Universul, ianuarie 1934 (Anul 51, nr. 1-29)

1934-01-01 / nr. 1

JUL 1934 ___,unică o poartă ce se desclare în marele necunoscut al viitorului. Pe această părnă omul citeşte cuvinte patetice pe carie tălmăceşte n sensul dorinţelor şi asspiraţiilor sale spre bine şi oricire. Tradiţionalele ură de amil nou nu sunt decât expresiunea acestor dorinţi şi aspiraţii, formulate profile. Ele dezvălue o stare de pirat caracteristică prin celai viguros optimism: încrilerea ce o avem in destinul nostru şi în forţele secreţi creatoare, individuale şi elective; speranţa în săvârşiră unei renaşteri morale şi a unei transformări în iumea materială, care să asigure omenirii o viaţă comandată de legile progresului şi ale civizaţiei. Fără acst optimism, care se manifftă, în pragul porţii fiecărui an nou, omul ar fi copleşit de, scepticism şi fatalism. Numai Infernul este domeniul fagie din care speranţa aost izgonită, ca astfel sufletele celor dispăruţi, să fie condamnate la o perpetuă neîncredere în mântuirea lor. Aşa a conceput Infernul, Dante, în Divini Comedie. Ajuns in faţa pierţii Infernului, poetul Virgiliu ceteşte aceste cuvinte grozave, formate din limbi de foc : „Lăsaţi orice speranţă, voi, care intraţi aci... Memento tragic : avertisment cumplit dit sufletelor definitiv condamnate. Nu spiritul dominator al Satanei ; nu chinurile înfricoşătoare la care sunt supuse sufletele celor dispăruţi din lumea noastră; nu focul etern şi spasmele unei agonii veciniice constitue tragicul Infernului, ci izgonirea speranţei din acel regat al suferinţelor fără de început şi fără de sfârşit. Din potrivă, pe poarta anului cel nou, cuvintele profetice chiamă, stăruitor, încrederea în forţele morale şi ma-teriale; ele sunt un îndemn de îmbărbătare; un semnal de redeşteptare; un comanda-ment al vieţei triumfătoare. Fără această încredere în forţele cumoscate şî necunoscute, care pot crea şi transforma, nu se poate concepe nici binele, nici progresul, nici civilizaţia. Anul 1934 trebue să fie şi pentru noi, românii, un an de reinoire şi de întărire a forţelor morale şi materiale, un an, care să însemne începutul unei alte epoci de înălţare şi de progres în toate direcţiile. Nu vom putea însă să îndeplinim dorinţele şi aspiraţiile noastre fireşti, decât prin o conducere înţeleaptă a afacerilor publice; prin luarea în serioasă consideraţie a intereselor superioare ale statului, printr-o politică pozitivă şi prevăzătoare, care să aplice principiile recunoscute sănătoase şi capabile să contribue la refacerea şi consolidarea noastră socială, economică, financiară, culturală și morală. Anul 1934 ceputul ace naștere, de solidare. După agudhelă de H. AESCHER ul joi inters ( de . . . In cursul anului 1933, s-a vor- *bit mult, ca 3 in anii trecuţi, de „consuliarea păcei“, de „binefacerile defarmării”, ca şi de multiplicarea pactelor de neagresiune şi de amiciţie între state, dar fecare naţiune, neincrezătoare în opera fragilă a diplomaţilor a luat măsurile sale de siguranţă, impuse de interesele aurării naţionale. Atât statele învingătoare, cât şi cele întinse — cu toate clauzele miliare ale tratatelor — au sporit forţele lor armate şi potenţialii lor de război. Până şi Elveţii — cu toată situaţia sa precm privilegiată — a luat măsuri pentru apărarea teritoriului tău, in cazul unei eventuale agresiuni. Societatea Naţiunilor, care are sediul la Geneva, nu prezintă nici pentru elveţieni, o garanţie specială că pacea va fi asigurată. Întrebat de un ziarist, la sfârşitul anului trecut, dacă ar fi posibil un nou război, d. Litvinov, comisarul sovietic de la externe, a răspuns : ,,De ce nu? Pregătirea teehnică a răsboiului este făcută“. Fireşte, că Europa este neliniştită. Viitorul apropiat ascunde necunoscute. Nimeni, poate, nu vrea războiul, din cauza riscului prea mare, dar absenţa de siguranţă creiază o stare de spirit, care nu îngădue optimismul. Conferinţa dezarmării nu a ajuns la niciun rezultat, ca şi conferinţele economice de la Londra şi Washington. Cine mai crede în rezolvarea problemelor internaţionale de ordin politic, economic şi militar, prin conferinţe ? D. Mussolini a şi formulat opinia sa în această privinţă, împotriva excesului conferenţiardin epoca noastră. Societatea Naţiunilor a tre- cut şi ea prin momente grele. Intervenţia sa în afacerile extrem-orientale n’a avut nici un rezultat. Japonia n'a ţinut seama de sfaturile Genevei, când interesele sale superioare sunt un joc. REVIZUIREA PACTUL. & S‘a vorbit unor tratate tea Naţiunii de ea. Ori, Socare, la baza se prevăd d menţinerea tarea tratat se pomeneşt revizuirea r :wl/a06 OtP tv -vti/ pututi aplicate (art. 19). Articolul 10 din pactul Societăţii Naţiunilor cuprinde însă dispoziţiuni prin care membrii acestei Societăţi se angajează să respecte, să menţină şi să asigure integritatea teritorială şi independenţa politică a statelor membre. El are următorul cuprins : „Membrii Societăţii se angajează să respecte şi să menţină împotriva oricărei agresiuni exterioare integritatea teritorială şi independenţa politică prezentă a tuturor membrilor Societăţii. In caz de agresiune, de ameninţare, sau de pericol de agresiune, Consiliul avizează asupra mijloacelor de a asigura execu(Continuare in pag. 2-a) • ' ; • I : • if»A cestor popoare n’au ştiut să înfrâneze continuarea în condiţiuni anarhice a producţiei, mai ales a cerealelor şi materiilor prime, şi nici a distribuţiei creditelor, după cum — împinse de frenezia falsei prosperităţi post-belice şi de viciul demagogiei — nu s’au gândit să înfrâneze nici cheltuelile statului. încercările de a căuta rezolvirea crizei pe calea cooperaţiei internaţionale, s’au încheiat de altfel sistematic cu rezultate negative, din cauza egoismului şi neîncrederii popoarelor, lipsite încă de simţul solidarităţii şi al interesului comun. Ultima şi cea mai sgomotoasă încercare de acorduri interstatale, a fost conferinţa economică mondială deschisă la Londra la 12 iunie 1933, şi care a sucombat mai lamentabil decât toate încercările precedente. înmuiu. .a.ţite fuseseră invitați să încheie acordul prinfcipial asupra■ chestiunilorce formau ordinea de zi a apropiatei conferinţe mondiale, preşedintele Roosevelt arunca bomba despărţirii dolarului de etalonul aur, ceea ce a fost cauza principală a insuccesului conferinţei, de la Londra şi izvorul unor noui frământări şi nesiguranţe în economia lumii. RĂZBOIUL VALUTAR Indiferent cum este privită experienţa americană, care de fapt' domină' toate evenimentele internaţionale din cursul anului trecut,, cum-'de altfel- toată istoria economică a lumii, indiferent iarăşi de justificările bazate pe raţiuni de ordin intern ce i se atriibue,-fapt e că politica în continuă oscilaţie a Americei mai jos— dirijează preţurile,ei cauze fireşti ,de ordin economic şi psihologic, de a căror existenţă şi de al căror efect nu se poate face abstracţie. „ESTE PERICULOS SA INTERVII IN ELABORAREA MISTERIOASA A PREŢURILOR" — spunea deunăzi într'un articol Id. Paul Raynaud fost ministru de finanţe în Franţa. „DELA AJUSTAREA LOR AUTOMATA A VENIT PANA Acum Sfârşitul tuturor CRIZELOR. „A VOI SA ÎMPIEDECI MIŞCAREA PRETURILOR IN TIMP DE CRIZA; ESTE A VOI SA ÎMPIEDECI UN ORGANISM BOLNAV SA SECRETEZE TOXINE“. (L’erreur franchise et l’erreur américaine). Şi adevărul e că excesul intervenţionist exercitat în diversi cinism nesănătos in infecţia menţinerii sau sporirii preţurilor, avem de înregistrat şi prăpastia săpată între preţurile produselor industriale şi preţurile cerealelor şi materiilor prime, care constitue azi încă unul din principalii factori de dezechilibru între producţie şi consumaţie şi care, în acelaş timp, întreţine şi tensiunea dintre ţările industriale mai rezistente şi cele agricole reduse la cea mai neagră sărăcie. Toate aceste frământări ca şi toate soluţiile de expediente la care au recurs guvernele — de celemai multe ori urmând sugestiile unor economişti, prea înfierbân(Continuare in pag. 2-a) Germania această Soci din punctul mai face pă doi ani... Dar juridică nutul în sine. Arica (Statele sovietică, nu Societăţii Na, Bunele int instituţii nu să-i asigure giul. * Se fac. îru ca ea să fie forma actua structură. Pactul cel elaborat la tendințe de grup de maitorlalte state .5 Gânduri de Anul Nou ,,Nimic nou sub soare“ — a spus înţeleptul Solomon, pentru că — adaogă acelaş înţelept — „cele ce au fost, acelea iarăşi vor fi“. „In natură nimic nu se pierde, nimic nu se creiază ci totul se transformă“ a spus, acum un secol,, marele învăţat francez, chimistul Lavoisier. Cele două maxime, deşi privesc câmpuri deosebite, samănă totuşi ca două picături de apă. Citatul biblic este un adevăr revelat, adică un adevăr care a fost făcut cunoscut lumii pe calea reflecţiunii inspirate. Principiul lui Lavoiser este un adevăr constatat în laborator cu ajutorul simţurilor prin care prindem şi înţelegem lumea în care trăim. Şi unul şi altul vrea să spue că, judecând lucrurile în mod absolut, adică raportându-le la ceea ce ne-am deprins a numi cauza lor primară, lumea văzută se înfăţişează ca un imens caleidoscop în care lucruri ce sunt în esenţă aceleaşi, apar înţelegerii noastre schimbate şi sub forme noui, din cauza nebiruitei puteri a timpului care le răstoarnă şi iarăşi le pune în picioare. înţeles astfel, adevărul acesta, proclamat deopotrivă de către acea expresie spirituală care se numeşte Biblie, cât şi de către ştiinţa pozitivă — este de natură să ne tulbure şi să ne mâhnească. Dacă „nimic nu-i nou sub soare“, atunci zadarnic ne străduim pentru mai binele spre care năzuim şi spre care ne împing puterile noastre lăuntrice, uneori fără putinţă de a ne împotrivi. Dacă nimic nu se creiază în plus peste ceia ce suntem în materialitatea noastră terestră, atunci la ce bun atâta muncă pentru a da realitate faptică convingerilor la care în mod indubitabil am ajuns cu privire la tehnica prin care vrem să se ridice valoarea vieţii pământeşti ? Şi totuşi nu e aşa. ‘lucru „nou s de soare“ ci este scopul cel dintăiu al vieţii. Daca nu ar fi aşa, nu am simţi în 176 hahaidul apn mţi bine. Aceasta stare este, după înseşi vorbele înţeleptului, un lucru care „a fost“ şi care „iarăşi va fi“. Omul care a fost odată bun poate fi iarăşi bun. Iată deci oprimă raţiune ca să nu consi-■ deram zadarnică munca noastră pentru a ajunge iarăşi o stare mai bună sau chiar foarte bună. Dar mai este ceva : Soarele fiind marele rezervor de energie cosmică, centrul care întreţine viaţa fizică în univers, deşi întreţine această viaţă, nu creiază ci preface. Această acţiune de prefacere ajunge însă la forme atât de variate încât, mintea nu-şi poate închipui o mărginire. Cel mult ea le poate pune într’o ordine logică şi mai apoi utiliza spre folos propriu. Ca să aibă însă un înţeles, ele trebue să aibă un singur scop acela de a valorifica puterea noastră spirituală, de a o pune la încercare şi de a face pe om să ajungă iarăşi „ce a fost“. Această putere este superioară dar ea nu se poate vădi ca atare, decât lucrând în acest mare laborator care este universul. Nu au înţeles progresele tehnice şi descoperirile ştiinţifice, dacă ele nu sunt puse în slujba mai binelui nostru spiritual, către care tindem ca spre ultima ţintă a vieţii. Neavând înţeles ele nu s-ar produce şi dacă totuşi se produc, însemnează că au un sens care deşi nu apare lămurit, deşi scapă puterii noastre de înţelegere, se cuprind totuşi în aceste progrese şi descoperiri ca o lege firească indistructibilă a tot ce suntem şi năzuim. Iată prin urmare temeiul, în virtutea cărora, judecând, lucrurile în chip absolut, omul este dator să lucreze şi să facă tot . Anul intern de M. MORA Examinând anul trecut evenimentele politice din 1932, ne exprimam convingerea şi speranţa că noul an va fi mai indulgent cu viaţa publică a ţării noastre. Ne făceam astfel ecoul opi- niei publice, care simţea o adâncă nevoe să trăiască o eră mai bună decât cea caracterizată de conversiunea de pomină. Intuiţiunea nu ne-a înşelat. In 1933, s’a desăvârşit un proces Intern, care funcţiona mai de mult, era organic şi deci nu putea să n’ajungă la desnodămăntul întâmplat. Alianţa partidelor naţional şi ţărănesc n’avea caracterul unei fuziuni. Distincţiunile, sfielile reciproce, suspiciunile legitime nu fusese anhilate nici chiar de comunicativitatea repartizării beneficiilor primei guvernări. Ceva mai mult, opoziţia, reconfortantă în ce priveşte beteşugurile organizaţiunilor politice, n'a putut decât aparent să înfăţişeze înţelegerea indispensabilă unui corp de conducere a statului în vremuri atât de grele. Realitatea mocnea şi deslânţuirea putea să fie cel mult amânată, dar înlăturată nu. Retragerea d-lui Iuliu Maniu, aşezarea efemeră a d-lui Vardu în fruntea partidului şi a guvernului, atitudinea ziarului „Patria“, ostracizările fatale, ineleganţa tratamentelor reciproce, spontaneitatea scuturării de Meca de la Bădăcin şi a cultului fără condiţii pentru deţinerea puterei servită submediocru, n’au fost decât etapele unei evoluţii negative fireşti organismului care le-a suferit. Este adevărat, au crezut în cele din urmă că ţara ar putea să aibă ingenuitatea de a nu seziza diagnoza exactă a celor întâmplate. De aci, invocarea consideraţiunilor constituţionale, atât ca scuză a retragerei silnice în momentul când se ceruse încredere pentru lungă durată, cât şi ca număr atractiv în programul de opoziţie. Dar opinia publică n’a luat înserios nici una nici alta, dovadă că în alegeri partidul suferind a obţinut în Cameră un număr de locuri inferior şi aceluia pe care îl prevăzuse, şi raportului normal faţă de celelalte partide de opoziţie, iar la colegiul universal al Senatului n’a obţinut nici unul, fapt cu deosebire simptomatic. Paliativul şefiei d-lui Mihalache, oxigenare în eficacitatea căreia nu crede nici partidul, nici şeful, nici mai ales d. Iuliu Maniu, serveşte numai ca tranziţie menită să presare (Continuare in pag. 2-a) Răvaşe de plăcintă — — — —- « ««mm» de RADU D. ROSETTI Sunt trei ani de când cotrobăiesc în „cutia eu Folklor" cuprinzând fişele materiei din Biblioteca Academiei Române, tară să pot da de rostul Răvaşelor de plăcintă din noaptea anului nou. Zadarnic am căutat în Descriptio Moldaviae de Cantemir, la capitolul unde vorbeşte de Datinele la Sărbători; zadarnic la Gheorghachi Logofătul (Condica Obiceiurilor Vecine şi Nouă, alcătuită în 1762); fără folos în Studiile Etnografice ale lui Marian, sau în Sărbătorile la Români de Tudor Familie; tot degeaba în Datinele Poporului Român de G. Dem. Teodorescu sau în scrierile lui Anton Pan, Ispirescu şi Adamescu.ar, tot căutând, am găsit ceva interesant relativ la Pomul de Crăciun in Poveştile Unchiaşului Sfătos de Ispirescu : „E vorba de pomul Crăciunului. Să vedeţi d-voastră dragii moşului. Eram copil. Ei! am fost şi eu odată tânăr, ca şi d-voastră. Şi să dea Dumnezeu să încărunţiţi ca şi mine, ba încă să mă întreceţi, ca să cunoaşteţi din fir până în aţă ce va să zică a îmbătrâni cineva. Eram copil, şi văzând pe la Crăciun la o casă un pom gătit, am stat şi am căscat şi eu gura acolo. Pasă-mi-te era pomul Crăciunului. Nu mai văzusem până atunci, decât pe la morţi un aşa pom împodobit, fiindcă pe la noi de pomul Crăciunului nici pomeneală nu era. Şi d-voastră cu toţii ştiţi că la Români, când moare câte vre-un flăcău sau vre-o fată mare, care n‘au pus pirostriile în cap, li se împodobeşte câte un pom, pe care’l duc înaintea mortului. Fie orice pom o fi. Românii îi sic brad. Se vede că în vechime numai pom de brad se ducea, de i-a rămas numele. Şi, aşa cum vă spusei, când am văzut acel brad împodobit, unde căscam gura, uitându-mă la el m’a apucat o jale de să vă ferească Dumnezeu. — Cine a murit aici, nene, de i-a făcut un brad așa frumos ? _ — N'a murit nimeni, băiete; ăsta e pomul Crăciunului. — Cum plinul Crăciunului ? — Ia, așa, cum îl vezi cu ochii verzi, că aşa e obiceiul ălor de sed aci. — Da bine, cine şade aici ? — Un neamț“. , Care vasăzică, datina cu care ne lăudăm, nu e aşa de veche— să tot fie de un veac — şi e luată de la Nemţi. Obiceiul nostru, strămoşesc în noaptea naştere! Mântuitorului e Colinda. Am avut atunci ideia să caut note despre materia care mă interesa, în dicţionare şi cărţi de specialitate străine, şi rezultatul cercetărilor mele a fost mulţumitor. Am dat de obârşia răvaşelor de plăcintă în... Eclesiastul! La vechii Evrei, se mânca plăcintă cu bob alb, iar cel în bucata căruia cădea bobul negru, (singurul care se punea) era proclamat rege al festinului. Plaut vorbeşte într’una din comediile sale despre un obiceiu asemănător la Romani, cu ocazia Saturnalelor, şi acelaş fel de mâncare bizar, î l găsim servit, la diferite sărbători, la mai , toate popoarele din lume. Desigur, că nu e locul aci să le înşir, articolul de faţă neavând pretenţie decât să stabilească, cum au ajuns Răvaşele de plăcintă la noi. „ Mă voiu margini să arăt obiceiul aproape similar cu cel de la noi, din? Franţa şi din Englitera. In seara de Bobotează (şase Ianuarie, la catolici St. Epiphanie ) se mănâncă în Franţa o prăjitură care se numeşte le Gateau de la Féve, pe româneşte plăcintă cu bob. Cel care nimereşte bobul negru, e proclamat Regele ospăţului. Exact ca în antichitate. La muzeul Luvru din Paris se află capodopera lui Jordaens Le Roi boit. E un tablou istoric, care reprezintă un rege al Franţei, bând în sănătatea regelui vremelnic, de o noapte, şi care e nu numai frumos, ci şi instructiv, fiindcă desvăluie o sărbătoare originală.. In seara sus pomenită, vechii regi ai Franţei cinsteau şi ei ziua sfintei Epiphanii, poftind lume multă şi împestriţată la masa unde se servea la sfârşit Le Gateau de Fève, zilei i se mai zicea şi la Fete des Rois. După cum am arătat, cel care avea parte de bobul negru, era proclamat rege. Regele veritabil, se desbrăca de haina, bogată, şi cel împodobit cu purpură, îşi lua rodul în serios.I se ţinea discursuri spirituale, răspundea după puterinţă, şi se petrecea. Câteodată, ca la chef, se încingea câte un scandal. In 1521, Francisc I ofensat, a rănit grav pe rivalul său, care prea îşi dădea aere, spre deosebire de Ludovic XIV, care şi-a sărutat şeful grajdurilor,a ajuns intr'o noapte, pentru câteva ceasuri, pe tron. (Le Mercure Galant). Béranger, cântăreţul efemeridelor, nu putea să nu însemne evenimentul. După ce s‘a trecut la mai multe practice, la Curte şi în familii, s‘a ajuns la obiceiul, acum dispărut aproape cu totul, de a se pune în ajunul anului nou bileţele cu stihuri spirituale intr'o căciulă. Se servea musafirilor câte o bucată de nkeaker și cenvivii scoteau pe rând câte o hârtioară cu manuscrisul mucalit, făcându-se hazul de rigoare. Pe la începutul secolulu al XIX-lea, popoarele venite din Occident pentru liberarea Greciei, au adus obiceiul răvaşelor de plăcintă şi în patria lui Socrate. Poate o fi compus câteva şi Lord Byron! Părerea savantului nostru folklorist Aurel Candrea, căruia îi mulţumesc pentru îndrumările date ca să duc la bun sfârşit acest mic studiu, e că răvaşele noastre de plăcintă vin din Athena. Ştiţi care era hiritiseala celor ce vroiau să se procopsească în Grecia pe când domneau la noi Fanarioţii: „Na zisis, na procopsis, ke is tin Vlahia megalos platintaris". „Mai mare să te văd, să ajungi placintar în ţara românească“. Aceasta pentru că comerţul renta. (Continuare în pag. 2-a) Perdre une couronne ! A ces mots, Chacun doit penser ă la sienne — Je n‘ai point doublé les împdts ; Je riai point de noblesse ancienne. Mon peuple, bouvons de concert! La place me patait si bonne ! N‘aUez pas, avant le dessert Me foire abdiquer la couronne. iar Victor Hugo in La Légende des Siècles, cu subtitlul Féle des Rois, îi dedică nici mai mult nici mai puţin decât douăsprezece posesii. Despre Anglia voiu pomeni mai puţin, şi anume numai ce ne preocupă : Răvaşele de Plăcintă !