Universul, august 1932 (Anul 49, nr. 209-239)
1932-08-01 / nr. 209
In împărăţia vulturilor Eram la Predeal, la Malul Ursului. Mă înţelesesem cu un turist bucureştean, vechiu prieten al locurilor, Agafton Pricopsescu, ca, în zorii zilei de Sfânta Maria Mare, să pornim pe Bucegi. Fixarăm ora plecării la patru, adică după judicioasa părere a lui Agafton, tocmai atunci când nu este nici nopatea prea neagră şi nici ziua uluitoare. Mă trezii la trei şi jumătate şi începui să mă îmbrac, somnoros. La orele patru fără cinci minute, auzii paşi discreţi în coridorul întunecat. Ştiam că un om de punctualiltatea lui Pricopsescu, n'ar fi putut să sosească, în ruptul capului, decât tocmai in clipa când ceasul ar fi bătut a patra oară. Dar paşii de pe coridor continuau să sune, în dreptul camerii mele, până când simţii că se opriră chiar în fața uşii, unde urmară să tropăiască pe loc, în ritm sacadat. Când mireasa captivă a pendulei se arătă, într’un dans graţios, iar clopotul sună a patra oară, paşii tăcură, brusc, uşa fu sgâlţâită puternic şi glasul lui Agafton tună în coridor, o singură dată ca un corn de alarmă: — Gata ? — Gata ! strigai cu putere, şi deschisei uşa, triumfător, înghiţind, nemestecată, ultima bucăţi,că de pâine. Eşirăm din odăiţa văruită şi cu miros de răşină, tocmai în faţa muntelui negru, cu coama încă turbărită de nori. Agafton călca ritmic, nici prea zorit, nici prea leneş. Trecea drept alpinist de frunte, deci îmi potrivii şi eu mersul după al lui, fără să bage de seamă. La pârâul Albăstrica, se opri şi aprinse o pipă. Nici nu-mi dădui bine seama când mă pomenii şi eu cu luleaua între dinţi, privindu-l nepăsător, ca un elev care se ştie tare pe lecţie şi o ia înaintea întrebărilor profesorului. Nu-mi scăpă ochirea, cam răutăcioasă, pe care mi-o aruncă Pricopsescu, care începuse, probabil, să şi vadă în mine un puişor de rival. Urcam direct printre cetini, către o potecuţă bătută, pe care o cunoşteam eu, din copilărie. Când panta se înăspri puţin, mâna lui Pricopsescu mă atinse pe umăr, să mă opresc. Mă gândeam că mersesem prea puţin, pentru a face popas, dar Pricopsescu mă privi cu un aer de batjocură, ca şi cum mi-ar fi ghicit gândul ; îşi înfipse alpenstocul în pământul pufos, deschise rucsacul şi scoase patru bucăţele de zahăr, din care îmi dete şi mie două. Eu, nu mănânc dulce, dar nici atât de prost nu sunt, ca să nu pricep tâlcul lucrurilor ; băgai amândouă bucăţelele In gură şi începui să le morfolesc, înghiţind în sec, dar cu un aer de mare satisfacţie. După ce le inghiţii, cu chiu cu vai, Agafton îmi turnă intr’un păhăruţ o combinaţie verzue, pe care o dădui peste cap, la repezeală, ca şi el ; apoi o luarăm la deal. Se luminase bine, când Agafton trase din tocul de piele harta No. B., în care era cuprinsă tocmai regiunea prin care treceam. Intre coordonatele L. 4 şi R. 18, găsi chiar capătul potecii la care ajunsesem. Cât mă pricep eu la hărţi, dar tot înţelesei despre ce era vorba; aşa de bine îmi explică, în timp ce şedeam amândoi pe un buştean. Pornirăm după hartă. Cu cât înaintam, Pricopsescu, dintr'un tact alpin, rămânea tot mai în urmă, şi, din când în când, trăgea şi câte o ochire spre picioarele mele, măsurând deschiderea unghiurilor. Cum îl simţeam, mă şi încordam şi călcam mai vârtos. De câteva ori, călăuza mea se împiedică în bastonul cel lung şi avui impresia că era gata-gata să vie peste cap, dar îmi dădui repede seama că era numai o manevră a lui, prin care îşi încerca rezistenţa toiagului. La fiecare sută de paşi se oprea pentru a cerceta două minute, harta. La poalele Vârcolacului, Pricopsescu mă opri pentru un popas mai îndelungat. Din merindele puse pe iarbă, Pricopsescu îmi asorta numai unele ce conţineau mai mult fosfor şi calciu, îndepărtând cu grije pe cele bogate în plumb, magneziu, sau alte săruri rele pentru ascensiuni. Mâncai, așadar, numai foi de ceapă verde cu ciocolată. Cât despre apă, de abia mă lăsă să-mi ud buzele, cu o picătură. Agafton răsufla adânc, pregătindu-și plămânii in vedereaurcușurilor următoare. Făcui şi eu câteva inhalaţii, dar nu ştiu cum naiba că-mi venea mereu să strănut ; n'aveam stofă de alpinist şi pace ! Când o luam eu, de unul singur, prin munţi, mă opream numai odată, pe vârful Caraimanului, ca să mă iscălesc şi, de acolo, nici gând să mai poposesc până la Omul, ba chiar până la peşteră. De astădată, numai până la Babele, stătusem de douăsprezece ori. Drept este că, în loc să mă odihnesc, mai mult obosisem şi numai de ruşine mă ţineam să nu o iau la fugă, prin stânci. Vream, însă, să-i arăt că eram şi eu capabil să urc sistematic, ca un turist profesionist... De la Bubele, drumul se face din ce în ce mai anevoios. In condiţiile astea, lui Agafton i-ar fi fost peste putinţă să conducă şi caravana şi să-şi ţină în spinare, totodată, rucsacul cu pledul şi crăticioara, bocancii de schimb, lopăţica alpină, pelerina, termosul şi merindele. Era în interesul meu să-l mai degajez, şi i le luai pe toate, lăsându-l numai cu harta, pe care o ţinea cu amândouă mâinile înaintea ochilor şi cu lopăţica alpină, atârnată pe şold. Câtva timp, Agafton merse înainte, până crezu el de cuviinţă că m'a descurcat deplin din mrejele potecuţelor înşelătoare ; apoi se tot lăsă înapoi, răsuflând greu, pentru alimentare ; insă cu harta tot sus, în faţa ochilor, ca un preot la slujbă. Se făcuse orele douăsprezece şi stânca omului nu se zărea de fel. N’aveam curaj să-l întreb, ca să nu mă fac de râs. Dealtfel, după încă un ceas de umblet, în care timp mai şezurăm de patru ori, mâncând câte o bucăţică de zahăr muiată în sirop de brad, mă luminai . Agafton luase, într’adevăr, un drum ocolit, în interesul cercetărilor. Numai astfel s’a putut întâmpla, ca, după şapte ore de mers în direcţia omului, să mă pomenesc, pe neaşteptate, la hanul de la Mălăeşti. Asta fu pentru mine o adevărată surpriză; la toate m’aş fi putut aştepta, dar la asta ba Agafton ceru minim decât o cameră încălzită şi, până să ni se aducă tradiţionala mămăliguţă cu unt şi brânză, mă puse să-i fac, la repezeală, o frncţie, cu Diana, amestecată cu puţin untdelemn proaspăt, pentru elascitate. După ce-i fricţionai, mă trântii pe pat, năduşit şi apucat de o foame grozavă, dar Pricopsescu nu mă uită nici pe mine : turnă intr’un căpăcel puţintică licoare şi îmi dete ordin să mă desbrac. Intr'un minut fui gata... Până mâncarăm şi ne gătirăm de drum, se făcuse orele trei. Până aici totul mersese admirabil. Oricât de pretenţios ar fi fost Agafton, îmi place să cred, totuşi, că era mulţumit de mine. De la Mălăeşti, drumul e mai prăpăstios şi mai drept şi poteca te pune la grele încercări. Pentru orice eventualitate, Agafton trase mai la vedere cognacul, rădăcina de aconit şi picăturile cardiace, îndesând la fundul sacului pe cele bune pentru înălţimi mai mici—între 100—600 metri cari îşi făcuseră datoria. Pricopsescu înainta marţial, eu mă bălăbăneam cu bagajele la spinare. Opririle pentru alimentare cu aer şi aconit se făceau din ce în ce mai dese, cu cât pantele erau mai abrupte. Când aerul zilei se învineţi şi din senin răsări deodată vântul cel jucăuş al seri, Agafton mă opri, îmi făcu în braţ o injecţie întăritoare şi-mi arătă cum să-i fac şi eu lui. Subchirurg să fi fost şi n aş fi nimerit-o mai bine ! Pricopsescu îşi aruncă pe cap o glugă de cauciuc, neagră şi lucitoare şi-şi puse şi ochelarii de voiaj „Mantibus". II priveam numai cu coada ochiului, cu admiraţie şi curiozitate puerilă, ca pe turiştii de la cinematograf, deşi aducea mai mult a scafandru. Când nu se mai putu vedea cu ochiul liber, Agafton aprinse lanterna, legată de gât cu un lănţişor. Mergând aşa distrat, cu gândul şi sufletul aiurea, la un moment dat, băgai de seamă că mă pierdusem de Agafton. Când observai, un frig mă străpunse prin ceafă. Noaptea se lăsase deplin : nici un zgomot, nimeni, afară de mine ; și frigul se întări și el deodată, ca la poruncă. — Domnule ,Agafton !... Agaftoane !... Nimic. Mă răsucii în toate părțile : pace ! — Ba, mai constatai că pe urde mergeam, nu era nici un fir de potecă.—Să știi că m’am rătăcit !—mă gândii, cuprins de spaimă. Lialal să-mi fie , m’am făcut și de râs ! Începui să-mi caut prietenul, alergând, pe întuneric, în dreapta și în stânga și chiuind : hu-huhuuu ! De pierdut, un om ca ăsta nu s’ar fi putut pierde. Să fi căutat ierburi, cu lanterna, pe undeva ? Să fi vrut să râdă de mine ? Imi strânsei bine curelele sacului, îmi îndesai urechiarul şi zisei : Doamne ajută ! îmi făcusem vânt şi eram gata să mă prăbuşesc, ca un torent, în prăpăstii, când, după o tufă, mi se păru că licăreşte ceva. Era cam mare, ca să fi fost un licuriciu. Când mă dusei acolo... Doamne-Dumnezeule, ce-mi văzură ochii ! Agafton Pricopsescu zăcea, cât era de lung, cu mâinile încrucişate şi cu lanterna pe piept. Pusei capul pe inima lui: inima îi mai bătea — foarte slab, e drept—dar, în sfârşit, bătea. Îi descleştai mâinile şi, din pumnul drept, strâns în spasmul pierzării, trăsei un bileţel, pe care, la lumina albăstrie a lanternei, de abia îl putui descifra. Iată cuprinsul : rog aer artificial ; toarnă gât paparazolus leşinatoris ; flacon toc baston. Am deşurubat flaconul cu apa contra leşinului şi îi turnai, printre dinţii încleştaţi, paparazolul. Până se lumină puţin de ziuă, îl veghiai neîncetat, cu iubire şi admiraţie, ca pe un tată şi ca pe un erou. Când prin ceaţa dimineţii, începu să se zărească la oarecare distanţă, scosei un strigăt straşnic de bucurie , în faţa ochilor, năzărea, în aburii albicioşi ai muntelui, coliba de adăpost de pe Omul ! Mă întorsei către Agafton, şi, cu toate că-mi dam seama că încă nu m-ar fi putut înţelege, îi striai, de două-trei ori, în urechi , rave I începuse să respire mai regulat, şi când soarele prinse a-şi arunca asudat, păturile lioite, trăsei capişonul şi ochelarii lui Pricopsescu, care deschise nişte ochi mari, alburii şi pierduţi, ca deşteptat dintr’o beţie rece. — Haaar - taaa ! — fu primul scâncet care se întocmi, cu greutate, pe buzele lui învineţite. Şi, când i-o arătai, tocmai aşa cum era, cu lanterna fixată pe coordonatele 44. L. X/22. C. 14. se încorda puţin, îmi luă capul, cu amândouă mâinile, şi mă sărută... îmi atârnai sacul cu merinde în faţă, iar pe Agafton îl luai la spinare. Se desmorţise bine şi-l simţeam, în spatele meu, cum îşi potrivea ochelarii. Când observă că eram gata să rătăcesc potecuţa care suia direct la colibă, mă lovi binişor, cu tocul bocancului, pe şoldul drept, după asta cu stângul, şi tot aşa mereu, cum conduci un birjar, lovindu-l pe al spate cu bastonaşul ; şi, în sfârşit, ajunserăm cu bine: se chiamă că tot sub conducerea lui... Ceea ce însă nici astăzi nu mă pot dumeri este cum se face că, după o noapte întreagă de mers, de când pornisem de la Mălăeşti, ne trezirăm acum, ca prin minune, în faţa aceluiaş han. Mare Ţi-e minunea Ta, Doamne !... — Bună dimineaţa, maestre ! Apăi tot la Mălăeşti mă scoseşi ?... — Sssst ! Eşti gata de funcție ? — Gataaa !... MIHAIL CELARIANU O .... UNIVERSUL CRUCEA Acolo sus, pe culmea'naintă, Pe culmea mâfidnîoir Bucegi, Cioplită de-o creştină daltă, Acolo unde şoimM's regi. Privind nemărginirea-albastră Pe Caraiman, pe culme sus, Niântuitoeire şi sihastră Se’nviţă crucea lui Isus... Cine-a urcat-o sus pe creşter Ce mucenic adevărat ? Din care biblică poveste Sfinţita cruce s'a'nălțat? Purtată fără de hodină De-alungul veacurilor stirbâ'nn veci slăvită de lumină E crucea neamului-martor... E crucea ce-a urcat Calvarul S'ajungă, printre jertfe, sus, Să ne păzească’ntreg hotarul Din Răsărit pân’la Apus! MIRCEA DEM. RADULESCU Flori la fereastra mansardei... Poemă In proză — La casa cu ferestre multe, închise, — de pe drumul cu aleea adumbrită a teilor mirositori,— nimeni nu apare. E o casă albă, cu grădină mare în fund. Deasupra casei albe e mansarda cu ferestre puţine. Acolo, sus, există fărâmă de o viaţă de oameni. La cele două ferestre dela mijloc ale mansardei sunt flori multe. Pe fiecare fereastră e câte un vas de sticlă, deasupra căruia stau flori într’o multicoloratură vioaie — ce place oricărui trecător de pe drumul cu aleea adumbrită a teilor mirositori. Toată ziua ferestrele sunt deschise, ca să intre, în odăiţa mansardei, balsamul teilor mirositori şi să vină, de acolo, parfumul florilor multicolore. Se imperechiază de minune balsamul teilor de sos cu parfumul florilor de sus. . In aer pluteşte un miros, liniştitor — ca o împărtăşanie luată de credincioşi, în faţa altarului, de sub cupola unei biserici. Florile dela ferestrele mansardei sunt schimbate mai în fiecare zi — nu se ştie când şi de cine — că astăzi florile par altele decât cele de eri, iar cele de eri au fost altele decât cele de alaltăeri. Intr’un amurg, se iveşte o luminiţă albă, timidă, în modesta odăiţă. Când zăbranicul nopţii învălue casa albă şi mansarda cu flori la ferestre,— luminiţa timidă parcă se măreşte mai mult şi se întrevede, deasupră-i, o iconiţă. Mai aprinsă e luminiţa cu cât umbrele înserării sunt mai negre. Văzută, în fundul nopţii târzii, luminiţa pare o stea din lumile astrale ce-şi trimite razele alunecătoare, de mii de ani, ca să ajungă aci, la lumea pământului. * I I E spre miez de noapte. In dreptul luminiţii şi a iconiţii se ridică două mâini, împreunate, în semn de rugare. Apoi, un profil omenesc se înalţă. Pare o statue în marmoră, în clarobscur încadrată — ce cată să rupă o clipă din eternitate, şi să o aşeze, nemijlocit, între pământ şi cer. :. Se aud 12 bătăi metalice la tronul bisericii. Luna iese — după crucea de argint— albă şi rotundă. Năvalnice împânziri de lumini umplu odăiţa mansardei. Florile de pe ferestre sunt scăldate de baia argintie a lunii. Par un colţ dintr’o grădină de basme, suspendată, spre cer. Dintre flori apare statuia de marmoră albă, cu împreunatele mâini în fugă, spre luminiţa ce se topeşte, în aur, in faţa ico-. . •: tki ;/•;(■* î i * , f E întru târziu de noapte. Luna vrea să se furişeze în culcuşul ei interstelar. Mâinile împreunate se lasă în jos — iar statuia de marmoră, humanizată, cată să se mişte spre ferestrele mansardei. Deabia se zăresc două mânuţe albe, de femeie, care schimbă florile din vasele de sticlă dela ferestre. O, flori dela ferestrele mansardei de pe aleea adumbrită a teilor mirositori, voi sunteţi binecuvântate de razele candelii ce veghiază la iconiţa din peretele modestei odăiţe. Şi mângâiate sunteţi voi, flori, de mânuţele albe care vă preschimbă, în fiecare miez de noapte, când luna privește, de sus, statua de marmoră argintată, cu mâinile împreunate în semn de rugare. SCARLAT PREAJBA * * Vorbe cu tâlc Iertând mereu pe toţi vrăjmaşii,—chiar unii fiind mulţimea lor, — Tu pururea, de pe’nălţime, le eşti la toţi judecător ; Dacă-i urăşti şi răzbunarea te poartă pe-ale sale căi, Tu fi-vei vecinie osânditul, iar ei, judecătorii tăi! II Oricât de gras e-al tău ogor, Pe deal, pe vale sau pe luncă, — Vei fi mereu un cerşetor, Car nu pui pe ogoru-ţi muncă ! III Omul fără fapte bune, e ca mărul fără mere: Nu dai nimănui nimica, dar el hrana lud şi-o cere... Un asemeni măr când moare, — fie veşted, fie verde, — Nimenea nu stă să-l plângă, fiindcă nimenea nu-l pierde IV Unui urgisit de soartă, fericirea-ţi să n’o spui, Căci spunând-o: — fără milă pălmueşti durerea lui! V Niţel somn peste măsură ; după somn, niţică lene, Şi te prinde sărăcia sărutându-te pe gene, Precum prinde un păianjen musca’n mrejile-i viclene ! VASILE MILITARU Anul XLIX Nr. 209 Luni 1 August 1932 DIVERSE ................■- O ...... ■ VIII Măgarul In fabulă Decât să-ţi lese nume rău, mai bine să-ţi iese un ochiu, asta a păţit-o măgarul. De la Esop până la Vasile Militaru, de câte ori un fabulist a avut nevoie de un dobitoc, care să înlocuiască pe omul prost, a ales pe măgar, şi cu toate astea măgarul e departe de a fi cel mai prost dintre dobitoacele domesticite de om. Dovadă despre aceasta ne dă limba de toate zilele, care, când vrea să exprime pe omul prost cu numele unui animal, întrebuinţează vorba bou şi niciodată vorba măgar. Dar e urât şi pentru nenorocirea lui seamănă cu calul, cu care e înrudit; dar cum seamănă?—par’că Dumnezeu când a făcut pe cal, a făcut şi o caricatură a lui, şi în fizicul şi în înfăţişărea, şi în glasul lui. In toată făptura calului e o armonie de linii care-l face frumos, majestos, elegant; la măgar nici o proporţie estetică, parcă ar fi desenul unui cal făcut de cineva care nu ştie să deseneze. Pe cât calul e de mândru, neastâmpărat şi impetuos, pe atât măgarul e umilit, răbdător şi liniştit. Nechezatul calului e o trâmbiţă eroică de războiu, sbieretul măgarului e „o serie de disonanţe alternative dela ascuţit la grav şi dela grav la ascuţit, care se produce printr’un sbieret mare, lung şi foarte neplăcut“. Pe măgar, nu-l scoţi din „pas“, ăsta-i mersul lui obicinuit; pentru cal, fuga, goana nebună e idealul lui de mişcare. Dar ceiace a mărit şi mai mult deosebirea între aceşti veri primari a fost mediul lor de viaţă. Calul, trăit la oraş, s’a bucurat de o îngrijire excepţională; in timpurile din urmă această îngrijire a mers aşa de departe că din calul primitiv a făcut aproape un animal nou, calul de rasă pur sang. Măgarul, calul săracului, a trăit la ţară maltratat, rău hrănit, iar prin încrucişare cu calul a produs catârul, mai mare şi mai robust decât măgarul. S’a încercat o altă încrucişare cu un alt văr al lui mai frumos chiar decât calul, cu zebra, dar n’a reuşit; la prima încercare, zebra nu s’a lăsat nici moartă să se deie la urâtul; iar când s’a recurs la înşelăciune, văpsind un măgar întocmai cu un zebru, escrocheria a reuşit, dar zebra a fătat tot un zebru. Nu ştiu dacă s’a făcut vreo încercare şi cu măgarul sălbatic. Adevărata valoare şi a unui om şi a unui animal nu se judecă însă după calităţile exterioare, căci ele foarte adesea ne înşeală, ci după însuşirile interioare, sufleteşti. Se spune despre Esop că era aşa de pocit, aşa de urât că puteai să sperii copiii cu el; norocul lui a fost că a căzut sclav la un învăţat, la un filosof Xantus, din insula Samos. Când stăpânul a văzut ce suflet frumos şi bine înzestrat locueşte în acest trup de rob, l-a liberat şi a făcut din el un prietin. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu animalele, când învăţaţii au studiat nu numai corpul, dar şi sufletul lor. Iată ce ne spune bunăoară marele naturalist şi scriitor Buffon despre măgar: „In privinţa mâncării se mulţumeşte cu ce-i dă stăpânul, dar e foarte delicat în privinţa băuturii; nu vrea să bea decât apa cea mai limpede şi din râurile care-i sunt cunoscute; nu se tăvăleşte în noroiu cum face calul, îşi întoarce capul, ca să nu vadă noroiul; are mare dragoste pentru progenitura lui. Pli- niu ne spune că dacă cineva separă pe puiu de mama lui, ea trece prin foc ca să-l găsească. Se ataşează de stăpân, deşi maltratat uneori şi-l cunoaşte dintre toţi oamenii; cunoaşte şi locurile unde obişnueşte să locuiască şi drumurile, pe care a umblat. Are vederea pătrunzătoare, văzul fin, mirosul desvolvoltat. E susceptibil de educaţie şi s’au văzut măgari bine dresaţi dând spectacole din cele mai frumoase şi mai uimitoare prin isteţimea lor. A rămas memorabil măgarul dela circul din Amsterdam din timpul războiului dintre englezi şi buri din anul 1899—902. La început englezii sunt bătuţi in toate întâlnirile pe care le au cu burii, căci aceştia ca şi olandezii, din care se trag erau hotărîţi să moară până la unul, numai să-şi scape ţărişoara lor, iar in bătălia de la Ladysmith englezii suferă o înfrângere ruşinoasă, fără exemplu în istoria lor, căci sunt siliţi să se retragă în fugă din faţa duşmanului. Generalul, ca să atenueze dezastru, a arun- cat vina pe măgarii întrebuinţaţi în armată în loc de cai, cam când au văzut pe buri, cu statura lor înaltă, cum nu mai văzuseră până atunci, cu bărbile lor lungi şi mari s’au speriat şi au luat-o la fugă şi după ei au fugit şi luptătorii. Această justificare aşa de puţin serioasă, a sugerat dresorului dela circul din Amsterdam un număr nou de actualitate cu măgarul savant al circului. In mijlocul arenei un măgar stă nemişcat. Vine un savant să-l dea afară, că arena e făcută pentru cai nu pentru măgari, măgarul nu se mişcă; vin mai mulţi, ţipă toţi la el, îl bat, nimic; descarcă focuri oarbe de revolver tot nimic ; în sfârşit apare un clovn, dresorul măgarului; numai ţipaţi degeaba, că numai eu îi ştiu leacul şi apropiindu-se de el îi strigă tare la ureche : Fugi, că vin Burii,... a fugit mâncând pământ. Am citit o mulţime de colecţii de fabule şi româneşti şi străine, n’am văzut una singură, în care măgarul să joace şi el odată măcar alt rol decât pe acela de prost. Lucrul n’ar fi greu. Frank Nohain a dovedit-o cu mult spirit. Are și el între cele 200 de fabule ale lui o broască, dar nu proastă ca a lui La Fontaine, care n’are alt vis decât, ca umflându-se să ajungă mare cât un bou. Broasca lui Nohaintrebuia să fie o studentă dela Facultatea de Fizică), face un proces de revindecare de glorie ştiinţifică lui Galvani: Sans le martyre De notre grand’ mere, Qu ’il avait suspendue â un (balcon de fer Ce Gavarni, que Ton admire, Ce Gavarni, qu ’avait-il decouvert ? Le merite n’en revient ni A Gavarni, Ni â Volta. I. SUCHÍANU Erata. In diversa No. VII Pe nimism și Optimism în coloana 11-a rândul 47 după vorba : său, să se puie : dicton , tout, est pour le mieux dans le meu leur des mondes passibles. Psalmul rătăcirii Ca seara'n suflet şi'n gândire, După-o durere, după-un plaius, La Tine vin, cu trupul strâns In haină nouă de iubire; La Tine vin, târînd pământul Cu casniciile ce sunt. Opresc pe buze tot cuvântul, Sprintenele cu silă'ncrunt.. Aceiaşi miri se duc de mână Pe drumul vechilor dorinţ*, Pe unde bîjbîe bătrână Poruncă dată de părinţi; Şi-ac©laşu viaţă se distramă Sub gelozii făr’de sfârşit, Când inimile bagă'n seamă, Că rostu'n lume şi-au greşit. Ce bunătăţi de fericire S'aleg din şubredul cămin, Ce n’are-un strop de mulţumire Şi ochiul milii stă strein ? Cum să străbat în întuneric Fără lumină, fără ţel, Sau cum o datină să feric, S'o schimb în lamă de oţel? Tot patima e vijelie Chemată'n grabă de plăceri, Să sfarme până'n temelie Zidirea nunţii ce-a fost ori. Din nou vicleana rîvnă gustă Amăgitorul măr din Rai, Şi mulţi, pe cărărie'ngustă, Abat din căsnicescul trai. Asupra lor ertare cadă, Ca ploaia pe uscat ogor. Iubire au, să n’o laşi pradă Dispreţuirii tuturor. Ertare, Sfinte, cer ertare De mii de ani asemeni slugi. Prefă-le-o mâine'n sărbătoare, In cer sui-vor nori de rugi. (Alţi psalmi) G. ZNAGOVEANU Antoine de Saint Exupéry „VOL DE NUIT“ Scriind prefața la „Voi de imit“, volumul atât de interesant al pilotului Antoine de Saint Exupery, Andre Gide afirmă că admiră înainte de toate întrecerea de sine a eroilor acestei povestiri, voințacu care se ridică ei deasupra celorlalţi oameni slabi şi neîncrezători, depersonalizându-se, ridicând disciplina şi datoria chiar deasupra spiritului de dreptate. Andre Gide este perfect Îndreptăţit să remarce aceste însuşiri neaduse până astăzi în lumina literaturii moderne. „Fericirea nu stă în libertate, ci în acceptarea unei datorii”, ar suna acest nou crez care dă ţelului, oricare ar fi, valoare de simbol, sdrobind însă individualitatea. E drept că Riviere, şeful neclintit şi necruţător din „Voi de fiuit“, e o personalitate bogată. Dar el devine odios,, vrând să fie tare şi să insufle tărie celor din jur. Devine odios pentru că trece dincolo de omenesc. Autorul, de Saint Exupéry, este un bun scriitor. El ne insuflă admiraţie şi ne face simpatic pe omul acesta care-şi trimite piloţii la moarte, pentru a câştiga o oră în plus asupra orariului. Cercetaţi figura lui Riviere în noaptea în care, sub multiple orizonturi, piloţii lui sboară convinşi că vor învinge. Riviere, şeful unei compani de navigaţie aeriană, este adeptul sborurilor de noapte, singurele care-i permit să realizeze un câştig adevărat asupra celoralalte mijloace de locomoţiune. Dar în perioada eroică a aviaţiei, în care se situează aventura din „Voi de mit“, sborurile de noapte echivalează adeseori cu o încercare de sinucidere. Acesta nu-i un motiv care să-l înduplece pe Riviere. Succesul trebue câştigat pentru compania lui, cu orice sacrificiu. Dar o furtună ce nu putea fi prevăzută, înaintează cu furie dinspre Cordilieri, în timp ce patru piloţi se apropie de Buenos Aires, din patru colţuri ale continentului sud-american. Pentru Riviere, care nu vede nimic dincolo de voinţa lui, care-i delimitează un univers întreg, furtuna nu poate fi decât o piedică ce trebue neapărat învinsă. In adevăr, primul pilot reuşeşti să braveze furiile naturii şi aterisează. Iată-l: ...pilotul se întoarce spre şef şi spre camarazi, şi-i măsoară grav, ca pe o proprietate a sa. Părea că-i numără, că-i măsoară şi că-i cântăreşte şi gândea că în sfârşit i-a câştigat, odată cu acest hangar de sărbătoare şi cu oraşul cu mişcarea lui, cu femeile şi cu căldura lui. Ţinea oamenii aceştia în mâinile sale, ca pe nişte supuşi, pentru că putea să-i atingă, să-i audă şi să-i insulte. Se gândi mai întâi să-i insulte pentru că stau aci liniştiţi, siguri că trăesc, admirând luna, dar fu glumeţ . ....Plătiţi băutura ! Şi scoborî. Voi să-şi povestească călătoria : — Dacă aţi şti!...” In acest timp, Fabien, pilotul care vine din Patagonia, se pregăteşte să intre ’n noapte. Autorul de Saint Exupéry a reuşit să redea aci o scenă splendidă. „El îşi afundă capul în carlingă. Radiumul indicatoarelor începea să strălucească. Pilotul verifică cifrele, pe rând, şi fu mulţumit. Descoperea că este aşezat solid în acest cer. Mângâe cu degetul o aripă de oţel şi simţi cum metalul se cutremură de viaţă: metalul nu vibra, ci trăia. Cele cinci sute de cai ai motorului făceau să se nască în materie un curent călduţ, care schimba oţelul în catifea. încă odată, sborul nu-1 îmbăta pe pilot şi nici nu-1 ameţea ; îl făcea să simtă încordarea misterioasă a unei fiinţe vii....” Niciodată, alianţa adevărată între om şi maşină n’a fost zugrăvită mai bine. Furtuna nu vrea să-l scape din ghiare pe Fabien. Ea se anunţă întâi hărănind în casca radiotelegrafistului. Licăririle pământului şi ale cerului se sting. Pilotul trebue să găsească undeva adăpost. Şi atunci, cu strângere de inimă, îşi joacă viaţa pe fiecare filă de hârtie pe care o trece radiotelegrafistului, spre a ’ntreba cum e vremea înaintea şi înapoia lui. Răspunsurile alarmante curg. — „Commodoro semnalează : întoarcerea aci imposibilă. Furtună. — ,,San Antonio a răspuns : vânt Vest se ridică odată cu furtună la Vest. Cerul patru sferturi acoperit. — „Bahia Blanca a răspuns : prevedem înainte de 20 minute furtună violentă de la Vest. — „Trelev a răspuns : uragan 30 metri pe secundă....“ încercuit de nori și de vânturi dușmane, Fabien nu slăbește. Cât timp radiotelegrafistul păstrează legătura cu lumea, nu-i cu totul pierdut. Dar furtuna suprimă toate vocile lumii. In clocotul elementelor, ni se părea că materia s’a revoltat. Motorul, la fiecare pas, vibra atât de puternic încât toată massa avionului se cutremura ca de mânie“. Atunci, pilotul îşi simte slăbiciunea, micimea. Aparatul şi viaţa lui. Ce-o mai poate avea numai atâta cât mai ţine volanul în mână. „Fabien rătăceşte pe o mare de nori, noaptea, dar mai jos, sub el, îl aşteaptă vecinicia. Este pierdut printre constelaţile pe care le locueşte singur. Ţine încă lumea în mâinile lui... El strânge în volanul său greutatea bogăţiei omeneşti, şi plimbă, fără speranţă, de la o stea la cealaltă, comoara inutilă pe care va trebui s’o înapoieze...“ In timp ce Fabien se pierde printre stele, pământul îl caută ca să-l încurajeze. Degetele alunecă pe comutatoare, cerând drum liber prin spaţiu. — „Nu mai răspunde ? — Nul mai răspunde“. Atunci cineva remarcă — „Unu şi patruzeci. Ultima picătură de benzină. E cu neputinţă să mai sboare încă“. Şi se face pace. Povestea aceasta dramatică a avionului prins în furtună, cu stilul lapidar și pur, cu o poezie inedita, dau acestei lucrări ton de epopee. FRED DOMINIC I