Universul, mai 1932 (Anul 49, nr. 120-148)
1932-05-01 / nr. 120
Ziua învierii Istoricul italian, d. Guglielmo Ferrero, ocupându-se de cauzele ruinii civilizaţiei antice şi de originile civilizaţiei moderne, arată rolul covârşitor ce l-a avut creştinismul în marile prefaceri sociale, politice şi religioase din secolul al III-lea. In epoca aceea, nu numai imperiul roman era în plină decadenţă, dar şi civilizaţia antică. Luptele civile, nenumărate, ca şi războaele împotriva barbarilor, înăsprită ►criza financiară şi economică. Capitalurile se tezaurizau de particulari din cauza lipsei creditului. Comerţul stagna. Impozitele sporite mereu de împăraţii ce aveau nevoe de bani pentru întreţinerea armatelor de mercenari, apăsau greu asupra contribuabililor. Monarhia nu se mai sprijinea pe nici o instituţie. Senatul pierduse importanţa sa de odinioară. Zadarnic Aurelian introdusese noul cult asiatic, mithraismul, cu scopul de a da monarhiei un caracter divin şi deci un nou prestigiu şi o putere absolută, deoarece nimeni nu mai credea în formule şi in concepţii lipsite de sens. Corupţia moravurilor şi teama de răspundere a funcţionarilor, săpaseră o prăpastie între guvernanţi şi guvernaţi. Totul anunţa o catastrofă apropiată, prin absenţa unei reacţiuni, care să salveze ceea ce ar mai fi putut să fie salvat. In această lume dezorientată, lipsită de credinţă şi de ideal, incapabilă să facă sforţarea eroică impusă de tragica ei situaţie, a apărut creştinismul. El a venit, la timp, ca să ofere lumii antice în plină decadenţă, o punte de salvare, prin concepţiile sale originale asupra vieţii şi a statului, ca şi prin comandamentele sale morale şi religioase. Ar fi o greşală dacă s’ar crede că în această fază creştinismul a operat asupra lumii antice numai prin simpla expunere a doctrinei sale religioase şi morale. Concepţia ce o aveau conducătorii creştinilor din secolul al III- lea despre rostul şi misiunea statului politic, ca şi recomandaţiile ce le făceau ei cetăţenilor de a respecta poruncile Mântuitorului, indiferent de relaţiunile lor cu statul, a fost o revoluţie politică şi socială. Pentru propagandiştii creştini din epoca aceea, noua credinţă era deasupra statului politic, indiferentă faţă de puterile organizate în stat. Nu ostilă, sau opusă lor , dar fără nici o relaţiune şi posibilitate de compromis între noua credinţă, stat şi instituţiile lui. Imperiul spiritual şi universal bazat pe comandamentele moralei creştine, a atras magic lumea antică. Guglielmo Ferrero spune : „Creştinismul a ştiut să ţină cap acestei catastrofe care părea că va nimici lumea antică, prin una dintre cele mai îndrăzneţe şi măreţe revoluţii pe care le cunoaşte istoria. El a răsturnat complet punctul de vedere antic asupra vieţii sociale şi religioase şi a dat lumii o nouă credinţă, o nouă morală şi un nou ideal, graţie cărora ea a putut progresa“. Şi astăzi, într-o lume dezorientată, care trece prin atâtea crize şi prefaceri, creştinismul poate menţine şi întări forţele morale ale societăţii. învierea Mântuitorului este simbolul triumfului spiritului asupra materiei; izbânda forţelor morale după calvarul suferinţelor. Să avem şi noi acea credinţă în triumful binelui şi al forţelor morale, ca să putem îndeplini opera consolidării României întregite. Bucură-te, Cruce”!.. În , împrejurările, tristeţea lumii ne evocă măreţia Crucii. A sfinţit-o sângele vărsat de Christ, de dragul oamenilor şi pentru mântuirea lor. Nu s’au gândit păgânii că jertfa răstignirii va impune veacurilor puterea unei Credinţi. Copac uriaş, cu rădăcini milenare în glia veşnică, la a cărui umbră s’adăpostesc atâtea generaţii de oameni necăjiţi, stâncă de speranţe, la al cărei isvor atâtea suflete îşi potoliră setea de iubire. Aceasta este ideia creştină — gândire, forţă şi formă de viaţă nouă, sugestie divină în sufletul de- clinului greco-latin. _ In locul zeilor de piatră, cu chipuri şi patimi omeneşti, la poarta sufletelor bătea porunca mistică a iubirii, detronând ura de pe soclu-i păgân şi vărsând lumina creştină pretutindeni. O zodie divină a poruncit jertfa de pe Golgota, sigiliu ceresc pe sufletele dornicilor de Cetate Nouă cu noui așezări. Legea trupului — în mare cinste la antici — se perimase de mult, căci pravila sufletului făcuse din oameni eroi din catacombe, martiri ai nebunilor Romei de atunci. Atâta putere de concentrare adâncă n’a putut s’o strecoare în suflete decât creştinismul în epoca lui de ţâşniri subterane. Trăim vremuri aproape asemănătoare, într’o nemai sfârşită săptămână a patimilor, cu zarafi în templu ca ’n zilele lui Christ, cu farisei, cari iau numele Domnului în deşert, şi cu aceeaş ură umana — a cărei imobilitate ne sperie cu nesfârşitul ei. Nădejdea omului e tot în puterea Crucii. Omul ridică braţele spre cer şi se simte el însuş o cruce terestră, amestec ciudat de pământ şi cer. Şi astfel înţelege el simbolul Crucii şi se pricepe pe sine după chipul şi asemănarea ei. Crucea a instaurat jertfa laudei de pe pământ ca să s’adeverească temeiul cântului preoţesc: — „Bucură-te, Cruce, lemn prea fericit!“ Crucea e însăș făptura omenească, iar când e împletită cu trandafiri, ea mai poate să ’n- Continuare In pag. 2-a -----xHx---- (pastel de M. H. GEORGESCU) ÎNVIEREA „Dumnezeul necunoscut” In Actele apostolilor (cap. XVII) se citeşte : „Atunci Paul stând în mijlocul areopagului zise : Bărbaţi atenieni eu văd că în toate privinţele sunteţi prea cuvioşi. Căci, trecând şi privind obiectele cultului vostru, am găsit un altar pe care era următoarea inscripţie : Unui Dumnezeu necunoscut. Ceea ce voi cinstiţi fără să’l cunoaşteţi, eu vin să’l anunţ“. Adoratorii acelui „Dumnezeu necunoscut“, din Atena, întemeiase în anul 52 d. Christos mici capele, Sau oratorii, iar, mai târziu, chiar biserici, în împrejurimile oraşului. Nu e nicio îndoială că în sufletul celor dintâi creştini atenieni, „Dumnezeul necunoscut“, la care s-au închinatatenieni din societatea bună, eră Mesia cel anunţat de apostolul Paul. Fapta e că adoratorii „Dumnezeului necunoscut“ au trecut la creştinism. Pausanias şi alţi autori greci, ne asigură că celebrul sanctuar al „Dumnezeului necunoscut“ a fost construit în regiunea Falero, într-o poziţie pitorească. In localitatea Analatos, aproape de Sfinţii Teodori, e o mică biserică, pe care se află o inscripţie foarte veche , iar în jurul acestui locaş sunt ruinele unui templu antic. Aci a fost ridicat de atenieni templul închinat „Dumnezeului necunoscut“, pe care l-a văzut, în trecerea sa pe acolo, apostolul Paul. Lristos a înviat! Glas de-aramă ’n noapte, cântece şi flori, Lumânări de ceară, umbre line... Primăvară dulce simt cum te cobori In biserici şi în suflete creştine... Profilat pe cerul larg de ametist, Ţintuit pe cruce cu piroane, Iar te văd, Isuse, luminos şi trist Sângerând pe afumatele icoane... Strigă ’n noapte glasul tău spre Dumnezeu: ,,Eli, Eli, lama sabactani!’... Sângerând pe crucea sufletului meu Eu te silii, Isuse, în toţi anii... Iau din nou culoare, suflet şi contur Evanghelicele sfinte paragrafe, Şi zăresc prin umbră straniu şi sperjur Rânjetul sălbaticei Caiafe... Clopotele cântă printre flori şi fum Peste omenirea ’ngenunchiată... Sufletul se ’nalţă şi slăveşte-acum învierea cea adevărată ! Mircea Dem. Radulescu FILME Se intenţionează înfiinţarea, după Paşti, a unei şcoale serioase , de şoferi. Idee bună şi oportună. Se cere unui bărbier, unui cismar, unui croitor un stagiu efectiv de câţiva ani, ca să aibă dreptul să mânuiască briciul sau foarfecele, cari, în cazul cel mai rău, ar buclurisi-o cu o crestătură inutilă pe obraz sau cu o croială alandala a postavului englezesc de Buhuşi.. De ce nu s’ar cere cel puţin atâta celor cari au în mână vieţi omeneşti ? Dar o întrebare intervine nepoftită : n’ar fi imperios necesar să se înfiinţeze şi şcoli pentru formarea de conducători capabili ai imensei maşini a statului cu 1000 cilindri şi 50.000 cai, care poate să producă pagube incalculabile când îşi rupe direcţia ? Şoferii ar putea opune legiuitorilor faimosul argument servit odinioară de un ziarist lui Wilhelm II. Kaizerul era revoltat de faptul că în orice meserie se cer studii şi titluri, numai în gazetărie nu, astfel încât oameni fără garanţii intellectuale se cred autorizaţi să discute probleme complicate şi să atace până şi pe împăraţi. Ziaristul răspunse, atunci cu politeţa cea mai accentuată : Mai este o profesie, Măria Ta, unde poţi s’ajungi cât de sus fără nici un titlu şi să faci orice fără răspundere — aceea de Suveran!... Don José Cu frică şi cu bucuri Învierea lui Iisus cuprinde atâtea împrejurări care răscolesc mintea şi inima noastră, încăt — precum spune evanghelistul loan — dacă ele ar fi povestite şi lămurite în rostul lor pentru îndreptarea şi mântuirea omului, nu ar încăpea în lume „cărţile ce s’ar fi scris". Găsindu-ne în preajma amintirilor în legătură cu ea, să cercetăm una din aceste împrejurări. In zorii zilei a treia de la îngropare, câteva femei din cele ce alcătuiau mica ceată de prieteni ai lui Iisus, se furişau prin uliţele dosnice ale Ierusalimului, spre grădina lui Nicodem din preajma oraşului, pentru a da răstignitului cele din urmă îngrijiri rituale. Veneau şovăind şi pline de grijă, atât din pricina vrăjmăşiei pe care o arătase cu acest prilej cârmuirea, căt şi din pricina întunericului, care îngănăndu-se cu lumina, nu dispăruse încă deplin. Apoi mai era o grijă : cine va prăvăli piatra de pe uşa mormântului ca să se poată intra în năuntru? Istovite de supărarea zilelor din urmă şi becisnice din fire, ele se simţeau şi mai slabe acum, în faţa neprevăzutului care putea să zdrobească toată râvna pentru îngrijirea celui ce, după părerea lor, părăsise pentru totdeauna lumea pământului. Dar iată, cutremur mare care înspăimântă şi umple de fiori până la strivire; văzduhul plesneşte de sus până jos; firea întreagă se nărue şi se aprinde, iar din crăpături răsar vedenii orbitoare ca fulgerul şi ca albul neprihănit al zăpezii, pe când glasuri misterioase, biruind zgomotul şi furtuna, spun tare şi răspicat: „Nu vă temeţi“. In faţa acestor deslănţuiri de fapte cu neputinţă de prins şi de pătruns în esenţa şi motivul lor, femeile rămân o clipă înmărmurite. „S’a sculat tiu fete aicţe, - adaugă alesul cel tainic — „va merge în Galileea şi-l veţi vedea acolo“. Totul reintră apoi în tăcere şi în mister. Femeile, copleşite la început, se regăsesc îndată, privindu-se îngândurate. Ce s’a petrecut în sufletul acestor femei, martore al celui mai copleşitor eveniment din câte cunoaşte istoria, e foarte greu de pătruns. Evanghelistul Matei, încheind însă povestirea, spune că ele au plecat de la mormânt: „cu frică şi cu bucurie mare“. Ne aflăm în faţa unui paradox ? Frică şi bucurie! Iată două noţiuni pe care mintea nu le poate cuprinde în una şi aceiaşi înţelegere, dar care to I————a—eatuşi în noaptea Învierii au tut fi împreună ; iată două stări sufleteşti, care se exclud între sine, dar care totuşi au putut lucra o clipă netulburate, contopindu-se. Frica risipeşte până la nimicire, pe când bucuria, adună şi zideşte. Amândouă se surpă, dar în clipa de faţă ele s’au întovărăşit pentru a da urmaşilor lui Iisus puteri negrăite de lucru şi omenirei temelii nouă. Din două molecule de hidrogen şi una de oxigen prin care a trecut o scântee electrică, rezultă un corp cu totul nou — apa — a cănii utilitate pentru viaţa noastră fizică, nu e nevoe s-o lămurim. Este de altfel nesfârşit şirul alcătuirilor care se pot realiza în lumea simţurilor pe această cale. Starea sufletească a femeilor din preajma mormântului şi sub înrâurirea minunatului fapt al învierii, are ceva asemănător cu acest proces chimic. Frica şi bucuria contopite în sufletul lor plin de iubire curată pentru Nazarinean, a înlesnit omenirii o credinţă şi o viaţă nouă. Ar trebui ca faptul să se petreacă din nou şi să fim cuprinşi noi înşine de fiorii unor aşa stări de cutremur sufletesc, pentru ca să ne putem da seama de sensul acestor împrejurări. A înviat învăţătorul. Ce bine e că a înviat! Dar ce înfricoşate pot fi urmările şi ce sarcini grele pune pe umerii noştri această bucurie — îşi ziceau cu drept cuvânt în simplitatea, în înţelepciunea şi în bunătatea lor, femeile galiliene, care veniseră la mormântul lui lisus cu o grijă şi se întorceau acum cu alta. Minunea învierii, în afară de realitatea ei neîndoelnică, a fost hotărîtoare pentru omenire şi prin toate aceste împrejurări paradoxale. Ea a turnat în sufletele celor ce au slujit pe lisus, râvnă, avânt şi puteri nebiruite de înfăptuire, devenind punctul de pornire cl nouilor prefaceri şi aşezări omeneşti, pe care nu le-a putut înlătura nici puterea fierului roman şi nici uneltirea meşteşugită a Fariseilor-cărturare. Dar toată această ţesătură de nepotriviri impun o grijă necurmată pentru problemele vieţii. Cel puţin cu prilejul învierii, omul are îndatorirea să adâncească temeinic aceste probleme. Copleşit de măreţia faptului, noi am putea, întocmai ca femeile galilene, să pătrundem nu numai realitatea care ne înconjoară, ci să privim dincolo de marginile care ne ţărmuresc fiinţa în trecerea noastră prin această lume. PR. C. DRON Procesul lui Isus de canonicul NICOLAE BRÎNZEU Marea tragedie a Calvarului, descrisă cu o sguduitoare simplicitate de Evanghelii ,cuprinsă într’o singură propoziţie de Tacitus în Analele sale, exploatată abundent de ascheţi, scriitori, pictori, poeţi, — a fost pe deplin lămurită sub raport istoric şi dogmatic ,mai puţin sub raport juridic. Mai anii trecuţi propunea un mare rabin, să se facă reînnoirea procesului lui Isus, cu concursul unor rabini specialişti în ale legii, ca astfel să se dea măcar o târzie satisfacţie creştinismului. Curioasă idee! Factum infectam fieri nequit: ce s’a făcut odată, nu se mai poate reface, moartea lui Isus şi nedreptatea ei nu se pot şterge de pe paginile istoriei. Examinarea patimilor lui Isus din punct de vedere juridic a făcut-o acum 50 ani marele criminalist italian Rosadi, publicându-și concluziile în o carte intitulată „Procesul lui Isus“, tradusă în toate limbile apusene. Rosadi a arătat, că atât din punctul de vedere al dreptului ebraic, cât și din acela al dreptului roman, uciderea lui Isus a fost un asasinat politic ordinar. In primul rând, mobilul crimei a fost numai răzbunare personală. Ceea ce evreii pretind după învierea lui Lazăr, că dacă-l lasă pe Isus să mai facă minuni, toţi vor crede în el, şi se va produce o revoluţie fatală pentru ţară e curată născocire. Dacă acţiunea lui Isus avea caracter revoluţionar, Pilat avea cunoştinţă de ea: or, Pilat nici nu cunoştea pe Isus. Puterea executivă în Palestina o deţinea atunci administratorul roman, evreii neavând dreptul de a priva pe cineva de libertate; cu toate acestea ei deţin pe Isus, şi încă folosindu-se de spion, ceea ce expres se interzicea în legea lui Moise. Dacă l-ar fi deţinut numai pentru a-l preda odată cu denunţul asupra lui, vina lor era mai mică. Dar ei i-au aranjat şi un simulacru Continuare In pag. 2-a In noaptea Paştilor Noaptea era senină, înstelată, răslită de o reveneală răcoroasă, purtătoare de mireasmă amăruie de liliac în floare şi de iarbă călcată în picioare. Monstrul metalic sbura din ce în ce mai dornic de a ’nghiţi depărtările, nepăsător la cele ce lăsa în urmă. Nepăsător şi totuşi Iuţeala pe care o atinsese şi care alterna între şeaptezeci şi optzeci pe oră, de îndată ce treceam de staţii, îi dădea lui Stavru nu ştiu ce imbold să surâdă, şi să se uite, când şi când, la tovarăşul său, care, tăcut ca şi el, cu lopata în mână, alimenta fiara de oţel, trecându-i năduşelile... De departe, de prin ale sate pierdute’n besnă, auzul le era străpuns de pocnete de pistoale ce spintecau noaptea şi dădeau de veste că, peste tot, sunase ceasul veseliei. Stavru zâmbia pe sub mustanţa-i sură, lăsată pe oală şi trăgându-şi cozorocul şepcii de piele mai pe sprânceană, se uită iarăş la pirpiriul său tovarăş. Iar Niţă, fochistul, îşi ridică numai arareori faţa în sus, răzimându-se în lopată, licărindu-i obrazul de unsoare şi funingine, la lumina slabă a becului slab din tavanul coşmeliei de tablă. Trecură de mult de ultima staţie mare, unde se mai oprea acceleratul acesta de noapte... Şi cum cazanul gâfâia să se spargă de aburii ce forfăiau prin ţevi, vuietând de atâta jereganii ce-i supraalimenta, tăcuţii tovarăşi se uitară unul la altul mulţumiţi oarecum. — Ce zici, şefule ? — rupse tăcerea cel mai tânăr din ei — ne ajunge pentru „ruta“ asta ! Stavru, după ce se uită la manometru şi-și aruncă ochii şi pe hartă, şi’ fără să-și ia mâna de pe manivelă, uitânduse un pic pe ferestruica, înainte pe linie — îi spuse: — De, măi băete, eu zic că-i ajunge, c’am câştigat cei doi kilometri pierduţi, din pricina zăpăcitului cela de şef de la Bleoşoieni, iar la Coţofeneşti tot ne oprim pentru aprovizionare, că numai schimbăm pân’la capăt... — Cum, pân’ la capăt ? — se miră celălalt. — Da... tocmai cum ţi-am spus... Aşa mi-a dat pe foaia de drum, şeful din Agătivoia, când am eşit din depou... — Păi noi ce ne facem noaptea asta ? — îngăimă celălalt, lăsându-se moale, sfirşit de tot, pe strapontinu-i de fier. Mecanicul se uită iarăş pe linie, şi bătându-şi pe umăr tovarăşul : — Ehe ! Eşti încă boboc, băiatule ! Şi fără să-şi desprindă mâna cealaltă de pe manivelă, îi arătă cu mâna un pachet, înfăşurat intr’un ziar şi legat c’un curmeiu de sfoară. — Ia’n te uită, colo, ce-are Tetea ! — adaose Stavru, vesel. Numai umblă binişor, să nu spargi ceva“. Pune mâna şi desfă ! Ce te uiţi ca viţelu la poarta nouă ? Ori te prefaci ăla care n’a mai văzut rele pe lume ! Tovarăşul apucă pacheţoiul pe care îl desfăcu cu băgare de seamă şi din care scoase o pungă cu ouă roşii, înfăşurate, fiecare în câte un petec de ziar, ca să nu se spargă, apoi dete de-o ciosvârtă de miel ’ fript, câteva fire de ceapă şi usturoi verde, într’o altă hârtioară un pumn de sare şi intr’un alt pachet un cozonăcel rumen şi îmbietor la infulicat cu mirosul lui aromat. — Ei, ce zici mânzule ? Aşa-i că poate să fie bine şi când e rău ? — îşi îmbărbăta omul hîrşit de viaţă pe tânăru-i tovarăş. Fochistului i se luminase faţa câteva clipe. Apoi, din uimit ce era de cele descoperite, deodată se mohorî din nou, lăsând pachetele pe lădiţa de drum a „şefului“. Şi zise, desamâgit: — Nu face două parale tot ce-avem aici, şefule, dacă nu-i şi un pic de udeală ! Că, să-ţi spun drept — mâncarea fără băutură, ca nunta fără lăutari... Şi pe mine mă arde pe gâtlej! Stavru rise deabinele. Şi-apoi: — Ia pune mai bine mâna pe lopată... Şi până una alta să ciocnim şi noi un ouşor... Că uite colo, auzi slujeşte învierea... Niţă se uită şi el încolo, peste câmp, zărind în ograda unei bisericuţe de ţară, sătenii, cu lumânările aprinse ascultând adâncul tâlc al minunei celei fără de asemănare. Stavru, cu dreapta pe manivelă, îi dete un ou tovarăşului şi luând şi el unu şi ridicându-l ca să ciocnească : — Christos a’nviat ! Iar Niţă, înveselit : — Adevărat a ’nviat ! Iar de departe şi de aproape, peste glasurile de trîmbiţâ ale cocoşilor şi de pistoale, peste care plutea într’o veselă dlăngănire metalică glasurile clopotelor... După ce pântecul monstrului de oţel fu iarăş îmbuibat, — cei doi stăpâni ai lui îşi puseră fălcile în mişcare, înfruptân„şeful“ îşi îmbla într’una sub I alternul. Și fără să ia mâna de pe manivelă și aruncând, me- i reu, câte o privire pe linie : — Ia, bobocule, c’avem des- tul ! C’a avut, biata Unica mea , grije de toate. Ce crezi că-i numai ce avem acilea ? Ehe ! tu să fii sănătos ! Să vezi numai , ce-i în ladă... Că-i spusesem : d’aseară că nu ne mai schimbă în noaptea asta pân’ la capăt...! Că d’aia ne-au şi dat-o p’asta... Ştii, seria nouă, acum scoasă întâi la drum şi care durează pe triplă distanţă, bă ,încă şi cu suplimente la încărcătură — încă două garnituri ! Clefăind şi el cu poftă îmblânzitorul fiarei metalice şiaruncară privirea, din când în când, pe fereastră, mai potolind viteza, și îndreptându-se cu fața spre canvionul său, fără să lase manivela din mână : — Ei, ce zici ? — De, șefule ! — făcut cel’lalt. Văz că-i bine. Da de băuturică ce ne facem ? Că de apă-s sătul !... Stavru îi făcu cu ochiul: — Cască un pic capacul lăzii şi vezi intr’un colţ câteva cutii negre de carton. Ia una din ele şi scoate-o afară. Vezi că scrie pe ea „Urodonal“. Deschide-o şi scoate sticlişoara cu medicament afară... — Ce medicament, şefule ?— făcu subalternul desiluzionat. Ce medicamente ne arde nouă? — Măi băete, tu fă ce-ţi spun eu. Şi-ai să vezi dacă nu ţi-o plăcea. In vreme ce „şeful “controla mersul şi potoli avântul dihaniei metalice, ajutorul său scoase o cutie de carton, ridicând capacul şi scoţând o sticlă galbenă, turtită, pe care era scris, ca şi pe cutie: „Uro donai“. — Ei! — făcu Stavru, vesel. — Iacă-o! — i-o întinse Niţă. Iar Stavru, şi mai vesel: -- Trage-i dopul şi pune-o la gură. Dacă nu ţi-o place, să mi-o deşerţi în cap ! Fochistul se supuse. Aduse sticla la gură şi trase vârtos din ea, nemaiîndurându-se s-o lase de la gură. — Straşnic vin, şefule! — gâfâi, ştergându-se cu mânica şi întin’zând sticla lui Stavru. Iar acesta, după ce-i trase şi el o gâlgâială: — Ei, băete, ţi-am spus eu că are Ilinca mea grije de toate ? Şi, hohotind de râs: — Iar la control, la plecare, când au văzut ăia cutiile cu medicament, unu’ de colo, zice : — Da’ ce, eşti bolnav ? — Niţel, zic eu, iau şi eu d’ăsta, cum îi zice... mi-a dat doftoru’! Da’ granzuru’ de colo: — Mai bine „Urodonal“ decât rachiu ! — Iac’aşa le trăsei renghiul! Da’ ce, noi nu suntem creştini! Să nu ciocnim şi noi un ou şi să nu-l stropim c’un pic de vin... Christos a înviat, mânzule ! — Adevărat a ’nviat, şefule! închee tânărul, mai trăgând o duşcă şi punând apoi mâna pe lopată. Iar acceleratul de noapte, cu o viteză din ce în ce mai bine alimentată, ajunse, contrar tuturor aşteptărilor, cu trei minute jumătate înainte de ora fixată pentru sosire în stația terminus. . N. PORa