuprinde peste 1500 pagini. Judecătorul de instrucţie a stabilit vinovăţia celor trei fraţi Sklarek, a doi foşti consilieri comunali, a doi foşti consilieri comunali, a doi foşti primari de arondismente, a directorilor băncii comunale, etc. ------------------------------- Ancheta judiciară asupra organizaţiilor antisemite D-nii prim-procuror Codin Ştefănescu şi procuror Procop Dumitrescu, au continuat ori toată ziua cercetarea şi triarea materialului (scrisori, afişe, gazete, etc.), găsit la sediile societăţilor „Arhanghelul Mihail1’ şi „Garda de fer”, cu prilejul cercetărilor făcute de organele siguranţei. Până acum nu s’a descoperit totuşi nici o vină, care să justifice deschiderea acţiunei publice. Cercetările continuă. ------ exp — FILME Tânăr, inteligent şi muncitor, are pentru justiţie o pasiune egalată numai de aceea pe care o simte pentru unele justifiable: este destul să afară cineva de un magnetism mai viu, ca să tresară ca în faţa unei jurisprudenţe dată de secţiunile unite şi să facă toate sforţările s’o aprofundeze. Deunăzi, aprodul deschide uşa şi introduce o doamnă elegantă şi fermăcătoare, venită să insiste pentru autorizaţiunea cerută într’o afacere urgentă şi importantă. Judecătorul se ridică brusc, ca împins de un resort, strânge nodul cravatei, înfige unghiile lustruite în mapa de pe birou, şi cu o mare doză de sacâz în glas, ascultă întrebările mieroase şi dă răspunsuri în ritm de menuet. Convorbirea se lungeşte ; învăluirile sale de flanc se accentuiază ; petiţionara umblă să se retragă în tranşee, cu destulă practică pentru a nu compromite soluția urmărită, până când judecătorul recurge la un dilatoriu : ,— De ce nu mi-aţi permite să v’aduc rezultatul acasă ? — Oh ! Vai !... De ce să vă deranjati ! — Nu e nici un deranj, e o plăcere. — Și pe urmă... vedeți... n’ar avea nici un rost. — De ce nar avea ? O invitaţie la un ceai... de pildă mâine la 5 după masă... Ochii şi gura tinerei elegante fac câteva piruete, cu final afirmativ. A doua zi, la ora fixată, legănat de iluzii, strâns în jaghetă, îşi face intrarea la adresa din petiţie, unde frumoasa amfitrioană îl pofteşte cu o suavitate încurajatoare. Dar în clipa când el constată cu bucurie că sunt singuri, ea deschide uşa salonului, şi adresându-se unui grup de prietene şi prieteni, îl prezintă : — D. judecător... O nouă achiziţie pentru cercul nostru. Abea înnaintând, posomorit, el făcu talâmurile de vigoare, pupă duzina de mâini femenine, confundându-le în zpăceală cu unele masculine, zâmbi silit în toate părţile, se aşeză pe poşeta unei doamne, se arse cu ceaiul oferit, răspunse câte ceva la întrebările unora, şi nu ştiu cum să se forileze mai repede şi să sară câte două trepte, scrâşnind, tușind și trăgând de pulpanele jaghetei. La tribunal, chemă aprodul : — Dacă vine doamna de ieri, dă-i hârtia asta... Cererea e aprobată... Dar vizite nu mai primesc... Am lucruri mai importante de făcut... închide ușa ! Don Jose de Transilvania. Cine vrea să stăpânească principatele, trebue să cucerească, mai întâiu, Ardealul. Cel ce stăpâneşte Ardealul apasă atât de puternic şi de greu asupra principatelor , încât ele vor fi nevoite să-i cedeze. De aceea Moldova şi Muntenia nu pot să rămână decât provincii turceşti sau trebue să devină ale Austriei1’ (p. 239—40). In ceea ce priveşte însă simţimintele românilor din Ardeal, acelaş informator ne spune următoarele : „Cu greu se poate dovedi cât de adânc a pătruns şi la românii din Transilvania dispoziţia duşmănoasă manifestată de locuitorii principatelor dunărene faţă de Austria. Fruntaşii poporului urmăresc, de bună seamă, cu ochii plini de veghe mersul evenimentelor de dincolo. Uuirea ambelor principate va reînvia în curând ideea imperiului dacoromân” (p. 244—5). De fapt, îndată ce s’a îndeplinit unirea, poliţia austriacă a observat o mişcare neobişnuită în toate regiunile locuite de români. S'au luat măsuri pentru a preîntâmpina orice eventualitate şi Palatul administrativ din Galați, amenințat să se dărâme. Corttionare în pag. 2 a Ministbii si uşile daco-române ale Ardelenilor de prof. SILVIU DRAGOMIR In toiul frământărilor politice, care preocupă aproape exclusiv lumea noastră, s’a trecut peste apariţia unei cărţi de mare interes pentru trecutul românilor ardeleni, fără să fie menţionată nici măcar de presa română de dincoace de munţi. Documentele inedite privitoare la istoria Transilvaniei între 1848—1859, tipărite de df. prof. MihailPopescu în seria de publicaţiuni istorice ale aşezământului cultural Ion C. Brătianu, ar fi meritat, desigur, să atragă atenţiunea deosebită a cărturarilor ardeleni. Ele îmbrăţişează o epocă, în care, pentru întâia dată, supremulideal politic al românismului a prins forme clare în mintea unei generaţii gata , de luptă şi de jertfă. In afară de aceasta, scoase din arhivele de stat ale ministerelor de interne şi justiţie de la Viena, ele ne oferă, prin caracterul lor intim, explicaţii revelatoare pentru o întreagă serie de fapte, în faţa cărora istoriografia noastră a stat până acuma ca şi cu ochii legaţi. In fine, d. prof. M. Popescu este într’adevăr salvatorul pentru posteritate al acestor acte, care au pierit în vara anului 1927 distruse de incendiul de la palatul de justiţie. De aceea datorăm recunoştinţă atât tânărului istoric pentru munca sa, cât şi aşezământului I. C. Brătianu pentru solicitudinea, ce o manifestă istoriei nouă a românilor din Ardeal. Din noianul de acte, ce ni se prezintă, o mare parte sunt rapoarte secrete ale autorităţilor din Ardeal către ministrul poliţiei de stat, atotputernicul baron Kempen, care deţinea în marile sale firele serviciului de spionagiu întinse peste toată Austria absolutiste. Fără de acest serviciu, foarte activ şi foarte minuţios informat despre orice mişcare din vasta împărăţie a Habsburgilor, nici că s’ar fi putut menţine aproape două decenii regimul absolutistic a lui Francisc Iosif. Fireşte că nici fruntaşii români de atunci şi acţiunea politică a românilor ardeleni nu a scăpat vigilenţei organelor austriace. Plini de încredere în făgăduinţele Curţii din Viena făcute în cursul sângeroasei revoluţii, conducătorii noştri au întrevăzut, totuş, în curând, perfidul joc al burgului vienez. Nemulţumirea lor creştea din an în an şi cei mai devotaţi aderenţi ai Curţii austriace deveneau, încetul cu încetul, cei mai înverşunaţi duşmani ai imperiului habsburgic. De aceea poliţia lui Kempen nu cruţă nici o cheltuială pentru a se documenta asupra atmosferei ce stăpânea pe românii ardeleni. Fruntaşii cei mai de seamă, Şaguna, Şuluţiu, Jancu, Axente erau urmăriţi, la fiecare pas, de spionii austriaci, cari îşi trimiteau regulat rapoartele lor către comandanţii gendarmeriei din Ardeal. In aceste rapoarte se denunţau fapte destul de precise, care vor fi determinat de sigur, guvernul austriac să devină bănuitor faţă de români şi să le refuze, cu atâta abstinenţă, acordarea şi celor mai neînsemnate reparaţiuni pe teren politic. Dar mai ales, când mişcarea pentru unirea principatelor române trezi şi dincoace de Carpaţi nădejdi proaspete, ochii de Argus ai poliţiei secrete începură să caute, cu zel îndoit, pentru a descoperi intenţiile ascunse ale românilor din Ardeal. Cât de preocupaţi au fost de a urmări mai ales ivirea şi desvoltarea ,,ideei daco-române", se vede limpede din colecţia de documente a d-lui M. Popescu. Dela 1857 încoace preocuparea de căpetenie a spionagiului austriac o formează tocmai tendinţele de întregire naţională şi preparativele unei noui revoluţii a românilor Paris, 11 (Ulstein). — Valul de frig, care s’a abătut subit asupra oraşului, a provocat mai multe cazuri mortale. Eri, au căzut două persoane din cauza gerului pe stradă. Un şofer, care staţiona cu maşina sa într’o stradă principală, a suferit o congestie. Toate 3 persoane a murit înainte de a fi transportate în spitale. In spitalele din Paris se afla numeroase persoane îmbolnăvite în urma gerului din ultimele zile, din Ardeal. Un raport anonim, ce s’a trimis ministerului, în Aprilie 1857, pune clar problema, ce ne muncea atunci : „Chestiunea unirii, care a provocat atâta agitaţiune în principatele dunărene şi care alimentează ideea viitorului imperiu daco-român, nu poate să nu aibe repercusiune şi asupra românilor de acelaş neam şi limbă şi în parte de aceeaş religiune din provinciile austriace limitrofe” (p. 185). Fireşte, unirea principatelor era prima etapă a biruinţelor în mersul spre terminul logic al evoluţiei noastre istorice. Conducătorii Austriei, oricât de mărginiţi să fi fost, întrevedeau totuşi de pe atunci faptul acesta şi de aceea au căutat până în ultimul moment să zădărnicească unirea. Un funcţionar cu numele Thiemann, care în aparenţă conducea administraţia circumscripţiei din Orăştie, de fapt insa era un adevărat şef al serviciului de spionagiu în tot Ardealul, îşi îngăduia să comunice ministrului său, în Martie 1858, următoarele opinii: „Principatele Moldovei şi Munteniei nu se pot menţine fără nordul Ardealului, rezumă în Maiu 1859 astfel rezultatul investigaţiilor sale : „Este mai presus de orice îndoială, că românii de peste Carpaţi nutresc intenţia de a revoluţiona populaţia românească din Ardeal. Sunt semne, că şi clerul românesc, în deosebi protopopii şi preoţii mai inteligenţi stau în legături secrete cu propaganda moldovenească. Ştirile cele mai aventuroase se răspândesc în popor, prezentând ca fapt iminent atacul Moldo- Vlahilor pentru a elibera pe fraţii lor din Transilvania”. Maiorul Semelkiovski, trimis la Abrud să facă cercetări, raportează: „După alegerea noului principe în Moldova şi Muntenia a început a se deştepta şi în această regiune simpatia pentru principele nou ales, prin preoţime şi prin Iancu, ale cărui părerei sunt bine cunoscute", iar în Viştea de jos, din ţara Oltului, a fost arestat în vara aceluiaş an caporalul de grăniceri George Spiridon, care îndemna pe oameni și îndeosebi O cuvântare profetică Ceea ce a spus I. P. S. Pattriarrh cu prilejul Anului nou. In faţa M. S. Regelui şi a înalţilor demnitari ai statului, ese din cadrul obişnuit all cuvântărilor protocolare de Amili nou. De data aceasta nu a fost o cuvântare propriu zisă, şi nici um apel, la generozitatea puterei ipoiliitisoa, ci un strigăt de alarmă, către toţi acei ce, fermecaţi de formulele epocii, comtribue — dim neştiinţă sau nepăsare — la înrăutăţirea siihiaţiei noastre economice şi sociale, împingând ţara spre prăpastie. „îmbogăţiri pripite, râvna multora după trai bun şi uşor, situaţii schimbate, necunoscute, datorii şi alte greutăţi mari şi mijloace reduse, etc., etc., au scos pe mulţi din făgaşul normal al unei vieţi logice şi modeste, mărind prin pretenţiile lor exagerate în contul statului, sarcinile lui, până să devie insuportabile“, spune cu o sângeroasă dreptate şeful bisericii ortodoxe române, stabilind astfel prima cauză a dezechilibrului nostru economic de azi şi izvorul nemulţumirilor sociale de mâine. Apoi, primejdia proletariatului intelectuali,întlesinnită de practica greşită a votului universali, care plasează pe toţi „neisprăviţii“ în posturi bugetare, precum şi acea llipisă de raţionalizare în afluenţa tineretului român, spre învăţământul secundar şi superior, iată alte două pricini şi an doilea izvor al frământărilor şi neînţelegerilor dintre noi, care acum abia mijesc, dar care mâine îşi vor produce toate funestele lor urmări. ,,Ne trebue — spune înaltul Ierarh — în ce priveşte pe bărbaţi, o selecţionare severă, care să reducă numărul la cel necesar, pentru a nu spori clasa de intelectuali şi funcţionari, iar fetele trebuesc îndrumate — cel puţin 80la suită — nu spre Universitate, ci spre gospodăria familiară, unde să-şi adune puterile pentru a da neamului generaţii de copii sănătoşi, iar nu a-şi istovi şi stârpi puterile şi delicatul lor sistem nervos şi a se pipernici în studii inutile pentru multe din ele, rămânând la urmă şi fără slujbă la stat şi fără sănătate în trup şi cu averea părinţilor sleită’’. Ce crude adevăruri !... Cape s a trimis o ploae de informatori în tot Ardealul. Rapoartele interesante, ce a primit baronul Kempen cu prilejul acesta ne desvălue mici amănunte caracteristice atât pentru atmosfera dintre români, cât şi pentru preocupările guvernului austriac. Aflăm spre pildă, că un membru român al sinodului bisericesc convocat de Şaguna la Sibiu în 9 Februarie 1859, a declarat în casa unui prieten sas, fiind de faţă şi un ungur : „că în scurt timp după o informaţie sigură, frontiera Moldovei şi a Munteniei se va extinde până la Deva în Transilvania, adecă şi Ardealul se va uni cu cele două principate subt un domn propriu’. Un preot cu nume nemţesc 1. Neisser, înşirând suferinţele, la care sunt osândiţi românii din Bihor exclamă, plin de îngrijorare : „Nu-i nici o minune, că îi auzi pretutindeni pe aceşti oameni vorbind cu atâta însufleţire despre un imperiu românesc, ca şi când totul ar fi sigur. Vechea aderenţă (faţă de Austria) a pierdut mult din putere’’. Maiorul Siebert, care supraveghea vremea lui Ieremia şi a desmădejidei dim preajma robiei babilonice... Cuviintelle Partimanhului cad ca o mustrare profetică peste leme a noastră de a cugeta profund şi a lucra înţelept. Am trăit in neştire ; am lăsat oarbele puteri aie instinctelor să se desvolte fără nici un amestec al fiinţei regulatoare; am mâncat, am băut şi ne-am înveselit ! iar acum, când duhuri misterioase străbat văzduhul de la răsărit la apus, răspândind prevestiri sinistre, simfltiti îngrijorări care ne înfioară pe toţi, silăibimid în noi puterea de împotrivire la rău. Fără îndoială, caeace a spus Patriarhul la o zi aşa de solemnă şi în prezenţa unor feţe atât de înalte, e ceva neobişnuit. A spus ceeaice nu s’a mai spus, dar care trebuia spus. Biserica, mai mult ca oricine, nu trebue să ascundă adevărul, oricât ar fi de dureros, iar uneltirea, vicleană, trebue vădită ori unde s’ar găsi. Când „minciuna stă cu regele la masă“, ţara se aprinde şi arde, cuprinzând în vâlvătaia focului, n nu numai miriştile uscate, ci toate strădaniile muncii omeneşti. Când însă glăsuiri autorizate se ridică pentru a arăta situaţia reală a stărilor unei societăţi, denunţând primejdia, când fără nici un interes — ba chiar în parte sub greutatea stinsurilor răutăcioase şi a aprecierilor nedrepte — capul hise■Ticiii spume ceeai ce ia sipuis, cine ar putea mărturisi în frica lui Dumnezeu şi în cea mai curată disciplină a minţii, că biserica noastră, m’a fost, de astădată, în sfânta şi marea ei misiune de protpoveduitoare a adevărului totdeauna viu şi tămăduitor? Este " opera ei "din curâud veacurilor, este înlăturarea banalului şi a minciunii protocolare, este începutul îndreptării stărilor noastre moraile, pentru care criza ecomomică şi financiară din ulltimul timp n’a fost decât o consecinţă firească. Acest început bun l-a făcut Patriarhul Mirom Cristea. împrejurarea trebue trecută în analele Biisericei ortodoxe, ca o dovadă ,a ,rolului şi rostului pe care îl are ea în stat şi pe pământ şi ca o pildă pentru cei ce întrr un fel sau altul — exercită marea şi sfânta chemare a conducere noroadelor.