Universul, ianuarie 1937 (Anul 54, nr. 1-14)

1937-01-01 / nr. 1

Unificarea magistraturii Instanţele judecătoreşti vor aplica la 1 ianuarie 1937 noul cod penal şi noua procedură penală. Mesajul pentru deschiderea sesiunii în curs a anunţat de­punerea în parlament a pro­­ectului noului cod comercial. O mare parte din noul cod civil este terminată şi se spe­ră că ea va putea să fie pusă în vigoare fără să se aştepte realizarea restului, operaţie admisibilă în principiu şi o­­portună în cazul de faţă. De altfel, s-au făcut şi anterior extinderi de legiuiri parţiale, cum a fost de pildă aplica­ţia dispoziţiunilor din codul civil la actele de stare civilă în Basarabia, când d. Stelian Popescu era ministru al ju­stiţiei, întinderea multor dis­­poziţiuni din procedura pe­nală în Transilvania îndată după Unire. Astfel, opera de unificare a legiuirilor fundamentale e­­voluiază în mod pozitiv şi nu va trece mult până la desă­vârşirea sa. Dar pentru ca acest monu­ment de legislaţie româneas­că să aibă întreaga eficaci­tate, este nevoe de comple­tarea sa prin unificarea in­stanţelor judecătoreşti. Câtă vreme se aplicau le­giuiri deosebite în diferite părţi ale ţării, era explicabil caracterul de regionalism, cel puţin relativ, în magistra­tură. Se putea susţine că le­gile rămase în vigoare de la fostele suveranităţi în Tran­silvania şi Bucovina ar fi a­­vut interpreţi mai pregătiţi în elementele cari funcţiona­se înainte de război şi în e­­lementele cari, deşi nu aveau această situaţiune, îşi pri­mise totuşi instrucţiunea ju­ridică în cadrul dreptului su­plicat acolo. Astăzi dispare această cau­ză şi este firesc şi necesar să dispară şi efectele. In viitoarele mişcări nu mai trebue să se facă distinc­­ţiunea sub raportul prove­nienţei magistraţilor, care a dominat mişcările de până acum în mare parte. Este a­­devărat că şi în trecut, în­ interesul afirmării unificării ce avea să vie, au funcţionat magistraţi din vechiul regat în teritoriile liberate şi unite, şi vice-versa, inclusiv la înal­ta Curte de casaţie. Dar acest spirit de asimilare a fost par­ţial şi a lipsit, în special, la vârfurile instanţelor superi­oare, de unde se proectează mai viu şi se imprimă mai puternic atmosfera înconju­rătoare. Acest caracter nu mai are nici un rost. Dimpotrivă, el ar ştirbi, dacă ar continua, din frumosul nobil al operei istorice de unificare. Aşa precum în distribuirea efectivelor militare, ofiţeri şi trupe, s’a aplicat ideia înlă­turării progresive a conside­­raţiunilor de provenienţă, dându-se primul loc preocu­pării apărării naţionale în cele mai bune condiţiuni; tot aşa este explicabil, justi­ficat şi obligatoriu să se pro­cedeze şi în materie de apă­rare a dreptăţii şi a ordinei, renunţându-se la orice urme de regionalism. Faptul este nu numai in­dispensabil, dar şi posibil, încetarea din viaţă şi eşi­­rea la pensie a unui număr însemnat de magistraţi su­periori şi inferiori în diferite părţi ale ţării vor determi­na în curând o mişcare im­portantă, nu numai în înţe­lesul cantităţii vacanţelor, ci şi al importanţei lor. Iată un prilej pentru ministerul ju­stiţiei şi pentru consiliul su­perior al magistraturii ca să facă un pas hotărît în acea­stă direcţiune de interes su­perior pentru stat. Un sin­gur exemplu. Va trebui să se desemneze primii­ preşedinţi ai Curţilor de apel din Ga­laţi şi Cluj. Este o situaţiune prielnică pentru numirea u­­nor judecători înalţi, cari să aducă suflul din Transilva­nia la Galaţi şi să ducă pe cel din vechiul regat la Cluj. S’ar exterioriza astfel de sus în jos afirmarea senti­mentului puternic al unifi­cării în fapt, care stăpâneşte desigur întreaga naţiune şi care se impune astăzi mai vârtos decât oricând. L­ouis Pasteur 27 Decembrie 1822-27 Decembrie 1895 de prof. GH. MARINESCU III Dar entuziasmul se transmi­te la distanţe mari. Guvernul canadian, după propunerea de­putaţilor din Québec, dădu unui canton numele lui Pasteur. La câteva luni, după jubileul de 70 ani al lui Pasteur, guvernatorul general al Algeriei, Cambon, dădu numele lui Pasteur unui sat din provincia Constantine şi îi aduse vestea la cunoştinţă în modul următor : „Domnule, dorind să vă ară­tăm recunoştinţa specială pe care o are Algeria pentru imen­sele servicii pe care le-aţi adus ştiinţei şi omenire! prin desco­peririle dvs. frumoase şi rodni­ce, am hotărît să se dea numele dvs. satului Seriana, situat în plasa Barno, departamentul Constantine. Sunt fericit că am putut aduce acest slab prinos ilustrei voastre persoane“. Iar Pasteur îi răspunse : „Simt o emoţie profundă când ştiu că, mulţumită dvs., numele meu va rămâne legat de acest loc. Când un copil din acest sat va întreba de unde vine acest nume, aşi dori ca învăţătorul să-i spună, că era numele unui francez care a iubit mult Franţa şi care, slu­jind-o după puteri, a putut contribui la folosul omenirei. Gândul că numele meu va deş­tepta într’o zi în sufletul unui copil primul sentiment de pa­triotism îmi face inima să bată. Vă datoresc la bătrâneţe aceas­tă bucurie mare. Vă mulţumesc mai mult decât pot să spun“. Trec la un alt episod carac­teristic din viaţa creatorului microbiologiei. In 1876, Pasteur dorind să servească cauza în­vățământului superior, si-a pus candidatura la Senat. El adre­sa alegătorilor pentru Senat din Jura o scrisoare : „nu sunt un om politic, le scrie el. Nu sunt legat de nici un partid. De­oare­ce n’am studiat niciodată po­litica, ignorez multe lucruri, dar ceea ce ştiu bine e că îmi iu­besc patria şi că am servit-o din toate puterile“. (El era de părere că ţara trebue ajutată .Continuare in pag. 2-a) Faza primejdioasă a războiului din Spania 11 X O X n » III» Războiul civil din Spania a intrat într’o fază foarte pe­riculoasă. Prezenţa unor for­maţii militare internaţionale şi amestecul direct al Soviete­lor în afacerile spaniole, au agravat situaţia. Politica de neintervenţie, în războiul civil din Spania, propusă de Franţa şi accep­tată de Marea Britanie, Ger­mania, Italia, U. R. S. S. şi alte state, n’a putut să oprea­scă transporturile de trupe, de arme şi de muniţii în pe­ninsula iberică, destinate ce­lor doi beligeranţi. Trupele comuniste şi anar­histe din Madrid, Barcelona şi Valencia sunt, de fapt, sub comandament sovietic, din care fac parte ofiţeri trimişi din Moscova. In apropierea coastei orien­tale spaniole şi-au făcut apa­riţia câteva submarine sovie­tice aduse din marea Neagră. In spatele frontului naţiona­list sunt formaţiuni militare compuse din voluntari ger­mani şi italieni. Nu se cunoa­şte precis efectivul lor. După evaluarea aproximativă a co­respondenţilor ziarelor străi­ne, efectivul trupelor inter­naţionale n’ar trece de 35.000 oameni (15.000 trupă regula­tă sovietică, 10.000 voluntari germani; 10.000 voluntari ita­lieni). Dacă trupele interna­ţionale vor fi sporite cu ele­mente din armatele regulate ale statelor interesate in a­­facerile din Spania, aceasta ar putea provoca complicaţii grave. In Londra s’a şi răspândit zvonul că Germania ar avea intenţia să concentreze în Spania forţe importante, ca­re, în cazul unui război conti­nental, ar putea în bune con­diţii, să opereze pe frontiera Pirineilor. In această ipoteză, Franţa va fi ameninţată şi de la Sud, din moment ce Ger­mania ar dispune de trecăto­­rile munţilor Pirinei. Nu se poate pune însă nici un temei pe aceste zvonuri alarmante, când, astăzi, efec­tivele germane în spatele frontului naţionalist sunt ne­însemnate şi compuse din vo­luntari, iar transporturile de trupe regulate, din porturile germane in cele spaniole, nu s’ar putea face în condiţii u­­şoare, căci în acest caz, şi celelalte puteri interesate vor lua măsurile lor de sigu­ranţă. Fapt este că aşa cum se de­sfăşoară operaţiile militare din Spania, din cauza prezen­ţei trupelor internaţionale şi a poziţiei celor trei puteri di­rect interesate, — U. R. S. S. Italia şi Germania,­­ există teama unei generalizări a conflictului. Dacă U. R. S. S., care diri­jează operaţiile din regiunea Madridului şi a Valenciei, îm­potriva trupelor naţionaliste comandate de generalul Franco, urmăreşte sovietiza­­rea întregii peninsule iberice şi deci desfiinţarea celor două state latine — Spania şi Por­tugalia —, Italia şi Germa­nia nu sunt de loc dispuse să îngădue realizarea acestui plan, căci un focar comunist în această parte a Europei ar fi o primejdie iminentă pen­tru toate celelalte state de pe continent, ca şi pentru civili­zaţia europeană. Cine va evita întinderea războiului? Politica de nein­tervenţie *— care nu-i echiva­lenta cu politica neutralită­ţii — s'a dovedit iluzorie, din moment ce una dintre pute­rile care au aderat la acordul de la Londra — Uniunea re­publicilor sovietice — parti­cipă la operaţiunile militare din Spania, împotriva naţio­naliştilor, cu trupele şi arma­mentul său. Celelalte puteri occidentale — Anglia şi Fran­ţa — pot ele să exercite in împrejurările grave de astăzi influenţa lor binefăcătoare printr’o acţiune diplomatică menită să salveze pacea, prin limitarea conflictului, sau prin pacificarea Spaniei? Franţa a pacificat odinioa­ră Spania, prin mediaţiunea ducelui d’Angoulême, dar a­­tunci situaţia se prezintă în alte condiţii. Astăzi nu mai poate fi vorba de găsit o for­­mulă-compromis, care să sta­bilească un acord între par­tide. Poporul spaniol sânge­rează de câteva luni pentru apărarea patrimoniului său naţional şi cei cari luptă în rândurile armatei naţion­is­­te a generalului Franco, sunt hotărîţi să învingă, sau să moară, pentru salvarea pa­triei lor. Astăzi, lupta s’a angajat între comunism şi naţiona­lism. Nu poţi să fii în acelaş timp aliat al comunismului revolu­ţionar şi apărător al naţiona­lismului pacific şi construc­tiv. Şi dacă lipsa de prevede­re a diplomaţilor şi a oame­nilor de stat, ca şi lipsa de solidaritate a naţiunilor eu­ropene, în faţa pericolului co­mun ce le ameninţă, se va manifesta şi de astă dată, nu este exclus ca războiul din Spania să fie faza prelimina­ră a unei conflagraţiuni uni­versale. Nu s’a spus că operaţiunile din Spania» servesc că" expe­­­rienţă pentru utilizarea ar­mamentului modern şi pen­tru verificarea de către spe­cialişti a calităţilor sale ofen­sive şi defensive, în vederea unui război în stil mare? R. SEIŞANU Vânătoarea de la Reşiţa, la care a participat d. Stoia­dino­viei, prim-minis­trul ~ —----ministrul de externe al Iugoslaviei şi d. Gh. Tătărăscu Corul bisericii române din Sofia Co­rul bisericii român® din So­fia, care va da la Ateneul Ro­mân, Duminică 3 ianuarie 1937, la orele 9 seara, un mare con­cert coral. Puternic ca unitate vocală şi stăpân pe un bogat repertoriu­­ muzical, corala românilor din Sofia aduce in cântecele ei du­ioase şi nostalgice nesfârşita dragoste care leagă pe românii din dreapta Dunării de sufletul fraţilor din Dacia, iar în arta lor muzicală pun expresia su­periorităţii spirituale care-i im­pune­­ţi respectul şi admiraţia poporului bulgar. Biletele s-au pus în vânzare la „Cartea Românească“, iar în seara concertului la cassa Ate­neului. Marele Voevod in drum spre Florenţa Roma, 29 (Radio Central). — Prinţul moştenitor al României, Marele Voevod Mihai a trecut, azi, prin Triest, în drum spre Florenţa. (Coatii&u&Te In pag. 2-a) Vânătoarea de la Reşiţa Vânătoarea de la Reşiţa a avut desigur şi un caracter de agrement. Preocupările multiple ale oamenilor politici dau a­­cestora dreptul de a se distra, chiar în momentele cele mai serioase ale vieţei internaţio­nale şi cine poate tăgădui că printre distracţii, cea mai folo­sitoare pentru corp şi pentru spirit este uciderea câtorva a­­nimale sălbatice. Aceste ucideri „inofensive” şi conforme cu co­dul penal au însă şi un mare avantaj din punct de vedere politic şi diplomatic: ele înles­nesc întrevederi fără zgomot şi cari pot fi transmise curioşilor, indiscreţilor şi îngrijoraţilor, ca simple întrevederi de curioasie. Sunt deci explicabile din a­­cest punct de vedere declara­ţiile făcute ziariştilor la Timi­­şoara de d. Gh. Tătărăscu, care a limitat prezenţa d-lui Stoia­­dinovici, primul ministru iu­goslav, în cadrul unei vizite strict particulare. Totuşi, ori­cât de pasio­naţi vânători ar fi miniştrii şi diplomaţii, cari de câtva timp se întâlnesc prin diferite pă­duri ale Europei, tot le mai ră­mân ore libere spre a schimba întrei ei păreri şi asupra soartei popoarelor, după ce în păduri au terminat cu soarta animale­lor cari au avut imprudenţa să le iasă în cale. Aşa fiind, nu e de loc sur­prinzător că la Reşiţa, în orele libere, d-nii Tătărăscu, Stoia­­dinovici, Victor Antonescu şi Reginard Hoare şi Jean Paul Boncour au avut conversaţiuni şi schimburi de vederi asupra problemelor internaţionale la ordinea zilei. Au fost convor­biri mai lungi şi mai dese în trei: d-nii Gh. Tătărăscu, Stola­­dinovici şi Victor Antonescu. Au fost şi convorbiri în cinci, adică şi cu sir Reginald Hoare şi d. Jean Paul Boncour. Ce s’a discutat? Dacă am fi prea precişi, am risca să ni se aplice ameninţa­rea d-lui Gh. Tătărăscu: cen­zura. Vom căuta totuşi să infor­măm cititorii noştri, în limitele discreţiunei ce ni se impune. Este evident că în primul rând d. Victor Antonescu a in­format personal pe d. Stoiadi­­novici despre rezultatele vizitei sale la Paris. Deşi d. Purici, mi­nistrul Iugoslaviei în capitala Franţei, a fost în curent cu în­trevederile şi convorbirile avute acolo de ministrul de externe român, totuşi­­. Victor Anto­nescu a dat d-lui Stoiadinovici unele informaţii complimentare şi unele impresii personale, în­deosebi asupra stărei interne din Franţa şi asupra acordului franco-britanic, necesare pentru evoluţia tratativelor cari sunt în curs între Franţa şi Mica în­ţelegere. Presa franceză, in cea mai mare parte, comentând convorbirile a­­vute la Paris de ministrul de ex­terne român, a ţinut să releve in primul rând prietenia strânsă ce există intre Franţa şi România, prietenie tradiţională întemeiată pe identitate de interese politice şi pe cale de a fi consolidată şi în domeniul militar şi economic. Dar, presa franceză a relevat şi importanţa Micii înţelegeri ca entitate politică, ca un orga­nism internaţional de­ sine stătă­tor, capabil tocmai prin unitatea lui să reprezinte o forţă conside­rabilă pusă în serviciul păcii eu­ropene. In această ordine de idei, şi concepută ca atare, Mica în­ţelegere, în raporturile ei cu Franţa, având interesele ei poli­­tice, militare şi economice armo­nizate, ar putea stabili, în aceste trei domenii, acorduri internaţio­nale comune şi utile celor trei state care o compun. Tocmai spre a da Micii înţelegeri rolul im­portant european pe care ea îl are şi trebue să-l aibă, d. Ti­­tulescu a căutat şi a reuşit ca în toate împrejurările, Mica în­ţelegere să se prezinte ca o enti­tate în desăvârşită armonie şi având în faţa tuturor probleme­lor o unică linie de conduită. Şi chiar acum de curând presa franceza, în comentariile ei, a insistat asupra bazelor solide pe care a fost întemeiată de «L Ti­tulescu politica externă a Româ­niei, în cadrul Micii înţelegeri. Fireşte, fiecare stat în parte din Mica Înţelegere este îndreptăţit că-şi apere interesele lui proprii, mai ales în ordinea economică şi ar fi cu totul contrariu adevăru­lui, dacă anumite îngrijorări pe care vreunul din cele trei state le-ar creea cu privire mai ales, la interesele lui economice, sau anumite măsuri pe care le ar lua în acest domeniu, ar fi interpre­tate ca o abatere de la linia de conduită unică pe care Mica în­ţelegere trebue s’o urmeze. Ase­menea interpretări sunt sau por­nite dintr’o insuficientă cunoaş­tere a realităţii, sau tendenţioase, cum au fost de pildă interpretă­rile date accentuărei schimburi­lor comerciale de acum câtva timp între Iugoslavia şi Germa­nia şi cari au fost dezminţite la acel moment de însuşi d. Stoia­dinovici. Convorbirile de la Reşiţa au îm­brăţişat desigur şi această ches­tiune a legăturilor dintre Franţa şi Mica înţelegere, în lumina ultimelor informaţiuni aduse de d. Victor Antonescu de la Paris. Nu suntem în secretul zeilor spre a preciza rezultatele convorbirilor de la Reşiţa. Informaţiile noastre însă, ne permit să spunem că e­­voluţia tratativelor viitoare poate fi considerată cu optimism. Rezervoriul francez este bogat, spiritul francez este înţelegător, dovezile interesului şi prieteniei pe care Franţa le poartă tuturor statelor Micii înţelegeri sunt ne­numărate. Pe de altă parte, nimic nu îndreptăţeşte să se creadă că statele Micii înţelegeri, cu toate legăturile ce există între ele, nu vor putea ajunge la o soluţiune care, augumentând efectiv poten­ţialul de forţă pus în slujba păcii europene, să servească implicit scopul final urmărit de ele. Dim­potrivă, din informaţiile ce le avem, rezultă ca unele rezerve făcute de Iugoslavia, rezerve por­nite şi din grija pentru situaţia ei economică, evoluează spre so­luţionare. O altă chestiune, de ordin in­ternaţional la ordinea zilei, cu un caracter însă mai local, este apropierea dintre Iugoslavia şi Bulgaria. Se ştie că din primul moment al întemeierei Inţelegerei Balca­nice, s’a făcut declaraţia limpede că pactul balcanic rămâne des­chis şi altor state balcanice, cari vor adera la el. In primul rând, această invitaţie se adresa Bulga­riei. Şi de repetate ori, in dife­ritele comunicate ale conferinţe­lor înţelegerii Balcanice, s’a a­­fîrmat această dorinţă ca Bulga­ria, renunţând la iluzii deşarte, mmmmtmm­mf mmmmmam ­xoxOxox-Martiriul clerului din Spania stăpânită de comunişti Avila, 29 (Rador). — Co­respondentul agenţiei „Ha­vas” comunică : . In urma declaraţiilor car­dinalului primat al Spaniei, monseniorul Isidro Goma, care a socotit că numărul preoţilor împuşcaţi, arşi de vii sau martirizaţi de guver­namentali este de aproape 5000, la episcopatul catolic din Avila. Se arată că această cifră corespunde unei medii de un preot din trei ucis pe teritoriile unde clerul este sub controlul guvernului din Valencia. Episcopatul precizează că din 35.000 membri ai clerului, care se găseau în Spania la 18 iulie, când a izbucnit răz­boiul civil, scăzându-se nu­mărul celor cari au putut să, fugă, trebue să fi rămas­­ zona supusă guvernului de Valencia cel puţin 15.000 preoţi. Cifrele date de cardinalul Isidro Goma inferioare cu o treime celeir socotite de autoritățile civile. FILME Cine ar cred­e că altitudinea perspectivelor politice depinde şi de dimensiunile profeţiilor nerealizate ? O publicaţiune pariziană face dovada evocând o lungă serie de preziceri ale actualului prime- ministru al Franţei. La 3 iulie 1930, d. Léon Blum semna următoarele rânduri în „Le Populaire“, oficiosul parti­dului său: „Socialismul este astăzi forţa politică preponde­rentă a Germaniei şi el o s-o dovedească în ziua alegerilor viitoare“. La 14 Septembrie, după două luni şi ceva, d. Hit­ler obţinea în alegerile gene­rale 107 locuri faţă de cele 12 pe cari le avusese până atunci. La 14 Martie 1932, in același ziar, d. Blum afirmă că „peste patru săptămâni înfrângerea definitivă a lui Hitler va fi consumată. Faima lui începe să se risipească“. Or, in alege­rile din Iulie 1932, Hitler la 13 milioane voturi, 230 locuri, adică mai mult decât dublul numărului citat legislaţiunea pre­cedentă. La 28 Octombrie 1932, în Cameră, d. Blum declară: „Constat că social-democraţia şi-a atins obiectivul­ principal înlăturând pe Hitler dela pu­tere“, iar la 8 Noembrie spune în ziarul său : „Hitler este de aci înainte exclus dela putere, este chiar exclus ca să zic aşa, dela nădejdea guvernării. Nu numai că rasismul nu mai poa­te să pună mâna pe guvern, dar nu mai poate nici să-l îm­partă cu alţii. Intre Hitler şi guvernare s’a ridicat o barieră imposibil de trecut şi acest eşec definitiv al rasismului este, prin excelenţă, victoria social­­democraţiei. Venirea la putere, în chip legal sau ilegal, este în­chisă pentru Hitler”. Atât de închis era drumul, încât la 7 Martie 1933, partidul social­­naţional obţine în alegerile ge­nerale 17.265.000 voturi, 49 la sută din numărul total, 288 locuri, astfel încât în Aprilie Hitler era cancelar! La 18 ianuarie 1932, şeful so­cialismului francez face urmă­toarea proorocire în „Le popu­laire“ : „Este infinit de puţin probabil că odată instalat la guvern, Hitler se va deda la provocări directe, fie faţă de Franţa, fie chiar faţă de pute­rile dela răsărit. Revoluţionar, el se va înclina astăzi în faţa legalităţii germane, se va în­clina în faţa legalităţii inter­naţionale“. Cum s’au înclinat germanii ? In 1933 au părăsit Societatea Naţiunilor. In Mar­tie 1935 au denunţat clauza neînarmărilor din tratatul de la Trianon şi se înarmează pe capete. In 1936, tot în Martie, au denunţat pactul de la Lo­carno ocupând milităreşte ţăr­mul stâng al Rinului. La 12 Ianuarie 1934, d. Blum scria: „Şefii social-democraţi şi comunişti din Sarre au rui­nat propaganda hitlerista“. Rezultatul : 477.179 voturi hit­­leriştii, 46.513 voturi soc­ial-co­muniştii, 90 la sută cei... ruinaţi, 10 la sută ceilalţi“. Ce prudenţi ar fi oamenii politici dacă ar renunţa la sportul prezicerilor l­ u­? Don José Limba noastră Pregătirea proffesorilor D. Paul I. Papadopol, îmi scrie: „Sunt unul din puţinii profesori şi publicişti cari au salutat cu bucurie lupta dusă de dv. împo­triva stricătorilor de limbă“ Crede chiar că „într’o largă mă­sură“ dreptatea e cu mine. Dar aş fi mers „prea departe, afir­mând că, astăzi, profesorii de ro­mână, cel puţin acei cari scriu şi fac manuale didactice, au şcoală rea“. „Cunosc, spune d. Papadopol, numele profesorilor la cari faceţi dv. aluzie. Ei cons­­titue o infimă minoritate faţă de marele număr de dascăli, cari continuă să se închine cu evlavie amintirii lui Miron Costin şi I. Neculce,... să se entuziasmeze în faţa Mioriţei şi pastelurilor lui Alecsandri, să-şi facă o adevă­rată plăcere sufletească din a stu­dia pe Eminescu şi a crede în ideile critice ale marelui Maio­­rescu... Marea massă a profesori­lor de literatură naţională nu văd în idolii literaturii moderniste de­cât ceea ce sunt: nişte pescuitori în apă tulbure, nişte stricători de limbă şi de suflete... Printre ei (printre profesori) sunt atâţia cari preţuesc favorabil limba şi literatura­ naţională, cari cred încă în necesitatea gramaticii, cari scriu cu toată grija... In nu­mele tuturor acestora, printre cari am lipsa de modestie să mă pre­număr, vă rog să renunţaţi la ge­neralizarea nedreaptă...“. Şi în­cheie cu o făgăduială. E gata să-mi fie „de folos şi pentru alte precizări“. Să ne înţelegem. La 4 Mai tre­cut, scriam: „Eu nu cunosc pe toţi profesorii de română, îmi închipui, însă, că manualele de şcoală şi criticile literare în ziare şi în reviste se fac cei mai răsă­riţi dintre ei“. Când vorbesc de profesori, la aceştia mi se duce gândul. Chiar d. Papadopol, învi­­nuindu-mă că „generalizez“ măr­turiseşte: „Cunosc numele profe­sorilor la cari faceţi aluzie, ei constitue o­ infimă minoritate...“. Manual de şcoală, scris româ­neşte, numai unul mi-a intrat în mână,­­ al d-lor N. Cartojan şi I. A. Rădulescu Pogoneanu. Cu­nosc şi profesori de română care ştiu româneşte, — şi carte. Pe d. I. U. Soricu. Pe d. Ion Ţică­­loiu, de la Câmpulung-Muscel. Vor mai fi alţii. Nu încape în­doială. Ar fi groaznic să nu fie aşa. Dar vinovaţi sunt toţi. Unii că fac manualele, aşa cum le fac. Ceilalţi, „marea massă“ a profe­sorilor cu „şcoală bună“, că le primesc fără să crâcnească şi răspândesc otrava îi şcoală. Câţi profesori de română, din „marea massă“ a celor ce „pre­ţuesc favorabil limba şi literatura naţională“, s’au ridicat împotriva „stricătorilor de limbă şi de su­flete ? Şi atunci, în nepăsarea asta a tuturora, se întâmplă la noi ceea ce nu se întâmplă în nici o ţară din Europa: oricine ia un condei în mână se crede şi în drept să aibă ortografia lui, vo­cabularul lui, sintaxa lui. D. Paul I. Papadopol îmi spune, că e unul dintre puţinii profesori şi publicişti cari au salutat cu bucurie lupta mea. Ii mulţămesc. Mă întreb, însă: unde e, ce s’a făcut „marele număr“? Am pri­mit din tot cuprinsul ţării mii de scrisori. Mi-au scris bărbaţi şi femei,­­ militari, ingineri, doc­tori, avocaţi, învăţători, ne­gustori, funcţionari mai mari şi mai mici, şefi de gară, munci­tori, gospodine. Din toate părţile îmbărbătate şi îndemn la luptă. Am primit şi dela profesori. Da. Dela cei de geografie, dela drept, dela ştiinţe, dela medicină. Şi câ­teva, vre­ o cinci-şase, dela cei de română. Dar ocările, când nu mi-au venit dela „marii“, noştri critici şi literaţi, cari o pornise să ne schimbe graiul, „atât de pri­mitiv“ pen­ru bogat­a lor gândire, mi-au venit de la profesorii de ro­mână. A încep­ut, astăvară, d. N. Iorga „lupta contra sălbătecirii sufletului românesc“ şi pentru „sănătatea morală a neamului“. Unde au fost profesorii? Câţi din ei au săr­i să unească glasul lor la profes­area marelui dascăl? A ţinut d. N. Iorga, la Liga cul­turală, şi un şir de conferinţe. Câţi din „marea massă a profe­sorilor de literatură naţională“ au alergat .Să asculte cuvântul­ lumi­nat, şi la rândul lor să-l răspân­dească în şcoală şi în afară de şcoală? Câţi au vrut să ia parte, măcar prin prezenţa lor, la lupta pentru „sănătatea morală a nea­mului“? Vrea d. Papadopol să-mi fie „de folos şi pentru alte preci­zări“? Primesc cu recunoştinţă. II rog să-mi arate buna grama­tică românească după care în­vaţă şcolarii, buna gramatică fă­cută de unul din acel „mare nu­măr“ de profesori „cari se în­chină cu evlavie amintirii lui Miron Costin și I. Neculce și „cred încă în necesitatea grama­ticii“. . T. PISAM ! Grav accident de automobil in Franţa Paris, 29 (Rador). — Un grav accident de automobil s’a întâm­plat azi după amiază pe şoseaua dintre Saint Malo şi Casn. Din cauza ruperii barei de direcţie, un autobuz încărcat cu călători s’a sfărâmat de un arbore din marginea şoselei. Sunt doi morţi. Şase persoane au fost rănite. Dintre acestea trei sunt în stare foarte gravă.

Next