Universul, septembrie 1932 (Anul 49, nr. 240-269)

1932-09-15 / nr. 254

Drumurile din România Reţeaua drumurilor, clasa­te până la 1929 ca „şosele naţionale”, iar prin legea din 1929 ca „drumuri de stat”, prezintă o lungime de apro­ximativ 11.500 km. Din aceşti 11.500 km. a­­proape 7000 km. sunt în stare rea , iar restul reprezintă drumurile relativ bunicele. Ce se înţelege însă, la noi, prin drum relativ bunicel ? Orice drum care prezintă un pat carosabil pe care pot circula vehiculele cu tracţiu­ne animală, sau automobile­le,­­ chiar dacă acest pat carosabil ar fi redus la un strat foarte subţire de pie­triş, acoperit de gropi şi pre­zentând aspectul lamentabil al unui drum, care a suferit un bombardament de artile­rie Dacă însă am lua în sea­mă condiţiile minime de or­din technic ce se cer unui drum carosabil, nu ştim dacă mai dispunem astăzi de câ­teva sute de km. Pentru ce au ajuns drumu­rile noastre în această stare avansată de degradare ? Răspunsul ni-l dă următo­rul tablou, în care sunt tre­cute sumele anuale acordate pentru întreţinerea „drumu­rilor de stat”, de la 1923 în­ma .pp * 1929 61.000.000 „ In ultimii trei ani sumele înscrise în buget au fost şi mai mult reduse , în­cât, dacă luăm media anuală pe ultimii zece ani, pentru în­treţinerea drumurilor de stat, ajungem la cifra medie de 7000 lei maximum pentru în­treţinerea unui km. pe an. Fireşte că cu aceşti 7000 lei pe km., nu s’a putut între­ţine reţeaua noastră de şo­sele, când, după calculele serviciilor technice, întreţi­nerea curentă a unui km. ne­cesită cel puţin 200 m. c. de pietriş, care ar reveni la a­­proximativ 70.000 lei. Intervenind şi nechibzuita lege a drumurilor din 1929, prin care s’a desfiinţat pres­taţia în natură, situaţia s'a înrăutăţit şi mai mult, în­cât fostul ministru al lucrărilor publice, d. Vâlcovici, a fost nevoit să modifice această lege, restabilind prestaţia in natură şi în bani. Cu toate rezultatele bune ce le-a dat aplicarea acestei legi, guvernul naţional-ţără­­nist a găsit de cuviinţă să modifice iarăşi legea drumu­rilor, transformând în bir, prestaţia în natură. Argu­mentul invocat de guvern că prestaţia în natură ar fi în opoziţie cu principiile demo­cratice, este lipsit de serio­­zitate, când ţăranii au cerut restabilirea prestaţiei în na­tură, având şi ei nevoe de drumuri bune şi când statul nu dispune de mijloace fi­nanciare ca să le întreţină drumurile în condiţiuni satis­făcătoare. Aşa­dar, ruina reţelei noas­tre de drumuri este asigu­rată. Problema drumurilor preocupă toate celelalte sta­te, de­oarece circulaţia auto­mobilelor reclamă alt tip de şosea. S-a constatat că o cir­culaţie intensă de automo­bile, distruge mai repede pa­tul carosabil al şoselei, din­­ cauza variaţiunii de viteză, a­­ frânării şi a roţilor motrice. In congresele Internaţiona­le a drumurilor s’a demons­trat că aproape toate siste­mele de pavaj utilizate în diferite ţări, nu corespund cerinţelor unei circulaţii in­tense de vehicule cu tracţiu­ne animală şi de automobile şi s-a propus, între altele, un înveliş metalic, cu o compo­ziţie de fontă şi oţel a şo­selelor, care ar putea înlă­tura inconvenientele ce le prezintă celelalte sisteme. Se tinde la adoptarea unui tip ,Standard” de şosea. Pe când în toate ţările se dă atenţiunea cuvenită pro­blemei drumurilor, noi am rămas mult înapoi, aşa că re­ţeaua de şosele de care dis­punem este cea mai rea din Europa. Şi în asemenea condiţii am mai desfiinţat şi prestaţia în natură ! 1923* 82.300.000 lei 1924 80.100.000 „ 1925 78.600.000 „ 1926 75.500.000 „ 1927 92.300.000 „ 1928 62.200.000 „ Rusia sovietică furnizează petrol Franţei ? Berlin, 12 (Ullstein). — „Vossi­­sche Zeitung” anunţă din Mos­cova că vizita d-lui Charles Ba­ron, preşedintele comisiei de pe­trol a Camerei franceze, la Mos­cova are o importanţă mult mai mare decât i­ s-a atribuit la în­ceput. Agenţia oficială sovietică spu­ne anume că s-a semnat o con­venţie între sindicatul sovietic „Nafta” şi grupul francez, prin care Rusia se obligă să furni­zeze Franţei 3 milioane tone pe­trol în timp de 5 ani. Nici o ştire de la „Familia sburătoare“ —­ Se crede că hidroavionul s’a scufundat cu cele 8 persoane din el —­ New-York, 12 (Ra­dor). — Toate ziarele în­registrează cu îngrijora­re ştirile despre dispari­ţia aviatorului trans - atlantic Hutchinson, în regiunea Groenlandei. Toate cercetările făcute până acum au rămas za­darnice. Pe bordul avionului se aflau, afară de Hutchin­son, soţia sa, cei doi copii în vârstă de 10 şi 8 ani, un pilot, un mecanic, un radio-telegrafist şi un ope­rator de cinematograf­­ţie în apele Groenlandei, prin care se anunţă că vasul de pescuit englez „Lordul Tal- Lot“ a anunţat azi dimineaţă la ora 7 că este în căutarea hidroavionului „Flying Fa­mily”. Vasul anunţă că până la acea oră cercetările au ră­mas fără rezultat. Cu toate acestea vasul continuă cerce­tările­* Copenhaga, 13 (Ra­dor). —— Nici până acum nu se ştie nimic des­pre soarta hidroavionului „The Flying Family“. Se anunţă plecarea mai multor avioane din Ca­nada şi Statele Unite, spre a coopera la ope­raţiunile întreprinse pen­tru găsirea hidroavionu­lui transatlantic. CERCETĂRI ZADARNICE Berlin, 12 (Rador). — Mi­nistrul marinei a pimtit o ra­­dio-telegramă din partea va­­­­sului danez, care face inspec­ Hutchinson ţi familia sa N­ici inchiziţie fiscală, nici impozite prea grele Cele trei proecte de legi ale guvernului in chestiile de ordin financiar sunt departe de a răs­punde nevoilor actuale. Guver­nul şi-a luat angajamentul că va micşora impozitele directe, luând­ în seamă capacitatea de plată a contribuabililor. Se înţelege de la sine, că nu se poate proceda la această o­­peraţiune delicată, dar absolut necesară, fără o revizuire a ac­tualului sistem de impozite, cu scopul de a-l adapta împreju­rărilor grele prin care trecem. In loc să prezinte un aseme­nea proect — fructul unor stu­dii serioase , guvernul a în­tocmit trei proecte rău articu­late, care cuprind, pe lângă dispoziţiile agravante privitoare la încasarea impozitelor prin măsuri cu caracter poliţienesc şi inchizitorial, dispoziţii în contrazicere cu constituţia şi alte legi speciale. Se observă şi de astă dată consecinţele unei legiferări pri­pite. Redactorii celor trei pro­ecte n’au consultat constituţia şi nici legile aflate în vigoare, ca să le pună în acord cu ele. In ce priveşte reducerile de impozite, s’a prevăzut dela 1 Oct. a. c. reducerea cotelor ac­tuale ale impozitului agricol cu un sfert şi a celor adiţionale cu zece la sută, iar cota actua­lă a impozitului pe clădiri a fost redusă tot cu zece la sută. In schimb, se abrogă toate scutirile de impozite acordate cu începere de la 1 Aprilie 1923 prin diferite legi speciale şi neprevăzute în legile de unifi­care a contribuţiunilor,­­ ur­mând ca cei scutiţi să fie iarăşi impuşi dela 1 Iulie a. c.! Dea­­semenea s'au anulat şi reduce­rile făcute prin legea din 18 Martie a. c. pentru succesiunile mai mari de un milion, repu­­năndu-se în vigoare debitul cel vechi. Iată dispoziţii cu carac­ter retroactiv. Dacă s’a redus impozitul a­­gricol cu un sfert — şi bine s’a făcut, — înseamnă că guvernul s’a convins că era prea apăsă­tor pentru contribuabilul rural, în situaţia grea în care se gă­seşte el astăzi. Dar, celelalte impozite pentru ce n’au fost scăzute în aceeaş măsură? Oare efectele crizei economice şi fi­nanciare nu se resimt cu des­tulă ascuţime, la oraşe? Oare veniturile diferitelor categorii de contribuabili nu s’au micşo­rat simţitor în ultimii ani? Sa­lariile funcţionarilor statului şi ale particularilor n’au fost mult reduse în ultimul timp ? Atunci cum se explică redu­cerile făcute numai la impozi­tul agricol? Să fie oare consecinţa unei anumite politici cu caracter de­magogic, care convine noii con­cepţii naţional-ţărăniste asupra caracterului „ţărănesc“ cl sta­tului­ român, o concepţie ab­surdă şi primejdioasă? Printr’un alt proect se înăs­presc măsurile fiscale inchizi­toriale şi se sporesc sancţiunile împotriva celor ce practică eva­ziunea f­iscală. Fireşte, că guver­nul e dator să asigure încasa­rea impozitelor, dar el trebue să ţină socoteală de capacitatea de plată a contribuabililor şi de împrejurările excepţionale în care ne găsim. Nu trăim doar în vremuri normale, într’o e­­pocă­ de prosperitate. Măsuri inchizitoriale şi noui sarcini impuse cetăţenilor nu vor da rezultatele urmărite. Guvernul e dator să ia în se­rioasă consideraţie şi „factorul psihologic" în politica sa fis­cală, nu numai cifrele. Un bun ministru de finanţe — spune d. R. Poincaré— tre­bue să fie un fin psiholog şi un excelent om politic, care să ai­bă şi simţul prevederii. Totdeauna, în epocile de cri­ză, încasările impozitelor pre­zintă variaţiuni, scăderi. Cu atât mai rău pentru mi­niştrii de finanţe optimişti, cari nu le-au prevăzut! Dar, când le constaţi, ce faci? întinzi coar­................0, da până la refuz, ca să ples­nească? Adică, aplici acelaş sis­tem de impozite, menţii aceleaşi cote şi intensifici poliţia fiscală, agravând sancţiunile şi impu­nând cetăţenilor noui sarcini ? Bunul simţ se opune, dacă nu intervine raţiunea politică. Ori, guvernul recurge la meto­dele condamnate, în loc să a­­tace problema în fond. Ce rost are de ex. dispoziţia după care proprietarii de imo­bile sunt obligaţi să dovedească chiriaşilor că sunt în regulă cu plata impozitului asupra veni­tului imobilelor lor, iar neînde­­plinirea acestei obligaţiuni dă drept fiscului să urmărească... pe chiriaşi, chiar dacă aceştia şi-au achitat chiria şi dările către stat? Iată pe chiriaşi transformaţi în agenţi fiscali de urmărire şi de control! Dar, nu numai chi­riaşii, ci şi arendaşii. De asemenea societăţile ano­nime, industriaşii, comercianţii şi oricine are în serviciul său persoane salariate, sunt obli­gaţi să controleze, dacă impo­zitul global a fost sau nu achi­tat de salariaţii lor, iar în ca­zul când această obligaţiune nu va fi îndeplinită, patronii vor fi urmăriţi! Statul nu dispune de un aparat fiscal pentru con­trolarea şi încasarea impozite­lor? Dacă acest aparat este de­fectuos, dacă el nu corespunde funcţiunii sale, care este dato­ria guvernului ? Să reorganizeze administraţia financiară, ca să poată dispu­ne de un aparat fiscal capabil să îndeplinească funcţiunile sale, iar nu să oblige pe cetă­ţeni să fie agenţii de urmărire şi de control ai fiscului. După aceleaşi consideraţiuni, mâine, s’ar putea introduce în­tr’o lege militară obligaţiunea diferitelor categorii de cetăţeni de a se controla unii pe alţii, în ce priveşte îndeplinirea ser­viciului militar, aplicându-se pedeapsa cu închisoarea la gar­da pieţei a celor ce nu se vor conforma ucazului. Nu se poate admite nici sanc­ţionarea cu pierderea dreptu­rilor politice în materie fiscală. Guvernul trebue să renunţe la asemenea dispoziţii, care nu pot da rezultatele dorite. Nici inchiziţie fiscală, nici impozite insuportabile. Întreg sistemul actual de im­pozite urmează să fie revizuit şi cotele reduse după capacita­tea de plată a contribuabililor. Iată ce comandă politica înţe­leaptă. R. SEIŞEANU tal Mii Mnill, mi­nistrul Cehoslovaciei Luni seara la ora 7,30 d-na şi d. Kunzl-Jisersky, ministrul Ce­Se ştie, că distinsul diplomat şi mare prieten al ţării noastre, d. Kunzl-Jizersky, a fost numit în aceiaşi calitate în capitala Elveţiei. La­gara de Nord a fost salu­tat, din partea d-lui ministru de externe de către d-nii Filat­ui, secretar general la externe; Ia­­covache, directorul protocolului şi mai mulţi funcţionari superi­ori ai ministerului; Filotti, di­rectorul biroului presei; Orghi­­dan, preşedintele Camerei de comerţ, întreaga colonie ceho­slovacă şi foarte multe personali­tăţi din lumea politică şi finan­ciară a Capitalei. La pornirea trenului i s’a făcut o caldă manifestaţie de simpa­tie. Duminică I. P. S. Patriarh, dr. Miron Cristea, a fost la legaţia cehoslovacă spre a saluta pe d. Kunzl—Jizersky, cu ocazia ple­cării C­ hoslovaciei, au părăsit Capitala, ducându-se la Berna. Civilim Hot umilii Suntem informaţi că la unele licee din Capitală au fost res­pinşi, în urma examenului de admitere, absolvenţi ai şcolilor primare, care au obţinut pre­miul I în toate clasele. Fireşte că s-a luat în seamă mediile obţinute, dar o chestiune im­portantă se pune şi asupra ei atragem atenţia d-lui Gusti, mi­nistrul instrucţiei publice. Dacă absolvenţii şcoalei pri­mare, cari au obţinut premiul 1 în toate clasele, nu pot avea accesul în gimnazii şi licee, ce valoare mai ,prezintă acordarea premiilor elevilor eminenţi din şcolile primare, sau examenele de admitere în şcolile secunda­re, care ajung la rezultate atât de­ ciudate şi neaşteptate, în­cât se consideră admişi elevii med­i­diocri şi se resping elevii emi­nenţi ? De-o parte, se devalorizează premiile şi se aduce un blam nemeritat şcoalei primare , iar de altă parte, se demoralizează elevii eminenţi, cari au dreptul de întâietate. „ Logic ar fi ca absolvenţii ce au obţinut premiul I în toate clasele primare, să fie scutiţi de examenul de admitere în şco­­­­lile secundare. „ De­sigur că d. ministru al in­­­­strucţiei publice, va lua măsu­rile cuvenite impuse de intere­sele şcolare şi de consideraţiu­­nile pedagogice şi morale, asi­gurând elementelor bune şi ca­pabile accesul în şcolile secun­­ dare.--------oxo-------­ Maxime şi cugetări Să ne punem în locul omu­lui împotriva căruia ne mâ­niam. Susceptibilitatea noastră vine adesea dintr’un nedrept a­­mor propriu care vrea să facă altora ceace noi înşi­ne nu am vrea să suferim. (Seneca) Congresul internaţional de medicină Congresiştii la institutul naţional zootehnic talul din­ Fin la ia Mm Paris, 12 (Rador). — Răspun­­­­sul Franţei la nota Germaniei relativă la paritatea de drepturi în privinţa înarmărilor are ur­mătorul cuprins: „Guvernul francez a primit memoriul remis la 29 August ambasadorului Franţei din Ber­lin, de ministrul de externe al Reichului în prezenţa minis­trului Reichswehrului. Memoriul tinde să facă posi­bile negocieri asupra chestiunii ridicată la Geneva la 22 iunie, de delegaţia germană. Guvernul german doreşte să intre în pri­mul rând în convorbiri confi­denţiale cu Franţa, manifes­tând o sinceritate, la care Fran­ţa înţelege să răspundă fără vre­o rezervă şi fără vreun gând ascuns. Punctul care trebue fixat în primul rând, este că guvernul german invoacă insuficienţa e­­ventuală a conferinţei dezar­mării. Aproape nu este nevoie să remarcăm că această opinie înseamnă o anticipare şi nu ţine seamă de sforţările reali­zate. Franţa a făcut tot posibilul pentru a asigura succesul con­ferinţei, care s’a ţinut în cursul lunii iunie, şi unde rezultatele conferinţei s’au dovedit a fi in­suficiente pentru a duce la re­ducerea imediată a inarmărilor. Franţa n’a cruţat nici o sfor­ţare, la Geneva, pentru a în­lesni examinarea unor anumite probleme cum au fost cele două propuneri ale d-lui Hoover. Di­feritelor interpretări, cari se dau acţiunilor noastre, noi o­­punem fapte. Pentru continua­rea lucrărilor conferinţei, Re­publica franceză păstrează a­­ceeaş stare de spirit, sprijinin­­du-se pe articolele din pact, în sensul că menţinerea păcii cere reducerea armamentelor naţio­nale la minimum compatibil cu securitatea naţională şi cu exe­cutarea obligaţiunilor interna­ţionale, ţinându-se cont, după cum reaminteşte însuş guvernul german, de situaţia particulară a fiecărui stat. Doctrina franceză este înte­meiată pe ideia că trebue să se tindă către dezarmarea gene­rală controlată, iar nu către reînarmări particulare. Pentru realizarea eficace a acestui program, sunt absolut necesare mai multe etape, după cum a recunoscut-o însăş adu­narea generală a Societăţii Na­ţiunilor, prin hotărîrile din 1927, la care Germania a ade­rat. Conferinţa dezarmării a recu­noscut, solemn, acelaşi lucru prin rezoluţia din 19 Aprilie 1932. Dacă se alegă de Germania, că rezultatele convenţiunii actu­ale în curs de pregătire, nu par să fie suficiente, Germania de­clarând că este gata să-şi modi­fice propriul său statut militar, ea nu numai că s’ar îndepărta de obligaţiile precise ale trata­telor pe care le-a semnat, dar ar face cu neputinţă realizarea ul­terioară a dezarmării generale pe care declară că o doreşte. Dacă Germania înţelege să co­laboreze cu Franţa şi cu celelalte ţări pentru a ajunge la o con­­venţiune, cari ar da popoarelor garanţii reale de pace, Franţa se va asocia la aceasta într’un spi­rit sincer şi liber şi atunci ar fi posibil să se stabilească cum­ ar fi statutul Germaniei în sta­tutul general al păcii, pus sub protecţia arbitrajului şi contro­lului. Chestiunea se prezintă întâiu sub forma ei juridică. Germania însăşi, pune în mod simultan, în nota sa, probleme­­ de drept şi de fond, şi consideră­­ că cele din prima categorie sunt soluţionate. Ea declară că confe-­­ rinţa dezarmării trebuie să se­­ substituie ipso jure tratatului­­ din Versailles, şi că nici o „dispo-­­ ziţie specială” nu trebue prevă-­­ zută pentru Germania. Juridi­­ceşte, Franţa nu poate să adere la această teză, căci găseşte că ,nici tratatul din Versailles, nici pactul Societăţii Naţiunilor nu conţin vre­o clauză care ar trebui să atragă caducitatea stipulaţiilor cu caracter perma­nent înscrise în tratat. Cu această rezervă de drept, Franţa acceptă să colaboreze la examinarea problemei, la care toţi sunt interesaţi, cu voinţa de a ţine seamă de progresele ulte­rioare pe care le va face confe­rinţa. Asupra celui de al doilea­­ punct, adică, după însăşi expre- I­siunea întrebuinţată de nota ger- r mană, asupra „conţinutului con­­­­venţiei”, deci asupra fondului subiectului conferinţei din Ge­neva, Franţa nu ezită să anunţe principiul pe care-l va urma. Franţa doreşte să uşureze sar­cinile tuturor popoarelor şi va merge cu atât mai departe pe calea dezarmării, cu cât va găsi mai multe garanţii în organiza­rea generală a păcii. Nota germană reproşează Franţei întrebuinţarea pe care a dat-o ideii şi cuvântului „secu­ritate”, dar trebuie să amintim că expresia este conţinută în în­suş pactul Societăţii Naţiunilor şi această necesitate pe care o invoacă Germania, î.­ mod legi­tim, scriind că are dreptul „la securitatea naţională”, este o ga­ranţie pe care trebuie să o dea toate naţiunile, pe calea contro­lului intrnaţional. Ceva mai mult, discuţia este dominată de dispoziţiile trata­tului de la Versailles, cari nu pot să fie modificate unilateral şi de articolul 164, al cărui al doi­lea paragraf prevede că Germa­nia se angajează de pe acum, pentru epoca în care va fi ad­misă în Societatea Naţiunilor, să respecte obligaţiunile luate, modificările neputând să fie fă­cute decât de Societatea Naţiu­nilor, dacă ea va socoti că ele sunt necesare. Reese astfel că numai Societatea Naţiunilor poa­te consimţi la modificări, şi Franţa nu poate să se abată de la obligaţiuni luate, mai ales că a­­ceste obligaţiuni pot duce la re­­înarmarea Germaniei. Noi nu vom putea să consim­ţim ca prin negocieri restrânse să se aducă vre-o atingere tra­tatului de pace semnat de noi şi Germania, lăsând să se aducă atingeri acestui tratat. In ansamblu pentru că gu­vernul german exprimă dorinţa unei potoliri a situaţiei, dorinţă la care noi ne asociem, guvernul francez atrage atenţiunea asu­pra pericolului care rezultă şi care priveşte economia genera­lă, din luarea unor măsuri care ar putea provoca mai curând sau mai târziu reluarea cursei după înarmări şi redeşteptarea mili­tarismului. La Lausanne, Franţa a con­simţit pentru interesul general să facă sacrificii pe cari arbitrii imparţiali le-au recunoscut. Franţa crede că cu respecta­rea angajamentelor luate, îi este posibil să colaboreze cu Ger­mania pentru a se găsi un nou statut, nu prin reîntoarcerea la vechile pregătiri de război, ci prin progresul organizării păcii”. GERMANIA NU MAI PARTI­CIPA LA CONFERINŢA DE­­ZARMARII Berlin, 12 (Rador). — Cercu­rile oficiale germane declară că răspunsul Franţei la nota ger­mană din 29 August nu solu­ţionează chestiunea parităţii drepturilor Germaniei în privin­ţa înarmărilor. După părerea notei franceze, Germania are numai dreptul de a i se asigura securitatea prin tratatele existente, în timp ce Franţa caută securitatea pe calea înarmărilor. Se mai declară că în faţa a­­cestei stări de lucruri nu este probabil ca Germania să parti­cipe mai­ departe la lucrările conferinţei dezarmării, şi la lu­crările comisiunii generale a conferinţei dezarmării, care se vor face la Geneva, în timpul consiliului Societăţii Naţiunilor. Germania va urmări cu mare interes lucrările conferinţei de­zarmării şi speră că în cele din urmă se va găsi de conferinţă o soluţiune acceptabilă pentru dânsa. Urmare la pag. I l­a Şcoală ~­­­n cazarmi de I. SIMIONESCU, prof. univ. Sunt molime endemice în u­­nele ţinuturi (Beri-beri bună­­s­oară în Africa ori holera în delta Gangelui), cu care lumea se obişnueşte. Se îndeplinesc forme de combatere numai când valul mortalităţii este prea mare; încolo boala înghi­­­­te nestânjenită victimele. Aşa e la noi cu analfabetis­mul. Toţi recunosc întinderea lui, dar mijloace radicale îm­­potrivă-i nu se iau. E o boală­­ socială care roade la temelie­­ însăşi rezistenţa şi viitorul nea­mului. Roade pe încetul şi pe tăcute. Nu supără pe nimeni în aşa măsură acută în cât să­­ o stăvilească. Ba une ori, Doa- I mne iartă-mă, am bănuiala, că­­ numai se vorbeşte despre peri-­­ colul din viitor al analfabetis­mului; momentan îl folosesc cu toţii. Intunerecul este mai pro­pice pentru înşelăciune. La lu­mină s’ar vedea prea multe o­­pinii, înainte de războiu s’a făcut o statistică a analfabeţilor in­tegrali, adecă acei care nu au ţinut niciodată condeiul în mâ­nă. Cu aproximaţiile legate de orice statistică, media neştiu­torilor de carte se ridica la vre-o 60 la sută. Schimbarea geografică de du­pă războiu nu a micşorat acea­stă cifră. Dimpotrivă, Basara­bia stă mai rău decât vechiul Regat, iar în Ardeal sunt ţinu­turi (ar fi îndeajuns de pome­nit Munţii Apuseni ori Mara­mureşul) în care situaţia nu e mai bună decât în Basarabia. Media este însă cu totul alta, dacă se face deosebire de sexe. Analfabetismul la femei trece şi de 90 la sută. Trebue făcută însă o distinc­­ţiune. Până aici a fost vorba de analfabetism integral, necu­noaşterea totală a scris-cititu­­lui. Intră în cumpănă, pentru valorizarea energiei omeneşti, şi analfabetismul pe care l-am numit cultural. Copilul a învă­ţat în şcoală să scrie şi să ci­tească. Absolventul însă se în­­neacă din nou în mediul pără­sit pentru scurtă vreme, când intră în armată abia dacă mai poate ţinea stângaciu creionul în mână. Acest soiu de analfa­beţi nu stau prea departe de cei dintâiu, ca valoare pentru obştie; cel mult s’ar deosebi ca amurgul de adâncul nopţii. Dacă se ţine’n seamă şi numă­rul lor, te apucă groaza. Care e remediul? Să se cre­­ieze şcoli, cât de multe şcoli, spun unii. Cunosc comune la care funcţionează câte 6 învă­ţători la o şcoală, unde mai înainte nu erau decât cel mult doi. Analfabetismul general (in­tegral-cultural), n’a scăzut însă în acele sate. Făcând socoteala absolvenţilor în raport cu nu­mărul învăţătorilor, după ulti­ma statistică dată de minister, ar reveni cam câte un absol­vent de învăţător. Dintre ab­solvenţi însă numai un mic pro­cent învaţă mai departe; cei mai mulţi ajung analfabeţi. Uită ce au învăţat căci nimeni nu se mai ocupă de ei. Pe scurt,­­ aceasta este realitatea, ori­cât , ne-am căzni să o acoperim.­­ Şcoala poate micşora numă­rul neştiutorilor de carte inte­grali; ea nu poate contribui în largă măsură la stârpirea anal­fabetismului general. Trebue să­­ intre în joc şi alţi factori. Dintre ei cazarma ar fi unul, ■ destul de eficace.­­ Am mai scris asupra acestei­­ chestiuni; pe lângă mine au scris şi alţii. E dreptul, adesea îmi vine să asvârl cât colo con­deiul, când îl iau, ca să ating iarăşi probleme de cultură ge­nerală. Cine mai cată azi la aşa ceva? „Tai frunze la câini“, îmi spun în sinea mea. Dar ia­răşi mă întorc şi zic: „Cine ştie? Azi o vorbă unul, mâine o vorbă altul, gândul prinde la cei care pot înfăptui”. Deci vorbele ca şi seminţele nu-s aruncate toa­te în vânt, împotriva credinţii unora, so­­cot că în cazărmi se găsesc condiţiuni prielnice pentru în­lăturarea analfabetismului. Re­crutul intră la o vârstă când judecata poate interveni mai cu eficacitate, pentru întărirea celor învăţate. Dovedindu-i-se scopul, îl poţi căpăta lesne adept al învăţăturii. Altfel n’ar avea nici un rost şcolile de a­­dulţi, care au dat aiurea roade însemnate. Elevul adult este în stare să învingă osteneala. A­­tenţia lui poate fi întărită şi prin voinţă. Cât am ţinut lecţii la o şcoală de adulţi de pe lân­gă gară, aveam elevi mărunţi alăturea de alţii cărunţi. Aceş­tia din urmă mai lesne mo­ţăiau de osteneală; schimbam iute tactica predării. Prin în­trebări puse numai lor, le a­­lungam somnul. Curiozitatea îi ţinea deştepţi şi pe cei mici. Viaţa ordonată din cazarmă, este în măsură să înlăture deci obiecţiunea ostenelii. De mult ajutor, orice s’ar zice, pentru ajungerea cât mai neîntârziată a scopului este şi disciplina ostăşească, împlinită cu vârsta elevilor, poate aduce bun rezultat. Unii comandanţii de regimen­te, cu care am stat de vorbă asupra acestei probleme de a­­părare naţională, mi-au obiec­tat că abea au cu ce întreţi­nea trupa. De unde să scoată şi plata personalului didactic? Pe fiecare an însă îşi fac sta­giul militar numeroşi absolven­ţi de şcoli normale. O reparti­ţie raţională a lor în tot cu­prinsul ţării, ar înlătura lipsa temută a profesorului. Căci, trebue precizat un alt fapt. Nu ar fi să se transpună programa şcolilor primare în cazarmă. Scopul n’ar fi ca liberaţii să iasă şi absolvenţi; te pomeneşti că le vine gustul să continue învăţătura ’n licee, chiar la vârsta lor ceea ce excepţional n’ar fi rău. Ţinta e mai redusă. Ar fi deajuns ca să iasă din cazarmă în stare să citească o carte. învăţătorii ambulanţi din campana romana de lângă Roma, aveau însărcinarea să înveţe carte pe păstorii analfa­beţi, să-i facă să prindă gustul cititului şi să-şi însemne soco­telile pe o bucată de hârtie. Dar mai este o latură a pro-1Lm 1 ■

Next