Universul, mai 1932 (Anul 49, nr. 120-148)

1932-05-01 / nr. 120

Ziua învierii Istoricul italian, d. Gugliel­­m­o Ferrero, ocupându-se de cauzele ruinii civilizaţiei an­tice şi de originile civiliza­ţiei moderne, arată rolul co­vârşitor ce l-a avut creştinis­mul în marile prefaceri so­ciale, politice şi religioase din secolul al III-lea. In epoca aceea, nu numai imperiul roman era în plină decadenţă, dar şi civilizaţia antică. Luptele civile, nenu­mărate, ca şi războaele îm­potriva barbarilor, înăsprită ►­­criza financiară şi economică. Capitalurile se tezaurizau de particulari din cauza lipsei creditului. Comerţul stagna. Impozitele sporite mereu de împăraţii ce aveau nevoe de bani pentru întreţinerea ar­matelor de mercenari, apă­sau greu asupra contribuabi­lilor. Monarhia nu se mai spri­jinea pe nici o instituţie. Se­natul pierduse importanţa sa de­ odinioară. Zadarnic Au­relian introdusese noul cult asiatic, mithraismul, cu sco­pul de a da monarhiei un caracter divin şi deci un nou prestigiu şi o putere absolu­tă, deoarece nimeni nu mai credea în formule şi in con­cepţii lipsite de sens. Corup­ţia moravurilor şi teama de răspundere a funcţionarilor, săpaseră o prăpastie între gu­vernanţi şi guvernaţi. Totul anunţa o catastrofă apropia­tă, prin absenţa unei reac­­ţiuni, care să salveze ceea ce ar mai fi putut să fie salvat. In această lume dezorienta­tă, lipsită de credinţă şi de ideal, incapabilă să facă sfor­ţarea eroică impusă de tra­gica ei situaţie, a apărut cre­ştinismul. El a venit, la timp, ca să ofere lumii antice în plină decadenţă, o punte de salvare, prin concepţiile sale originale asupra vieţii şi a statului, ca şi prin coman­damentele sale morale şi re­ligioase. Ar fi o greşală dacă s’ar crede că în această fază creştinismul a operat asupra lumii antice numai prin sim­pla expunere a doctrinei sale religioase şi morale. Concep­ţia ce o aveau conducătorii creştinilor din secolul al III- lea despre rostul şi misiunea statului politic, ca şi reco­­mandaţiile ce le făceau ei cetăţenilor de a respecta po­runcile Mântuitorului, indi­ferent de relaţiunile lor cu statul, a fost o revoluţie po­litică şi socială. Pentru pro­pagandiştii creştini din epo­ca aceea, noua credinţă era deasupra statului politic, in­diferentă faţă de puterile or­ganizate în stat. Nu ostilă, sau opusă lor , dar fără nici o relaţiune şi posibilitate de compromis în­tre noua credinţă, stat şi ins­tituţiile lui. Imperiul spiritual şi uni­versal bazat pe comanda­mentele moralei creştine, a atras magic lumea antică. Guglielmo Ferrero spune : „Creştinismul a ştiut să­­ ţină cap acestei catastrofe­­ care părea că va nimici lu­mea antică, prin una dintre cele mai îndrăzneţe şi măreţe revoluţii pe care le cunoaşte istoria. El a răsturnat complet­­ punctul de vedere antic asu­pra vieţii sociale şi religioase şi a dat lumii o nouă credin­ţă, o nouă morală şi un nou ideal, graţie cărora ea a pu­tut progresa“. Şi astăzi, într-o lume dezo­rientată, care trece prin a­­tâtea crize şi prefaceri, creş­tinismul poate menţine şi întări forţele morale ale so­cietăţii. învierea Mântuitorului es­te simbolul triumfului spiri­tului asupra materiei; izbân­da forţelor morale după cal­varul suferinţelor. Să avem şi noi acea credinţă în trium­ful binelui şi al forţelor mo­rale, ca să putem îndeplini opera consolidării României întregite. Bucură-te, Cruce”!.. În , împrejurările, tristeţea lu­mii ne evocă măreţia Crucii. A sfinţit-o sângele vărsat de Christ, de dragul oamenilor şi pentru mântuirea lor. Nu s’au gândit păgânii că jertfa răstignirii va impune veacurilor puterea unei Cre­dinţi. Copac uriaş, cu rădăcini mi­lenare în glia veşnică, la a că­rui umbră s’adăpostesc atâtea generaţii de oameni necăjiţi, stâncă de speranţe, la al cărei isvor atâtea suflete îşi poto­liră setea de iubire. Aceasta este ideia creştină — gândire, forţă şi formă de viaţă nouă, sugestie divină în sufletul de-­­ clinului greco-latin. _­­ In locul zeilor de piatră, cu chipuri şi patimi omeneşti, la poarta sufletelor bătea porun­ca mistică a iubirii, detronând ura de pe soclu-i păgân şi văr­sând lumina creştină pretutin­deni. O­ zodie divină a poruncit jertfa de pe Golgota, sigiliu ceresc pe sufletele dornicilor de Cetate Nouă cu noui așezări. Legea trupului — în mare cinste la antici — se perimase de mult, căci pravila sufletu­lui făcuse din oameni eroi din catacombe, martiri ai nebuni­lor Romei de atunci. Atâta putere de concentrare adâncă n’a putut s’o strecoare în suflete decât creştinismul în epoca lui de ţâşniri subterane. Trăim vremuri aproape ase­mănătoare, într’o nemai sfâr­şită săptămână a patimilor, cu zarafi în templu ca ’n zilele lui Christ, cu farisei, cari iau numele Domnului în deşert, şi cu aceeaş ură umana — a că­rei imobilitate ne sperie cu ne­sfârşitul ei. Nădejdea omului e tot în pu­terea Crucii. Omul ridică braţele spre cer şi se simte el însuş o cruce te­restră, amestec ciudat de pă­mânt şi cer. Şi astfel înţelege el simbolul Crucii şi se price­pe pe sine după chipul şi ase­mănarea ei. Crucea a instaurat jertfa laudei de pe pământ ca să s’a­­deverească temeiul cântului preoţesc: — „Bucură-te, Cruce, lemn prea fericit!“ Crucea e însăș făptura ome­nească, iar când e împletită cu trandafiri, ea mai poate să ’n- Continuare In pag. 2-a -----xHx----­ (pastel de M. H. GEORGESCU) ÎNVIEREA „Dumnezeul necunoscut” In Actele apostolilor (cap. XVII) se citeşte : „Atunci Paul stând în mijlo­cul areopagului zise : Bărbaţi atenieni eu văd că în toate pri­vinţele sunteţi prea cuvioşi. Căci, trecând şi privind obiec­tele cultului vostru, am găsit un altar pe care era următoa­rea inscripţie : Unui Dumnezeu necunoscut. Ceea ce voi cinstiţi fără să’l cunoaşteţi, eu vin să’l anunţ“. Adoratorii acelui „Dumnezeu necunoscut“, din Atena, înteme­­iase în anul 52 d. Christos mici capele, Sau oratorii, iar, mai târziu, chiar biserici, în împre­jurimile oraşului. Nu e nicio îndoială că în sufletul celor dintâi creştini atenieni, „Dum­nezeul necunoscut“, la care s-au închinat­­atenieni­ din societa­tea bună, eră Mesia cel anun­ţat de apostolul Paul. Fapta e că adoratorii „Dumnezeului ne­cunoscut“ au trecut la creşti­nism. Pausanias şi alţi autori greci, ne asigură că celebrul sanctuar al „Dumnezeului necunoscut“ a fost construit în regiunea Fa­­lero, într-o poziţie pitorească. In localitatea Analatos, aproa­pe de Sfinţii Teodori, e o mică biserică, pe care se află o ins­cripţie foarte veche , iar în ju­rul acestui locaş sunt ruinele unui templu antic. Aci a fost ridicat de atenieni templul în­chinat „Dumnezeului necunos­cut“, pe care l-a văzut, în tre­cerea sa pe acolo, apostolul Paul. Lristos a înviat! Glas de-aramă ’n noapte, cântece şi flori, Lumânări de ceară, umbre line... Primăvară dulce simt cum te cobori In biserici şi în suflete creştine... Profilat pe cerul larg de ametist, Ţintuit pe cruce cu piroane, Iar te văd, Isuse, luminos şi trist Sângerând pe afumatele icoane... Strigă ’n noapte glasul tău spre Dumnezeu: ,,Eli, Eli, lama sabactani!’... Sângerând pe crucea sufletului meu Eu te silii, Isuse, în toţi anii... Iau din nou culoare, suflet şi contur Evanghelicele sfinte paragrafe, Şi zăresc prin umbră straniu şi sperjur Rânjetul sălbaticei Caiafe... Clopotele cântă printre flori şi fum Peste omenirea ’ngenunchiată... Sufletul se ’nalţă şi slăveşte-acum învierea cea adevărată ! Mirc­ea Dem. Radulescu FILME Se intenţionează înfiinţarea, după Paşti, a unei şcoale se­rioase , de şoferi. Idee bună şi oportună. Se cere unui bărbier, unui cismar, unui croitor un stagiu efectiv de câţiva ani, ca să aibă dreptul să mânuiască briciul sau foarfecele, cari, în cazul cel mai rău, ar bucluri­­si-o cu o crestătură inutilă pe obraz sau cu o croială alan­dala a postavului englezesc de Buhuşi.. De ce nu s’ar cere cel puţin atâta celor cari au în mână vieţi omeneşti ? Dar o întrebare intervine ne­poftită : n’ar fi imperios nece­sar să se înfiinţeze şi şcoli pen­tru formarea de conducători capabili ai imensei maşini a statului cu 1000 cilindri şi 50.000 cai, care poate să producă pa­gube incalculabile când îşi rupe direcţia ? Şoferii ar putea opune legiui­torilor faimosul argument ser­vit odinioară de un ziarist lui Wilhelm II. Kaizerul era re­voltat de faptul că în orice me­serie se cer studii şi titluri, nu­mai în gazetărie nu, astfel în­cât oameni fără garanţii intel­lectuale se cred autorizaţi să discute probleme­­ complicate şi să atace până şi pe împăraţi. Ziaristul răspunse, atunci cu politeţa cea mai accentuată : Mai este o profesie, Măria Ta, unde poţi s’ajungi cât de sus fără nici un titlu şi să faci ori­ce fără răspundere — aceea de Suveran!...­ Don José Cu frică şi cu bucuri Învierea lui Iisus cuprinde atâtea împrejurări care răsco­lesc mintea şi inima noastră, în­căt — precum spune evan­ghelistul loan — dacă ele ar fi povestite şi lămurite în rostul lor pentru îndreptarea şi mân­tuirea omului, nu ar încăpea în lume „cărţile ce s’ar fi scris". Găsindu-ne în preajma a­­mintirilor în legătură cu ea, să cercetăm una din aceste îm­prejurări. In zorii zilei a treia de la în­gropare, câteva femei din cele ce alcătuiau mica ceată de pri­eteni ai lui Iisus, se furişau prin uliţele dosnice ale Ieru­salimului, spre grădina lui Ni­­codem din preajma oraşului, pentru a da răstignitului cele din urmă îngrijiri rituale. Ve­neau şovăind şi pline de grijă, atât din pricina vrăjmăşiei pe care o arătase cu acest prilej cârmuirea, căt şi din pricina întunericului, care îngănăn­­du-se cu lumina, nu dispăruse încă deplin. Apoi mai era o grijă : cine va prăvăli piatra de pe uşa mormântului ca să se poată intra în năuntru? Is­tovite de supărarea zilelor din urmă şi becisnice din fire, ele se simţeau şi mai slabe acum, în faţa neprevăzutului care putea să zdrobească toată râv­na pentru îngrijirea celui ce, după părerea lor, părăsise pen­tru totdeauna lumea pămân­tului. Dar iată, cutremur mare care înspăimântă şi umple de fiori până la strivire; văzdu­hul plesneşte de sus până jos; firea întreagă se nărue şi se a­­prinde, iar din crăpături răsar vedenii orbitoare ca fulgerul şi ca albul neprihănit al zăpezii, pe când glasuri misterioase, biruind zgomotul şi furtuna, spun tare şi răspicat: „Nu vă temeţi“. In faţa acestor deslănţuiri de fapte cu neputinţă de prins şi de pătruns în esenţa şi mo­tivul lor, femeile rămân o cli­pă înmărmurite. „S’a sculat tiu f­ete aicţe, - adaugă alesul cel tainic — „va merge în Ga­­lileea şi-l veţi vedea acolo“. Totul reintră apoi în tăcere şi în mister. Femeile, copleşite la început, se regăsesc îndată, privindu-se îngândurate. Ce s’a petrecut în sufletul a­­cestor femei, martore al celui mai copleşitor eveniment din câte cunoaşte istoria, e foarte greu de pătruns­. Evanghelistul Matei, încheind însă povestirea, spune că ele au plecat de la mormânt: „cu frică şi cu bu­curie mare“. Ne aflăm în faţa unui para­dox ? Frică şi bucurie! Iată două noţiuni pe care mintea­­ nu le poate cuprinde în una şi aceiaşi înţelegere, dar care to­ I————a—ea­tuşi în noaptea Învierii au tut fi împreună ; iată două stări sufleteşti, care se exclud între sine, dar care totuşi au putut lucra o clipă netulbura­te, contopindu-se. Frica risipeşte până la nimi­cire, pe când bucuria, adună şi zideşte. Amândouă se surpă, dar în clipa de faţă ele s’au întovărăşit pentru a da urma­şilor lui Iisus puteri negrăite de lucru şi omenirei temelii nouă. Din două molecule de hidro­gen şi una de oxigen prin care a trecut o scântee electrică, re­zultă un corp cu totul nou — apa — a cănii utilitate pentru viaţa noastră fizică, nu e ne­­voe s-o lămurim. Este de alt­fel nesfârşit şirul alcătuirilor care se pot realiza în lumea simţurilor pe această cale. Sta­rea sufletească a femeilor din preajma mormântului şi sub înrâurirea minunatului fapt al învierii, are ceva asemănător cu acest proces chimic. Frica şi bucuria contopite în sufletul lor plin de iubire curată pen­tru Nazarinean, a înlesnit o­­menirii o credinţă şi o viaţă nouă. Ar trebui ca faptul să se pe­treacă din nou şi să fim cu­prinşi noi înşine de fiorii unor aşa stări de cutremur sufle­tesc, pentru ca să ne putem da seama de sensul acestor împre­jurări. A înviat învăţătorul. Ce bine e că a înviat! Dar ce înfricoşate pot fi urmările şi ce sarcini grele pune pe ume­rii noştri această bucurie — îşi ziceau cu drept cuvânt în simplitatea, în înţelepciunea şi în bunătatea lor, femeile gali­­liene, care veniseră la mor­mântul lui lisus cu o grijă şi se întorceau acum cu alta. Minunea învierii, în afară de realitatea ei neîndoelnică, a fost hotărîtoare pentru omeni­re şi prin toate aceste împre­jurări paradoxale. Ea a turnat în sufletele celor ce au slujit pe lisus, râvnă, avânt şi puteri nebiruite de înfăptuire, deve­nind punctul de pornire cl nouilor prefaceri şi aşezări o­­meneşti, pe care nu le-a putut înlătura nici puterea fierului roman şi nici uneltirea meşte­şugită a Fariseilor-cărturare. Dar toată această ţesătură de nepotriviri impun o grijă necurmată pentru problemele vieţii. Cel puţin cu prilejul în­vierii, omul are îndatorirea să adâncească temeinic aceste probleme. Copleşit de măreţia faptului, noi am putea, întocmai ca femeile galilene, să pătrun­dem nu num­ai realitatea care ne înconjoară, ci să privim dincolo de marginile care ne ţărmuresc fiinţa în trecerea noastră prin această lume. PR. C. DRON Procesul lui Isus de canonicul NICOLAE BRÎNZEU Marea tragedie a Calvarului, descrisă cu o sguduitoare sim­plicitate de Evanghelii ,cuprinsă într’o singură propoziţie de Ta­citus în Analele sale, exploatată abundent de ascheţi, scriitori, pictori, poeţi, — a fost pe deplin lămurită sub raport istoric şi dogmatic ,mai puţin sub raport juridic. Mai anii trecuţi propunea un mare rabin, să se facă reîn­noirea procesului lui Isus, cu concursul unor rabini specialişti în ale legii, ca astfel să se dea măcar o târzie satisfacţie creşti­nismului. Curioasă idee! Factum infec­tam fieri nequit: ce s’a făcut odată, nu se mai poate reface, moartea lui Isus şi nedreptatea ei nu se pot şterge de pe pagi­nile istoriei. Examinarea patimilor lui Isus din punct de vedere juridic a făcut-o acum 50 ani marele cri­minalist italian Rosadi, publi­­cându-și concluziile în o carte intitulată „Procesul lui Isus“, tradusă în toate limbile apusene. Rosadi a arătat, că atât din punctul de vedere al dreptului ebraic, cât și din acela al drep­tului roman, uciderea lui Isus a fost un asasinat politic ordinar. In primul rând, mobilul cri­mei a fost numai răzbunare personală. Ceea ce evreii pretind după învierea lui Lazăr, că dacă-l lasă pe Isus să mai facă minuni, toţi vor crede în el, şi se va pro­duce o revoluţie fatală pentru ţară e curată născocire. Dacă acţiunea lui Isus avea caracter revoluţionar, Pilat avea cunoş­tinţă de ea: or, Pilat nici nu cu­noştea pe Isus. Puterea executivă în Pales­tina o deţinea atunci adminis­tratorul roman, evreii neavând dreptul de a priva pe cineva de libertate; cu toate acestea ei de­ţin pe Isus, şi încă folosindu-se de spion, ceea ce expres se in­terzicea în legea lui Moise. Dacă l-ar fi deţinut numai pentru a-l preda odată cu denunţul asupra lui, vina lor era mai mică. Dar ei i-au aranjat şi un simulacru Continuare In pag. 2-a In noaptea Paştilor Noaptea era senină, înstela­tă, răslită de o reveneală ră­coroasă, purtătoare de mireas­­mă amăruie de liliac în floare şi de iarbă călcată în picioare. Monstrul metalic sbura din ce în ce mai dornic de a ’nghiţi depărtările, nepăsător la cele ce lăsa în urmă. Nepăsător şi totuş­i Iuţeala pe care o atinsese şi care alterna între şeaptezeci şi optzeci pe oră, de îndată ce treceam de staţii, îi dădea lui Stavru nu ştiu ce imbold să surâdă, şi să se uite, când şi când, la tovarăşul său, care, tăcut ca şi el, cu lopata în mână, alimenta fiara de oţel, trecându-i năduşelile... De departe, de prin ale sate pierdute’n besnă, auzul le era străpuns de pocnete de pistoale ce spintecau noaptea şi dădeau de veste că, peste tot, sunase ceasul veseliei. Stavru zâmbia pe sub musta­­nţa-i sură, lăsată pe oală şi trăgându-şi cozorocul şepcii de piele mai pe sprânceană, se uită iarăş la pirpiriul său tova­răş. Iar Niţă, fochistul, îşi ridică numai arareori faţa în sus, ră­­zimându-se în lopată, licărin­­du-i obrazul de unsoare şi fu­ningine, la lumina slabă a be­cului slab din tavanul coşme­­liei de tablă. Trecură de mult de ultima staţie mare, unde se mai oprea­­ acceleratul acesta de noapte... Şi cum cazanul gâfâia să se spargă de aburii ce forfăiau prin ţevi, vuietând de atâta je­­reganii ce-i supraalimenta, tă­cuţii tovarăşi se uitară unul la altul mulţumiţi oarecum. — Ce zici, şefule ? — rupse tăcerea cel mai tânăr din ei — ne ajunge pentru „ruta“ asta ! Stavru, după ce se uită la manometru şi-și aruncă ochii şi pe hartă, şi’ fără să-și ia mâna de pe manivelă, uitându­­se un pic pe ferestruica, înainte pe linie — îi spuse: — De, măi băete, eu zic că-i ajunge, c’am câştigat cei doi kilometri pierduţi, din pricina zăpăcitului cela de şef de la Bleoşoieni, iar la Coţofeneşti tot ne oprim pentru aprovizionare, că nu­­mai schimbăm pân’la capăt... — Cum, pân’ la capăt ? — se miră celălalt. — Da... tocmai cum ţi-am spus... Aşa mi-a dat pe foaia de drum, şeful din Agătivoia, când am eşit din depou... — Păi noi ce ne facem noap­tea asta ? — îngăimă celălalt, lăsându-se moale, sfirşit de tot, pe stra­­pontinu-i de fier. Mecanicul se uită iarăş pe li­nie, şi bătându-şi pe umăr to­varăşul : — Ehe ! Eşti încă boboc, bă­iatule ! Şi fără să-şi desprindă mâna cealaltă de pe manivelă, îi arătă cu mâna un pachet, înfăşurat intr’un ziar şi legat c’un curmeiu de sfoară. — Ia’n te uită, colo, ce-are Tetea ! — adaose Stavru, ve­sel. Numai umblă binişor, să nu spargi ceva“. Pune mâna şi desfă ! Ce te uiţi ca viţelu la poarta nouă ? Ori te prefaci ăla care n’a mai văzut rele pe lu­me ! Tovarăşul apucă pacheţoiul pe care îl desfăcu cu băgare de seamă şi din care scoase o pungă cu ouă roşii, înfăşurate, fiecare în câte un petec de ziar, ca să nu se spargă, apoi­­ dete de-o ciosvârtă de miel ’ fript, câte­va fire de ceapă şi usturoi verde, într’o altă hâr­­tioară un pumn de sare şi in­tr’un alt pachet un cozonăcel rumen şi îmbietor la infulicat cu mirosul lui aromat. — Ei, ce zici mânzule ? Aşa-i că poate să fie bine şi când e rău ? — îşi îmbărbăta omul hîrşit de viaţă pe tânăru-i to­varăş. Fochistului i se luminase faţa câteva clipe. Apoi, din uimit ce era de cele descoperite, deodată se mohorî din nou, lăsând pa­chetele pe lădiţa de drum a „şefului“. Şi zise, desamâgit: — Nu face două parale tot ce-avem aici, şefule, dacă nu-i şi un pic de udeală ! Că, să-ţi spun drept — mâncarea fără băutură, ca nunta fără lăutari... Şi pe mine mă arde pe gâtlej! Stavru rise deabinele. Şi-apoi: — Ia pune mai bine mâna pe lopată... Şi până una alta să ciocnim şi noi un ouşor... Că uite colo, auzi slujeşte învie­rea... Niţă se uită şi el încolo, peste câmp, zărind în ograda unei bisericuţe de ţară, sătenii, cu lumânările aprinse ascultând adâncul tâlc al minunei celei fără de asemănare. Stavru, cu dreapta pe mani­velă, îi dete un ou tovarăşului şi luând şi el unu şi ridicân­­du-l ca să ciocnească : — Christos a’nviat ! Iar Niţă, înveselit : — Adevărat a ’nviat ! Iar de departe şi de aproape, peste glasurile de trîmbiţâ ale cocoşilor şi de pistoale, peste care plutea într’o veselă dlăn­­gănire metalică glasurile clopo­telor... După ce pântecul monstrului de oţel fu iarăş îmbuibat, — cei doi stăpâni ai lui îşi puseră fălcile în mişcare, înfruptân­„şeful“ îşi îmbla într’una sub­ I alternul. Și fără să ia mâna de pe manivelă și aruncând, me- i reu, câte o privire pe linie :­­ — Ia, bobocule, c’avem des-­­ tul ! C’a avut, biata Unica mea , grije de toate. Ce crezi că-i nu­mai ce avem acilea ? Ehe ! tu să fii sănătos ! Să vezi numai­­ , ce-i în ladă... Că-i spusesem :­­ d’aseară că nu ne mai schimbă în noaptea asta pân’ la capăt...! Că d’aia ne-au şi dat-o p’asta... Ştii, seria nouă, acum scoasă întâi la drum şi care durează pe triplă distanţă, bă ,încă şi cu suplimente la încărcătură — încă două garnituri ! Clefăind şi el cu poftă îm­blânzitorul fiarei metalice şi­­aruncară privirea, din când în când, pe fereastră, mai potolind viteza, și îndreptându-se cu fa­ța spre canvionul său, fără să lase manivela din mână : — Ei, ce zici ? — De, șefule ! — făcut cel’­­lalt. Văz că-i bine. Da de bău­­turică ce ne facem ? Că de apă-s sătul !... Stavru îi făcu cu ochiul: — Cască un pic capacul lă­zii şi vezi intr’un colţ câteva cutii negre de carton. Ia una din ele şi scoate-o afară. Vezi că scrie pe ea „Urodonal“. Des­­chide-o şi scoate sticlişoara cu medicament afară... — Ce medicament, şefule ?— făcu subalternul desiluzionat. Ce medicamente ne arde nouă? — Măi băete, tu fă ce-ţi spun eu. Şi-ai să vezi dacă nu ţi-o plăcea­. In vreme ce „şeful “contro­la mersul şi potoli avântul di­­haniei metalice, ajutorul său scoase o cutie de carton, ridi­când capacul şi scoţând o sti­clă galbenă, turtită, pe care era scris, ca şi pe cutie: „Uro­­­ donai“. — Ei! — făcu Stavru, vesel. — Iacă-o! — i-o întinse Niţă. Iar Stavru, şi mai vesel: -- Trage-i dopul şi pune-o la gură. Dacă nu ţi-o place, să mi-o deşerţi în cap ! Fochistul se supuse. Aduse sticla la gură şi trase vârtos din ea, nemai­îndurându-se s-o lase de la gură. — Straşnic vin, şefule! — gâ­fâi, ştergându-se cu mânica şi întin’zând sticla lui Stavru. Iar acesta, după ce-i trase şi el o gâlgâială: — Ei, băete, ţi-am spus eu că are Ilinca mea grije de toate ? Şi, hohotind de râs: — Iar la control, la plecare, când au văzut ăia cutiile cu medicament, unu’ de colo, zi­ce : — Da’ ce, eşti bolnav ? — Niţel, zic eu, iau şi eu d’ăsta, cum îi zice... mi-a dat doftoru’! Da’ granzuru’ de colo: — Mai bine „Urodonal“ decât rachiu ! — Iac’aşa le trăsei renghiul! Da’ ce, noi nu suntem creştini! Să nu ciocnim şi noi un ou şi să nu-l stropim c’un pic de vin... Christos a înviat, mân­zule ! — Adevărat a ’nviat, şefule! închee tânărul, mai trăgând o duşcă şi punând apoi mâna pe lopată. Iar acceleratul de noapte, cu o viteză din ce în ce mai bine alimentată, ajunse, contrar tu­turor aşteptărilor, cu trei mi­nute jumătate înainte de ora fixată pentru sosire în stația terminus. . N. PORa

Next