Universul, august 1932 (Anul 49, nr. 209-239)

1932-08-08 / nr. 216

0 UNIVERSUL Scrisorile lui Valeriu G. Cine-a plecat? Luasem masa la un restaurant de pe strada Regală, în grădină, cu doi scriitori. Am mâncat tot timpul enervat, feluri de mâncare sălcie, am băut apă călduţă şi leşioasă, vin cu gust de limonada. Toate acestea din cauză că n’am avut curajul să declar celor doi scriitori, cu care sunt prieten de altfel, că eu nu pot sta la altă masă decât ceea la care sunt obişnuit, că nu mă pot înţelege cu alt chelner decât cu cel care mă slujeşte de obiceiu. Ştiu că asta nu e un început de manie cum mi se spune, dar mi-a fost frică să le spun celor doi că nu-mi place să schimb masa la restaurant, căci ar fi zâmbit îndelungat şi zâmbetul ăsta îndelungat mi-ar fi tăiat toată pofta de mâncare. Ei sunt doi scriitori cunoscuţi tuturor celor care călătoresc cu trenul şi profesorilor de limba română şi au un fel de certitudine în calmul şi în politeţea lor independentă şi comodă, care caracterizează cu graba şi excesul de zel pe care-l vădesc eu în fiecare gest, îmi spun eu cu ton îndepărtat şi deferent : „Diplomatule“, ştiu că şi ei sunt măguliţi să stea la masă cu mine din cauza numelui meu şi a situaţiei mele în ministerul de externe, dar e în asta ceva gratuit aşa cum cei care îmbracă un frac de închiriat îl dispreţuesc şi îl afişează totuşi. La rândul meu am pentru ei stima pe care o ai pentru lucrurile pe care niciodată n'ai să le poţi face. Admiram pe cei care joacă tenis şi cu destulă trudă am devenit campion regional de tenis, am ţinut să se vorbească, să se amestece în convorbire fraze despre modul în care dansez, şi azi fetele mă anunţă la telefon să viu negreşit la bal „şi să dansez numai cu ele“. Fac box, am doi cai de curse dintre care unul a luat premiul Solon, premiu fără însemnătate bancară prea mare desigur, dar pe care îl ambiţionează toţi proprietarii, din cauză că a fost cucerit de cai iluştri în trecut. Cu atât mai mare e meritul meu că l-am putut cuceri cu un grajd de doi cai numai. Am avut trei accidente de automobil despre care a vorbit toată presa şi în deosebi „Le progres“ la cronica mondenă. De pilotat aeroplanul n’am încercat. Aşi fi avut prilejul în timpul războiului, când am fost cerut la un centru de aviaţie, dar era tocmai în timpul unor lupte grele de cavalerie şi când colonelul mi-a arătat zâmbind ordinul marelui cartier, parcă ar fi plouat cenuşe pe mine aşa mă simţeam de prost. Du-te, te mai odihneşte puţin la popota cartierului că de sburat nu prea se sboară la noi. Aci e greu... mâine divizionul d-tale trebue să şarjeze spre Robăneşti. Am rămas la excadron spre marele necaz al ordonanţei care se vedea stabilit la oraş dar şi spre bucuria roşiorilor mei care mă iubeau ca pe un frate. Toate le-am făcut în viaţă şi tot ce mi-a stămit amorul propriu e trecut în activitatea mea ca într’un memoriu de carieră. Numai scriitor ştiu că oricât aşi vrea şi oricât m’ai stoarce orice aşi face, n’ar putea deveni niciodată şi de aceea stau cu sfială alături de cei doi prieteni şi zâmbetele lor mă umilesc puţin, nu mult, dar aşa cât s’ar apleca o trestie subt apăsarea vântului. Au bună voinţă să se întrerupă din când în când dintr’o convorbire ale cărei date elementare nu le cunosc şi care tocmai de aceea îmi pare nesfârşit de interesantă, cum erau convorbirile din biroul tatălui meu, când se rosteau familiar şi ca în continuare, nume care ni se păreau tot aşa frumoase caTrebizonda sau Valdemar sau Casablanca,, căci în jurul fiecăruia era ca o aureolă de mister. Tovarăşii mei de masă pronunţau când cu indignare, când cu „nu e rău“ sau „îmi place că are culoare“ nume de scriitori şi reviste toate cu nume de flori şi elemente de la ţară, care mă păsuiau la toate lucrurile inabordabile. Aşi fi vrut detalii dar nu îndrăzneam să le cer, căci mi le-ar fi dat zâmbind cu indulgenţă şi aşa mă mulţumeam cu sonorităţi muzicale care mă limitau şi mă sileau să-mi recunosc o reală, netăgăduibilă inferioritate. Eram strâmtorat, eram nelalocul meu, nu isbuteam să fiu eu, cum nu isbuteşti să ai mersul şi silueta ta dacă ţi-a intrat o pietricică în pantof. Am mâncat în silă o farfurie de salată de vinete cu gust de dovlecei tocaţi şi cu undelemn unsuros pentru că tovarăşii mei de masă mâncau cu prea multă poftă şi mi s’ar fi părut inconvenabil ca eu să declar că un fel atât de apreciat de ei, nu e comestibil. Au cerut apoi varză cu carne şi prudent am aşteptat să le-o aducă întâia lor ca să văd despre ce e vorba. N’am regretat această prudenţă. Varza cu carne de-acum mi se părea o monstruozitate culinară : de obiceiu se face cu carne de purcel mai grasă ca să fie fragedă sau eventual cu piept de văcuţă, în cazul cel mai rău. In orice caz sosul sau mai exact zeama trebue sa fie scăzut nu ca în cazul de acum apos şi revărsat, de părea mai curând o ciorbă de carne cu varză în care căzuseră la întâmplare făcuţi de carne cu fibre lungi, ca nişte sfori roşcate, roşii numai într’o parte şi vinete spre negru, cu pojghiţă albă pe de altă parte. Prietenii mei mâncau însă cu poftă, îmi adresau întrebări binevoitoare şi mă îndemnau să beau din vinul cald, pe care chelnerul neobicinuit cu preferinţele mele nu-l adusese în baterie cu ghiaţă, iar eu acum nu mai aveam curajul să poruncesc îndreptarea lucrurilor. Eram sincer necăjit că nu pot să beau, când eram îndemnat cu atâta cordialitate, mai ales că aveam pentru unul dintre comeseni nu numai o admiraţie extraordinară, dar şi amintiri frumoase din vremea războiului. După ce luptasem călare în tot timpul retragerii, regimentul nostru în a doua parte a campaniei a fost băgat în foc descălecat, la Sticlărie pe valea Oituzului. Rănit, am fost evacuat într’un spital dinapoia frontului, într’un târg moldovenesc. Ofițer-intendant al spitalului era tocmai cel care acum era în dreapta mea la masă. Băiat de petrecere, harnic la treabă după câte se spunea, luptând voiniceşte cu damigeana cu vin, dar şi isbutind să obţie tot de la centrele de aprovizionare, aşa încât spitalul nostru nu ducea lipsă de nimic. Toată lumea era încântată de el şi mai ales noi ofiţerii răniţi care puteam părăsi patul. Intr’un pavilion din fund unde ocupa două încăperi ofiţerul Intendant se încingeau nişte grandioase partide de pocker, care ţineau uneori dela trei după amiază până a doua zi de dimineaţă. Era un bun camarad, cu un limbaj anume al lui poetic, care de atunci mă umplea de admiraţie şi pe care, umilit de mărginirea mea l-am regăsit pe urmă în volumele lui de proză. Dar iată că acum începe o adevărată dramă pentru mine. In sosul sau mai bine zeama din farfuria celuilalt scriitor puţin ascunsă de tăieturile de varză, dormea cu aripile strânse, înecată în grăsime, o muscă. Niciodată, nici chiar în război când am comandat patrule tari de cavalerie, nici când am fost însărcinat de atâtea ori cu misiunea de a conduce prin ţări diferite oaspeţi de marcă, nu mi s’a pus o problemă atât de alarmant imediată şi atât de insolubilă parcă. Să atrag luarea aminte a domnului, tot atât de reputat scriitor, dar care eu îl cunoşteam mai puţin, care tocmai explica tacticos un manifest literar, era oarecum prea târziu, căci mâncase jumătate din farfurie. Dar mai ales din acelaşi fel mânca şi vechiul meu prieten. Ar fi trebuit deci să renunţe amândoi la resturile din farfurie şi să caute să-şi împace în stomac cum vor putea mâncarea consumată deja şi ima-I ginea muştei. M’am hotărît să aştept, cu nădejdea că ei nu vor mânca totul din farfurie şi că o întâmplare fericită ar face să rămâie, în restul din seama picolului, tocmai porţiunea cu cadavrul muştei. Aşa aşteptam să se apropie ziua de examen când eram mic, inspecţia consulul şef când eram detaşat. Nervos, nehotărît, obsedat de imagine. Iar când am înţeles că voi asista la clipa inevitabilă când tovarăşul meu va înghiţi musca, am devenit palid şi cred că mi s’au albit buzele. Intrerupându-sa atunci din pasionata lor discuţie despre programul grupării lor, scriitorul bălaiu şi voinic, m’a întrebat dacă nu cumva mi-e rău. Abia am putut să şoptesc arătând cu un vârf de cuţit, o muscă. A surâs şi cu un gest secundar ca o paranteză a scos cu furculiţa musca, a aruncat-o jos şi i-a spus prietenului meu, aşa în treacăt, cu o binevoitoare ironie : „E gingaş domnul“, pe urmă a propus ca manifestul să fie tipărit pe o hârtie mai luxoasă, cu desene moderne. Mai târziu a trebuit să ne tragem cu masă cu tot mai înspre salonul cel mare căci cortul întins deasupra se încinsese de tot. Mărturisesc că am recurs la un procedeu destul de inelegant, dar am toate scuzele. Când am propus schimbarea mesei știam că prietenii scriitori vor accepta bucuros propunerea mea. Cam pe la sfârşit când se golise cea mai mare parte dintre mese, veneau să dejuneze preşedintele Camerii şi cu fata lui, una dintre cele mai frumoase fete din societatea bucureşteană. Când m’au văzut salutând, cei doi scriitori m’au întrebat cu grabă şi cu o mimică extrem de indiscretă, ca şi când ar fi vorba I de o pensionară a localului, cine I e domnişoara. Nu puteam nici să nu răspund, căci ei nu şi-ar fi explicat purtarea mea şi nici să răspund, pentru că domnişoara observă întrebarea simul- ttană a celor doi şi ar fi ghicit după mişcarea buzelor răspunsul meu. Ne-am despărţit foarte cordial în faţa restaurantului, rugându-l să-mi trimită şi mie revista. Cred că am făcut şi eu o supremă nepoliteţe întrebând cum pot plăti abonamentul, ba încă ducând şi mâna la portfelille. A fost numai o precipitare inutilă. Eu care sunt dat în cercurile noastre ca model de atitudine degajată şi prezenţă de spirit, pentru că totdeauna mă consider cel puţin egalul celor cu care vorbesc sau în orice caz din aceeaş lume cu ei, sunt timid şi îmbrăcat in haine prea strâmte parcă în faţa celor pe care îi admir. Acum de pildă dacă aş fi început fraza aşa : „Vă rog să mă consideraţi şi pe mine abonat la revistă“, nu m-aş fi simţit obligat să schiţez un gest ducând vag mâna la portfeuille. Dar , pentru că începusem numai aşa : „Vă rog să-mi trimiteţi şi mie revista“, mi-era teamă ca ei să nu înţeleagă cumva că doresc să mi se trimită revista gratuit, mai ales că deşi mai puţin prieten cu unul dintre ei, îmi permisese totuş să achit eu toată socoteala. Dar e ceva atât de încurcat, că toate explicaţiile astea mă enervau tot mai mult, tocmai pentru că nu puteau exprima nimic, erau fără cap şi coadă înghemuite în câteva clipe, cum ai vârâ cu sila şi ai sbate, într’un sac. Nu ştii dacă nu ştii unde-i capul, nu ştii să dai forma unitară sacului în sfârşit. Şi eu când sunt nelalocul meu, stau ca vârit în sac. Nu găsesc nici explicaţia pe care o caut disperat şi nici echilibrul pe care-l caut îndârjit. Am fost aproape recunoscător domnului voinic și bătrân care m’a bătut pe umăr și mi-a explicat că voi plăti mai târziu. Mi-a însemnat apoi adresa în carnet. * CAMIL PETRESCU Aduc aţi fiori, a şi erneţi flori Topite 'n vesele colori Şi pânze negre peste tot. in pragul iernii fără nea încet, se stinge viaţa mea Şi orice clipă mi-o secat. ,,Şe unde viu ? Ce-am căutat Şi unde merg, neîncetat ?!“, S’or întreba, ca mâine, iar Acei ce urc’ al vieţii val Mânaţi de-acelaş ideal, De-acelaş cântec funerar. Spre casa mea, un dricuşor Coboară, saltă, ca un nor : Când va pleca, va fi mai greu : L-aşteaptă plâns, l-aşteaptă fiori Topite ’n vesele colori încremenit, l-aştept şi eu. De mult voiam, de mult, de mult Al vieţii Corn să-l mai ascult Suftiind spre cer sonoru-i glas Dar în zadar îl mai aştept : E ceasul mâinilor pe piept, E clipa bunului rămas. Ciocane bat coşciugul goi Şi cioclii negri dau ocol Superbului palat de brad Şi orga vântului barbar Imi cântă marşul funerar Şi notele lugubru cad. Porneşte dricul. A plecat... Sânt singur iar. BS’au înșelat... Dece mă mint ? Pe cine-l scot ? Dece mi-a a pus atâtea fiori Mulate ’n vesele coloriei pânze negre peste tot ? VICTOR EFTIMIU AMERICANISME Un caz. Răpirea micului Lidnberg. O bandă de tâlhari răpeşte copilul aviatorului, îi smulge acestuia o sumă fabuloasă în schimbul restituirii, zilele trec, până când o persoană descope- ră în apropierea casei lui Lindberg cadavrul descompus al ră- pitului. Intre timp, poliţia ame- ’ ricană se agită, stimulată de premii, dibie pe diferite urme, bănueşte, arestează dar nu dovedeşte nimic. Alt caz. Faimosul Al. Capone, regele contrabandiştilor, e transportat la închisoare. Dealungul parcurisului, o mulţime enormă s’a strâns de cu vreme. Pentru a-1 huidui, credeţi ? Nu. Pentru a-11 aplauda dimpotrivă , pentru a aduce omagiul unei mari admi- raţii colective aceluia ce a iz- I butit să se afirme ca cel mai genial organizator de tâlhării din câţi au trăit sub soare. Povestea acestei carieri e cunoscută. Lovituri formidabile şi încercări de o îndrăzneală uimitoare ce stârnesc într’adevăr admiraţia. Dar în loc de o admiraţie „à rebours”, poporul i-a arătat o admiraţie egală cu aceia care poartă în triumf pe binefăcătorii şi pe eroii. Dovadă definitivă : acel luxos vagon-salon cu care Al. Capone a fost transportat din oraş spre o îndepărtată închisoare. Din urmărirea acestor două cazuri rezultă un paradox evident. Să luăm trăsătura care le apropie pe amândouă. O bandă de tâlhari răpeşte pe copilul unui erou naţional. Alta, infinit mai vastă (poate chiar aceiaşi) săvârşeşte, ani de zile şi de la un colţ la celălalt al unei ţări, cele mai revoltă- I toare abuzuri, într’o atmosferă de necontenita teroare. America se ştie, este ţara detectivilor, a , iniţiativelor imediate, a curaju- lui în acţiune. Ceiace la noi se face într’un an, la dânşi se rea- i lizează într’o lună. Totuşi, ră- pitorii micului Lindborg, nu nu- i mai că n’au fost prinşi dar au rămas încă necunoscuţi. Iar gangsterii lui Capone, cunoscuţii pretutindeni, terorizau oraşele în văzul tuturor, inviolabili ca I luna. Dacă Al. Capone a fost prins, a fost datorită unei întâmplări, creată în parte de contrabandistul însuşi. Să trecem la caracteristica a doua. Capone e transportat la închisoare în vagon-salon, salutat în drum de frenezia unei mulţimi, beată de admiraţie. Aclamaţii, saluturi nesfârşite, poate chiar şi fanfare. Totuşi, omul acesta îşi bătuse joc de o ţară. Care e explicaţia acestui fapt? Eu cred că e simplă. Civilizaţia americană e o civilizaţie accelerată. Americanul, realizator din fire şi inventiv, s-a ridicat în virtutea maşinei. A creat repede, simpli- ficând. Spirit de creaţie ce dovedeşte geniu. S’a ridicat prea repede însă. Ii lipseşte evoluţia, îi lipseşte tradiţia. Sufleteşte, a rămas copil. A rămas, din anumite puncte de vedere, un primitiv. Admiraţia forţei, indiferent de scopurile ei, o dovedeşte. De asemenea, ignoranţa lor in ce priveşte lumea sufletului. Dovadă mai mult că o civilizaţie prea accelerată, oricât ar fi de mari cuceririle ei, este supusă unor scăderi. Ca şi un trup de pitic, trupul unui uriaş nu trăeşte decât pe baza unui dezechilibru. O DENSUŞIANU-FIUL Anul XLIX Tr. 216 Xun. 8 August 1932 ilfiiSE IX Un prânz la Poiana fapulşii — Ani de-a rândul am petrecut vara la Poiana Ţapului pentru o mulţime de motive : era aproape de Bucureşti, mişcare cu drumul de fer la toate celelalte staţiuni climaterice Poiana, Buşteni, Azuga, Predeal, Noua, Braşov, Poiana, Comarnic, Breaza, Câmpina, staţiune de munte ideal, o vale largă adăpostită aproape din toate şi părţile de munţi şi dealuri şi deaceia nici umezeala dela Sinaia, nici frigul uneori dela Buşteni, nici curenţii dela Predeal. Mai toţi vizitatorii se cam plictiseau, căci nu aveau nicio distracţie, afară de mine, care eram ocupat toată ziua : dimineaţa plimbare pe jos la Buşteni, (20 de minute) unde găseam totdeauna cel puţin doi parteneri cu care să fac o preferanţă; după masă luam trenul de Sinaia, unde la arsul Cazino Rigler m’aştepta partida de poker de cincizeci de bani din trei în trei şi orchestra lui Dinicu sau muzica militară a geniului. Iar la cele două mese pe care în anii din urmă le luam în familia Steriade, bucătăria era sub îngrijirea şi conducerea lui M-me Steriade, căreia toţi îi ziceam maman. In fine ca societate, Alecsandru Steriade, directorul Palatului un observator fin al ridiculelor omeneşti; fratele său Gogu Steriade, fost redactor (între multe) la Independance roumaine, şi prieten intim cu Al. Adobescu, care apropo de orice eveniment public sau privat avea câte o anecdotă bine sărată şi bine spusă. Cât am râs noi în cercul acesta, nu s’a râs în toată Poiana-Țapului. Intr’o seară, înainte de a lua masa la Steriazii, mă duc la Sinaia să poftesc pe Carageale la un dejun-prânz. II găsesc într’un umbrar făcut în curte lângă casă, a cărui mobilier consta dintr’o masă mare, pe ea o planșetă, şi pe o planşetă un plan de casă pe hârtie specială cu tot felul de indicaţii arhitectonice : scara 1/100, detalii 1/10, faţadă principală, secţie longitudinală, transversală, etc., etc. — Asta-i planul vilei, pe care am să mi-o fac la Sinaia. — Dar de unde ai mai învăţat şi meseria asta ? Tu crezi că pentru a face un plan de casă, trebue neapărat să ştii geometria descriptivă ? Să fii om deştept şi să ai şi oarecare cultură generală, căci un om cu aşa titluri poţi să-l pui oriunde şi în scurtă vreme e de acolo, pe când omul prost e prost în toate, dar mai ales în specialitatea lui; ş’apoi nu uita că sunt ginerile lui Gaetano Bureli, fost arhitect al ministerului de culte ; nu mi-a trebuit decât vreo două lecţii practice şi socrul să facă din ginere-său un Apolodor din Damasc. Dar ce te aduce la Sinaia “ ? — Am venit să te poftesc la dejun pentru ziua de mâine. — Ai poftit și pe Mangafaua?Mangafaua era numele lui Mitică Iancovici, un tip extraordinar de o inteligență specială , un erou de roman picaresc, superior lui Gilblas, căci acela a fost creeat de fantezia lui Lesage, pe când Iancovici a fost opera lui proprie ; am să fac un număr din el, căci a fost o figură în Bucureştii de altă dată). — Nu e în Sinaia, o să ai însă ca commeseni doi studenţi Janet Steriade, fiul lui Alecu Steriade (astăzi unul din marii noştri pictori) şi Const. Antoniad! (actualul ministru nostru la Geneva), amândoi mari admiratori ai spiritului tău. A doua zi îl primim la halta Poiana-Ţapuiul un minut. Sosirea trenului de dimineaţă era pentru sezonişti una din marele distracţii, toţi aproape erau pe peron şi în mod escepţional în ziua aceia era şi o colonie de vară de fetiţe sub conducerea unei pedagoage. Am rugat pe domnişoara, pe care o cunoşteam, ca la scoborîrea lui Carageale din vagon, fetiţele să-i cânte o bucăţică de cor. Felul acesta de primire care nu era în program, l-a impresionat ; domnişoarei i-a mulţumit sărutându-i mâna, iar pe mine m’a sărutat pe amândoi obrajii. La masă s’a mâncat cu poftă, s’a băut din belşug şi s’a râs tot timpul. Carageale avea o serie de schiţe comice, care nu se pot scrie fiindcă tot hazul lor constă în Intonare, care nu se poate da prin vorbe ; de felul acestora erau de pildă : Chirchiropolu, fără bilet de tren, Grecu vânzător de rahat în diferite cumbenacii, Grecu nervos, cu care juca table la Câmpulung. Una singură se poate scrie, dar cam fără perdea ; o să mă ierte însă Arghezi, dacă sunt silit să-l pastișez, când se dă la stil monden. Intr'o zi se întâlnește cu un grec. — Adevarat că dimieta ești moștenitori dela Momules ? — Adevărat. — Caza dimiatali tocmai ca a lui Teodosiadi dela Vraila. Acel Teodosiadis a muncit o viaţă întreagă dar fără noroc, de orice s‘apuca perdea; jucă pichet, preferanţă, table cu un profesor şi-i batea toate mazeteie. Intr’o zi însă s’a spart ursuziucul i-a venit o moştenire mare, dar şi aici ghinion. In semn de mulţumire lui dumnezeu pentru darul ce i-a făcut, s’a hotărît ca toată viaţa lui să ţie cele două posturi ale săptămânii. Intr’o Vinere a mâncat numai fasole şi ridichi, dar a mâncat întâi ridichi şi pe urmă fasole. Se îmbolnăveşte grecu rău de tot, fiindcă gazele fasolei eşeau pe sus şi ale ridichii pe jos. A crăpat grecu şi a murit. La caracterizarea boalei de care a murit medicul curant a notat: caz nou în patologie: hardacarismos, boală grecească. — Ca să mai ţie petrecerea, şi Antóniade şi Steriade îl roagă să spuie ceva inedit din ale lui Rostogan sau Mitică. — Din Rostogan am in stare de proiect două ipostase noi: Rostogan în penziune și Rostogan în raiu; pentru această din urmă am găsit și o parte din dezvoltare: ajuns în raiu îi ia la trei parale pe apostoli că din cauza lor s‘a pregătit atâta creştinismus degeaba, de pomană, fiindcă n‘au avut metoadă. Cât despre Mitică e greu să mai găsesc altele noi, că spiritele lui prea sunt geniale. Atuncea Steriade : — Iţi dăm noi una nouă autentică şi cu replică. Anul trecut foc la dependinţele casei regale, în care locuim noi. Foarte repede soseşte pompa de la fabrica de hârtie din Buşteni. Un neamţ cu o chivără de pompier şi cu o haină scurtă neagră de piele, organizează stingerea cu oamenii din sat. Am avut norocul că în faţa casei trecea şi un afluent al Prahovei, care curgea dinspre Urlătoare. Neamţu manevra ca un adevărat pompier şef, striga la ţărani, cât îi lua gura: Şi-ţi tragi la pompe, fireaţi al dracule. Steriade, tocmai când pompierul nostru trăgea mai cu foc, ii strigă din ceardacul casei de unde priveam : — Nu da, neamţule cu apă, că stingi focul. — Eşti nebun. — Eşti prost, îi replic eu, că nu cunoşti pe Mitică. Cu ocazia inaugurării berârriei Gambrinus, Caragiale a tipărit într’o mică broşură, toate I spiritele lui Mitică şi le-a îm- părţit la prietenii şi cunoscuţii din sală. Eu n’am putut să a- I sist în seara aceia, fiind bolnav, dar am aflat prin Nae Ionescu• Barbă, fost profesor de latină şi română, care ştiam că are un exemplar, dacă în el figurează şi Mitichiada de la Poiana şi mi-a răspuns că nu figurează... Păcat! I. SUCHIANU Errata. Coloana a st rând 30 în loc de : ca magarul savant al circului să se citească, in care un măgar savant joacă rolul principal. In coloana II vând ' 33 în loc de savant să se citească servant. In coloana III in cele din urmă versuri franceze în loc de Guvamni să se citească Galvani. Fabulă pentru ciobani Cică'n vremile uitate, — sunt de-atuncia mii de ani, — Pe când oile pe lume rătăciaufără ciobani, — Dumnezeu, cerescul Tată, Le-a fost dat să le păzească unor lupi cu ceafa lată Şi-unor prea cinstiţi gusgani, Cărora, din cer, de sus, Milostivul le-a fost spus: „Turmă binecuvântată oile acestea sunt: „Ele dau troeni de unt, „Laptele lor curge val „Şi din lapte se închiagă munţi întregi de caşcaval...^ „Să’ngrijiţi de-această turmă tot aşa ca şi de voit... Şi-astfel, lupii şi gusganii au rămas ciobani pe oi! Dar ciobanii, — fără suflet şi cu nici un pic de minte, — Au uitat, se vede treaba, ale Tatălui cuvinte Şi’nceput-au să mănânce tot al oilor belşug, Căci, — uitam: în acea vreme, oile trăgeau la jug, Iar ciobanii ’nstrăinându-i fânul de pe orice luncă, Cereau oilor sărmane: muncă, muncă şi iar muncă! Scurt: gusganii’n scurtă vreme, tot lingându-se pe bot, Au mâncat totuntul turmii; ros-au caşcavalul tot, Pe când lupii, laţi în ceafă şi cu straşnice măsele, — Punând biruri câte stele, — De pe fiecare oae luau zilnic câte-o pielei Dumnezeu, văzând acestea, hotărî atunci să bată Pe gusganii fără suflet, pe acei lupi cu ceafa fată, Şi’ntr’o noapte ’ntunecoasă, — punând gândului temei, — Toate oile blajine, El le-a preschimbat în lei Şi-atunci leii, — mii la număr, cu rânjite guri sub stele, — Au sărit pe toţi ciobanii, înfigându-lise’n piele! Sânge mult a curs din trupul lupilor, ciobanilor Şi trosneau ca nişe vreascuri oasele gusganilor, — In cât răii, ca să scape de-ale leilor largi guri, In pământ intrat-au unii, — alţii’n desele păduri Şi de-atunci, cu groaza’n suflet,—precum vrut-a Tatăl sfânt,— Lupii prin păduri duc viaţă, iar gusganii subt pământ!— Tot ce-am spus, e o poveste veche... veche mult, iar eu, — Pricepând ce spun și leii, — o cunosc de la un leu Care m’a rugat: „Tu scrie-o, ca s’o afle lumea ’ntreagă. Iar ciobanii de pe lume, tâlcul ei să’l înțeleagă !" VASELE MILETARU Din câmpul cărţii VECHI ŞI NOUI — V. ALECSANDRI : Călătorii, misiuni diplomatice Ced. comentată de Alex. Marcu) Sediul românesc Craiova.— — AL. IACOBESCU: Lauri şi purpură. Craiova 1931. — Cel de-al doilea volum — editat de d. Al. Harcu — interesează şi istoria literară, dar, mai mult pe cea politică, pentrucă aduce „călătoriile și misiunile diplomatice" ale lui Alecsandri. E, într’un fel, o completare a volumului de proză, apărut cu un an înainte. Și volumul acesta se deschide printr’o introducere care cuprinde următoarele capitole: V. Alecsandri călător, V. Alecsandri diplomat. In primul este vorba de temperamentul poetului care îşi găsea satisfacere în călătorii — la fel cu toţi scriitorii din acea vreme. De aici înclinaţia lui pentru natura, pe care a cântat-o atât de des „pentru ea însăşi, pentru plăcerea de-a reda ochilor vibraţia mişcării, a vieţii, a luminii". Această voluptate pentru soare „s’a văzut sporită, odată cu cele dintâi călătorii în Orient în Provenţa, dar mai ales în Italia... devenind un adevărat cult al Soarelui". L-a mai atras pe Alecsandri marea, „în deosebi, priveliştea mării Mediterane, adecvată şi firii şi fanteziei sale de romantic“ De-aici pasiunea lui pentru călătorii, „dorul neastâmpărat de a cerceta tocmai ţările cele mai bogate în peisagii exotice" — continuu întreţinut de starea materială a poetului. Ultimul paragraf precizează împrejurările în care Alecsandri a călătorit în Africa. In partea a II-a e vorba de cariera diplomatică a acestui poet care, nefiind un om politic militant, preferă să stea retras la Mirceşti, dar „când îşi dădea seama că poate contribui cu vorba şi cu fapta la afirmarea drepturilor Patriei" — punea în joc tot avântul de care era capabil. Acest prilej i s’a prezentat în mai multe rânduri: la 1843, când poetul se vede nevoit să ia calea pribegiei, la războiul Crimeei, după unirea Principatelor, ca trimes extraordinar la Torino, Paris și Londra, în răsboiul franco-italo-austriac, la 1861, în fine, după răsboiul de la 1877—78, când este trimis de Regele Carol I, să reprezinte ţara, în Capitala Franţei, ca ministru plenipotenţiar. (Amănunte — din această misiune — ne-aduce lucrarea despre Alecsandri — a domnului N. Pătraşcu, despre care a fost vorba, aici). Urmează contribuţia lui Alecsandri: 1. Călătoriile — cu caracter mai mult literar şi anume: jurnalul de călătorie de la Biaritz la Gibraltar (1855— 1874) — de natură mai mult anecdotică — „preţios document pentru biografia poetului... pagini străbătute de un robust suflu de avânt tineresc, de optimism şi de voioşie binefăcătoare“ care „se citesc cu satisfacţia pe care o dă orice descriere de călătorie antrenantă şi agreabilă, în peripeţiile-i multicolore şi variate“. Urmează a doua povestire de călătorie — Borsec — cu impresiile din această localitate balneară. Lucrarea e valoroasă şi cu ghid turistic, dar şi ca operă de proză literară, prin: „humorul sănătos,... prin realismul unora dintre scene, prin măestria portretizării... şi nostalgia pentru viaţa voioasă şi lipsită de grije pe care poetul o ducea“. Lucrarea e datată: 1845. Volumul se închee cu: II. Extract din istoria misiilor mele politice — publicate, pentru întâia dată — în „Convorbiri literare“ (1877—79) şi scrise „pentru a combate începutul de ingratitudine faţă de Napoleon al III-lea“ ce se manifesta — încă de la 1868, la noi. Fireşte că — de astădată — interesul este mai mult politic, fără să fie neglijată din punct de vedere literar. Calităţi de prozator ca: „vioiciunea dialogurilor ori a portretelor fizice şi morale, descrierea locurilor, nota de humor“, vin să ateste acest lucru, ca şi „tonul neafectat şi atrăgător al povestirii, claritatea şi sinceritatea expunerii“. Lucrarea e formată din următoarele capitole: Introducere, Napoleon al III, Misia mea la Londra, Vizite diplomatice la Paris, O nouă audienţă la Napoleon al III-lea, La Torino, A treia audienţa la Napoleon al III-lea şi merită să fie cunoscută de toţi cei ce se interesează de istoria evenimentelor politice din ţările româneşti, de toţi aceia cari vor să cunoască şi această latură a vieţii lui Alecsandri, ca şi de iubitorii de pagini scrise cu pricepere literară. De fapt — misiile lui Alecsandri, povestite de el — apar, mai de grabă, ca nişte plăcute amintiri cu caracter literar. Iată de ce publicarea lor completă nu poate constitui decât un eveniment fericit pentru iubitorii de literatură scrisă cu credinţă şi talent. Orice s’ar spune, Alecsandri rămâne—în primul loc — scriitor şi e păcat că latura de prozator continuă să-i fie atât de puţin cunoscută. In faţa desmăţului de azi — proza lui Alecsandri apare ca un adevărat liman de mântuire şi de orientare. Cele aproape 100 de pagini ale d-lui Icrcobescu — vechiu şi cunoscut cântăreţ de pe meleagurile Jiului — aduc un suflu într’adevăr nou prin pasiunea pentru subiectele antice sau medievale, prin mersul eminamente clasic al inspiraţiei, prin trăsătura epică şi prin atmosfera duios-mistică în care îşi poartă eroii. Fireşte că astăzi când preocuparea pentru prezent a ajuns să absoarbă toată vlaga versuitorilor noştri , şi când poezia a fost dureros scăzută la simplul moment cu precădere liric, astăzi când clasicismul nu mai poate dăinui din cauza umbrei pe care o aruncă asupra pigmeilor în activitate, o asemenea cărticică în care cultul pentru frumos începe cu îngrijirea subiectului şi se închee cu drămuirea fiecărei virgule sau a simplului epitet-podoabă — merită mai mult decât lipsa de solicitudine pe care o critică, gentilă cu sine însăşi, i-a arătat-o. Dar să ne apropiem de acest volumaş, care — prin cele nouă balade turnate în terţete cu adevărat danteşti (ceea ce nu e tocmai cazul terţetelor nerevizuite din traducerea lui Coşbuc) ne reamintesc, cu prisosinţă înălţătoarea atmosferă din „Divina comedie". Şi lucru acesta transpiră din chiar prima bucată — „Ogave" — în care nefericita regină plânge, povestind soarta fiului său Penteu care, „deşi rob născut din tină", a rătăcit pe Citeron... . Și-a cutezat în vrerea lui, străină De bucuria noastră, să coboare, O clipă, printre voi, nesocotind A zeilor măreaţă sărbătoare. Şi cartea aceasta de mărturisiri şi răsbunări ale unor fapte subiectiv apreciate, aduce — în mai puţine terţete — tragedia lui „Socrate“ care-şi simte sufletul luptându-se in slăvi s'ajungă Mai sus de cât am vrut şi, rătăcit In sbor de vis, m’avănt pe-o cale lungă Svărlind comori din tot ce-am suferit Şi, mai sfâşietoare — cealaltă desfăşurare de forţe răsbunătoare care, în cazul lui Oedip, nefericitul rege teban, se întrec pe sine. Cel vinovat chiamă, cu frenezie, moartea care — vai! — i-a fost interzisă de zeii nemiloşi. Cu Blestemul sântem în plină atmosferă medievală, în timpurile de glorie ale Veneţiei. Eroul este uzurpatorul Foscari care îşi va plăti crud faptele . In timp ce, la ferestre, prin lagune, Svârliau catran pe turle păcurarii. Un clopot din San Marc porni să sune. Când limbi de loc să căţărau pe creste. Involburate'n fum, spre Soare-apune, Căsră n neștire ne'mblănzita veste Că, prins cu spada’n mână, sus, la 15 scară. Cel ce crezuse umbră de poveste . Mânia prinsă’n gând ca o povară, I Dormiă străpuns, cu trupul spărcuit. Pe-o lespede surpată și murdară ; Iar doamna lui, un crin abia’nflorit Ascuns in umbra tristelor chilii, Si languid cu hohot nesfârşit. Văzând că toate'n juru-i sânt pustii. Şi de nimic nevrănd să-şi dee samă. Veghia sub paza galbenei făclii^ Ştergăndu-şi ochii'n tremur, c o Inăframă... Pe aproape 40 de pagini se desfăşoară altă sfâşietoare tragedie — aceea a sorei „Dolores“, silită să bea otravă, pentru că a înlesnit îndreptarea lui Don Juan, omorîtorul tătălui ei. Volumul se închee cu 4 bucăţi în care sânt cântate lucrurile româneşti: „Mihnea cel rău”, balada istorică în care asistăm, îngroziţi, la uciderea acestui tiran fugarnic, cum şi la pedepsirea asasinului —sârbul Iacsici. „Privegherile“, „Haiducii“ şi „Robii“ dau pe faţă un surplus de lirism, într’o atmosferă senină şi naiv-românească, stări sufleteşti duioase şi minunate tablouri. Completează — din punct de vedere al varietăţii — inspiraţia din „lauri şi purpură“, care, in ciuda tăcerii cu care critica a onorat o, poate satisface oricând un sănătos gust literar. | -PAUL I. PAPADOPOII ]