Universul, ianuarie 1936 (Anul 53, nr. 16-30)
1936-01-17 / nr. 16
Anul al 534ea. Pagini FONDATOR: LUIGI CAZZAVILLAN EXEMPLARUL In T*ri: SUC. In străinătate : • UL *«a poștală plătită In Emmer ar conform aprobării Dir. G-le P. T. I. !1O. BURMK CELE DIN URMA STIRI DIN LUMEA ÎNTREAGA, TELEGRAFICE SI TELEFONICE REDACŢIA SI ADMINISTRAŢIA: BUCUREŞTI, STR. BREZOIANU No. 23-25 CENTRALA TELEFONICA A ZIARULUI s 3.30.10 . SECRETARIATUL DE REDACȚIE: 3.301. Anomaliile fiscalităţii Când s’a hotărît înfiinţarea, printr’o lege, a timbrului de aviaţie cu scopul de a se pune venitul lui la dispoziţia aeronauticei, populaţia a acceptat cu multă bunăvoinţă noul impozit ce s’a creat sub această formă, dându-şi seama de necesitatea unei serioase organizări a apărării noastre aeriene. Se constată însă, după sumele înscrise în bugetul apărării naţionale, că fondul provenit din timbrul de aviaţie nu întrece cifra de 250 milioane. Or, după calculele făcute pe baza încasărilor ce ar trebui realizate, în ipoteza că legea se aplică asupra întregii materii impozabile, — deci fără posibilitate de evaziune — ar rezulta un venit de aproape 550 milioane lei. Scăzând cheltuelile de fabricaţie şi de administraţie, ar rămâne suma de 500 milioane. Cum se explică faptul, că, în loc de o jumătate de miliard, se încasează numai 250 milioane, când materiile impozabile, pe temeiul cărora s’a făcut evaluarea veniturilor, sunt aceleaşi de la punerea în vigoare a legii timbrului de aviaţie? Se răspunde: Fraudele, evaziunea fiscală şi reaua economie a legii, care cuprinde numeroase lacune. Este caracteristic faptul, că fraudele și evaziunea fiscală pot să frustreze statul cu peste 50 la sută din încasările ce ar trebui să le facă. Ce fel de aparat și sistem fiscal avem, dacă sumele, ce se sustrag prin fraudă, întrec încasările efectuate? ! Altă cauză este reaua eco- nomie a legii timbrului al viaţei, care păcătueşte tot prin lipsa posibilităţilor unui control serios şi a sancţiunilor eficace, cât mai cu deosebire prin greşita aşezare a impozitului. In ce priveşte provenienţa încasărilor pe categorii de materii impozabile, după datele culese recent şi verificate de organele competente, rezultă o altă anomalie. Pe când economia generală a ţării — industria, comerţul şi celelalte activităţi producătoare — care reprezintă un viriment de peste 100 miliarde lei anual, contribue direct la fondul naţional al aviaţiei numai cu 10 milioane lei, — deoarece timbrul e fix şi acelaş pentru orice valoare, — spectacolele şi cinematografele contribue cu circa 60 de milioane. Această diferenţă simţitoare dovedeşte slăbiciunea economiei legii, după cum fraudele şi evaziunile fiscale, cei întrec 50 la sută din încalsări, dezvâlue viţiul de organizare al aparatului nostru fiscal şi slăbiciunea sistemului de impuneri. Aceleaşi constatări le putem face şi cu celelalte impozite, care apasă numai o parte din massa contribuabililor, obicinuiţi să respecte obligaţiile lor, fiind conştienţi de drepturile şi datoriile lor în raporturile lor cu statul. O revizuire a sistemului nostru de impozite se impune, spre a-i aşeza pe baze solide, atât în interesul statului, cât şi al contribuabililor. DOCTRINA NAŢIONALĂ TEXTE CREŞTINE de MARIN ŞTEFĂNESCU Profesor universitar, preşedintele asociaţiei „Cultul Patriei”" Mi-am propus, între altele, ca, prin scris sau cuvântări ţinute în diferite părţi ale ţării, sub egida „Cultului Patriei”, să propovăduesc poporului român un anumit naţionalism, naţionalismul pe care îl cred cel adevărat, legitim. Este vorba de un naţionalism umanitarist, sau de un umanitarism naţionalist, un naţionalism luminat, doctrinar, nobil, dar naţionalism, pentru ca astfel poporul român sâ se înalţe pe scara desăvârşirii umane. Căci aşa este mersul omenirii spre perfecţiune, prin naţiunile din care ea este alcătuită. Şi am credinţa, visiunea, că, aşa mergând, neamul românesc va fi o dată stegar al culturii şi al civilizaţiei, în lume. Şi mi-am propus să arăt că, din orice punct de vedere ar fi considerat, — fie din punctul de vedere istoric, fie ştiinţific, artistic, filosofi©, religios, — naţionalismul este legitim. Şi îi este dat neamului românesc ca, prin echilibrul, prin armonia ce-l caracterisează, să fie o străduinţă preţioasă întru dovedirea acestui mare adevăr. Dar sunt unii, mai cu seamă adversarii naţionalismului, cari cred, sau afirmă, că, in deosebi, ştiinţa, filosofia, creştinismul susţin umanitarismul împotriva naţionalismului. Or, realitatea este că ştiinţa, filosofia, creştinismul merg, în adevăr, spreumanitarism, şi chiar mai sus, spre divin, dar străbătând drumul naţionalismului, având ca element esenţial naţionalismul. Şi mi s’a cerut să public textele, sau argumentele, cari dovedesc adevărul. Pentru stabilirea adevărului, deci, voi publica, într’un viitor volum, argumentele cari dovedesc legitimitatea naţionalismului. Iar deocamdată, acum, în articolul de faţă, voi cita, atât cât îngăduesc cadrele unuii articol de ziar, câteva texte creştine. Aceste texte sunt hotărîtoare, pentru orice om de bună credinţă, — mai ales dacă ne silim să-i prin- dem tâlcul. „Ea, — Maria, — va naşte un fimi, şi ii vei pune numele Isus, căci El va mântui pe poporul (Continuare in pag. 2-a) Marele Voevod Mihai in Elveția Berna, 14 (Rador). — Măria Sa Mihai, Mare Voevod de Alba Iulia, a sosit la Klosters, în cantonul Grissoms. -------ooOOOoo------- 0 boală suspectă in Grecia Atena, 14 (Radio-Central). — In satul Bartolimio, din Pelopones, au murit in câteva zile 20 persoane de o boală care n’a putut fi lămurită până acum. Boala are simptomele atacului de inimă. Deoarece populaţia este foarte neliniştită, autorităţile centrale au hotărît să trimită medici la fața locului.ooOOOoo- Panamaua „Cagero” Foto Julietta EUGEN GROSZ directorul soc. „Cagero“ arestat la Viena Sfârimăturile avionului francez „André-Traillet“, prăbuşit la 29 Decembrie trecut, la Wadi- Halfa în Sudanul egiptean, când şi-au găsit moartea aviatorii Pharabod şi Klein. Interzicerea transferurilor de devize poloneze Varşovia, 14 (Rador).. — înainte de expirarea puterilor excepţionale cu care a fost investit de Parlament, guvernul a dat câteva decrete importante, printre care şi un decret menit să dea un temeiu juridic măsurilor luate în materie de devize, măsuri care au mers până la interzicerea transferurilor faţă de statele care, prin regimul lor de devize, aduc atingere intereselor polone. Un alt decret este privitor la conversiunea a cinci împrumuturi interne care totalizează 600 milioane zloţi. Pagini No. 16 ginevi 17 Ianuarie 1936 v 1111 DIRECTOR: STELIAN POPESCU O STRADĂ DIN DEJ JULES SANATESCU LIMBA NOASTRĂ „ţârănismele“ D. dr. Urechi“ îmi scrie: „Urmăresc cu mult interes articolele d-tale despre „Limba noastră“ şi, trecând peste exagerările nelipsite de la orice campanie, nu pot decât să aplaud când te ridici contra celor cari o pocesc. Nu te pot, însă, urma ,când d-ta scoţi ca principali vinovaţi de a ei pocire scriitorii noştri. Or fi având — au — şi ei partea lor, dar partea aceasta este atât de mică fiaiţâ de ceea atât de mare a Presei române, încât eu susţin că principalul vinovat de stricarea limbei noastre este Presa. Presa noastră a adoptat şi desvoltat la maximum dialectul franco-român. Presa română zilnic „elogiază“, „omagiază“ şi „şampanieează“. Presa zilnic „ovaţionează“ şi „ostracizează“ şi nu ştii, d-ta, că tot Presa „actualizează“, „oficializează“ şi „tutelează“, când nu „devansează“ ? Cine ne spune că azi „va avea loc“ un con- cert şi că mâine „trebue de văzut“ şi „de făcut“ „reviremente“ cu „anvergură“, căci altfel „rendementul“ va finul? Cine ? — Presa! • • ' 1 : „...Presa este marea culpabilă... Sute de mii de cititori sunt zilnic otrăviţi de presă, sute de mii nu au altă şcoală decât Presa, alt model decât Presa. Presa îi învaţă cum să vorbească, cum să scrie şi, vai, adesea, cum să gândească. In stricarea limbii Presa are roluli covârşitor. Nu crezi, scumpe I d-le Pisani, că ar fi momentul să ne vorbeşti şi de acest rol ? Or poate ţi-e teamă să turburi muscanul de pe căciulă ?“ Sunt recunoscător d-lui dr. Urechiă pentru interesul ce-l poartă articolelor mele. Dar îl rog să-mi arate „exagerările“. Eu nu le văd. Trec măsura când cer să se vorbească şi să se scrie româneşte ? Să se zică bună ziua, bună seara, multul mese, în loc de bonjur, bonsoar, mersi ? Trec măsura când cer să se scrie fără globalitate, fără nespecifitate, fără găsirie, fără textură (!) (din text), iar inimei să îi se zică inimă și nu cord ? Numai dacă, în halul în care a ajuns astăzi vorbirea noastră, nu e o „exagerare“ chiar faptul de a cere românilor să vorbească româneşte. D. dr. Urechiă alătură la scrisoare şi un articol al său „O vorbiţi, spriţi româneşte...“, publicat acum trei ani în Universul. E vorba în acest articol, între altele, de întrebuinţarea verbelor folosire, abonare, pro- inovare şi de tendinţa unora* de a înlocui în multe cuvinte , pe i cu e, ceea ce ar fi un „ţâ rănism“. Folosesc nu e numai verb reflexiv, — a se folosi. Anton Pann scrie : Sfatul muierii muierilor foloseşte. Iordache Golescu: Cine bate fierul rece. Nimic nu foloseşte. Odobescu: Fapte... care pot... să folosească oricărui cititor. Şi nu mă împac cu d. dr. Urechiă, când spune : „Din nenorocire, aceste ţărănisme, ,această tendinţă de a schimba pe în e o găsim şi la persoane, care au trecut prin şcoli secundare...“. Nu e nici un „ţărănism“ şi mai puţin încă „o nenorocire“. E moştenire veche de douăzeci, de veacuri,, pe care ne-a lăsat-o limba latină. Romanii hai deosebeau, adesea,, sunetul de e, înăuntru şi la sfârşitul cuvintelor: Minerva şi Menerva, liber şi leber, dii şi diei, iis şi eis, pernicii şi perniciei, virtuţii şi virtutei, dii şi dei, via şi vea, villa şi veila, Virgilius — şi Vergilius _— a scris has urbis în Georgice şi has urbes în Eneida, luânduse, lămureşte Aulu — Gellu, numai după voia şi sfatul urechii Aşa şi noi: a citi şi a ceti, a nimeri şi a nemeri, a domiri Şi a dumeri, pistrue şi pestrițe, cerşitoare şi cerşetoare, prietin şi prieten, ceasornic şi ceasornic, uluc-uluci-uluce, Niculai şi Neculai. Şi atât nu deosebim, adesea, pe idee, încât chiar d. dr. Urechiă scrie şi limbii şi limbei. Asta nu înseamnă, fireşte, că putem schimba la toate cuviinţele pe i în e şi să zicem: derector, premar, trebunal. Cât despre „ţărănismul“ dezinterie în loc de dizenterie, să-mi dea voe d. dr. Urechiă să amintesc că ţăranii nu zic nici aşa, nici aşa. Zic altfel. Limba „ţărănească“, „ciobănească“, de care ne lepădăm cu atâta dispreţ, e un mărgăritar din şiragulcelor şase mari limbi literare : „româna, italiana, spaniola, portugheza, provensala, franceza“, de care vorbeşte, în a sa Histoire de la langue latine, profesorul Meillet, cel mai de seamă filolog din zilele noastre. Dar trebue să o cunoaştem această limbă. Să cunoaştem toată nobleţea şi frumuseţea ei, să fim în stare să o vorbim. Atunci s’ar topi nelegiuita îndrăzneală a cui vrea să-i schimbe rostirea şi vocabularul. D. dr. Urechiă mă întreabă dacă n’ar fi momentul să vorbesc şi de rolul Presei în stricarea limbii. Ori poate mi-e teamă „să nu tulbur muscanul de pe căciulă“? Despre asta în articolul viitor . . T. PISANI Papa e bolnav Paris, 14 (Radio-Central). — Ştiri din Roma anunţă că Papa este grav răcit şi suferă de bronşită. Din cauza aceasta, a trebuit să părăsească ieri seară şedinţa Academiei pontificale de ştiinţe, pe care o prezida. Medicii au sfătuit pe sfântul părinte să stea câteva zile in casă. 1ÜH °OXO°------ FILME Se strigă primul proces. — De ce dai divorţ? întreabă preşedintele pe reclamant. — Nu mai pot să trăiesc cu dânsa. — Ce-ţi face? Avocatul răspunde repede, văzând că clientul o ’mculrtca: — S’amestecă în a menajul soţului. — S’ar părea că tocmai acesta «st® rolul cel mai important al soţiei! îşi dă cu părerea preşedintele. Soţul tace, nedumerit. O ţărăncuţă sprintenă şi cu ochi neastâmpăraţi se prezintă la bară. Soţul, un tânăr anost şi nepieptănat, stă la spatele tatălui său, ţăran robust şi hotărît să se împotrivească la cererea norei sale. ■ La întrebările tribunalului despre motivele ce o determină să rupă căsnicia, soţia ar răspunde limpede şi precis,, dacă n’ar întrerupe-o mereu socrul. " Deodată, ţărăncuţa isbucneşte: . —. Domnule preşedinte, vă rog să-i interziceţi să mă mai întrerupă... Eu mă judec aici ca cu fiul, nu cu tatăl! Alt divorţ. . — De ce vrei, domnule, să-ţi laşi soţia? — Pentru că n’a voit să rămână creştină-ortodoxă aşa cum am luat-o şi cum sunt eu. — Din ce deduci aceasta? — S’a dat de partea unor sectanţi.— Aceasta nu intră printre motivele de divorţ prevăzute de lege. — Da, dar pretinde că religia sectanţilor o opreşte de la unele datorii, la care legea obligă pe soţie. — Aşa da. Să vedem ce-are de zis soţia. Ai auzit de ce se plânge soţul. Ai cuvântul. — Eu sunt mireasa lui Cristas! răspunde, liniştit, nevasta. — Bine, ei fi mireasa lui Cristas, dar eşti soţia reclamantului. — Dacă sunt mireasă, nu pot să fiu soţie! — Şi să vă mai spun ceva, intervine reclamantul. Era să se înnece şi am scăpat-o eu. Şi I auziţi cum vorbeşte acum ! — Este adevărat? întreabă preşedinte. — Mi-a scăpat trupul, dar nu sufletul! conchide soţia — şi ese fără sămai zică nimic. încă un divorţ. O doamnă şi un domn într’o parte. Alt domn de partea cealaltă. — Cine a cerut divorţul? — Soţul! răspunde înţepat doamna. — Văd că staţi alături în condiţiuni din cele mai afectuoase. Poate că vă împăcaţi! — Faceţi o confuzie, domnule preşedinte. Domnul de lângă mine este viitorul meu soț. Cel de colo este actualul — n’ar mai fi fost!... Don Jose ■----r-OXO*OXO-*r—- Trădătorul Stere Din nenorocire, ori fie câte ori am prevăzut că anumite fapte sau anumite persoane vor aduce interesului general şi ţării pagube grave, fie în domeniul moral, fie în cel material, prevederile mele s’au realizat şi uneori chiar în mai rău. Reaua credinţă, lăcomia şi cinismul au triumfat mai totdeauna, fiindcă niciodată nu s’au aplicat sancţiunile meritate, fiincă s’a tratat totul cu uşurinţă şi fiindcă în ţara aceasta de ani de zile legea nu mai există decât pentru ticăloşii cei mărunţi. Ticăloşii cei mari, cei cu suprafaţă şi cu legături, sfidează şi legea şi opinia publică. Iată, de pildă, unul: Constantin Stere. In orice altă ţară, omul acesta şi-ar fi primit din prima clipă pedeapsa pe care o merită trădătorii. Am cerut, alături de Take Ionescu şi de mulţi alţi patrioţi din această ţară, ca trădătorul Stere să fie judecat şi sancţionat, am cerut să se dea miilor de viteji, cari au udat câmpiile ţării cu sângele lor, satisfacţia aceasta a pedepsirii trădătorului care, pactizând cu inamicul, a încercat să-i lovească pe la spate, a încercat să vândă interesele ţării duşmanului în slujba căruia intrase. Glasul revoltei legitime n’a fost însă ascultat şi s’au găsit, din nenorocire, oameni cari, dintr’un sentiment de generozitate cu totul nepotrivit, să-l ierte şi să-i dea astfel putinţa de a-şi continua viaţa şi activitatea sa nefastă. N’am pregetat de a arăta la timp grava greşală ce se săvârşia. N’a trecut multă vreme şi trădătorul şi-a ridicat iar capul, otrăvind viaţa noastră publică. Acei cari i-au întins mâna, acei cari au crezut sau au sperat în pocăinţa lui, au văzut — dar prea târziu — că dreptatea a fost de partea mea. Rând pe rând, trădătorul a trădat, a înşelat şi a batjocorit şi pe cei cari l-au iertat şi pe cei cari i-au întins mâna. A lovit şi în Regele Ferdinand şi în Ion Brătianu. Iar acum, când se ştie la adăpost de orice pedeapsă, acum când şi-a asigurat, probabil tot graţie generozităţii altora, o viaţă materială plină de belşug, se răzbună pe toţi acei cari l-au denunţat ca trădător, cari au cerut pedepsirea lui şi cari au refuzat să-l ierte, fiindcă au considerat că sunt infamii cari nu trebue iertate niciodată. Şi face trădătorul aceasta, pentru că şi-a închipuit că Take Ionescu odată mort, nu va mai fi nimeni care să-i apere memoria şi să arate odioasa faptă a acestui nemernic trădător. De aceea, încă odată, îl ţintuim la stâlpul infamiei, pentru ca generaţia de azi să ştie să nu se lase înşelată de ticăloşiile unui nemernic care dacă reuşea în planurile lui criminale, România s’ar fi acoperit pe veşnicie de oprobiul tuturor popoarelor civilizate. De câtva timp, trădătorul îşi publică viaţa romanţată şi cu otrava din sufletul lui murdăreşte memoria tuturor acelora cari au făcut fală acestei ţări. N’a scăpat nici unul de nemernicia sufletească a acestui ticălos. In ultimul lui volum batjocoreşte memoria marelui român Take Ionescu, recurgând la minciuni şi ticăloşii cari au revoltat pe toţi acei cărora, din întâmplare, le-a căzut în mână murdara lui carte. Desigur, n’am scăpat nici eu de injuriile ticălosului trădător şi nici nu mă miră, fiindcă nemernicul acesta ştie bine că atâta vreme cât voiu avea zile de trăit, îi voiu sta în cale, aşa cum am stat totdeauna in calea tuturor trădătorilor şi tuturor acelora a căror activitate a fost în dauna ţării. Dar infamia lui de a încerca să spurce cu născociri ieşite din otrava care-i alimentează setea de răzbunare, memoria făuritorilor României Mari, depăşeşte într-adevăr, orice limită şi orice răbdare. In orice altă ţară, o editură naţională, cinstită şi conştientă de menirea ei şi care nu ar fi încurajat niciodată o literatură neruşinată, ar fi refuzat să publice asemenea murdării. La noi însă, trădătorii îşi găsesc şi ospitalitatea aceasta. Cel puţin opinia publică românească să respingă ca murdarele cărţi ale trădătorului. Dacă nu există altă sancţiune posibilă în ţara românească, să fie cel puţin aceasta, a opiniei publice. STELIAN POPESCU 15 M i IAR ŞOSELELE Ca inginer şi ca fost raportor în Cameră la penultima lege a drumurilor, care introdusese prestaţia în natură, m-a preocupat, totdeauna, situaţia drumurilor noastre de toate categoriile. De aceea, cum marele public, probabil că este doritor să cunoască de partea cui este dreptatea în discuţiunea ce s’a născut între d-nii Gh. Tătărăscu, Mihalache şi Inculeţ, relativ la drimuri, cifrele de mai jos cred că îl vor edifica pe deplin. In anii 1934 şi 1935, sub guvernarea liberală, s’au făcut următoarele aprovizionări pe şosele 1. In 1934, pe 7300 kilometri şosele naţionale, — din 13.000 câţi avem în toată ţara, — s’au aşternut patru sute mii metri cubi piatră. 2. In 1935 pe aceiaşi kilometri s’au aşternut aproape tot patru sute mii metri cubi piatră. 3. S'a distribuit anul trecut, in regiunile înfometate, pentru 120 milioane lei porumb, cu obligaţia pentru locuitori de a face diferite munci pe şosele; în acest fel s-au aprovizionat pe 5000 kilometri, tot din cei 13.000 km. de mai sus, 170.000 metri cubi piatră, iar pe 8.800 km. şosele judeţene şi comunale 250.000 m. cubi. 4. Din rămăşiţele zilelor de prestaţie, ţăranii au fost scăzuţi cu circa 360 milioane lei; în timpuri de o moralitate aproape normală, se ştie că randamentul zilelor de prestaţie date pe mâinile picherilor şi primarilor, era supus unui apreciabil coeficient de reducere; azi, când 20 la sută din primari sunt proveniţi din agenţi electorali, coeficientul acesta de reducere e atât de însemnat, în cât, abia pe ici pe colo s’a lucrat câte un crâmpei de drum comunal. De altfel, din această cauză, serviciile technic© nici nu mai ţin vre-o socoteală de rămăşiţele zilelor de prestaţie. In rezumat, deci, s’a aprovizionat piatră pe 7.300 km. şosele naţionale, în doi ani, 1.140.000 m., adică 570.000 m.c. anual şi într’un singur an pe şoselele judeţene şi comunale 250.000 m.c..Prin urmare, suntem mult departe de cei 46.490 km. arătaţi de d. Tătărăscu. Dar d-sa mai face încă o mare confuzie, prin faptul că nu ţine seamă de sensul cuvintelor . D-sa spune: „am reparat”. A repara înseamnă a aduce o şosea în stare aproape nouă ! Ce s’a făcut ? S’a împrăştiat pe 7.300 km. şosele naţionale, în 2 ani consecutivi, câte 570.000 mc., adică circa 78 m. c. piatră pe kilometru. Or, numai uzura normală a unei şosele naţionale reclamă, anual, cel puţin 100 metri cubi pe kilometru, prin urmare nu s’a reparat nimic. Ceva mai mult, şoselele au fost uzate peste normal. Cum, cu mici variaţiuni, s’au aşternut pe şosele aproape aceleaşi cantităţi şi înainte de 1934, urmează că an de an, nu s’a acoperit niciodată, cel puţin uzura normală. Cifrele de mai sus neputând fi cu nimic infirmate, ar fi interesant de ştiut prin ce artificii a scos d. Tătărăscu 46.746 km., mergând cu aproximaţia până la un km. ? Ca simplu muritor, mi-am putut totdeauna procura date ca acele de mai sus. Cu atât mai uşor era unui prim ministru sa le aibă şi să găsească pe cineva să i le explice pe înţelesul lor. Dar, d. Tătărăscu a preferat să pue chiar el mâna pe târnăcop, şi să facă gesturi, imitând pe Mussolini, care la Pontinia a lucrat ca băgător la maşina de treerat. Diferenţa este că, Mussolini lăsând în urma lui o enormă operă de refacere, caraghioslâcul gestului i-a fost iertat. După urma d-lui Tătărăscu a rămas numai gestul şi cifrele citate cu atâta seninătate. Un proverb zice că „un om nu poate fi mai deştept ca toată lumea“, îi recomand atenţiunei d-lui Tătărăscu, care şi-a închipuit că poate lega la gard o întreagă omenire. Mai multă seriozitate, d-le prim ministru !! lumea judecă aşa de bine pe toţi! ? NICOLAE MAREŞ