Universul, ianuarie 1936 (Anul 53, nr. 16-30)

1936-01-17 / nr. 16

Anul al 534ea. Pagini FONDATOR: LUIGI CAZZAVILLAN EXEMPLARUL In T*ri: SUC. In străinătate : • UL *«a poștală plătită In Emmer ar conform aprobării Dir. G-le P. T. I. !1O. BURMK CELE DIN URMA STIRI DIN LUMEA ÎNTREAGA, TELEGRAFICE SI TELEFONICE REDACŢIA SI ADMINISTRAŢIA: BUCUREŞTI, STR. BREZOIANU No. 23-25 CENTRALA TELEFONICA A ZIARULUI s 3.30.10 . SECRETARIATUL DE REDACȚIE: 3.301. Anomaliile fiscalităţii Când s’a hotărît înfiinţa­rea, printr’o lege, a timbrului de aviaţie cu scopul de a se pune venitul lui la dispoziţia aeronauticei, populaţia a ac­ceptat cu multă bunăvoinţă noul impozit ce s’a creat sub această formă, dându-şi sea­ma de necesitatea unei se­rioase organizări a apărării noastre aeriene. Se constată însă, după su­mele înscrise în bugetul apă­rării naţionale, că fondul provenit din timbrul de a­­viaţie nu întrece cifra de 250 milioane. Or, după calculele făcute pe baza încasărilor ce ar tre­bui realizate, în ipoteza că legea se aplică asupra între­gii materii impozabile, — deci fără posibilitate de eva­ziune — ar rezulta un venit de aproape 550 milioane lei. Scăzând cheltuelile de fabri­caţie şi de administraţie, ar rămâne suma de 500 milioa­ne. Cum se explică faptul, că, în loc de o jumătate de mi­liard, se încasează numai 250 milioane, când materiile im­pozabile, pe temeiul cărora s’a făcut evaluarea venituri­lor, sunt aceleaşi de la pune­rea în vigoare a legii tim­brului de aviaţie? Se răspunde: Fraudele, e­­vaziunea fiscală şi reaua eco­nomie a legii, care cuprinde numeroase lacune. Este caracteristic faptul, că fraudele și evaziunea fiscală pot să frustreze statul cu pes­te 50 la sută din încasările ce ar trebui să le facă. Ce fel de aparat și sistem fiscal a­­vem, dacă sumele, ce se sus­trag prin fraudă, întrec în­casările efectuate? ! Altă cauză este reaua eco-­­ nomie a legii timbrului a­­l viaţ­ei, care păcătueşte tot prin lipsa posibilităţilor unui control serios şi a sancţiuni­lor eficace, cât mai cu deose­bire prin greşita aşezare a impozitului. In ce priveşte provenienţa încasărilor pe categorii de materii impozabile, după datele culese recent şi veri­ficate de organele competen­­te, rezultă o altă anomalie. Pe când economia gene­rală a ţării — industria, co­merţul şi celelalte activităţi producătoare — care repre­zintă un viriment de peste 100 miliarde lei anual, con­­tribue direct la fondul na­ţional al aviaţiei numai cu 10 milioane lei, — de­oarece timbrul e fix şi acelaş pen­tru orice valoare, — specta­colele şi cinematografele contribue cu circa 60 de mi­lioane. Această diferenţă simţitoa­re dovedeşte slăbiciunea eco­nomiei legii, după cum frau­dele şi evaziunile fiscale, ce­i întrec 50 la sută din înca­­l­sări, dezvâlue viţiul de orga­nizare al aparatului nostru fiscal şi slăbiciunea sistemu­lui de impuneri. Aceleaşi constatări le putem face şi cu celelalte impozite, care a­­pasă numai o parte din massa contribuabililor, obicinuiţi să respecte obligaţiile lor, fiind conştienţi de drepturile şi datoriile lor în raporturile lor cu statul. O revizuire a sistemului nostru de impozite se impu­ne, spre a-i aşeza pe baze so­lide, atât în interesul statu­lui, cât şi al contribuabililor. DOCTRINA NAŢIONALĂ TEXTE CREŞTINE de MARIN ŞTEFĂNESCU Profesor universitar, preşedintele asociaţiei „Cultul Patriei”" Mi-am propus, între altele, ca, prin scris sau cuvântări ţi­nute în diferite părţi ale ţării, sub egida „Cultului Patriei”, să propovăduesc poporului român un anumit naţionalism, naţio­nalismul pe care îl cred cel ade­vărat, legitim. Este vorba de un naţionalism umanitarist, sau de un umanitarism naţio­nalist, un naţionalism luminat, doctrinar, nobil, dar naţiona­lism, pen­tru ca astfel poporul român sâ se înalţe pe scar­a de­săvârşirii umane. Căci aşa este mersul omenirii spre perfec­ţiune, prin naţiunile din care ea este alcătuită. Şi am cre­dinţa, visiunea, că, aşa mer­gând, neamul românesc va fi o dată stegar al culturii şi al civilizaţiei, în lume. Şi mi-am propus să arăt că, din orice punct de vedere ar fi conside­rat, — fie din punctul de ve­dere istoric, fie ştiinţific, artis­tic, filosofi©, religios, — naţio­nalismul este legitim. Şi îi este dat neamului românesc ca, prin echilibrul, prin armonia ce-l caracterisează, să fie o stră­duinţă preţioasă întru dovedi­rea acestui mare adevăr. Dar sunt unii, mai cu seamă adversarii naţionalismului, cari cred, sau afirmă, că, in deose­bi, ştiinţa, filosofia, creştinis­mul susţin umanitarismul îm­potriva naţionalismului. Or, realitatea este că ştiinţa, filosofia, creştinismul merg, în adevăr, spre­­umanitarism, şi chiar mai sus, spre divin, dar străbătând drumul naţionalis­mului, având ca element esen­ţial naţionalismul. Şi mi s’a cerut să public textele, sau ar­gumentele, cari dovedesc ade­vărul. Pentru stabilirea adevărului, deci, voi publica, într’un viitor volum, argumentele cari dove­desc legitimitatea naţionalis­mului. Iar de­o­cam­dată, a­­cum, în articolul de faţă, voi cita, atât cât îngăduesc ca­drele unuii articol de ziar, câte­va texte creştine. Aceste texte sunt hotărîtoare, pentru orice om de bună credinţă, — mai­­ ales dacă ne silim să-i prin-­­ dem tâlcul. „Ea, — Maria, — va naşte un fimi, şi ii vei pune numele Isus, căci El va mântui pe poporul (Continuare in pag. 2-a) Marele Voevod Mihai in Elveția Berna, 14 (Rador). — Măria Sa Mihai, Mare Voevod de Alba Iulia, a sosit la Klosters, în cantonul Grissoms. -------ooOOOoo------- 0 boală suspectă in Grecia Atena, 14 (Radio-Central). — In satul Bartolimio, din Pelo­­pones, au murit in câteva zile 20 persoane de o boală care n’a putut fi lămurită până acum. Boala are simptomele atacului de inimă. Deoarece populaţia este foar­te neliniştită, autorităţile cen­trale au hotărît să trimită me­dici la fața locului.­­ooOOOoo- Panamaua „Cagero” Foto Julietta EUGEN GROSZ directorul soc. „Cagero“ arestat la Viena Sfârimăturile avionului francez „André-Traillet“, prăbuşit la 29 Decembrie trecut, la Wadi- Halfa în Sudanul egiptean, când şi-au găsit moartea aviatorii Pharabod şi Klein.­ Interzicerea transferurilor de devize poloneze Varşovia, 14 (Rador).. — înainte de expirarea puterilor excepţionale cu care a fost in­vestit de Parlament, guvernul a dat câteva decrete impor­tante, printre care şi un decret menit să dea un temeiu juridic măsurilor luate în materie de devize, măsuri care au mers până la interzicerea transferu­rilor faţă de statele care, prin regimul lor de devize, aduc a­­tingere intereselor polone. Un alt decret este privitor la conversiunea a cinci împrumu­turi interne care totalizează 600 milioane zloţi. Pagini No. 16 ginevi 17 Ianuarie 1936 v 1111 DI­RECTOR: STELIAN POPESCU O STRADĂ DIN DEJ JULES SANATESCU LIMBA NOASTRĂ „ţârănismele“ D. dr. Urechi“ îmi scrie: „Urmăresc cu mult interes articolele d-tale despre „Limba noastră“ şi, trecând peste exa­gerările nelipsite de la orice campanie, nu pot de­cât să a­­plaud când te ridici contra ce­lor cari o pocesc. Nu te pot, însă, urma ,când d-ta scoţi ca principali vinovaţi de a ei po­cire scriitorii noştri. Or fi a­­vând — au — şi ei partea lor, dar partea aceasta este atât de mică fiaiţâ de ceea atât de mare a Presei române, încât eu sus­ţin că principalul vinovat de stricarea l­im­bei noastre este Presa. Presa noastră a adoptat şi desvoltat la maximum dia­­lectul­ f­ranco-român. Presa ro­mână zilnic „elogiază“, „oma­giază“ şi „şampanieează“. Pre­sa zilnic „ovaţionează“ şi „os­tracizează“ şi nu ştii, d-ta, că tot Presa „actualizează“, „ofi­cializează“ şi „tutelează“, când nu „devansează“ ? Cine ne spu­ne că azi „va avea loc“ un con-­ cert­ şi că mâine „trebue de văzut“ şi „de făcut“ „revire­­mente“ cu „anvergură“, căci altfel „rendementul“ va finul? Cine ? — Presa! • • ' 1 : „...Presa este marea culpa­bilă... Sute­ de mii de cititori sunt zilnic otrăviţi de presă, su­te de mii nu au al­tă şcoală de­cât Presa, alt model de­cât Presa. Presa îi învaţă cum să vorbească, cum să scrie şi, vai,­­ adesea, cum să gândească. In stricarea limbii Presa are roluli covârşitor. Nu crezi, scumpe I d-le Pisani, că ar fi momentul să ne vorbeşti şi de acest rol ? Or poa­te ţi-e teamă să turburi muscanul de pe căciulă ?“ Sunt recunoscător d-lui dr. Urechiă pentru interesul ce-l poartă articolelor mele. Dar îl rog să-mi arate „exagerările“. Eu nu le văd. Trec măsura când cer să se vorbească şi să se scrie româneşte ? Să se zică­­ bună ziua, bună seara, multu­­l mese, în loc de bonjur, bonsoar,­­ mersi ? Trec măsura când cer să se scrie fără globalitate, fără nespecifitate, fără găsirie, fără textură (!) (din text), iar inimei să îi se zică inimă și nu cord ? Numai dacă, în halul în care a ajuns astăzi vorbirea noastră, nu e o „exagerare“ chiar faptul de a cere români­lor să vorbească româneşte. D. dr. Urechiă alătură la scrisoare şi un articol al său „O vorbiţi, spriţi româneşte...“, pu­blicat acum trei ani în Univer­sul. E vorba în acest articol, între altele, de întrebuinţarea verbelor folosire, abonare, pro-­­ inovare şi de tendinţa unora* de a înlocui în multe cuvinte , pe i cu e, ceea ce ar fi un „ţâ­­­ rănism“. Folosesc nu e numai verb reflexiv, — a se folosi. Anton Pann scrie : Sfatul muierii mu­ierilor foloseşte. Iordache Go­­lescu: Cine bate fierul rece. Nimic nu foloseşte. Odobescu: Fapte... care pot... să foloseas­că oricărui cititor. Şi nu mă împac cu d. dr. U­­rechiă, când spune : „Din ne­norocire, aceste ţărănisme, ,a­­ceastă tendinţă de a schimba pe­­ în e o găsim şi la persoa­ne, care au trecut prin şcoli se­cundare...“. Nu e nici un „ţără­nism“ şi mai puţin încă „o ne­norocire“. E moştenire veche de­ douăzeci, de veacuri,, pe care ne-a lăsat-o limba latină. Ro­manii hai deosebeau, adesea,, sunetul­­ de e, înăuntru şi la sfârşitul cuvintelor: Minerva şi Menerva, liber şi leber, dii şi diei, iis şi eis, pernicii şi per­­niciei, virtuţii şi virtutei, dii şi dei, via şi vea, villa şi veila, Virgilius —­ şi Vergilius _— a scris has urbis în Georgice şi has urbes în Eneida, luându­­se, lămureşte Aulu — Gellu, numai după voia şi sfatul ure­chii Aşa şi noi: a citi şi a ceti, a nimeri şi a nemeri, a domiri Şi a dumeri, pistrue şi pestrițe, cerşitoare şi cerşetoare, prietin şi prieten, ceasornic şi ceasor­nic, uluc-uluci-uluce, Niculai şi Neculai. Şi atât nu deosebim, adesea, pe i­de­e, încât chiar d. dr. U­­rechiă scrie şi limbii şi limbei. Asta nu înseamnă, fireşte, că putem­ schimba la toate cuviin­ţele pe i în e şi să zicem: de­­rector, premar, trebunal. Cât despre „ţărănismul“ dezinterie în loc de dizenterie, să-mi dea voe d. dr. Urechiă să amintesc că ţăranii nu zic nici aşa, nici aşa. Zic altfel. Limba „ţărănească“, „ciobă­nească“, de care ne lepădăm cu atâta dispreţ, e un mărgăritar din şiragul­­celor şase mari limbi literare : „româna, ita­liana, spaniola, portugheza, provensala, franceza“, de care vorbeşte, în a sa Histoire de la langue latine, profesorul Meil­­let, cel mai de seamă filolog din zilele noastre. Dar trebue să o cunoaştem această limbă. Să cunoaştem toată nobleţea şi frumuseţea ei, să fim în stare să o vorbim. Atunci s’ar topi nelegiuita în­drăzneală a cui vrea să-i schimbe rostirea şi vocabula­rul. D. dr. Urechiă mă întreabă dacă n’ar fi momentul să vor­besc şi de rolul Presei în stri­carea limbii. Ori poate mi-e teamă „să nu tulbur muscanul de pe căciulă“? Despre asta în articolul vii­tor . . T. PISANI Papa e bolnav Paris, 14 (Radio-Central). — Ştiri din Roma anunţă că Papa este grav răcit şi suferă de bronşită. Din cauza aceasta, a trebuit să părăsească ieri seară şedinţa Academiei pontificale de ştiinţe, pe care o prezida. Medicii au sfătuit pe sfântul părinte să stea câteva zile in casă. 1ÜH °OXO°------­ FILME Se strigă primul proces. — De ce dai divorţ? întreabă preşedintele pe reclamant. — Nu mai pot să trăiesc cu dânsa. — Ce-ţi face? Avocatul răspunde repede, vă­zând că clientul o ’mculrtca: — S’amestecă în a menajul so­ţului. — S’ar părea că tocmai a­­cesta «st® rolul cel mai impor­tant al soţiei! îşi dă cu părerea preşedintele. Soţul tace, nedumerit. O ţărăncuţă sprintenă şi cu ochi neastâmpăraţi se prezintă la bară. Soţul, un tânăr anost şi ne­pieptănat, stă la spatele tatălui său, ţăran robust şi hotărît să se împotrivească la cererea no­­rei sale. ■ La întrebările tribunalului despre motivele ce o determină să rupă căsnicia, soţia ar răs­punde limpede şi precis,, dacă n’ar întrerupe-o mereu socrul. " Deodată, ţărăncuţa isbuc­­neşte: . —. Domnule preşedinte, vă rog să-i interziceţi să mă mai întrerupă... Eu mă judec aici ca cu fiul, nu cu tatăl! Alt divorţ. . — De ce vrei, domnule, să-ţi laşi soţia? — Pentru că n’a voit să ră­mână creştină-ort­odoxă aşa­­ cum am luat-o şi cum sunt eu. — Din ce deduci aceasta? — S’a dat de partea unor sectanţi.­­— Aceasta nu intră printre motivele de divorţ prevăzute de lege. — Da, dar pretinde că religia sectanţilor o opreşte de la unele datorii, la care legea obligă pe soţie. — Aşa da. Să vedem ce-are de zis soţia. Ai auzit de ce se plânge soţul. Ai cuvântul.­­ — Eu sunt mireasa lui Cris­tas! răspunde, liniştit, nevasta. — Bine, ei fi mireasa lui Cris­tas, dar eşti soţia reclamantu­lui. — Dacă sunt mireasă, nu pot să fiu soţie! — Şi să vă mai spun ceva, intervine reclamantul. Era să se înnece şi am scăpat-o eu. Şi I auziţi cum vorbeşte acum ! — Este adevărat? întreabă preşedinte. — Mi-a scăpat trupul, dar nu sufletul! conchide soţia — şi ese fără să­­mai zică nimic. încă un divorţ. O doamnă şi un domn într’o parte. Alt domn de partea cealaltă. — Cine a cerut divorţul? — Soţul! răspunde înţepat doamna. — Văd că staţi alături în condiţiuni din cele mai afec­tuoase. Poate că vă împăcaţi! — Faceţi o confuzie, domnule preşedinte. Domnul de lângă­­ mine este viitorul meu soț. Cel de colo este actualul — n’ar mai fi fost!... Don Jose ■----r-OXO*OXO-*r—- Trădătorul Stere Din nenorocire, ori fie câte ori am prevăzut că anumite fapte sau anumite persoane vor aduce interesului general şi ţării pagube grave, fie în domeniul moral, fie în cel ma­terial, prevederile mele s’au realizat şi uneori chiar în mai rău. Reaua credinţă, lăcomia şi cinismul au triumfat mai totdeauna, fiindcă niciodată nu s’au aplicat sancţiunile meritate, fiincă s’a tratat to­tul cu uşurinţă şi fiindcă în ţara aceasta de ani de zile le­gea nu mai există decât pen­tru ticăloşii cei mărunţi. Ti­căloşii cei mari, cei cu supra­faţă şi cu legături, sfidează şi legea şi opinia publică. Iată, de pildă, unul: Con­stantin Stere. In orice altă ţară, omul acesta şi-ar fi pri­mit din prima clipă pedeapsa pe care o merită trădătorii. Am cerut, alături de Take Io­­nescu şi de mulţi alţi patrioţi din această ţară, ca trădăto­rul Stere să fie judecat şi sancţionat, am cerut să se dea miilor de viteji, cari au udat câmpiile ţării cu sânge­le lor, satisfacţia aceasta a pedepsirii trădătorului care, pactizând cu inamicul, a în­cercat să-i lovească pe la spate, a încercat să vândă in­teresele ţării duşmanului în slujba căruia intrase. Glasul revoltei legitime n’a fost însă ascultat şi s’au găsit, din ne­norocire, oameni cari, din­­tr’un sentiment de generozi­tate cu totul nepotrivit, să-l ierte şi să-i dea astfel putin­ţa de a-şi continua viaţa şi activitatea sa nefastă. N’am pregetat de a arăta la timp grava greşală ce se săvârşia. N’a trecut multă vreme şi trădătorul şi-a ridicat iar ca­pul, otrăvind viaţa noastră publică. Acei cari i-au întins mâna, acei cari au crezut sau au sperat în pocăinţa lui, au văzut — dar prea târziu — că­­ dreptatea a fost de partea mea. Rând pe rând, trădăto­rul a trădat, a înşelat şi a batjocorit şi pe cei cari l-au iertat şi pe cei cari i-au în­tins mâna. A lovit şi în Regele Ferdinand şi în Ion Brătianu. Iar acum, când se ştie la adă­post de orice pedeapsă, acum când şi-a asigurat, probabil tot graţie generozităţii alto­ra, o viaţă materială plină de belşug, se răzbună pe toţi a­­cei cari l-au denunţat ca tră­dător, cari au cerut pedepsi­rea lui şi cari au refuzat să-l ierte, fiindcă au considerat că sunt infamii cari nu trebue iertate niciodată. Şi face trădătorul aceasta, pentru că şi-a închipuit că Take Ionescu odată mort, nu va mai fi nimeni care să-i a­­pere memoria şi să arate o­­dioasa faptă a acestui nemer­nic trădător. De aceea, încă odată, îl ţintuim la stâlpul infamiei, pentru ca generaţia de azi să ştie să nu se lase înşelată de ticăloşiile unui nemernic care dacă reuşea în planurile lui criminale, Ro­mânia s’ar fi acoperit pe veş­nicie de oprobiul tuturor po­poarelor civilizate. De câtva timp, trădătorul îşi publică viaţa romanţată şi cu otrava din sufletul lui murdăreşte memoria tuturor acelora cari au făcut fală a­­cestei ţări. N’a scăpat nici unul de nemernicia sufletea­scă a acestui ticălos. In ulti­mul lui volum batjocoreşte memoria marelui român Ta­ke Ionescu, recurgând la minciuni şi ticăloşii cari au revoltat pe toţi acei cărora, din întâmplare, le-a căzut în mână murdara lui carte. De­sigur, n’am scăpat nici eu de injuriile ticălosului trădător şi nici nu mă miră, fiindcă nemernicul acesta ştie bine că atâta vreme cât voiu avea zile de trăit, îi voiu sta în ca­le, aşa cum am stat totdeau­na in calea tuturor trădători­lor şi tuturor acelora a căror activitate a fost în dauna ţă­rii. Dar infamia lui de a în­cerca să spurce cu născociri ieşite din otrava care-i ali­mentează setea de răzbuna­re, memoria făuritorilor Ro­mâniei Mari, depăşeşte în­tr-adevăr, orice limită şi orice răbdare. In orice altă ţară, o editură naţională, cinstită şi conştientă de menirea ei şi care nu ar fi încurajat nici­odată o literatură neruşina­tă, ar fi refuzat să publice a­­semenea murdării. La noi însă, trădătorii îşi găsesc şi ospitalitatea a­­ceasta. Cel puţin opinia publică ro­mânească să respingă ca murdarele cărţi ale trădăto­rului. Dacă nu există altă sancţiune posibilă în ţara ro­mânească, să fie cel puţin a­­ceasta, a opiniei publice. STELIAN POPESCU 15 M i IAR ŞOSELELE Ca inginer şi ca fost rapor­tor în Cameră la penultima lege a drumurilor, care introdusese prestaţia în natură, m-a preo­cupat, totdeauna, situaţia dru­murilor noastre de toate cate­goriile. De aceea, cum marele public, probabil că este doritor să cunoască de partea cui este dreptatea în discuţiunea ce s’a născut între d-nii Gh. Tătără­­scu, Mihalache şi Inculeţ, rela­tiv la drimuri, cifrele de mai jos cred că îl vor edifica pe de­plin. In anii 1934 şi 1935, sub gu­vernarea liberală, s’au făcut următoarele aprovizionări pe şosele­­ 1. In 1934, pe 7300 kilometri şosele naţionale, — din 13.000 câţi avem în toată ţara, — s’au aşternut patru sute mii metri cubi piatră. 2. In 1935 pe aceiaşi kilome­tri s’au aşternut aproape tot patru sute mii metri cubi pia­tră. 3. S'a distribuit anul trecut, in regiunile înfometate, pentru 120 milioane lei porumb, cu obligaţia pentru locuitori de a face diferite munci pe şosele; în acest fel s-au aprovizionat pe 5000 kilometri, tot din cei 13.000 km. de mai sus, 170.000 metri cubi piatră, iar pe 8.800 km. şosele judeţene şi comunale 250.000 m. cubi. 4. Din rămăşiţele zilelor de prestaţie, ţăranii au fost scăzuţi cu circa 360 milioane lei; în timpuri de o moralitate aproa­pe normală, se ştie că randa­mentul zilelor de prestaţie date pe mâinile picherilor şi prima­rilor, era supus unui apreciabil coeficient de reducere; azi, când 20 la sută din primari sunt proveniţi din agenţi electorali, coeficientul acesta de reducere e atât de însemnat, în cât, abia pe ici pe colo s’a lucrat câte un crâmpei de drum comunal. De altfel, din această cauză, servi­ciile technic© nici nu mai ţin vre-o socoteală de rămăşiţele zilelor de prestaţie. In rezumat, deci, s’a aprovi­zionat piatră pe 7.300 km. şo­sele naţionale, în doi ani, 1.140.000 m., adică 570.000 m.c. anual şi într’un singur an pe şoselele judeţene şi comunale 250.000 m.c..­­Prin urmare, suntem mult de­parte de cei 46.490 km. arătaţi de d. Tătărăscu. Dar d-sa mai face încă o mare confuzie, prin faptul că nu ţine seamă de sensul cuvin­telor . D-sa spune: „am reparat”. A repara înseamnă a aduce o şosea în stare aproape nouă ! Ce s’a făcut ? S’a împrăştiat pe 7.300 km. şosele naţionale, în 2 ani consecutivi, câte 570.000 mc., adică circa 78 m. c. piatră pe kilometru. Or, numai uzura normală a unei şosele naţionale reclamă, anual, cel puţin 100 metri cubi pe kilometru, prin urmare nu s’a reparat nimic. Ceva mai mult, şoselele au fost uzate peste normal. Cum, cu mici variaţiuni, s’au aşter­nut pe şosele aproape aceleaşi cantităţi şi înainte de 1934, urmează că an de an, nu s’a acoperit niciodată, cel puţin uzura normală. Cifrele de mai sus neputând fi cu nimic infirmate, ar fi in­teresant de ştiut prin ce artifi­cii a scos d. Tătărăscu 46.746 km., mergând cu aproximaţia până la un km. ? Ca simplu muritor, mi-am putut totdeauna procura date ca acele de mai sus. Cu atât mai uşor era unui prim minis­tru sa le aibă şi să găsească pe cineva să i le explice pe în­ţelesul lor. Dar, d. Tătărăscu a prefe­rat să pue chiar el mâna pe târnăcop, şi să facă gesturi, imitând pe Mussolini, care la Pontinia a lucrat ca băgător la maşina de treerat. Diferenţa este că, Mussolini lăsând în urma lui o enormă operă de refacere, caraghioslâ­cul gestului i-a fost iertat. După urma d-lui Tătărăscu a rămas numai gestul şi cifrele citate cu atâta seninătate. Un proverb zice că „un om nu poate fi mai deştept ca toa­tă lumea“, îi recomand aten­­ţiunei d-lui Tătărăscu, care şi-a închipuit că poate lega la gard o întreagă omenire. Mai multă seriozitate, d-le prim ministru !! lumea judecă aşa de bine pe toţi! ? NICOLAE MAREŞ

Next