Universul, august 1932 (Anul 49, nr. 209-239)

1932-08-01 / nr. 209

In împărăţia vulturilor Eram la Predeal, la Malul Ur­sului. Mă înţelesesem cu un tu­rist bucureştean, vechiu prie­ten al locurilor, Agafton Pricop­­sescu, ca, în zorii zilei de Sfânta Maria Mare, să pornim pe Bu­­cegi. Fixarăm ora plecării la patru, a­­dică­ după judicioasa părere a lui Agafton, tocmai atunci când nu este nici nopatea prea neagră şi nici ziua uluitoare. Mă trezii la trei şi jumătate şi începui să mă îmbrac, somnoros. La orele pa­tru fără cinci minute, auzii paşi discreţi în coridorul întunecat. Ştiam că un om de punctualilta­­tea lui Pricopsescu, n'ar fi putut să sosească, în ruptul capului, decât tocmai in clipa când cea­sul ar fi bătut a patra oară. Dar paşii de pe coridor continuau să sune, în dreptul camerii mele, până când simţii că se opriră chiar în fața uşii, unde urmară să tropăiască pe loc, în ritm sa­cadat. Când mireasa captivă a pendu­­lei se arătă, într’un dans graţios, iar clopotul sună a patra oară, paşii tăcură, brusc, uşa fu sgâlţâită puternic şi glasul lui Agafton tună în coridor, o sin­gură dată ca un corn de alarmă: — Gata ? — Gata ! strigai cu putere, şi deschisei uşa, triumfător, înghi­ţind, nemestecată, ultima bucăţi,­că de pâine. Eşirăm din odăiţa văruită şi cu miros de răşină, tocmai în faţa muntelui negru, cu coama încă turbărită de nori. Agafton călca ritmic, nici prea zorit, nici prea leneş. Trecea drept alpinist de frunte, deci îmi potrivii şi eu mersul după al lui, fără să bage de seamă. La pârâul Albăstrica, se opri şi aprinse o pipă. Nici nu-mi dă­­du­i bine seama când mă po­menii şi eu cu luleaua între dinţi, privindu-l nepăsător, ca un elev care se ştie tare pe lec­ţie şi o ia înaintea întrebărilor profesorului. Nu-mi scăpă ochi­rea, cam răutăcioasă, pe care mi-o aruncă Pricopsescu, care începuse, probabil, să şi vadă în mine un puişor de rival. Urcam direct printre ce­tini, către o potecuţă bă­tută, pe care o cunoşteam eu, din copilărie. Când panta se înăspri pu­ţin, mâna lui Pricopsescu mă atinse pe umăr, să mă opresc. Mă gândeam că mersesem prea puţin, pentru a face popas, dar Pricopsescu mă privi cu un aer de batjocură, ca şi cum mi-ar fi ghicit gândul ; îşi în­fipse alpenstocul în pământul pufos, deschise rucsacul şi scoase patru bucăţele de zahăr, din care îmi dete şi mie două. Eu, nu mă­nânc dulce, dar nici atât de prost nu sunt, ca să nu pricep tâlcul lucrurilor ; băgai amândouă bu­căţelele In gură şi începui să le morfolesc, înghiţind în sec, dar cu un aer de mare satisfacţie. După ce le inghiţii, cu chiu cu vai, Agafton îmi turnă intr’un păhăruţ o combinaţie verzue, pe care o dădui peste cap, la repe­zeală, ca şi el ; apoi o luarăm la deal. Se luminase bine, când Agaf­ton trase din tocul de piele harta No.­­ B., în care era cuprinsă tocmai regiunea prin care tre­ceam. Intre coordonatele L. 4 şi R. 18, găsi chiar capătul potecii la care ajunsesem. Cât mă pri­cep eu la hărţi, dar tot înţelesei despre ce era vorba; aşa de bine îmi explică, în timp ce şedeam amândoi pe un buştean. Pornirăm după hartă. Cu cât înaintam, Pricopsescu, dintr'un tact alpin, rămânea tot mai în urmă, şi, din când în când, trăgea şi câte o ochire spre pi­cioarele mele, măsurând deschi­derea unghiurilor. Cum îl sim­ţeam, mă şi încordam şi călcam mai vârtos. De câteva ori, călău­za mea se împiedică în bastonul cel lung şi avui impresia că era gata-gata să vie peste cap, dar îmi dădui repede seama că era numai o manevră a lui, prin care îşi încerca rezistenţa toia­gului. La fiecare sută de paşi se oprea pentru a cerceta două mi­nute, harta. La poalele Vârcolacului, Pri­copsescu mă opri pentru un po­pas mai îndelungat. Din merindele puse pe iarbă, Pricopsescu îmi asorta numai u­­nele ce conţineau mai mult fos­for şi calciu, îndepărtând cu gri­­je pe cele bogate în plumb, mag­neziu, sau alte săruri rele pen­tru ascensiuni. Mâncai, așa­dar, numai foi de ceapă verde cu cio­colată. Cât despre apă, de abia mă lăsă să-mi ud buzele, cu o picătură. Agafton răsufla adânc, pregătindu-și plămânii in vede­rea­­urcușurilor următoare. Fă­cui şi eu câteva inhalaţii, dar nu ştiu cum naiba că-mi venea me­reu să strănut ; n'aveam stofă de alpinist şi pace ! Când o luam eu, de unul singur, prin munţi, mă o­­pream numai odată, pe vâr­ful Caraimanului, ca să mă iscă­lesc şi, de acolo, nici gând să mai poposesc până la Omul, ba chiar până la peşteră. De astădată, nu­mai până la Babele, stătusem de douăsprezece ori. Drept este că, în loc să mă odihnesc, mai mult obosisem şi numai de ruşine mă ţineam să nu o iau la fugă, prin stânci. Vream, însă, să-i arăt că eram şi eu capabil să urc siste­matic, ca un turist profesionist... De la Bubele, drumul se face din ce în ce mai anevoios. In condi­ţiile astea, lui Agafton i-ar fi fost peste putinţă să conducă şi caravana şi să-şi ţină în spinare, totodată, rucsacul cu pledul şi crăticioara, bocancii de schimb, lopăţica alpină, pelerina, termo­sul şi merindele. Era în intere­sul meu să-l mai degajez, şi i­ le luai pe toate, lăsându-l numai cu harta, pe care o ţinea cu a­­mândouă mâinile înaintea ochi­lor şi cu lopăţica alpină, atârna­tă pe şold. Câtva timp, Agafton merse înainte, până crezu el de cuviinţă că m'a descurcat deplin din mrejele potecuţelor înşelă­toare ; apoi se tot lăsă înapoi, răsuflând greu, pentru alimenta­re ; insă cu harta tot sus, în faţa ochilor, ca un preot la slujbă. Se făcuse orele douăsprezece şi stânca omului nu se zărea de fel. N’aveam curaj să-l întreb, ca să nu mă fac de râs. Dealtfel, după încă un ceas de umblet, în care timp mai şezurăm de patru ori, mâncând câte o bucăţică de za­hăr muiată în sirop de brad, mă luminai . Agafton luase, într’a­­devăr, un drum ocolit, în intere­sul cercetărilor. Numai astfel s’a putut întâmpla, ca, după şapte ore de mers în direcţia omului, să mă pomenesc, pe neaşteptate, la hanul de la Mălăeşti. Asta fu pentru mine o adevă­rată surpriză; la toate m’aş fi putut aştepta, dar la asta ba­­ Agafton ceru minim decât o ca­meră încălzită şi, până să ni se aducă tradiţionala mămăliguţă cu unt şi brânză, mă puse să-i fac, la repezeală, o frncţie, cu Diana, amestecată cu puţin unt­delemn proaspăt, pentru elasci­­tate. După ce-i fricţionai, mă trântii pe pat, năduşit şi apucat de o foame grozavă, dar Pricop­­sescu nu mă uită nici pe mine : turnă intr’un­ căpăcel puţintică licoare şi îmi dete ordin să mă desbrac. Intr'un minut fui gata... Până mâncarăm şi ne gătirăm de drum, se făcuse orele trei. Până aici totul mersese admira­bil. Oricât de pretenţios ar fi fost Agafton, îmi place să cred, totuşi, că era mulţumit de mine. De la Mălăeşti, drumul e mai prăpăstios şi mai drept şi poteca te pune la grele încercări. Pen­tru orice eventualitate, Agafton trase mai la vedere cognacul, ră­­­dăcina de aconit şi picăturile cardiace, îndesând la fundul sa­cului pe cele bune pentru înăl­ţimi mai mici—între 100—600 me­­tri cari îşi făcuseră datoria. Pricopsescu înainta marţial, eu mă bălăbăneam cu bagajele la spinare. Opririle pentru alimen­tare cu aer şi aconit se făceau din ce în ce mai dese, cu cât pantele erau mai abrupte. Când aerul zilei se învineţi şi din senin răsări deodată vântul cel jucăuş al seri, Agafton mă o­­pri, îmi făcu în braţ o injecţie întăritoare şi-mi arătă cum să-i fac şi eu lui. Subchirurg să fi fost şi n aş fi nimerit-o mai bine ! Pricopsescu îşi aruncă pe cap o glugă de cauciuc, nea­gră şi lucitoare şi-şi puse şi ochelarii de voiaj „Mantibus". II priveam numai cu coada ochiului, cu admiraţie şi curiozi­tate puerilă, ca pe turiştii de la cinematograf, deşi aducea mai mult a scafandru. Când nu se mai putu vedea cu ochiul liber, Agafton aprinse lanterna, legată de gât cu un lănţişor. Mergând aşa distrat, cu gân­dul şi sufletul aiurea, la un moment dat, băgai de sea­mă că mă pierdusem de Agaf­ton. Când observai, un frig mă străpunse prin ceafă. Noaptea se lăsase deplin : nici un zgomot, nimeni, afară de mine ; și frigul se întări și el deodată, ca la po­runcă. — Domnule ,Agafton !... Agaf­toane !... Nimic. Mă răsucii în toate părțile : pace ! — Ba, mai constatai că pe ur­de mergeam, nu era nici un fir de potecă.—Să știi că m’am rătăcit !—mă gândii, cuprins de spaimă. Lialal să-mi fie , m’am făcut și de râs ! Înce­pui să-mi caut prietenul, aler­gând, pe întuneric, în dreapta și în stânga și chiuind : hu-hu­huuu ! De pierdut, un om ca ăsta nu s’ar fi putut pierde. Să fi căutat ierburi, cu lanterna, pe undeva ? Să fi vrut să râdă de mine ? Imi strânsei bine curelele sacului, îmi îndesai urech­ia­­rul şi zisei : Doamne ajută ! îmi făcusem vânt şi eram gata să mă prăbuşesc, ca un torent, în prăpăstii, când, după o tufă, mi se păru că licăreşte ceva. Era cam mare, ca să fi fost un licu­­riciu. Când mă dusei acolo... Doamne-Dumnezeule, ce-mi vă­zură ochii ! Agafton Pricopsescu zăcea, cât era de lung, cu mâini­le încrucişate şi cu lanterna pe piept. Pusei capul pe inima lui: inima îi mai bătea — foarte slab, e drept—dar, în sfârşit, bătea. Îi descleştai mâinile şi, din pumnul drept, strâns în spasmul pier­zării, trăsei un bileţel, pe care, la lumina albăstrie a lanternei, de abia îl putui descifra. Iată cu­prinsul : rog aer artificial ; toar­nă gât paparazolus leşinatoris ; flacon toc baston. Am deşurubat flaconul cu apa contra leşinului şi îi turnai, prin­tre dinţii încleştaţi, paparazolul. Până se lumină puţin de ziuă, îl veghiai neîncetat, cu iubire şi admiraţie, ca pe un tată şi ca pe un erou. Când prin ceaţa dimineţii, începu să se ză­rească la oarecare distanţă, sco­­sei un strigăt straşnic de bucu­rie , în faţa ochilor, năzărea, în aburii albicioşi ai muntelui, co­lib­a de adăpost de pe Omul ! Mă întorsei către Agafton, şi, cu toate că-mi dam seama că încă nu m­-ar fi putut înţelege, îi stri­ai, de două-trei ori, în urechi , rave I începuse să respire mai regu­lat, şi când soarele prinse a-şi a­­runca asudat, păturile lioite, tră­sei capişonul şi ochelarii lui Pricopsescu, care deschise nişte ochi mari, alburii şi pierduţi, ca deşteptat dintr’o beţie rece. — Haaar - taaa ! — fu primul scâncet care se întocmi, cu greu­tate, pe buzele lui învineţite. Şi, când i-o arătai, tocmai aşa cum era, cu lanterna fixată pe coor­donatele 44. L. X/22. C. 14. se în­corda puţin, îmi luă capul, cu a­­mândouă mâinile, şi mă sărută... îmi atârnai sacul cu merinde în faţă, iar pe Agafton îl luai la spinare. Se desmorţise bine şi-l sim­ţeam, în spatele meu, cum îşi potrivea ochelarii. Când ob­servă că eram gata să rătă­cesc potecuţa care suia direct la colibă, mă lovi binişor, cu tocul bocancului, pe şoldul drept, după asta cu stângul, şi tot aşa mereu, cum conduci un birjar, lovindu-l pe al spate cu bastonaşul ; şi, în sfârşit, ajunserăm cu bine: se chiamă că tot sub conducerea lui... Ceea ce însă nici astăzi nu mă pot dumeri este cum se face că, după o noapte întreagă de mers, de când pornisem de la Mălăeşti, ne trezirăm acum, ca prin minu­ne, în faţa aceluiaş han. Mare Ţi-e minunea Ta, Doamne !... — Bună dimineaţa, maestre ! Apăi tot la Mălăeşti mă sco­­seşi ?... — Sssst ! Eşti gata de funcție ? — Gataaa !... MIHAIL CELARIANU O .... UNIVERSUL C­R­U­CEA Acolo sus, pe culmea'naintă, Pe culmea mâfidnîoir Bucegi, Cioplită de-o creştină daltă, Acolo unde şoimM's regi. Privind nemărginirea-albastră Pe Car­ai­man, pe culme sus, Niântui­toeire şi sihastră Se’nviţă crucea lui Isus... Cine-a urcat-o sus pe creşter Ce mucenic adevărat ? Din care biblică poveste Sfinţita cruce s'a'nălțat? Purtată fără de hodină De-alungul veacurilor stir­bâ'nn veci slăvită de lumină E crucea neamului-martor... E crucea ce-a urcat Calvarul S'ajungă, printre jertfe, sus, Să ne păzească’ntreg hotarul Din Răsărit pân’la Apus! MIRCEA DEM. RADULESCU Flori la fereastra mansardei...­ ­ Poemă In proză — La casa cu ferestre multe, în­chise, — de pe drumul cu aleea adumbrită a teilor mirositori,— nimeni nu apare. E o casă al­bă, cu grădină mare în fund. Deasupra casei albe e man­sarda cu ferestre puţine. Aco­lo, sus, există fărâmă de o via­ţă de oameni. La cele două fe­restre dela mijloc ale mansar­dei sunt flori multe. Pe fiecare fereastră e câte un vas de sticlă, deasupra că­ruia stau flori într’o multicolo­­ratură vioaie — ce place orică­rui trecător de pe drumul cu a­­leea adumbrită a teilor mirosi­tori. Toată ziua ferestrele sunt deschise, ca să intre, în odăiţa mansardei, balsamul teilor mi­rositori şi să vină, de acolo, parfumul florilor multicolore. Se imperechiază de minune balsamul teilor de sos cu par­fumul florilor de sus. . In aer pluteşte un miros, li­niştitor — ca o împărtăşanie luată de credincioşi, în faţa al­tarului, de sub cupola unei bi­serici. Florile dela ferestrele man­sardei sunt schimbate mai în fiecare zi — nu se ştie când şi de cine — că astăzi florile par altele decât cele de eri, iar cele de eri au fost altele decât cele de alaltăeri.­­ Intr’un amurg, se iveşte o lu­miniţă albă, timidă, în modes­ta odăiţă. Când zăbranicul nopţii învă­­lue casa albă şi mansarda cu flori la ferestre,— luminiţa ti­midă parcă se măreşte mai mult şi se întrevede, deasupră-i, o iconiţă. Mai aprinsă e luminiţa cu cât umbrele înserării sunt mai negre. Văzută, în fundul nop­ţii târzii, luminiţa pare o stea din lumile astrale ce-şi trimite razele alunecătoare, de mii de ani, ca să ajungă aci, la lumea pământului. * I I E spre miez de noapte. In dreptul luminiţii şi a ico­­niţii se ridică două mâini, îm­preunate,­­ în semn de rugare. Apoi, un profil omenesc se înal­ţă. Pare o statue în marmoră, în clarobscur încadrată — ce cată să rupă o clipă din eterni­tate, şi să o aşeze, nemijlocit, între pământ şi cer. :­. Se aud 12 bătăi metalice la tronul bisericii. Luna iese — după crucea de argint­­—­ albă şi rotundă. Năvalnice împânziri de lu­mini umplu odăiţa mansardei. Florile de pe ferestre sunt scăldate de baia argintie a lu­nii. Par un colţ dintr’o grădi­nă de basme, suspendată, spre cer. Dintre flori apare statuia de marmoră albă, cu împreunatele mâini în fugă, spre luminiţa ce se topeşte, în aur, in faţa ico-. . •: tki­­ ;/•;(■* î i * , f E întru târziu de noapte. Luna vrea să se furişeze în culcuşul ei interstelar. Mâinile împreunate se lasă în jos — iar statuia de marmo­ră, humanizată, cată să se miş­te spre ferestrele mansardei. Deabia se zăresc două mânu­ţe albe, de femeie, care schim­bă florile din vasele de sticlă dela ferestre. O, flori dela ferestrele man­sardei de pe aleea adumbrită a teilor mirositori, voi sunteţi bi­necuvântate de razele candelii ce veghiază la iconiţa din pe­retele modestei odăiţe. Şi mân­gâiate sunteţi voi, flori, de mâ­nuţele albe care vă preschim­bă, în fiecare miez de noapte, când luna privește, de sus, sta­tua de marmoră argintată, cu mâinile­ împreunate în semn de rugare. SCARLAT PREAJBA * * Vorbe cu tâlc Iertând mereu pe toţi vrăjmaşii,—chiar unii fiind mulţimea lor, — Tu pururea, de pe’nălţime, le eşti la toţi judecător ; Dacă-i urăşti şi răzbunarea te poartă pe-ale sale căi, Tu fi-vei vecinie osânditul, iar ei, judecătorii tăi! II Oricât de gras e-al tău ogor, Pe deal, pe vale sau pe luncă, — Vei fi mereu un cerşetor, Car nu pui pe ogoru-ţi muncă ! III Omul fără fapte bune, e ca mărul fără mere: Nu dai nimănui nimica, dar el hrana lud şi-o cere... Un asemeni măr cân­d moare, — fie veşted, fie verde, — Ni­menea nu stă să-l plângă, fiindcă nimenea nu-l pierde­­ IV Unui urgisit de soartă, fericirea-ţi să n’o spui, Căci spunând-o: — fără milă pălmueşti durerea lui! V Niţel somn peste măsură ; după somn, niţică lene, Şi te prinde sărăcia sărutându-te pe gene, Precum prinde un păianjen musca’n mrejile-i viclene ! VASILE MILITARU Anul XLIX Nr. 209 Luni 1 August 1932 DIVERSE ................■- O ...... ■ VIII Măgarul In fabulă Decât să-ţi lese nume rău, mai bine să-ţi iese un ochiu, asta a păţit-o măgarul. De la Esop până la Vasile Mi­­litaru, de câte ori un fabulist a avut nevoie de un dobitoc, care să înlocuiască pe omul prost, a ales pe măgar, şi cu toate as­tea măgarul e departe de a fi cel mai prost dintre dobitoacele domesticite de om. Dovadă des­pre aceasta ne dă limba de toa­te zilele, care, când vrea să ex­prime pe omul prost cu nume­le unui animal, întrebuinţează vorba bou şi niciodată vorba măgar. Dar e urât şi pentru ne­norocirea lui seamănă cu calul, cu care e înrudit; dar cum sea­mănă?—par’că Dumnezeu când a făcut pe cal, a făcut şi o cari­catură a lui, şi în fizicul şi în înfăţişărea, şi în glasul lui. In toată făptura calului e o armo­nie de linii care-l face frumos, majestos, elegant; la măgar nici o proporţie estetică, parcă ar fi desenul unui cal făcut de cine­va care nu ştie să deseneze. Pe cât calu­l e de mândru, neas­tâmpărat şi impetuos, pe atât măgarul e umilit, răbdător şi liniştit. Nechezatul calului e o trâmbiţă eroică de războiu, sbieretul măgarului e „o serie de disonanţe alternative dela ascuţit la grav şi dela grav la ascuţit, care se produce prin­­tr’un sbieret mare, lung şi foar­te neplăcut“. Pe măgar, nu-l scoţi din „pas“, ăsta-i mersul lui obicinuit; pentru cal, fuga, goana nebună e idealul lui de mişcare. Dar ceiace a mărit şi mai mult deosebirea între aceşti veri primari a fost mediul lor de viaţă. Calul, trăit la oraş, s’a bucurat de­ o îngrijire excepţio­nală; in timpurile din urmă a­­ceastă îngrijire a mers aşa de departe că din calul primitiv a făcut aproape un animal nou, calul de rasă pur sang. Măga­rul,­ calul săracului, a trăit la ţară maltratat, rău hrănit, iar prin încrucişare cu calul a pro­dus catârul, mai mare şi mai robust decât măgarul. S’a în­cercat o altă încrucişare cu un alt văr al lui mai frumos chiar decât calul, cu­ zebra, dar n’a reuşit; la prima încercare, ze­bra nu s’a lăsat nici moartă să se deie la urâtul; iar când s’a recurs la înşelăciune, văpsind un măgar întocmai cu un ze­­bru, escrocheria a reuşit, dar zebra a fătat tot un zebru. Nu ştiu dacă s’a făcut vreo încer­care şi cu măgarul sălbatic. Adevărata valoare şi a unui om şi a unui animal nu se ju­decă însă după calităţile exte­rioare, căci ele foarte adesea ne înşeală, ci după însuşirile in­terioare, sufleteşti. Se spune despre Esop că era aşa de pocit, aşa de urât că pu­teai să sperii copiii cu el; noro­cul lui a fost că a căzut sclav la un învăţat, la un filosof Xan­­tus, din insula Samos. Când stă­pânul a văzut ce suflet frumos şi bine înzestrat locueşte în a­­cest trup de rob, l-a liberat şi a făcut din el un prietin. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu ani­malele, când învăţaţii au stu­diat nu numai corpul, dar şi su­fletul lor. Iată ce ne spune bu­năoară marele naturalist şi scriitor Buf­fon despre măgar: „In privinţa mâncării se mul­ţumeşte cu ce-i dă stăpânul, dar e foarte delicat în privinţa băuturii; nu vrea să bea decât apa cea mai limpede şi din râu­rile care-i sunt cunoscute; nu se tăvăleşte în noroiu cum face calul, îşi întoarce capul, ca să nu vadă noroiul; are mare dragos­te pentru progenitura lui. Pli-­ niu ne spune că dacă cineva se­pară pe puiu de mama lui, ea trece prin foc ca să-l găsească. Se ataşează de stăpân, deşi maltratat uneori şi-l cunoaşte dintre toţi oamenii; cunoaşte şi locurile unde obişnueşte să lo­cuiască şi drumurile, pe care a umblat. Are vederea pătrunză­toare, văzul fin, mirosul desvol­­voltat. E susceptibil de educa­ţie şi s’au văzut măgari bine dresaţi dând spectacole din cele mai frumoase şi mai uimitoare prin isteţimea lor. A rămas me­morabil măgarul dela circul din Amsterdam din timpul războiu­lui dintre englezi şi buri din a­­nul 1899—902. La început englezii sunt bă­tuţi in toate întâlnirile pe care le au cu burii, căci aceştia ca şi olandezii, din care se trag erau hotărîţi să moară până la unul, numai să-şi scape ţări­şoara lor, iar in bătălia de la Ladysmith englezii suferă o înfrângere ruşinoasă, fără e­­xemplu în istoria lor, căci sunt siliţi să se retragă în fugă din faţa duşmanului. Generalul, ca să atenueze dezastru, a arun-­­ cat vina pe măgarii întrebuin­ţaţi în armată în loc de cai, cam­ când au văzut pe buri, cu statura lor înaltă, cum nu mai văzuseră până atunci, cu bărbile lor lungi şi mari s’au speriat şi au luat-o la fugă şi după ei au fugit şi luptătorii. Această justificare aşa de puţin serioasă, a sugerat dre­sorului dela circul din Amster­dam un număr nou de actuali­tate cu măgarul savant al cir­cului. In mijlocul arenei un măgar stă nemişcat. Vine un savant să-l dea afară, că arena e fă­cută pentru cai nu pentru mă­gari, măgarul nu se mişcă; vin mai mulţi, ţipă toţi la el, îl bat, nimic; descarcă focuri oarbe de revolver tot nimic ; în sfâr­şit apare un clovn, dresorul măgarului; numai ţipaţi de­geaba, că numai eu îi ştiu lea­cul şi apropiindu-se de el îi strigă tare la ureche : Fugi, că vin Burii,... a fugit mâncând pământ. Am citit o mulţime de colec­ţii de fabule şi româneşti şi străine, n’am văzut una sin­gură, în care măgarul să joace şi el odată măcar alt rol decât pe acela de prost. Lucrul n’ar fi greu. Frank Nohain a dove­dit-o cu mult spirit. Are și el între cele 200 de fabule ale lui o broască, dar nu proastă ca a lui La Fontaine, care n’are alt vis decât, ca umflându-se să ajungă mare cât un bou. Broa­sca lui Nohain­­trebuia să fie o studentă dela Facultatea de Fizică), face un proces de re­­vindecare de glorie ştiinţifică lui Galvani: Sans le martyre De notre grand’ mere, Qu ’il avait suspendue â un (balcon de fer Ce Gavarni, que Ton admire, Ce Gavarni, qu ’avait-il de­­couvert ? Le merite n’en revient ni A Gavarni, Ni â Volta. I. SUCHÍANU Erata. In diversa No. VII Pe­ nim­ism și Optimism în coloana 11-a rândul 47 după vorba : său, să se puie : dicton , tout, est pour le mieux dans le meu­­­ leur des mondes passibles. Psalmul rătăcirii Ca seara'n suflet şi'n gândire, După-o durere, după-un plaius, La Tine vin, cu trupul strâns In haină nouă de iubire; La Tine vin, târînd pământul Cu casniciile ce sunt. Opresc pe buze tot cuvântul, Sprintenele cu silă'ncrunt.. Aceiaşi miri se duc de mână Pe drumul vechilor dorinţ*, Pe unde bîjbîe bătrână Poruncă dată de părinţi; Şi-ac©laşu viaţă se distramă Sub gelozii făr’de sfârşit, Când inimile bagă'n seamă, Că rostu'n lume şi-au greşit. Ce bunătăţi de fericire S'aleg din şubredul cămin, Ce n’are-un strop de mulţumire Şi ochiul milii stă strein ? Cum să străbat în întuneric Fără lumină, fără ţel, Sau cum o datină să feric, S'o schimb în lamă de oţel? Tot patima e vijelie Chemată'n grabă de plăceri, Să sfarme până'n temelie Zidirea nunţii ce-a fost ori. Din nou vicleana rîvnă gustă Amăgitorul măr din Rai, Şi mulţi, pe cărărie'ngustă, Abat din căsnicescul trai. Asupra lor ertare cadă, Ca ploaia pe uscat ogor. Iubire au, să n’o laşi pradă Dispreţuirii­ tuturor. Ertare, Sfinte, cer ertare De mii de ani asemeni slugi. Prefă-le-o mâine'n sărbătoare, In cer sui-vor nori de rugi. (Alţi psalmi) G. ZNAGOVEANU Antoine de Saint Exupéry „VOL DE NUIT“ Scriind prefața la „Voi de imit“, volumul atât de interesant al pilotului Antoine de Saint Exupery, Andre Gide afirmă că admiră înainte de toate întrece­rea de sine a eroilor acestei po­vestiri, voința­­cu care se ridică ei de­asupra celorlalţi oameni slabi şi neîncrezători, deperso­­nalizându­-se, ridicând disciplina şi datoria chiar deasupra spiri­tului de dreptate. Andre Gide este perfect În­dreptăţit să remarce aceste în­suşiri ne­aduse până astăzi în lumina literaturii moderne. „Fe­ricirea nu stă în libertate, ci în acceptarea unei datorii”, ar suna acest nou crez care dă ţelului, ori­ca­re ar fi, valoare de sim­bol, sdrobind însă individualita­tea. E drept că Riviere, şeful ne­clintit şi necruţător din „Voi de f­iuit“, e o personalitate bogată. Dar el devine odios,, vrând să fie tare şi să insufle tărie celor din jur. Devine odios pentru­ că tre­ce dincolo de omenesc. Autorul, de Saint Exupéry, este un bun scriitor. El ne insuflă admiraţie şi ne face simpatic pe omul acesta care-şi trimite pi­loţii la moarte, pentru a câştiga o oră în plus asupra orariului. Cercetaţi figura lui Riviere în noaptea în care, sub multiple o­­rizonturi, piloţii lui sboară con­vinşi că vor învinge. Riviere, şe­ful unei compani de navigaţie a­­eriană, este adeptul sborurilor de noapte, singurele care-i per­mit să realizeze un câştig adevă­rat asupra celoralalte mijloace de locomoţiune. Dar în perioada eroică a aviaţiei, în care se si­tuează aventura din „Voi de m­it“, sborurile de noapte echi­valează adese­ori cu o încercare de sinucidere. Acesta nu-i un motiv care să-l înduplece pe Ri­viere. Succesul trebue câştigat pentru compania lui, cu orice sa­crificiu. Dar o furtună ce nu pu­tea fi prevăzută, înaintează cu furie dinspre Cordilieri, în timp ce patru piloţi se apropie de Buenos­ Aires, din patru colţuri ale continentului sud-american. Pentru Riviere, care nu vede nimic dincolo de voinţa lui, ca­re-i delimitează un univers în­treg, furtuna nu poate fi decât o piedică ce trebue neapărat în­vinsă. In adevăr, primul pilot reuşeşti să braveze furiile na­turii şi aterisează. Iată-l: ...pi­lotul se întoarce spre şef şi spre camarazi, şi-i măsoară grav, ca pe o proprietate a sa. Părea că-i numără, că-i măsoară şi că-i cân­tăreşte şi gândea că în sfârşit i-a câştigat, odată cu acest han­gar de sărbătoare şi cu oraşul cu mişcarea lui, cu femeile şi cu căldura lui. Ţinea oamenii a­­ceştia în mâinile sale, ca pe niş­te supuşi, pentru­ că putea să-i atingă, să-­i audă şi să-i insulte. Se gândi mai întâi să-i insulte pentru­ că stau aci liniştiţi, si­guri că trăesc, admirând luna, dar fu glumeţ . ....Plătiţi băutura ! Şi scoborî. Voi să-şi povestească călă­toria : — Dacă aţi şti!...” In acest timp, Fabien, pilotul care vine din Patagonia, se pre­găteşte să intre ’n noapte. Auto­rul de Saint Exupéry a reuşit să redea aci o scenă splendidă. „El îşi afundă capul în carlin­gă. Radiumul indicatoarelor în­cepea să strălucească. Pilotul verifică cifrele, pe rând, şi fu mulţumit. Descope­rea că este aşezat solid în acest cer. Mângâe cu degetul o aripă de oţel şi simţi cum metalul se cutremură de viaţă: metalul nu vibra, ci trăia. Cele cinci sute de cai ai moto­rului făceau să se nască în ma­terie un curent călduţ, care schimba oţelul în catifea. încă odată, sborul nu-1 îmbăta pe pilot şi nici nu-1 ameţea ; îl făcea să simtă încordarea miste­rioasă a unei fiinţe vii....” Nici­odată, alianţa adevărată între om şi maşină n’a fost zu­grăvită mai bine. Furtuna nu vrea să-l scape din ghiare pe Fabien. Ea se anunţă întâi hărănind în casca radio­telegrafistului. Licăririle pămân­tului şi ale cerului se sting. Pi­lotul trebue să găsească undeva adăpost. Şi atunci, cu strângere de inimă, îşi joacă viaţa pe fie­care filă de hârtie pe care o tre­ce radiotelegrafistului, spre a ’ntreba cum e vremea înaintea şi înapoia lui. Răspunsurile alarmante curg. — „Commodoro semnalează : întoarcerea aci imposibilă. Fur­tună. — ,,San Antonio a răspuns : vânt Vest se ridică odată cu furtună la Vest. Cerul patru sferturi acoperit. — „Bahia Blanca a răspuns : prevedem înainte de 20 minute furtună violentă de la Vest. — „Trelev a răspuns : uragan 30 metri pe secundă....“ încercuit de nori și de vân­turi dușmane, Fabien nu slăbeș­te. Cât timp radiotelegrafistul păstrează legătura cu lumea, nu-i cu totul pierdut. Dar fur­tuna suprimă toate vocile lumii. In clocotul elementelor, ni se părea că materia s’a revoltat. Motorul, la fie­care pas, vibra atât de puternic încât toată massa avionului se cutremura ca de mânie“. Atunci, pilotul îşi simte slăbiciunea, micimea. Aparatul şi viaţa lui. Ce-o mai poate avea numai atâta cât mai ţine volanul în mână. „Fabien rătăceşte pe o mare de nori, noaptea, dar mai jos, sub el, îl aşteaptă vecinicia. Este pierdut printre constelaţile pe care le locueşte singur. Ţine încă lumea în mâinile lui... El strânge în volanul său greu­tatea bogăţiei omeneşti, şi plim­bă, fără speranţă, de la o stea la cealaltă, comoara inutilă pe care va trebui s’o înapoieze...“ In timp ce Fabien se pierde printre stele, pământul îl caută ca să-l încurajeze. Degetele a­­lunecă pe comutatoare, cerând drum liber prin spaţiu. — „Nu mai răspunde ? — Nul mai răspunde“. Atunci cineva remarcă — „Unu şi patruzeci. Ultima pică­tură de benzină. E cu neputinţă să mai sboare încă“. Şi se face pace. Povestea aceasta dramatică a avionului prins în furtună, cu stilul lapidar și pur, cu o poe­zie inedita, dau acestei lucrări ton de epopee. FRED DOMINIC­­­ I

Next