Universul, ianuarie 1937 (Anul 54, nr. 15-30)

1937-01-16 / nr. 15

Anul al 54»l@a PONDATOR: LUIGI CAZZAVILLAN ma ma 1% EXEMPLARUL Taxa poştală plătită in numerar coi CELE DIN URMA $TIRI DIN LUMEA ÎNTREAGA, TELEGRAFICE $I TELEFONICE REDACTIA SI ADMINISTRAŢIA: BUCUREŞTI, STR. BREZOIANU No. 23-25 a-be P. T. X. No. 120.288/922. O operă naţională şi culturală Una din problemele care trebue să ne preocupe mai mult, este aceea a românilor secuizaţi, sau mai bine zis maghiarizaţi prin limbă, du­pă cum şi secuii au fost în ultimele decenii maghiarizaţi tot numai prin limbă. Dacă luăm în seamă date­le statistice din trecut, din regiunea locuită de secui şi­­români, constatăm că numă­rul românilor din comunele unde formau ei majoritatea, a scăzut brusc, cu începere de la jumătatea secolului al XIX-lea încoace. Această scădere anormală se explică atât prin falsificarea datelor statistice ungureşti, cât şi prin­ încercuirea treptată a românilor de către secui. A mai intervenit apoi cunoscu­tele metode de maghiarizare forţată, prin suprimarea bi­sericilor ortodoxe şi­­unite, prin interzicerea înfiinţării de şcoli româneşti în aceste regiuni, ca şi prin măsuri de ordin administrativ. Din cercetările făcute de la unirea Ardealului încoace, pe temeiul datelor celor două biserici, ortodoxă şi unită, s-a constatat că în judeţele Sf. Gheorghe, Trei Scaune, Ciuc şi Odorhei sunt numeroase biserici în ruină, fără preoţi cari să slujească, fără cre­dincioşi, fără icoane pe pere­ţii umeziţi de ploi şi ninsori. Toate aceste biserici rui­nate şi părăsite sunt în co­mune locuite şi azi de ro­mâni, dar cei mai mulţi din­­tr’înşii au uitat limba lor strămoşească, cu toate că numele lor trădează originea românească. Din registrele bisericilor — ce s’au mai păstrat din feri­cire — putem să reconsti­tuim perderile ce le-am sufe­rit în secuime, — perderi în­semnate, dar nu şi perderi definitive. O parte din aceşti români, cari şi-au păstrat numele, dar a­u uitat limba lor, pot fi rea­duşi în rândurile noastre mai uşor şi mai repede, re­­deşteptându-le conştiinţa lor naţiona­lă. Cealaltă parte din aceşti români, al căror nume au fost maghiarizaţi şi au uitat ori­gina lor etnică, trebue să-i apropiem prin biserică şi şcoală, printr-o intensă pro­pagandă culturală. In ultimul timp, asociaţiile culturale din Ardeal,în frunte cu „Astra” şi secţiile Ligii antirevizioniste, au început să activeze pe acest teren. In câteva comune s’au con­struit locaşuri bisericeşti, dar ele sunt lipsite de preoţi, de icoane, de credincioşi. Ele tre­bue să fie înzestrate cu cele necesare. Preoţi tineri să fie trimişi în regiunile românilor maghiarizaţi,­­ ca să îndepli­nească misiunea lor, cu însu­fleţire şi convingere. Biseri­cile ruinate şi părăsite, din numeroase comune, care amintesc perderile ce le-am suferit, pricinuite de odioasa stăpânire maghiară, să ne în­vrednicim să le reparăm şi să le deschidem, credincioşilor români. Nu e cuminte să lă­săm pe românii din regiunile secueşti, în acelaş întuneric. Să-i readucem la lumină şi să-i apropiem sufleteşte de neamul din care fac parte. „DUMNEZEU ESTE RĂUL“ de EMANOIL HAGI MOSCO Acesta este nelegiuitul afo­rism al lui Proud’hon, cel ca­re a mai spus că „proprieta­tea este furt“. Amândouă aceste precepte sunt lozincile exploatate, rând pe rând şi potrivit ne­voii cauzei, de comunişti. Pe temeiul pilduitor celui de al doilea principiu, tova­răşul Krassin, — fost trimis sovietic la Londra, — căsăto­rind fata cu „burghezul“ con­te de Larochefoucauld, i-a dat zestre numai 20 milioa­ne ruble aur. Nimic nu se împotriveşte, ca printre acele ruble, să se fi strecurat şi câteva monete româneşti de dinainte de război! Cât despre Dumnezeu — cuvânt cu care începea ve­chiul imn rusesc — iată ce aflăm din Moscova: In scurgerea lui Februarie, se va ţine în cetatea roşie, un congres „ateist“ , cam un fel de întrunire omenească îm­potriva dumnezeirii. Adaog că, în afară de vecinii noştri, comanditari spirituali ai u­­nei oarecare prese, nu există popor în lume, care să nu se închine cuiva sau la ceva. Până acum toate bune şi stăpân este fiecare, să-şi fa­că bucătăria ce-i place, la el în casă. Că Dumnezeul bur­ghez nu pricepe progresele democraţiei sovietice, este iarăşi fapt cunoscut şi nu ne priveşte. Dar de astădată se schimbă treaba. Ştirea din Moscova ne ve­fWmnWWM. I IIPNIWNIBNI1M şteşte că la acel congres vor fi faţă 46 de state, prin 1600 de delegaţi. Scopul adunării va fi lupta împotriva religiei creştine şi întemeierea unei internaţionale ateiste. Acea­stă sarcină va fi încredinţată unui birou creiat anume. Ia­tă din nou, mărturisirea că internaţionala este politică oficială de stat, ceea ce nu ştiu „antifasciştii“. Povestea este totuşi veche, propaganda antireligioasă so­vietică având rădăcini a­­dânci în întreaga lume, în toate continentele, până şi în Australia. La Moscova, în­că din 1921, Cominternul are secţii antireligioase, pentru fiecare ţară. In India sfântă a brah­manilor, există „Asociaţia ra­­ţionalistă a Indiei“. La Bom­bay s-au născut, în 1932, „Amicii Uniunii Sovietice“. In Japonia, „Centrala asiati­că“ are sub supraveghere toate ţările scăldate de Oceanul Pacific. In America de sud, la fel. Puternice or­ganizaţii în Peru şi A. P. R. A., adică Alianţa populară revoluţionară americană, născută în 1924, este purtă­toarea de cuvânt a Moscovei. In Africa, în Natal, există comitete de negri având șef pe negrul Kadali. In Trans­vaal, se tipărește în limbile indigene africane ziarul an­tireligios „Umzebenzi“. (Continuare în pag. 2-a) Pagini CENTRALA TELEFONICA A HARULUI : 3.30,10 . SECRETARIATUL DE REDACTII: 3.30 ÎS_________________ Calea împăcării sociale învăţături din mesagiul preşedintelui Roosevelt adresat Congresului federal Mesagiul rostit săptămâna tre­cută de Preşedintele Statelor Unite, în faţa celui de al 75-lea Congres federal, oferă celor cari urmăresc mai deaproape evolu­ţia ideilor şi reformelor sociale, o sursă proaspătă de meditări şi de sugestive orientări. . Căci oricât s’ar contesta rezul­tatele practice ale experienţei Roosevelt — unii subliniază cu semnificaţia cuvenită, că progre­sele din ultimii doi ani ai eco­nomiei americane coincid tocmai cu părăsirea „New-Deal“-ului — nimeni, însă, nu poate rosti un cuvânt de hulă împotriva înal­tei valori morale a principiilor şi împotriva generoaselor inten­ţii, care au format temeiul poli­ticei rooseveltiane. Nu trebue să uităm că Roose­velt a luat conducerea destine­lor americane, după ce iureşul crizei dăduse un vileag cât de a­­dânci şi de lăţite erau cangrenele ce rodeau de mult la temeliile republicei nord-americane. Şi înainte de a pipăi originea aces­tor cangrene în ordinea mate­rială a lucrurilor, el le-a identi­ficat sursa în dezordinea mora­lă a societăţii americane. Lăco­mia de câştig, speculaţia împin­să dincolo de orice limite, beţia recordurilor, cu dispreţul faţă de cel slab, cultul succesului cu ori­ce preţ, culminând cu acel gigan­tism în afaceri, specific ameri­can, au diformat cu timpul spi­ritul cetăţenilor noului continent, făcându-i să-şi piardă simţul măsurii şi al discernere! Mate­rialismul devenise noua lor reli­gie. Valorile morale nu mai pre­ţuiau nimic, de îndată ce nu erau cotate la bursă. Opinia curentă stabilea valoarea unui om după ceea ce isbutise să realizeze în viaţă, după succesele lui mate- I rializate, după cantitatea dola­rilor în care ele puteau fi pre­­văluite. Aci, în acest uriaş desechili­­bru moral, a văzut Roosevelt cauza fundamentală a desechili­brului material. Diformarea spiritului era fatal să ducă la diformarea raporturilor de inte­rese, la diformarea vieţii econo­mice şi sociale. Personalitatea lu­crătorului dispăruse sub tăvălu­gul maşinismului, al diviziunei excesive a muncii, al producţiei în serie. Trusturile acaparaseră produc­ţia şi-şi distribuiseră pieţele de desfacere, instaurând, în locul concurenţei oneste, regimuri de monopol. Jocul tranzacţiilor nu mai avea rol hotărîtor în deter­minarea preţurilor. Nu piaţa dicta preţurile, el preţurile erau dictate pieţei. Chiar producţia normală devenea, după necesităţi, subproducţie. Individualismul creator şi sănătos se preschim­base în egoism turbat, pus în serviciul speculei. De aci şi înverşunarea cu care preşedintele Roosevelt a atacat spiritul de speculaţie din Wall­street; de aci furia lui împotriva bancherilor cari au alimentat şi exaltat spiritul general de spe­culă prin inflaţie nesănătoasă de credite, de aci controlul profitu­rilor în întreprinderi, ca să nu mai avem de-oparte pumnul re­strâns al beneficiarilor plus-va­lutei de pe urma muncii şi insti­tuţiilor unei societăţi întregi, iar de altă parte armata milioane­lor de muritori de foame, cari îşi cer dreptul la muncă şi la pâine. Valoarea acestei morale supe­rioare, pusă la baza experienţei rooseveltiane rămâne neştirbită, peste toate contestările aduse valorii practice a rezultatelor. Iar propovăduitorul ei a găsit in mesagiul adresat Congresului a­­merican forme noui de a-i da via­ţă şi de a o impune atenţiei uni­versale. Stăpânit de gândul că omul are dreptul la condiţiuni mai bune de viaţă şi­ că grija primordială a cârmuirilor este de­ a asigura celor mulţi sprijinul spre un trai mai bun, preşedin­tele Roosevelt pune în recentul său mesagiu problema dacă acest scop se poate realiza în cadrul actualei organizaţii sociale şi fără a expune populaţia la „ex­tremele sacrificii spirituale" pe care le-ar impune „alte forme de guvernământ". Răspunsul său este hotărît a­­firmativ — şi el e valabil pen­tru toate ţările. Cu o singură condiţie: ca egoismul claselor suprapuse să fie înfrânat, pentru ca prin concesiuni SUS şi îm­bunătăţiri JOS, să se realizeze echilibrul dorit. E singurul mij­loc de a salva libertatea popu­laţiilor şi însuşi dreptul de pro­prietate. Ca să ne dăm seama cât de mare preţ pune preşedintele Roosevelt pe dreptul de proprie­tate, ca stâlp al societăţii, e bine să arătăm că în mesagiul adresat Congresului american, el afirmă — în interesul însuşi al conso­lidării ideei de ordine şi de sta­bilitate socială — necesitatea multiplicării dreptului de pro­prietate prin extinderea lui asu- J pra unei masse cât mai întinse­­ de cetăţeni, rurali şi orăşeni. Lo­cuinţe higienice şi demne de ci­vilizaţia cu care ne lăudăm, pentru poporul muncitoresc de la oraşe, împroprietărirea cultiva­torului pe pământul pe care îl exploatează azi ca simplu aren­daş, în ce priveşte populaţia de la ţară. Iată unul din drumurile pe care preşedintele Statelor Unite vede posibilă restabilirea echili­brului economic şi împăcarea socială, fără să fie nevoie de nici una din răsturnările revoluţio­nare, agitate de exaltaţii curen­telor extremiste. Societatea de azi cuprinde în ea toate posibi­lităţile de îmbunătăţire a con­­diţiunilor de viaţă ale oamenilor. Totul e în funcţie de înţelege­rea şi de cuminţenia cârmuitori­­lor, dar mai ales de înfrângerea egoismul tuturor, al celor de sus şi al celor de jos. HAR. I. D-rul Schacht nu se duce la Paris Berlin 13 (Radier). — Agenţia „D. N. B." transmite : zvonurile răspândite de zia­rele străine, după care preşedin­­tele Băncii Reichului, d-rul Schacht,­­ar avea intenţia să se ducă la Paris, par să-şi fi avut isvorul într’o propunere a comi­sarului german pentru expozi­ţia din Paris. Această propunere se referea la prezenţa d-rului Schacht la punerea pietrei fun­damentale a pavilionului ger­man din expoziţie. D-rul Schacht a comunicat încă de acum opt zile că tre­burile sale îl vor împiedica de a da urmare acestei propuneri. Negocierile pentru încheirea unui nou tratat de comerţ franco-german, care vor înce­pe în curând, vor fi duse de specialişti competenţi. --------xoxOxox-------- 0 FATĂ ŞEF DE BANDĂ LA VÂRSTA DE 11 ANI New-York, 13 (Radio - Cen­tral). — Poliţia din Conney Is­land a arestat o bandă de hoţi, compusă din 11 copii. Şeful bandei era fata Glory Damot, în vârstă de 11 ani. Banda a comis numeroase spar­geri şi chiar tâlhării la drumul mare. Toţi membrii bandei au fost internaţi in instituţii de corecție. ——xoxOxox-------­ Cutremur in Nicaragua Londra, 13 (Rador)___ In provincia Chinandega din Nicaragua, s’a produs ori un violent cutremur. Timp de trei ore, nu mai puţin de 1­1 sguduiri au pustiit provincia. Numeroase edificii s’au prăbuşit.________________ Cișmigiul, în timpul ninsorii de eri ~ntirmnTiira ntiti iiuimumiiii i ­/A ) ^ 11 Papa a putut părăsi patul Cetatea Vaticanului, 13 (Rador). — Starea sănătăţii Papei s’a îm­bunătăţit, astfel încât, pentru întâia dată de şease săptămâni, Suveranul Pontif a putut părăsi patul pentru câtva timp. Durerile din picioare nu sunt permanent violente. Ele îngădue Papei să consacre câteva ore pe zi chestiunilor bisericei. Azi dimineaţă, după ce a pri­mit vizita d-rului Milan I, Papa a lucrat cu cardinalul Pacelli şi cu cardinalul Domenico Mariani, care are în grija sa administra­rea averilor bisericei. Părăsind apartamentele Suve­ranului Pontif, cardinalul Ma­riani şi-a exprimat admiraţia pentru desăvârşita limpezime de vederi şi pentru excelenta me­morie a Papei. Nenorocirea din Dardanele Un vapor englez scufundă un remorcher cu călători Istanbul, 13 (Telor). — Va­porul englez „Vandunara”, trecând astăzi prin Darda­nele, spre Constanța, a cioc­nit, în apropiere de Cianak Kale, un remorcher turc, care transporta călători de la un mal al Dardanelelor la celă­lalt. Ciocnirea a fost atât de puternică, încât remorcherul s-a scufundat în câteva mi­nute. Zece dintre pasageri au putut fi salvaţi de echipagiul­­vaporului englez, ceilalţi au pierit în valuri. Numărul exact al victime­lor nu se cunoaşte, întrucât nu se ştie câţi pasageri se aflau pe bordul remorcheru­lui în momentul catastrofei. Până acum au fost pescuite 8 cadavre. Agronomii la sate de A. CORTEANU Agricultura este o technică bazată pe ştiinţă, cum foarte bine spune d. profesor Ionescu- Siseşti. Nu pot face deci agri­cultură bună de­cât oamenii cari au dobândit cunoştinţele teoretice necesare şi cari în a­­celaş timp, au şi experienţa cu­venită pentru aplicarea pe te­ren a teoriei, şi mijloacele ma­teriale pe care le cere, orice a­­plicaţie practică a ştiinţei pure. Aceasta nu înseamnă că agri­cultura este rezervată numai savanţilor şi capitaliştilor, ci înseamnă că agricultura nu se mai poate mulţumi cu rutina seculară pe care o practică ţă­ranii. Agricultura trebue în­drumată şi condusă de specia­lişti. Aceşti specialişti sunt, după părerea d-lui profesor Si­­seşti, proprietarii mari, cari îşi cultivă singuri moşiile ce le-au mai rămas, şi agronomii. Nimic nu pare mai evident şi mai logic de­cât această soluţie a îndru­mării agriculturii noastre. Pro­prietarii au şi mijloacele de a se instrui în ştiinţa agricolă şi putinţa de a aplica pe teren ştiinţa lor. Ei trebue să serveas­că de model ţăranilor cari, dacă sunt condamnaţi să ra­mân străini de ştiinţa agricolă, îşi pot însuşi practica şi tehni­ca agriculturii..­moderne, imi­tând pe proprietari şi consul­tând pe agronomi. Modul aces­ta de a deslega problema în­drumării agriculturii a stârnit oarecari nedumeriri şi chiar u­­nel© critici. D. inginer Mareş constată cu amărăciune că a­­gricultura ţărănească n’a făcut de loc progrese în urma împro­prietăririi, cu toată prezenţa printre ei a proprietarilor, cari fac agricultură sistematică şi cu toată reţeaua de agronomi cu care este împânzită ţara. Con­tradicţia dintre părerea d-lui profesor Siseşti şi cea a d-lui inginer Mareş e numai aparen­tă. Agricultura este o ştiinţă şi o artă practică. Pentru aplica­rea ei, trebue şi cunoştinţi teo­retice şi îndrumări practice. In agricultură întocmai ca în in­dustrie, producţia trebue să fie plănuită în laborator de către oamenii de ştiinţă, şi executată de lucrători sub conducerea specialiştilor. întrebarea este numai dacă proprietarii cari îşi cultivă singuri moşiile, şi agro­nomii ,pot împlini pe lângă ţă­rani acelaş rol de conducători ai producţiei agricole, pe care îl împlinesc inginerii, maiştrii şi contra-maiştrii, pe lângă lu­crătorii din orice fabrică. Re­zultatele practice observate dela război încoace, de când s’a fă­cut împroprietărirea, arată că proprietarii nu mai au nici o influenţă asupra ţăranilor şi că agronomii fac numai biurocraţie şi nici de loc apostolat agricol. Agronomii sunt răspunzători de proasta agricultură ţărănească, după opinia curentă. Ei sunt a­­cuzaţi că iau leafă să îndrume­­ze pe ţărani şi că de fapt, nu fac de­cât să-şi vadă de intere­sele lor personale. La această acuzaţiune, agronomii răspund că numărul lor este aşa de re­dus — câteva sute în toată ţara — încât abia pot face faţă obli­gaţiunilor bi­rocratice cu cari sunt însărcinaţi prin diferite legi. înainte de expropriere, nu­mai în vechiul regat erau cinci mii de proprietari conducători de întreprinderi agricole, fieca­re ajutat fiind de patru cinci persoane cunoscătoare în ale a­­griculturei. Exproprierea a des­fiinţat deci nu numai pe ma­rele proprietar ,dar şi un per­sonal conducător de 20 până la 25 de mii de oameni, numai în vechiul regat. Socotind pe toa­tă ţara, trebue să conchidem că (Continuare în pag. 2­ a) Pagini T N*. ÎS Sâmbătă 16 Ianuarie îflf P 1111 Iarna in Japonia Case ţărăneşti la poalele muntelui Fusijama, într'o câmpie acoperită cu zăpadă sclipitoare ■main 'M'iitmM'iirfMEfla—ca—i[■wiiuaid——a—la^MgacaaBB Regimul Dunării şi noul statut al Strâmtorilor Interesele României de R. SEIŞANU Cu toate că obiectul con­ferinţei dela Montreux a fost fixarea noului statut al Strâmtorilor, totuşi, în aceas­tă conferinţă s’au pus în dis­cuţie şi probleme ce intere­sează regimul mării Negre şi chiar al Dunării. Şi era firesc să se discute asemenea probleme, când re­gimul mării Negre şi al Du­nării sunt în strânsă legă­tură cu regimul Strâmtori­lor. In deosebi, România este direct interesată ca cele trei regimuri să fie în aşa fel sta­bilite, încât ele să ne asigu­re drepturi şi libertăţi, în materie de suveranitate şi de navigaţiune, în condiţii ega­le cu a celorlalte puteri. Să examinăm situaţia ce ni s-a creat astăzi, după în­­cheerea convenţiei de la Mon­treux. Marea Neagră a încetat să mai fie o mare „deschisă şi in­ternaţională“, iar Turcia, a­­sigurându-şi deplina suvera­nitate, reală şi intangibilă, a ajuns portarul care deschi­de şi închide Strâmtorile şi pilotul ce reglementează na­­vigaţiunea vaselor în trece­re, atât în timp de pace şi de război, cât şi în timpul când s-ar ivi „un pericol de răz­boi“. Notăm, că, în perioada ne­­determinată considerată „pe­ricol de război“, — dar care este de fapt şi drept tot o stare de pace, — Turcia nu va lăsa să treacă prin apele Bosforului, mării de Marma­ra şi Dardanele, nici chiar vasele aparţinând statelor amice, dacă va crede aceas­tă măsură necesară siguran­ţei sale. Cităm — după Cartea ro­şie (actele conferinţei de la Montreux) — declaraţia fă­cută de d. Menemencioglu, delegatul Turciei: „D. Menemencioglu obser­vă că tocmai măsurile luate de Turcia în caz de amenin­ţare de război, nu permit, pentru propria lor siguranţă, să fie lăsate bastimentele de război şi vasele auxiliare, chiar amice, să traverseze li­ber Strâmtorile“. Delegatul României, d. Conţescu, a replicat că ar fi nedrept să se impună aceeaş măsură, atât bastimentelor statelor ce întreţin relaţiuni amicale cu Turcia, cât şi ce­lor ce aparţin statelor presu­puse că vor deveni inamice, înainte de a se fi precizat şi definit agresorii de către So­cietatea Naţiunilor. Alt delegat al nostru, d. Pella, examinând termenii din textul convenţiei — „pe­ricol de război iminent“ — a constatat că în acest caz Turcia poate determina cine este statul ce ameninţă sigu­ranţa sa şi atunci nu mai e nevoe să aplice dispoziţii cu caracter general, care vor a­­grava situaţia stânjenind libertatea de trecere a bas­timentelor aparţinând altor Puteri. Totuşi, prin convenţia de la Montreux (art. 20, 21), s’a lăsat la discreţia Turciei să aplice măsurile ce le va cre­de necesare siguranţei sale, OxOOx­ în Strâmtori, în cazul „pe­ricolului de război iminent“. Delegatul Marei Britanii a avut dreptate când­ a spus, într-o şedinţă a conferinţei, că pe când tratatul de la Lausanne cuprindea dispo­ziţii relative la regimul na­­vigaţiunii prin Strâmtori, convenabile tuturor Puterilor, noul statut cuprinde „grave restricţiuni“, în opoziţie cu principiul clasic al libertăţii navigaţiunii , iar marea Nea­gră, în loc să rămână „des­chisă şi internaţională“ ca toate celelalte mări, a ajuns „închisă“. Dar, Turcia a mai obţinut ceva foarte important la Montreux : suprimarea comi­­siunii internaţionale a Strâmtorilor. Căci iată ce spune art. 24 : „Atribuţiile Comisiunii in­ternaţionale constituită în virtutea convenţiei privitoa­re la regimul Strâmtorilor, de la 24 Iulie 1923, sunt tran­sferate guvernului turc“. Aşa­dar, Turcia a recâşti­gat deplina şi reala sa suve­ranitate şi în zona Strâmto­rilor, ce fusese internaţionali­zată până ori , după cum i s’a recunoscut şi dreptul de a o militariza şi fortifica. Şi noi am rămas cu vechiul regim al Dunării, cu cele două comisii internaţionale în spinare, dintre care Comi­sia europeană dunăreană îşi are originea în tratatul dela Paris, ce s’a încheiat după războiul Crimeei ! In Cartea roşie, care cu­prinde dezbaterile şi actele conferinţei dela Montreux, iată ce s’a cerut de către de­legatul României, d. Conţes­cu, relativ la Dunărea mari­timă aflată sub controlul Co­misiunii europene , ca to­najul vaselor staţionare ale acestei comisiuni să nu fie socotit în limitarea vaselor de război ale Puterilor nerive­rane ce se găsesc în marea Neagră. Această cerere a fost susţinută, bine­înţeles şi de d. Ponsot, delegatul Franţei, care a reamintit că bastimen­tele de război pe care Pu­terile reprezentate în C. E. D. le întreţin ca staţionare pe Dunărea maritimă, între Ga­laţi şi gurile fluviului, sunt menţinute aşa cum au fost ele definite în tratatele de la Paris şi de la Londra. D. Aras, preşedintele dele­gaţiei Turciei, a răspuns : „Am omis această ches­tiune în primul proect din atenţie faţă de România, pentru că staţionarele nu procură o prea mare plăcere ţărilor pe lângă care rămân. Dar, din moment ce delegar­ţia română exprimă această dorinţă, ne declarăm de a­­cord..." Iar d. Conţescu a mulţumit d-lui Aras „pentru plăcerea ce vrea s’o facă României“ şi a adăugat: „In tot cazul, dacă staţio­narele sunt menţinute, Româ­nia va accepta bucuros acea­stă situaţie, pentru că trata­tul de la Paris (1857) este în­că în vigoare, natural sub re­zerva dispariţiei eventuale a Comisiunii europene, — eve­niment ce poate să se produ­că la un moment dat“. Noi nu trebue să aşteptăm să se producă acel eveniment, ci să-l provocăm, de­oarece nu este îngăduit să accep­tăm prelungirea unui regim ce ştirbeşte suveranitatea Ro­mâniei şi nu este în acord cu interesele sale economice. Dacă Puterile au înlăturat la Montreux, în urma cerere a Turciei, Comisia internaţio­nală a Strâmtorilor, nu se poate ca noi sa suportăm pe Dunăre două comisii inter­naţionale ! R. SEIŞANU FILME O cititoare ne scrie: Aţi vorbit despre inteligenţa câinilor şi bine aţi făcut. Dar într’o societate democratică este drept să se recunoască şi apti­tudinile, — ca să zic aşa, — in­telectuale, ce posedă alte patru­pede. In ce mă priveşte, consi­der că recordul îl deţin pisicile. Nu vă voi răpi timpul cu insis­tenţe inutile; vă comunic o sce­nă ce confirmă susţinerile mele. Pisica mea — iertaţi-mă că par subiectivă, — rămânând în curte, noaptea, din cauza neglijenţei servitoarei, — ah! servitoarele, cele mai nesuferite bipede pentru bunele gospodine! — văzându-se expusă să moară de frig, a re­curs la un mijloc cu totul ne­potrivit cu buna ei creştere. Dar forţa majoră scuză orice. Ce cre­deţi că a făcut? Mi-a spus vecina care se afla întâmplător la fe­reastră. S’a asvârlit în sus în aşa fel, încât a căzut ghem pe clan­ţă, — şi uşa s’a deschis. M’am pomenit cu ea în pat, atât de rece, încât m’am trezit din somn cu sensaţia că este vară şi că­ruţaşul cotidian mi-a vârît blo­cul de ghiaţă sub plapumă, în loc să-l ducă la bucătărie. Ei bine, când am aprins lampa, am văzut la pisica mea o privire cum n’avusese niciodată îşi ce­rea iertare cu o pocăinţă atât de emoţionantă, încât am sărutat-o mai cu foc decât oricând. Ce zi­ceţi dvs. despre un film, cu ase­menea scene? De ce acel exce­dent de atenţie câinilor şi acel deficit pentru pisici în materie de cinematog­raf? Scriţi, vă rog, ceva în această chestiune de ac­tualitate, din nefericire, perma­nentă. In altă scrisoare, suntem soli­citaţi să înregistrăm cazul urmă­tor: două pisici de ambe sexe, — el de Angora, ea de familie mai modestă, — rămase fără domi­ciliu, au descins într’o curte ocu­pând coteţul câinelui. Spre a re­zista ofensivei acestui inamic de la facerea lumii, în lipsă de tranşee, au aşezat în dreptul co­teţului o scândură, care face im­posibilă intrarea câinelui şi peste care ghiarele lor se reped de câte ori locatarul evacuat cu forţa încearcă să-şi reocupe dormitorul. E curios, că nici eu, nici bărbatu-meu nu găsim altă soluţie dilemei ce ne preocupă de câteva zile, căci ori pe care din­tre cele două părţi am trimite-o la plimbare, pe „iarna cea mai grea", după profeţiile falimen­tare, ne-am alege cu un duşman, dacă nu cu doi, pe când până acum trăiam liniştiţi — cel pu­­ţin sub acest raport!­s. Don José I­V

Next