Universul, septembrie 1934 (Anul 51, nr. 238-267)

1934-09-15 / nr. 252

V Anul al 51-lea 12 Pagini FONDATORI LUIGI CAZZAVILLAN r Deparazitarea aparatului fiscal La întocmirea bugetelor pe ultimii 4—5 ani, toţi miniştrii de finanţe, dar mai ales,ex­perţii streini — inclusiv d-nii Rist şi Auboin — au subliniat aglomerarea considerabilă şi constanta tendinţă de creş­tere a debitelor rămase ne­realizate din exerciţiile ante­rioare. Intr’un articol recent apărut în „Tribuna Financia­ră“, d. M. Lăzeanu, secretar­­general la ministerul de fi­nanţe, arată că situaţia a ră­mas şi azi neschimbată şi că statul nu încasează decât 40—50% din impozitele da­torate din debite normal sta­bilite. Faptul prezintă o impor­tanţă deosebită, întrucât to­talul sumelor pe care le are de recuperat statul din exer­ciţiile închise se cifrează la 13.808.400.000 lei, care au fost trecute ca venituri în bugetul extraordinar pe e­­xerciţiul în curs, fără nici o speranţă că din acest total se va realiza cu mult peste un miliard până la închide­rea exerciţiului. Neputinţa statului de a re­cupera aceste importante de­bite a lărgit canalul deficite­lor şi a silit statul să lase in suferinţă plăţile datorate creditorilor săi, care se ridi­că şi ele la vreo 15 miliarde. Oricât am căuta să ne expli­căm îngroşarea debitelor ră­mase nerealizate prin con­statarea că fiscalitatea e prea apăsătoare şi că nu co­respunde cu slăbirea capaci­tăţii de plată a contribuabili­lor după 5 ani de aprigă cri­ză, explicaţia rămâne numai în parte valabilă. Pentru rest,­­trebue să recunoaştem că ne­­realizarea debitelor normal stabilite pe exerciţiile trecu­te se datoreşte vicioasei or­ganizări a serviciilor de per­cepere şi de control şi în bună parte lipsei de conştiinţiozi­­tate şi de corectitudine a per­sonalului însărcinat cu aceste funcţii de mare răspundere. Viţiul începe chiar de la re­crutarea acestui personal, în care nu întâlneşti niciunul din criteriile selecţiunii se­vere şi niciuna din garanţii­le morale şi materiale, de care ar trebui să se ţină seama. Numirile, mutările şi înain­tările se fac de cele mai mul­te ori, nu după merite reale, ci, sau după recomandările politicianilor locali sau — ceea ce e şi mai rău — după stăruinţele interesate ale samsarilor de ministere. Sunt posturi de perceptori, de controlori, de agenţi de percepţie în anumite centre şi în anumite circumscripţii, care se caută ca pâinea caldă şi în jurul lor candidaţii şi mai ales „susţinătorii“ lor angajează lupte n­omerite de cucerire. Ministerul de finanţe este în posesia a numeroase do­vezi de numiri, avansări şi mutări în posturi financiare, făcute prin intervenţii plăti­te şi după tarife în confor­mitate cu „şansele“ de ren­tabilitate ale localităţii. De ce să te miri, dar, tu, cetăţean conştiincios, care, venind la percepţie să plă­teşti corect ce datoreşti Sta­tului, eşti invitat să aştepţi a doua zi acasă agentul, care singur te învaţă cum să tragi fiscul pe sfoară, împăr­ţind cu el beneficiul ? Sau cum să-şi mai realizeze sta­tul drepturile, când cei cu venituri uriaşe sunt făcuţi scăpaţi prin binecunoscutele manopere ale reprezentanţi­lor fiscului, cami chiar când încasează, trec pe chitanţa contribuabilului suma de 10.000, de ex., iar pe cotor nu­mai 1.000 ? Apoi inspecţiile şi contro­lul se fac în genere numai de mântuială, pentru că nu­mărul inspectorilor şi con­trolorilor cu noţiuni şi prac­tică contabilicească este încă foarte redus. De aci nevoia unei severe recrutări a per­sonalului din serviciile fi­nanciare externe, precedată de o şi mai severă deparazi­tare a întregului aparat fis­cal, începutul făcut cu admi­nistraţia financiară din Cer­năuţi, care aj­uncase de po­mină în ce priveşte măslui­rea impunerilor şi frustarea drepturilor statului, trebue să fie generalizat. Tot per­sonalul numitei administra­ţii, de la administrator până la portar, a fost măturat prin rezoluţia pusă de d. ministru Slăvescu pe rapoartele de an­chetă, în ajunul plecării sale la Geneva. Din păcate, însă, putrega­iul nu e localizat numai la Cernăuţi. Două hidroavioane militare engleze au plecat la Groenlanda Londra, 12 (Radar). — Două hidroavioane ale aviaţiei mili­tare engleze şi-au luat storul azi dimineaţă de la Mount Bat­­ten, din apropiere de Plymouth, îndreptându-se spre Groenlan­da. Acesta este primul raid fă­cut de avioanele militare brita­­nice în acea regiune . Hidroavioanele vor face un parcurs de 3220 kilometri, în patru etape .Punctul final al primei etape va fi portul Oban din Scoţia; al doilea va fi insu­lele Faroe la nord-vest de Shet­lands, al treilea în Islanda şi în sfârşit cel al patrulea în Groen­­landa. Raidul va ţine trei zile. Pe bordul fiecărui hidroavion se află câte un echipagiu for­mat din şease oameni, precum şi un ofiţer aviator danez, care profită de acest sbor pentru a examina posibilitatea înfiinţării unei linii aeriene către Statele Unite, via Islanda,Groenlanda. EXEMPLARUL (*"».«« In străinătate: 6 Lei Taxa poștală plătită In numerar conform aprobărH Dir. G-le P. T. T. No. 121).288/932 Ungaria atacă şi ameninţă Italia Articolul contelui Ştefan Bethlen In Ungaria a produs o puter­nică impresie articolul publicat în „Pesti Napló“ din 8 Sept. a. c.,­­ semnat de contele Bethlen, animatorul mişcării revizioniste şi şeful propagandei maghiare în străinătate, asupra nouii o­­rientări a politicii guvernului italian în legătură cu interesele poporului ungar. Fostul prim ministru ma­ghiar constată, că ultimele eve­nimente din Austria, realizarea unui Locarno oriental şi apro­pierea tot mai accentuată a Italiei de Franţa, în urma ru­perii prieteniei dintre Germa­nia şi Italia, au creat Ungariei o situaţie, nu numai extrem de delicată, dar foarte grea şi ne­favorabilă, de­oarece revizuirea tratatului de la Trianon poate să fie înlăturată definitiv din preocupările diplomaţiei euro­pene, ca şi din programul po­liţiei­ externe a puterilor ce au fost până acum favorabile mo­dificării Statului-quo teritorial din Europa centrală. Contele vizează direct Italia, a cărei po­litică externă o consideră an­gajată în alte direcţiuni, opuse intereselor Ungariei. In adevăr, ultimele eveni­mente din Europa centrală şi acţiunea diplomatică europeană în curs de desfăşurare, nu mai lasă nici umbră de îndoială, că interesele păcii comandă tutu­ror puterilor, cari au câştigat victoria în comun prin sacrificii atât de grele, o colaborare cât mai strânsă pentru înlăturarea unui nou război. Această cola­borare nu se poate face decât în cadrul tratatelor aplicate şi al obligaţiilor internaţionale. Iată pentru ce Italia, foarte sensibilă, când sunt în joc ma­rile interese europene, in faţa primejdiei ce o prezintă proec­­tul Germaniei privitor la An­­chluss, a luat o atitudine ostila Germaniei nu a invocat princi­piul intangibilităţii tratatelor. Nu e vorba numai de trata­tul de la Saint-Germain, ci de toata tratatele. Dacă prin revizuirea unui singur tratat, se violează, in principiu, toate celelalte, prin invocarea principiului intangi­bilităţii unui tratat, se înţelege aplicarea aceluiaş principiu tu­turor celorlalte. De aceea, nu se poate admite ca politica unui stat să fie în acelaş timp revizionistă şi anti­­revizionistă, de­oarece tezele şi principiile în violentă opoziţie, ar anula fatal efectele acţiunii diplomatice, în ambele direc­­ţiuni. Cu toate că fostul prim mi­nistru maghiar ar vrea să pre­zinte Italia drept un Ianus­­ — antirevizionistă faţă de Germa­­nia, din cauza problemei aus­­triace şi revizionistă faţă de Ungaria, din cauza statutului teritorial al Micii înţelegeri —, el nu-şi face nicio iluzie în pri­vinţa consecinţelor ce le va a­vea noua orientare a politicii externe italiene. Căci, iată ce scrie contele Bethlen: „APROPIEREA ITALO-FRAN­­CEZA PUNE UNGARIA INTR’O SITUAŢIE DELICATA, FIIND­CĂ ACEST PAS ÎNSEAMNĂ ORIENTAREA ITALIEI SPRE UN GRUP DE STATE, CARE A FOST TOTDEAUNA IN OPO­ZIŢIE CU PUNCTELE CARDI­NALE ALE POLITICII EX­TERNE MAGHIARE“. „Guvernul maghiar are dato­ria să atragă atenţia guvernu­lui italian asupra acestor fapte. Ungaria a fost o prietenă sin­ceră a Italiei şi valoroasă în desfăşurarea acţiunilor diplo­matice. Tendinţele Italiei spre Europa centrală şi apropierea italo-austriacă se datoresc în mare parte intervenţiei şi cola­­borării ungare , iar pactul tri­partit dela Roma, care înseam­nă culminarea acestei politici italiene, fără doar şi poate n’ar fi putut fi realizat dacă ar fi lipsit sprijinul desinteresat al Ungariei“. Aceste consideraţiuni, consta­tări şi insolente imputări la a­­dresa Italiei, eliminate prin chemarea la datorie a guver­nului Gömbös „de a atrage a­­tenţiune­a guvernului italian a­­supra acestor fapte“, marchează lovitura grea ce a căpătat-o Ungaria revizionistă. Contele Bethlen, exponentul revizionismului maghiar, nu s-a mărginit numai la atacul împo­triva politicii d-lui Mussolini. El a ameninţat Italia, Franţa şi Mica înţelegere, că Ungaria se va arunca în braţele Germa­niei ! Contele Bethlen recomandă guvernului Gömbös, să cultive prietenia cu Germania, căci tot prin această putere, situaţia din Europa centrală se va modifica în favoarea Ungariei­, Pe noi nu ne surprinde filo­­germanismul contelui Bethlen. N’a fost el la Berlin, în 1930, în propagandă revizionistă? N’a declarat contele Bethlen, într’una din conferinţele sale, ţinut© în capitala Germaniei, că Ungaria nu va uita niciodată legăturile de alianţă din trecut şi nici sângele vărsat în comun în timpul războiului, pentru aceiaş cauză şi împotriva pu­terilor, cari au impus celor două ţări o pace umilitoare şi fron­tiere ce nu pot fi respectate şi menţinute ? N’a declarat apoi, zilele tre­cute, contele Pallavicini, depu­tat maghiar, că generalul Göm­bös, împreună cu ministrul a­­facerior străine, contele Kanya, sunt în serviciul germanismu­lui ? La Roma, se va lua a­ct şi se vor trage consecinţele. jos. 1­3 SEPTEMBRIE 1848 LUPTELE DIN DEALUL SPIREI Eri s’au împlinit 86 de ani dela epopeica ispravă a pom­pierilor din Dealul Spirei, cari, răspunzând sentimentului în­­tregei populaţii bucureştene de a nu mai tolera amestecul tur­cilor în treburile româneşti, s’au ridicat ca o vijelie, înfrun­tând coloana trupelor musul­mane ce venea dinspre Du­năre. Curajul şi gestul lor fără e­­xemplu nu-şi găsesc înţelesul decât în admirabila conştiinţă de neam şi în superbul simţă­mânt al demnităţii naţionale, care au înflăcărat sufletele şi au înarmat braţele celor două suite de voinici, în ziua cea de pomină din 13 Septembrie 1848, împotrivă păgânului încălcător de hotare şi de lege. Slăvită fie memoria falnici­lor pompieri din Dealul Spirei, iar în inima generaţiilor româ­neşti de totdeauna, fapta lor să rămâe pildă şi luceafăr de că­lăuză spre jertfa trebuitoare faptelor mari, pe care se spri­jină cu adevărat înălţarea ţă­rii şi a neamului! "­" Consiliul de miniştri S’au prelungit cenzura şi starea de asediu. — Problema revizuirii funcţionarilor Membrii guvernului s’au în­trunit în consiliu ori la ora 8 dim. sub preşedinţia d-lui Gh. Tătărăscu. S’a dat citire jurnalului con­siliului de miniştri pentru pre­lungirea stării de asediu şi cen­zurii, aprobându-se fără discu­ţie. Pentru înlăturarea incon­venientelor constatate prin ex­perienţa trecutului s’a hotărît extinderea regimului cenzurii a­­­supra întregei ţări. S’a luat apoi în discuţie ches­tiunea revizuirii funcţionarilor, hotârîndu-se ca tablourile în­tocmite de departamente, ta­blouri cari cuprind pe funcţio­narii înlocuibili, să fie cercetate în amănunţime de viitorul con­siliu ce se va întruni Marţea viitoare. Primul ministru a plecat apoi la Breaza, iar azi se va duce la Sinaia unde va supune apro­­bării Suveranului decretul pen. MMMEjMMI aawB..61 MBB tru prelungirea stării de asediu şi a cenzurii. IIt Privitor la desbaterile consi­liuilui s’a dat următorul comu­nicat oficial: ,,Consiliul de miniştri întru­nit azi sub preşedinţia d-lui Gh. Tătărăscu, luând în deliberare referatul d-lor miniştri de in­terne şi justiţie, a hotărît men­ţinerea pe încă 6 luni a regimu­lui stărilor excepţionale, redu­­căndu-se aplicarea acestui re­gim numai la or­aşele: Bucu­reşti, Cluj, Oradea, Timişoara, Cernăuţi, Chişinău, Galaţi şi Iaşi, precum şi la judeţul Pra­hova. Consiliul a trecut apoi la ex­punerea chestiunile curente. Viitorul consiliu s-a fixat pen­tru Marţi 18 Septembrie, ora 8 luni. dimineaţa“. Vinovăţia echipajului de pe vaporul „Morrocastle” Marinarii au avut grije să se salveze intâi pe ei Berlîn, 12 (Rador). — „Berliner Zeitung am Mit­tag” publica o dare de seamă asupra împrejură­rilor în cari s’a produs naufragiul vaporului Mor­­rocastle, făcută de vice­consulul german Clemens Landmann. Acesta declară că sal­varea pasagerilor ar fi fost posibilă dacă statul major al vaporului nu și-ar fi pierdut complet capul și dacă echipagiul nu s-ar fi preocupat ex­clusiv de propria sa sal­vare. Rezultatul nouilor cercetări New York, 12 (Rador). — Azi după amiază, mai mulţi func­ţionari din departamentul jus­tiţiei au venit pe bordul vasu­­lui „Morrocastle“ pentru a des­coperi cadavrul căpitanului Willmott. Către seară s-a descoperit un cadavru care se bănueşte că ar fi al lui Willmott. Funcţionarii au căutat dease­­meni cartea de bord a vasului şi celelalte documente de călă­torie. Preşedintele Roosevelt a de­clarat că va cere departamen­tului Justiţiei să facă o anche­tă asupra activităţii comunişti­­lor din New York şi Havana cu privire la incendiul de pe „Mor­rocastle“. Ultimele cifre asupra victi­melor catastrofei arată un to­tal de 135 persoane, dintre care 93 pasageri şi 42 membri ai e­­chipajului. Şeful radiotelegra­fist de pe „Morrocastle“ a ară­tat în dispoziţia făcută azi în faţa comisiei de anchetă că el a continuat să emită semnalele „S. O. S“, deşi cabina era plină de fum şi simţea arsuri la pi­cioare. El a mai arătat dease­­meni că cu câtva timp înainte s-a produs o grevă a radiotele­­grafiştilor vaporului care erau nemulţumiţi de faptul că hra­na era de proastă calitate. Pagini Min.252 Sâmbătă 15 Septembrie 1934 P ill STELIAN POPESCU Congresul inte­raţional de bizantinologie la Sofia Regele Boris al Bulgariei (x) prezidând deschiderea congresului FILME — In definitiv, ce ascunde crucea încârligată, arborată, la mai toate casele, pe mai toate mânecile, la mai toate vitri­nele? Obiectiv, lipsit de orice inte­res personal, departe de viaţa politică, dă următorul răspuns, cântărindu-şi fiecare cuvânt: —­ In Germania, populaţiu­­nea de rit mozaic este evaluată la 600.000. Unii susţin că ar fi 800.000. Ori cum ar fi, procentul este imifim­ faţă de imensa popu­­laţie­ a ţării. Cu toate astea, — fără să mă ocup de comerţ, industrie, profesiuni libere, me­serii, etc. — în cursul timpu­lui s’a produs în învăţământ, şi mai cu seamă în cel superior, o inflaţiune de evrei cu totul e­­xagerată in raport cu realita­tea. In universităţi, in scolailele politehnice, în mai toate insti­­tuţiunile academice, numărul lor depăşi­a pe cel natur­al şi ra­ţional. Printre ei erau şi ele­mente de valoare; unii, savanţi de mâna întâia, cu reputaţii internaţionale Dar nu este mai puţin adevărat, că din această cauză nu se găsiiau Locuri pen­tru prea multe personalităţi ger­mane, cu merite egale şi chiar mai mari.­Regimul actual nu a suprimat în bloc pe profesorii evrei. I-a contingentat în sen­sul normal. Că prin efectul a­­cestui demers s-au crezut, pe drept sau pe nedrept, forţaţi să-şi părăsească locurile şi chiar ţara mai mulţi de­cât cei înlăturaţi, este o chestiune de psihologie, de la aprecierea că­reia mă recuz. Fapt este, că funcţionează în învăţământ, şi mă refer în special la cel su­perior, elemente de felul acelo­ra despre care s’a susţinut că ar fi fost sacrificate în bloc, în total, cu brutalitate. In schimb, în masele de evrei şi studenţi, nu s’a cerut nimănui şi n’a fost silit nimeni să părăsească şcoa­la. Dacă totuşi, s’au produs re­trageri, se datoreşte tot acelei psihologii. Un singur fapt voiu cita ca să înţelegeţi. La vechea şi reputata şcoală politehnică din Charlottenburg, învaţă nu­meroşi evrei; sunt şi din Româ­nia. O singură deosebire se face între ei şi cei germani sau stră­ini: o altă culoare a carnetelor de studenţi. Nu se poate zice că aceasta constitue o urgie. In schimb, notarea lor se face cu dreptate, promovarea lor tot aşa. Când sunt examinaţi, ca­pătă , uneori note mai bune de­cât colegii de alte confesiuni şi in listele de reuşiţi la examene ocupă locuri de frunte dacă au fost în adevăr­­merituoşi. Cât despre firmele evreeşti, despre societăţile lor, restricţiunile sau rigoarea nu sunt decât cele cu-Continuare in pag. 2-a Spargere intdrăzneaţă in Capitala Austriei Viena, 12­ — In centrul ora­şului s’a săvârşit o spargere îndrăzneaţă. Doi hoţi s’au introdus în ca­nalul de pe cheiul Franz Iosif, iar de aici s’au dus în centrul oraşului, ajungând până în Kohlmarkt. Eşind din canal pe culoarul librăriei Stählein şi Lanenstein, au spart peretele şi s’au introdus înăuntru. De aci, tot prin spargerea pereţi­lor dela cinci prăvălii, au pă­truns în magazinul de bijuterii Honig, unde cu o rangă au în­cercat să spargă cassa de fer. Nereuşind, hoţii au furat toa­te bijuteriile din vitrine şi au dispărut pe acelaș drum pe care au venit. SCRISORI DIN BERLIN Congresul de la Ni­renberg Berlin, Sept. Astăzi, când se vorbeşte peste tot de desorganizarea partidu­lui naţional-socialist în urma evenimentelor de la 30 iunie, un lucru a rămas neatins de criza prin care a trecut „revoluţia naţională“: Serviciul propa­gandei. Dovada o face manifes­taţia începută săptămâna tre­­cută, cu ocazia congresului na­ţional-socialist de la Ni­renberg. Aceeaş regie perfectă a masse­­lor uriaşe, aceeaş înscenare me­nită să impresioneze pe cei pre­zenţi ; în schimb, o marcata diminuarea a entuziasmului, altă distribuţie a rolurilor şi mai ales o mai mare neprecizie în termenii declaraţiilor făcute de şefii nazii. Pe data aceasta, pe străzile pavoazate abundent ale pito­rescului Nürenburg, cămăşile brune, care anul trecut şefi,­rau în şiruri nesfârşite, au ce­dat întăetatea tinerilor din „Frontul de lucru“ îmbrăcaţi în costume cenuşii-maron, de ope­retă, purtând simbolic pe­ umă­rul drept, în loc de armă, o lo­pată. Se ştie că frontul de lu­cru este o organizaţie mai nouă decât celelalte,, cari încorporea­ză , sub conducerea d-rului Ley — în special pe tinerii in­telectuali pentru a-i face să se ocupe câteva luni­ pe an de o muncă manuală. In tot timpul cât sunt încorporaţi, tinerii sunt antrenaţi „sportiv“ şi o­­bişnuiţi cu rigorile disciplinei prusiene. Rezultatele s-au vă­zut zilele trecute la Ni­renberg, în promptitudinea cu care rân­durile „armatei de lucru“ au executat comenzile şefilor lor, la majoritate foşti ofiţeri ai ar­matei imperiale şi în lipsa de defect a defilării în faţa Fü­­­hrer­ului. O altă apariţie nouă Pe i­­mensul platou de lângă Ni­ren­berg a fost aceea a Reichswher­­ului, armata regulată germana îngăduită de tratatul de la Ver­sailles, a cărei prezenţă la „ziua partidului“ înseamnă u­nitatea dintre organizaţiile mi­litare şi paramitare ale Reich­­ului, în urma strângerii puteri­lor supreme în mâna lui Adolf Hitler. Fü­hrer-ul într-o lungă decla­raţie citită de locţiitorul său Rudolf Hess şi în discursul ţi­nut la închiderea congresului, după ce a făcut cu o elocinţă ce nu păcătuia prin prea multă modestie apologia sa personală şi a mişcării pe care o conduce, a prezentat în fraze răsunătoa­re aportul revoluţiei naţionale terminată odată cu acest con­gres. Este foarte greu — cu ori­câ­tă atenţie ar fi citite cele două alocuţiuni —să se poată trage concluzii precise. In materie de politică inter­nă, după câteva consideraţii „filosofice" asupra rostului re­voluţiei nazi şi a efectelor ei— lucruri cunoscute de mult — şeful suprem al Reich-ului a recunoscut nevoia unei reorga­nizări complete a partidului şi în special a miliţiilor brune, a afirmat încă odată marea ope­ră de refacere economică-soci­­ală întreprinsă de naţional,so­­cialism într’un an şi jumătate de guvernare şi a anunţat în­ceperea unei campanii ,în care represaliile nu vor fi cruţate pentru câştigarea celor 4 mili­oane cari au răspuns ,pus, la plebiscitul înscenat după moar­­tea mareşalului von Hinden­­burg: ■ Reorganizarea trupelor de a­­salt, începută imediat după cri­­za, din iunie, înseamnă întâi de toate o acţiune de purificare; până acum — după cifre ne­controlate dar din surse seri­oase, — se afirmă că numărul miliţienilor ar fi fost redus la o treime din cât era pe vremea căpitanului Rohm — toate ele­mentele îndoelnice, mai ales cei cari aparţinuseră fostelor, organizaţii de stânga fiind corn­(Continuare în pag. 2-a) Continuare in pag. 2-a! EXPOZIŢIA BIENNALĂ DIN VENEŢIA Participarea italiană II Alături de Franţa, impresia cea mai puternică o resimţim în secţiunea italiană, cea mai bogată şi mai variată din toate. Am spus cu altă ocazie tot bi­nele pe care îl gândim despre avântul pe care l-a luat şcoala italiană în ultimul timp, despre eforturile făcute de un popor care a cunoscut epocele cele mai glorioase ale artei, dar care, din multe pricini, slă­bise în ultimul secol. Această oboseală a fost de­sigur trecă­toare. Materialul uman nu se putuse schimba, nici acele ca­lităţi de fineţe, de gust, de vioi­ciune, de seriozitate tehnică şi de imaginaţie, care din toate timpurile au caracterizat pe Italieni. Era nevoe numai de­­ imboldul, de excitaţia care vine impentmi artist din partea publi­cului şi a amatorilor. Pretor. Prof. G. OPRESCU aproape încetaseră de a mai a­­vea încredere în puterile lor. Prea des şi prea mult timp ei îşi aţintiseră privirea spre ceea ce se făcea dincolo de Alpi, re­nunţaseră să-şi pună singuri problema, aşa­ cum o făcuseră în secolele precedente. De­sigur, nici un artist nu se poate dispensa astăzi de a cu­noaşte ce se produce în Franţa, dar între sugestia aţâţătoare şi rodnică, între exemplul­ salutar, care te face să economiseşti vreme şi te scuteşte de încer­cări infructuoase, şi imitaţia servilă este un abis. Mai mult încă, spre nenorocul celor ră­maşi în patrie, al celor mai in­teresanţi de multe ori ca mai sinceri şi mai serioşi, spre fi­nele secolului trecut, italienii care aveau talent — cu o pre­­dilecţie marcată însă spre­ vir­tuozitate — şi care doreau să joace un rol european — de Nitt­s, Boldini şi alţii — se sta­bilesc în Franţa, sânt aproape pierduţi pentru ţara lor. Ei lasă pe ceilalţi fără şefi, în obscuritatea unei glorii de pro­vincie. Guvernul actual a înţe­les însă rolul pe care îl poate juca arta în regenerarea sufle­telor. El a cerut artiştilor să lu­creze şi le-a oferit nenumărate ocazii de a se produce, le-a ins­pirat din nou încredere în pu­terile spirituale şi morale ale Italiei. Şi dacă scenele în care se reprezintă solemnităţi fas­ciste nu pot totdeauna, cum e natural, interesa pe streini, cu­rajul cu care tinerii artişti ,i­­talieni se avântă în viaţă, do­rinţa lor de a învinge, de a produce ceva nou, sinceritatea şi­ seriozitatea unora dintre ei se impun. Aceste lucruri nu pot fi desu­partite de alte fenomene, care apar în viaţa politică şi cultu­rală a Italiei de azi, şi fac din ea unul din factorii însemnaţi ai Europei. Când fascismul tinde să reinoiască temele de inspiraţie ale­­artei el se în­şeală poate; dar când există un artist pasiunea, orgoliul, când îi dă încredere în puterile lui, o mândrie care nu exclude a­­precierea streinilor, el face o operă de mare merit. La baza ori­cărei participări la biennală, atât la italieni, cât şi la streini, este invitaţia. Cei desemnaţi de comitet­­ trimit, dacă vor, sau un număr mai mic de opere, —cel mult trei— care se adaugă celor provenite de la un grup cu tendinţe şi aspiraţii mai­­mult sau mai pu­ţin similare, sau un număr mai considerabil de lucrări, când este vorba de un artist cunos­cut de public, aşa în­cât­ să se poată avea asupra lui o jude­cată de ansamblu. In cazul a­­cesta i se rezervă o sală spe­cială, cum este cazul cu sculp­torul Andreotti, mort de cu­rând, sau un panou de oare­care importanţă. In orice caz operile trimise trebuesc să nu fi fost expuse mai înainte, în Italia. Câţiva dintre artiştii italieni cunoscuţi lipsesc anul acesta: Chirico, Severini, etc. Ei ţinu­seră un loc important în bien­­nnala trecută. Direcţia expozi­ţiei a considerat că tre­bue să facă mai mult loc celor pe care publicul nu-i cunoaşte de a­­juns, alături de acei artişti con­sacraţi, cu care se mândreşte pe drept arta italiană, un Carra, un Carena, un Casorati. Foarte deosebiţi ca tempera­ment, aceşti trei pictori întru­pează astăzi câteva din aspi­raţiile cele mai adânci şi mai nobile ale artei italiene. Cei noi, mulţi din ei foarte tineri, dovedesc maturitate, scrupul şi o cunoaştere a practicei pictu­rale din cele mai sigure. Prin­­tre­ ei Michele Cascella, se im­pune ca un temperament ro­bust şi personal, alături de Fi­lippo de Pisis (cunoscut din ex­poziţii pariziene), de Carlo Bisi, de Luigi Bracchi, de Seibezzi, de Bernardino Palazzi, de Mas­­sino Campigi (în mare pro­gres anul acesta), de câţiva alţii, care insă pentru publicul de la noi nu pot reprezintă alt­ceva decât nume noi, destul de greu de reţinut. Ei merită însă să fie cunoscuţi, dincolo de hotarele Italiei. Dacă con­diţiile materiale o vor permite.

Next