Universul, mai 1931 (Anul 49, nr. 113-142)

1931-05-01 / nr. 113

Anul XLIX Nr. 113 Vineri 1 Mai 1930 UNIVERSUM. EA. — Vreau să-mi cumperi un automobil! EL. — Ei aș! Ce vrei să-l pierzi cum ai pierdut umbrela? ­aa. Să nai spunem ceva des­pre precocitatea şi îndrăznea­la copiilor fie azi. Prietenul meu Panică e în HLvorț cu soţia lui, din cauza, bine­înțeles, a nepotrivirii de caracter. Ei au un, băeţel de vreo 5­­ani pe care-l chiamă Bébé. Acumi o lună, când Fănică şedea încă împreună cu soţia lui, Bébé observase răceala și certurile dese dintre tatăl și mama lui. El simpatizează mai mult c­u tată-său care-1­­răsfață din cale-afară. Intr’o după amiază, când mă aflam și eu la Fănică, Bébé auzi soneria din față, se duse să vadă cine a sunat, apoi reîntorcându-se se adre­să lui tată-său: — Papa, vezi că a venit ne­­vastă-ta și m’a întrebat de­­­ine. SÂMBĂTĂ ' Tot Bébé, acum câteva zile,­­după ce părinții lui și-au se­parat domiciliul, fu întrebat foarte solemn de tată-său: —Ascultă, Bébé, eu mă des­part de mămica. Tu trebue să rămâi ori cu unul, ori cu al­tul. Cu cine vrei ? Cu mine sau cu mămica ?­­ — Știu şi eu cu cine ? Cred că o să rămân cu ăla care o să păstreze automobil — Păi automobilal o să-l gimdem­, Bébé. — Atunci, ştiu eu ? Mai lăsaţi-ma câteva zile să mă gândesc d­in DUMINICĂ ! Cum s’a împrim­ăvărat, doi studenţi, Mitu şi Titu, au ple­cat în excursie, nu departe de Bucureşti. Mitu, după recomandaţiile gazdei lui, şi-a luat paltonul, căptuşit cu blană. Celălalt a mers numai în haină. După câteva ore de mers, aproape de amiază, Mitu se încălzise grozav şi abia mai putea duce haina cea grea pe umeri. O idee îi veni deodată şi spuse prietenului Titu: — Ascultă, mă Titule, n’ai tu cumva să-mi împrumuţi 100 lei ? — Ba da, dar dă-imi ceva ca garanţie, ca să fiu sigur. — Da, îţi dau. Uite blana mea. Asta face vreo 8.000 lei, mă.­­ Titu luă haina şi dădu suta. Titu era fericit acum. Se simţea răcorit şi uşor ca un fulg. Celălalt îi ducea haina. Spre seară se răcori vre­mea. Proprietarul blanei spu­se: — Mitule, ştii ceva ? Dă-mi paltonul îndărăt şi na-ţi ba­nii că nu-mi mai trebue. LUNI Am împrumutat tratatul de „Educaţia voinţei a lui Coué, mai multor prieteni. De a­­proape un an, volumul, care e foarte interesant prin me­todele sale de educaţie a ca­racterului, a trecut din mână în mână. Printre altele, Coué spune în carte că, dacă vrei să fii sănătos, să spui în fie­care dimineaţă când te scoli, de 20 ori „sunt sănătos, sunt sănătos, sunt sănătos...“ şi tot aşa, o­ice ai dori să fii, e de­stul să repeţi zilnic ceea ce vrei să fii. Amicii meu Vasilică a ve­nit revoltat la mine : — Bine mă, ce e cu cartea aia pe care mi-ai dat-o ? De săptămâni în şir, repet în fie­care dimineaţă de 20 ori, aşa cum scrie autorul „sunt bogat, sunt bogat, sunt bogat...“ şi eu nu parvin să pun mâna nici măcar pe o sută de lei. MARŢI Iţic vinde albumuri de fo­tografii, pe străzi. Moise, prietenul lui, trece pe lângă el, pe Lipscani. — Ascultă, Moise, îi zice Iţic, nu-mi cumperi şi tu un album ? E eftin. Numai pa­truzeci de lei costă unul.­­— E scump, mă Iţic, dar să-ţi iau unul, să-ți meargă­­bine. Ițic se duse apoi la Mo­ise acasă, unde o găsi pe Rebeca, nevasta acestuia, singură, și-i spuse : — Cucoană Rebecă, m’am întâlnit cu Moise și n’avea bani la el, dar m’a trimis la d-ta să-mi cumperi un album din astea. Și Rebeca cumpără un al­bum. Când sosi Moise acasă și află de isprava prietenului, se supără foc şi trimise ser­vitoarea să-l aducă pe Iţic pentru chestia cu albumele. Servitoarea îl întâlni pe I­­ţic pe stradă şi-i spuse de ce e chemat la Moise. — Aha ! pentru album te-a trimis ? Ştiu, ştiu. Uite un album. Du-l la d-raul Iţic. Co­stă numai 40 lei. Şi servitoarea îl luă şi plăti. MIERCURI Un cunoscut chirurg, obo­sit de atâta muncă, veni a­­casă de la spital pe la orele 7 seara şi se trânti pe pat să se odihnească, dând ordin ser­vitoarei să nu primească pe nimeni, oricine ar veni. Dar, veni o doamnă, care făcu atâta gălăgie şi dădu a­­tât de mare bacşiş servitoa­rei, încât aceasta se duse la stăpânul său şi o anunţă. Chirurgul furios se răsti la servitoare : — Bine, Anico, nu ţi-am spus eu să nu primeşti pe nimeni ? — Da, ocnaşule, dar a ve­nit o cucoană care plânge şi spune s’o primiţi că băeţa­­şul dânsei a înghiţit un şoa­rece... — Du-te şi spune-i să-i dea copilului să înghită o pisica şi să mă lase în pace. JOI Mitică şi Jenică, funcţio­nari, concediaţi de guvernul trecut, actualmente şomeuri, au hotărît Duminică să mă­nânce la un restaurant pe Iz­vor şi apoi să se ducă la un bal la „Gib“, dat de „Socie­tatea pentru ocrotirea tineri­lor şomeuri“. Zis şi făcut. S’au îmbrăcat cu ce aveau mai bun şi s’au dus la restaurant. Mitică a­­vea vreo câteva sute de lei. Jenică n’avea nimic, aşa că Mitică făcea cinste. La plată însă, Mitică nu dădu nici un bacşiş chelne­rului care-i tcombănea în ur­mă. In schimb, după bal, când spre ziuă îşi luară pardesiu­­rile dela garderobă, Mitică dădu fetei de acolo 20 lei bacşiş. — Cei asta, Mitică?, în­trebă Jenică când ieşiră în stradă. La restaurant n’ai dat nimic şi aici dăduşi un pol bacşiş ? — Bine mă, dar tu nu vezi ce pardesiu bun mi-a dat în locul ăluia vechiu al meu ? NICKIR BOALA SUBITA Stăpânul, servitorului s­p­ioane, ai dus scrisoa­rea ? — Da, dar nu cred ca domnul acela s’o poată citi. — De ce ? — Pentru că e orb. — Cum, orb ? Când a orbit ? Ce vorbă e asta ? — Când am intrat în bi­roul lui, m’a întrebat de trei ori unde tai­e pălăria. Și eu aveam pălăria pe cap! PARTIDA BUNA Isac se întâlneşte cu Levy, care e cu sofia sa ; sunt căsătoriți de curând. După prezentări, Isac trage la o parte pe Levy și-l în­treabă încet : — Cum ai putut să iei o astfel de nevastă ? Cocoşa­tă, sasie, strâmbă ?... Iar Levy, calm : — O ! Pofi să vorbești tare , e şi surdă.# * Sofii Amalia şi Teofil Mierle­­scu au lăsat peste tot pe unde au trecut — şi au trecut prin foarte multe locuri—impresiile cele mai bune oameni aşezaţi, nebârfitori, camarazi, liniştiţi — n aveau nici un copil — politicoşi, defineau cu simplitate această sumă de ca­­lităţi atât de rar întâlnie în zi­lele acestea. Desigur că doamna Amalia ar fi putut fi preşedinta tuturor asociaţiilor de binefacere din cartierele pe unde locuiseră, iar domnul Teofil ar fi fost sigur de un loc de epitrop al bisericilor din aceleaş cartiere, dacă... Vedeţi, intervine acest dacă... Nici un om nu e complet. So­fii Mierlescu ar fi putut figura printre excepţiile acestei funeste reguli, dacă... ar mai fi avut o ca­litate, sau mai bine zis, dacă..., nar fi avut un mare, cusur : a­­varifia. Toate calităile lor dispăreau, şi toate sentimentele umane de care făceau veşnic profesie de credinţă par­că nici n’ar fi fost, de îndată ce era vorba să dea ceva. Ba mă înşel : dădeau şi ei ceva, şi încă cu mare generozi­tate. Dădeau sfaturi. Toată ziua, doamna Amalia între cucoane şi domnul Teofil între bărbaţi, dă­deau sfaturi. Prietenește, simfind par’că nenorocirea, celui sfătuit­, cu lacrimi în glas, spuneau : — Să te duci, dragă, la uzinele comunale, şi să vorbeşti cu direc­torul general.... Sau : — Draga mea, fă o petiţie la minister să-şi scutească copilul de taxă... Când însă vreunul din cei ce primeau cu abnegație sfaturile, risca : — Domnule Teofil, dar îmi trebue doi poli, ca să scap de be­leaua asta de citafie. Sau : — Doamnă Amalie, n’ai vrea să-mi dai pufuit zahăr să dau lap­te copilului ăsta bolnav ? Al unei sofii Mierlescu, se în­chideau ca nişte Arici şi ridicau din umeri: — Imposibil dragă! Pe noi să­răcia ne-a blestemat mai rău ca pe alţii; de multe ori n'avem nici noi lemne de pus la foc, sau mân­care pentru masă, şi totuş nu ce­rem nimănui, fiindcă avem ţinu­­ţă morală. Asta trebue s’o aibă orice om ! Şi se depărtau repede. „Ţinuta morală”, le-ar fi ierta­t-o tofi, soţilor Mierlescu, având în vedere că ea îi opria să ceară altora. Dar avarifia asta nedes­­minfită, nu putea fi er­tată. Atâta timp cât căsnicia acea­sta suferise şi ea de o oarecare mizerie, trăind din slujba dom­nului Teofil, lumea mai înțele­­gea sgârcenia. — Ei, ce să-i faci, au şi ei ne­cazurile şi sărăcia lor ! Dar când o moştenire neaştep­tată, care nu putuse trece secre­tă, îi făcuse pe cei doi soţi pose­sorii unei averi respectabile, ni­meni nu se mai putea opri să nu-i mustre d­in spate bine înţe­les. — Ei, să nu mori ? striga câte o vecină indignată. Cică n'au ce mânca, şi io, să am­ jumătate din banii lor, aş trăi cu toală fami­lia ca o artistă, şi m’aş duce pe la toate băile din Europa ! Sofii Mierlescu însă, nauze­au, sau se făceau că naud nimic din toate aceste­­vorbe : trăiau liniş­­tifi, în aceleaş haine, până când observau că nimeni din cartier nu le mai,primeau sfaturile, şi fofi­­i priveau chiorâş. Atunci îşi luau catrafusele şi se mutau în altă parte. Pe socoteala lor se scorniau fel de fel de vorbe, şi fel de fel de glume, care cu timpul nici nu se mai făceau pe ascuns. Astfel, odată, la biserică, preo­tul ţinuse o minunată predică, în care îndemnase pe credincioşi să dea obolul lor, pentru o familie sărmană din cartier. Cetăţenii, înflăcăraţi, dăduseră până la u­­nu,l, încât domnul Teofil se văzu silit să devite şi el în cutia de chetă doi lei. Cel care cheia se întorsese încă odată la el . — Am dat, mârîise supărat domnul Teofil. — Cred, dar eu n’am văzut, răspunse politicos, purtătorul cu- I — Și eu, spuse destul de tare alături de ei un tânăr din cartier, am văzut, dar tot nu cred ! Ceeace, mai ales li se reproșa sefilor Mierlescu, e că avarifia lor nu era măcar justificată de exis­­tența unui copil. De foarte multe ori auziseră ei această învinuire, exprimată de cucoanele din car­tier cam in acești termeni: — Și n’au măcar o scârbă de copil, acolo, să-i cadă pe cap a­­tîtea bogății. O să se îngroape cu bănetul. Să-l mănânce vier­mii. Ei totuş se socotiau fericiţi a­­proape de această lipsă de urmaş: ar mai­ fi fost o gură de hrănit, un trup de îmbrăcat. — Şi pe urmă vine şcoala, u­­niformă, cărţi, universitate şi bani de cheltuială! Nu, nu, Tit, mai bine fără asemenea pacoste! Şi b­­ani de la căsnicie trăiseră singuri şi liniştiţi, mângâindu-şi avutul. Şi iată, că tocmai acum, după 15 ani, când nimeni nu se mai aştepta, un moştenitor se anunţă. Surpriza celor doi a fost i­­mensă. Iar vestea s’a răspândit ca ful­gerul în tot cartierul — Mierleştii vor avea un copil! — Sgârcifii vor avea un plod care să le pape banii! — Dă Doamne să fie băiat, şi să se nască cu mână lungă ! Numai asemenea reflecţii şi urări se auziau peste tot. Iar cu­riozitatea începuse să aproapie din nou pe vecini, şi mai ales pe vecine, de fericita căsnicie. Soţii Mierlescu se resemnaseră şi aşteptau acum, sosirea copilu­lui , reducând cheltuelile mai mult. Preocuparea lor de căpetenie era acum ca naşterea şi toate celelalte care o însoţesc, să-i coste cât mai puţin , dacă se poate să nu-i coste nimic. Cu puţin timp înainte de feri­citul eveniment, o doamnă din a­­propiere a venit să facă o vizită doamnei Mierlescu. După schimbul felicitărilor şi al altor câteva banalităţi forţa­te, aşa zisa prietenă a intrebat-o pe viitoarea mamă : — Cum, draga mea, eşti gata să naşti, şi n’ai chemat încă un me­dic ? La care doamna Mierlescu a răspuns calmă : — Dragă, eu şi soţul meu am fost educaţi în Anglia, şi suntem de părere să lăsăm pe copii ca, din cea mai fragedă vârstă, să aibă personalitatea şi libertatea lor. ADAM­ ­E Chestie de educaţie A la Topârceanu Iancu şi Angelica cu proprietăreasa S’au certat şi d’aia vor să-i lase casa. Cică Angelica a spus la un pocher, Că Grivei nu ar fi veritabil cocker Şi de-atunci discuţii cu cuvinte grele (S’au rupt trei bastoane şi vre-o cinci umbrele) Ba a fost şi vorba despre educaţie, Despre Angelica, cum că 'n ocupaţie Ar fi fost se pare în flirt avansat Cu un neamţ din München, bubos şi roşcat S’a mai spus că Iancu şi cu Angelica Au dat cu piciorul, omorînd pisica Lui madam Georgescu, care şade ’n colţ (Una care cântă tangouri de Stolz) Şi că Iancu spune că e’n opoziţie, Dar e o minciună, fiindcă la poliţie El are o slujbă, e agent secret, (Ştie şi Lizica dela cabinet). Apoi Angelica n’are caracter, Răposatul tatsu na fost ofiţer... Nu ştie pianul şi nici franţuzeşte, Fumează vitruna, se sulimeneşte, Protos e la nouă ’n cinematograf, Nu spală orezul când face pilaf.. E per tu cu Tanti, o coristă brună, Care, asta’i lege ! nu-i o poamă bună. Face pe grozava, fiindcă a luat-o Iancu. Mare pricopseală ! el împuşcă francu Şi la miruială nu dă nici un leu, (Lasă c’o să-l bată bunul Dumnezeu !) Nu schimbă cravata, se poartă neras, Şi în văzul lumii se scobeşte’n nas; Are pieptul mare, parc’ar fi un taur Şi-are puşi în faţă, patru dinţi de aur. Seara bea trei şpriţuri pe nerăsuflate Şi-l lasă la plată pe văr’su Istrate... Cu care se are bine neapărat De când cu Lizica el l’a împăcat. Iancu avem o fire tristă şi sperjură. Mai mult, se pronunţă , pentru dictatură. La inteligenţă are des eclipsă. Şi la stânga o unghie lipsă. Multe aş mai spune, dac’aş vrea, maser. Dar nu ştiu să critic, nu-mi stă ’n caracter. Lasă-i să se mute, dacă vor să plece. Tot ei o să vie, ca să se îm­pece ! * Şi scăzând chiria proprietăreasa, Iancu și­ Angelica nu-i mai lasă casa. Cu guvernul nou nu e de glu­mit. La început scepticii au dat din cap şi au surâs. Acum li se dă la cap şi au un fel de rictus. Astfel acum două zile toate zia­rele din România publicau un fel de listă de supliciu, un po­melnic groasnic, întreprins după cercetările domnului ministru Vâlcovici la budgetul comunica­ţiilor. Şi anume domnul Vâlco­­vici arată cât datorează, din gre­­şală, unii foşti guvernanţi, sta­tului. De aceea, noi ancheta am în­­treprins-o şi mai departe. lată ce ne-a declarat un frun­taş naţional-ţărănist: „Cum să mai dăm înapoi ? Dar ce n’am dat destul în ulti­mul timp ? N’am dat înapoi cu popularitatea ? Dar cu numărul alegătorilor ? Dar cu simpatiile în masse ? Ce mai vreţi să mai dăm înapoi ? Ne spunea nouă şe­ful — săracul —: mă băieţi mai temperaţi-vă mă ! Aşi, noi, de unde, îi dădeam înainte ca în ţara lui Papu. Ei, acum cică tre­ime să dă înapoi ! Dar, ce, suntem nebuni ?! Vorba aia : „cui îi dai pe datorie, nu-ţi mai calcă în prăvălie“... * Domnul deputat Gr. Mt. ne-a declarat următoarele : „Eu, băiatule, sunt cu cugetul împăcat, uite, când or veni şi la mine le dau următoarea listă cu toate cheltuelile şi veniturile mele. Şi-mi întinse lista : Diurnă pe 65 zilei. 65.000 lei. Activitate depusă: 435 înjurături lei 28.000 5 somnuri lei 8.000 2 somnuri cu­­ capul pe pupitru lei 7.000 Când am spus odată : „Să trăiască“ lei 9.000 Spart capul unui opo-­­ zant lei 13.000 Votat 2145 legi în trei ore lei 10.000 Total . . . 65.000 încât vezi că eu sunt limpede ca apa de izvor. Ba încă țara îmi mai datorează mie : o piedi­că pusă unui opozant, o lege vo­tată pentru trei și aplauze fără număr distribuite de mine așa din pură gratitudine. Ei domnule, mult am făcut eu pentru țara asta ! Domnul Ion Mihalache ne-a spus că dumnealui tot ce-a câști­gat s'a dus cam pe următoarele ch­eltueli: 112 itari către plugari; 34 pereche de scrisori spălate *) câteva lucruri utile pentru riscul dumisale d­in Topoloveni. De altfel, ne declară fostul mi­nistru de agricultură, domenii, etc., eu pe toate sunt gata să le dau înapoi la cerere. Numai că vezi nashul nu mi-l dau că de ! mi-e naş ! Iţarii nu pot că n'am să mă urc în maşină fără iţari... Dar scrisorile dacă vreţi şi le dau înapoi, chiar duble, triple. Ei ? Ce-ai spune de 68 scrisori către plugari ? D. Severus Boc nu ne-a decla­rat decât următoarele vorbe su­blime : „Ştii bine că eu întotdeauna am fost pentru revizuire... Am fost revizionist !“. In timp ce d-nii Virgil Mad­­geanu şi Ion Lugoşanu ne-au pre­zentat listele budgetare puse pe o listă comună şi o reproducem împreună cu a statului . Iar d. Iuliu Maniu, ca de obi­cei s’a dat înapoi dela orice de­clarație. HARAP ALB­ Ă *) Greșală de tipar. Rog a se citi invers. BUCURIE LEGITIMA întors dintr-o călătorie de studii in străinătate, inginerul Stanislav Te­­mensky, caută imediat să vadă pe cel mai bun prie­ten al său, coleg de liceu, şi mai târziu de chefuri şi de sărăcie, cunoscutul sculptor Mihail Baltă. Mai multe zile de-a­­rândul nu l-a găsit acasă şi nici în oraş, la obiş­nuitele reuniuni artistice ţinute prin ateneuri sau bodegi. In sfârşit, după vre­o două săptămâni, a aflat­­ de la servitorul care-i des­chisese uşa, că prietenul e acasă. Intră neanunţat In a­­telier, unde-l găsi pe sculptor spărgând cu gro­zave lovituri de ciocan un bust de proporţie consi­derabilă . in acelaş timp constată cu surprindere că pe faţa sa e vizibilă o adevărată bucurie. ■— Dar de ce eşti aşa de vesel că-ţi spargi una din opere, dragul meu ? — întrebă destul de mi­rat inginerul. — Cred că am drepta­te, dragul meu Stanislav,­­ răspunse voios sculp­torul : e bustul soacrei mele care a decedat alal­­tăeri ! Bietul ginere! Pătimise atâtea dela soa­­cră-sa! Grav bolnavă, a fost internată într’un sanatoriu din Viena. Dă Dumnezeu şi moare. Direcţiunea sanatoriu­­­lui dă ginerului următoarea telegramă, la Iaşi. Pensionarul Iordan bătu gaze­­ta peste pagina treia, cu dosul palmei şi observă cu mare satis­facţie : — Aşa da!... înţeleg şi eu!... Bine că a dat Dumnezeu!... De acum înainte, o să ne putem şi noi compara cu ţările civilizate din Apus!... Soţia îl privi nedumerită: — Ce zici că s'a întâmplat? — S'a întâmplat o adevărată minune!... Guvernul s'a hotărît să aplice sancţiuni!... — Cum adică ? — Vor fi chemaţi la răspun­dere toţi necinstiţii care s'au îm­bogăţit sub guvernul ţărănist!... De acum, n'o să mai doarmă li­niştiţi milionarii cari au jefuit averea Statului!... Şi-au găsit, în sfârşit, naşul — In ce fel? 11 — Toţi cei cari au mâncat mi­— îmbălsămăm, ardem sa îngropăm ? La care ginerele răspund urgent : — îmbălsămaţi, ardeţi şi in­gropaţi. DELA IAŞI icoanele Statului, sunt Invitaţi să le restituie — Dacă le-au mâncat, de unde să le mai restituie ? — Treaba lor !,„ Cu sancţiu­­nile nu-i de glumit!... Iaca de asta, Aglaie, mulţumesc lui Dumnezeu că nu m'am­ lăsat a­­demenit să fac politică!... — Ar fi fost rău ? — Mai întrebi!... Politica e o nadă periculoasă pentru oamenii cinstiţi!... Cine ştie unde ajun­geam şi eu!... Cum eram băiat inteligent şi stăruitor, făceam şi eu milionul!.... FU sigură... — Doamne, ce bine era !.« ) — Nu vorbi aşa?... Mai bine mulţumeşte lui Dumnezeu ca n'am ajuns şi eu trecut pe listă.. .— Pe care listă?... — Pe lista celor cari trebue să dea îndărăt milioanele câştigate fără muncă... — Dece să le dea îndărăt ? Au ţi-am spus că guvernul aplică sancţiuni?... Deci tre­buia să restitui şi eu milioanele pe care le-aş fi agonisit!... — Bine, să aplice, cum zic­i.„ Dar nu înţeleg dece ar fi trebuit să restitui banii? — Eu să restitui? — Tu­­... N'ai spus singur că?^ — Să ne înţelegem, dragă!.« Mai întâi să admitem ipoteza că fi eu m'aş fi înfruptat din banii publici; ştii că oricare om a­­juns la o situaţie înaltă!... A­­fa că în acest caz aşi fi fost şi eu invitat să restitui banii?... Şi atunci iată-mă pus în dilema • Ori restitui banii, Costache, ori înfunzi puşcăria!... Ţiar fi vu­rut?... Spune!... Parcă trebuia numai­decât sa furi ? — Eu să fur !... Pardon !.. Nu mă cunoşti încă şi, slava Dom­­nului, am trăit o viaţă întreagă împreună! Milioane să­ mi fi tre­­cut prin mână şi nu m'aşi fi atins, pentru nimic în lume, de banul Statului­­.„ Dar ţi-am dat numai un exemplu ca să vezi şi tu cât de bine am făcut că n'am râvnit situaţiuni înalte­­... Dar s­ă admitem ipoteza că am pro­­cedat şi eu ca grangurii dela Casa autonomă, cari de fapt ei n'au furat... Ei numai şi-au a­­cordat tantieme şi jetoane de milioane... — Dar banii, cine le-a dat ? ] — Statul!... Cine să le dea? '­­— Dacă le-a dat Statul, de ce să nu fi primit?... Oricine ar fi primit în locul lor.„ Chiar tu, Costache, ai fi primit. 7- Ași­ fi primit... De ce să mint!... Cine refuză bani, în ziua de azi și mai ales pe criza asta ? Dar spune la ce mi-ar fi folosit aceşti bani ? Cumpărai o casă şi scăpăm de chirie şi de mutat... — Foarte bine judecaţi... Dar ce ne făceam cu restituirea?... Aşa că guvernul ne scotea casa în vânzare şi ne făceam de râ­sul vecinilor!... — Dece să ne-o vândă ? fi *— Ca să-şi scoată banii!... — N'aveai decât s’o fi făcut pe numele meu... — Ce să fi făcut pe numele tău ? — Casa... — La drept vorbind ai drep­tate, într'un fel... Şi cred că mulţi de pe listă au făcut aşa, dacă au avut minte să-şi clădească vre­un palat... Dar, oricum, au ră­­ mas cu cinstea pătată... Şi, spu­­­­ne drept, frumos ar fi fost pen­tru bătrâneţele mele, să sufăr o astfel de ruşine ?.„ — Care ruşine ? — Să fiu trecut pe Usta celor cari trebue să restituie banii Statului­­.... — Mare lucru... Fii sigur că te bucurai de o mai mare cinste!... Ba, ai fi fost şi invidiat de mulţi!... Cred şi eu!... N'are oricine ocazia să se bucure de așa 01 noare !...­ ALCAZA sext — Trebue să aveţi mulţi servitori?!! O, Ha. Astăzi şoferii mei joaca după amiază un match de football cu lacheii mei.

Next