Universul, ianuarie 1937 (Anul 54, nr. 15-30)
1937-01-16 / nr. 15
Anul al 54»l@a PONDATOR: LUIGI CAZZAVILLAN ma ma 1% EXEMPLARUL Taxa poştală plătită in numerar coi CELE DIN URMA $TIRI DIN LUMEA ÎNTREAGA, TELEGRAFICE $I TELEFONICE REDACTIA SI ADMINISTRAŢIA: BUCUREŞTI, STR. BREZOIANU No. 23-25 a-be P. T. X. No. 120.288/922. O operă naţională şi culturală Una din problemele care trebue să ne preocupe mai mult, este aceea a românilor secuizaţi, sau mai bine zis maghiarizaţi prin limbă, după cum şi secuii au fost în ultimele decenii maghiarizaţi tot numai prin limbă. Dacă luăm în seamă datele statistice din trecut, din regiunea locuită de secui şiromâni, constatăm că numărul românilor din comunele unde formau ei majoritatea, a scăzut brusc, cu începere de la jumătatea secolului al XIX-lea încoace. Această scădere anormală se explică atât prin falsificarea datelor statistice ungureşti, cât şi prin încercuirea treptată a românilor de către secui. A mai intervenit apoi cunoscutele metode de maghiarizare forţată, prin suprimarea bisericilor ortodoxe şiunite, prin interzicerea înfiinţării de şcoli româneşti în aceste regiuni, ca şi prin măsuri de ordin administrativ. Din cercetările făcute de la unirea Ardealului încoace, pe temeiul datelor celor două biserici, ortodoxă şi unită, s-a constatat că în judeţele Sf. Gheorghe, Trei Scaune, Ciuc şi Odorhei sunt numeroase biserici în ruină, fără preoţi cari să slujească, fără credincioşi, fără icoane pe pereţii umeziţi de ploi şi ninsori. Toate aceste biserici ruinate şi părăsite sunt în comune locuite şi azi de români, dar cei mai mulţi dintr’înşii au uitat limba lor strămoşească, cu toate că numele lor trădează originea românească. Din registrele bisericilor — ce s’au mai păstrat din fericire — putem să reconstituim perderile ce le-am suferit în secuime, — perderi însemnate, dar nu şi perderi definitive. O parte din aceşti români, cari şi-au păstrat numele, dar au uitat limba lor, pot fi readuşi în rândurile noastre mai uşor şi mai repede, redeşteptându-le conştiinţa lor naţională. Cealaltă parte din aceşti români, al căror nume au fost maghiarizaţi şi au uitat origina lor etnică, trebue să-i apropiem prin biserică şi şcoală, printr-o intensă propagandă culturală. In ultimul timp, asociaţiile culturale din Ardeal,în frunte cu „Astra” şi secţiile Ligii antirevizioniste, au început să activeze pe acest teren. In câteva comune s’au construit locaşuri bisericeşti, dar ele sunt lipsite de preoţi, de icoane, de credincioşi. Ele trebue să fie înzestrate cu cele necesare. Preoţi tineri să fie trimişi în regiunile românilor maghiarizaţi, ca să îndeplinească misiunea lor, cu însufleţire şi convingere. Bisericile ruinate şi părăsite, din numeroase comune, care amintesc perderile ce le-am suferit, pricinuite de odioasa stăpânire maghiară, să ne învrednicim să le reparăm şi să le deschidem, credincioşilor români. Nu e cuminte să lăsăm pe românii din regiunile secueşti, în acelaş întuneric. Să-i readucem la lumină şi să-i apropiem sufleteşte de neamul din care fac parte. „DUMNEZEU ESTE RĂUL“ de EMANOIL HAGI MOSCO Acesta este nelegiuitul aforism al lui Proud’hon, cel care a mai spus că „proprietatea este furt“. Amândouă aceste precepte sunt lozincile exploatate, rând pe rând şi potrivit nevoii cauzei, de comunişti. Pe temeiul pilduitor celui de al doilea principiu, tovarăşul Krassin, — fost trimis sovietic la Londra, — căsătorind fata cu „burghezul“ conte de Larochefoucauld, i-a dat zestre numai 20 milioane ruble aur. Nimic nu se împotriveşte, ca printre acele ruble, să se fi strecurat şi câteva monete româneşti de dinainte de război! Cât despre Dumnezeu — cuvânt cu care începea vechiul imn rusesc — iată ce aflăm din Moscova: In scurgerea lui Februarie, se va ţine în cetatea roşie, un congres „ateist“ , cam un fel de întrunire omenească împotriva dumnezeirii. Adaog că, în afară de vecinii noştri, comanditari spirituali ai unei oarecare prese, nu există popor în lume, care să nu se închine cuiva sau la ceva. Până acum toate bune şi stăpân este fiecare, să-şi facă bucătăria ce-i place, la el în casă. Că Dumnezeul burghez nu pricepe progresele democraţiei sovietice, este iarăşi fapt cunoscut şi nu ne priveşte. Dar de astădată se schimbă treaba. Ştirea din Moscova ne vefWmnWWM. I IIPNIWNIBNI1M şteşte că la acel congres vor fi faţă 46 de state, prin 1600 de delegaţi. Scopul adunării va fi lupta împotriva religiei creştine şi întemeierea unei internaţionale ateiste. Această sarcină va fi încredinţată unui birou creiat anume. Iată din nou, mărturisirea că internaţionala este politică oficială de stat, ceea ce nu ştiu „antifasciştii“. Povestea este totuşi veche, propaganda antireligioasă sovietică având rădăcini adânci în întreaga lume, în toate continentele, până şi în Australia. La Moscova, încă din 1921, Cominternul are secţii antireligioase, pentru fiecare ţară. In India sfântă a brahmanilor, există „Asociaţia raţionalistă a Indiei“. La Bombay s-au născut, în 1932, „Amicii Uniunii Sovietice“. In Japonia, „Centrala asiatică“ are sub supraveghere toate ţările scăldate de Oceanul Pacific. In America de sud, la fel. Puternice organizaţii în Peru şi A. P. R. A., adică Alianţa populară revoluţionară americană, născută în 1924, este purtătoarea de cuvânt a Moscovei. In Africa, în Natal, există comitete de negri având șef pe negrul Kadali. In Transvaal, se tipărește în limbile indigene africane ziarul antireligios „Umzebenzi“. (Continuare în pag. 2-a) Pagini CENTRALA TELEFONICA A HARULUI : 3.30,10 . SECRETARIATUL DE REDACTII: 3.30 ÎS_________________ Calea împăcării sociale învăţături din mesagiul preşedintelui Roosevelt adresat Congresului federal Mesagiul rostit săptămâna trecută de Preşedintele Statelor Unite, în faţa celui de al 75-lea Congres federal, oferă celor cari urmăresc mai deaproape evoluţia ideilor şi reformelor sociale, o sursă proaspătă de meditări şi de sugestive orientări. . Căci oricât s’ar contesta rezultatele practice ale experienţei Roosevelt — unii subliniază cu semnificaţia cuvenită, că progresele din ultimii doi ani ai economiei americane coincid tocmai cu părăsirea „New-Deal“-ului — nimeni, însă, nu poate rosti un cuvânt de hulă împotriva înaltei valori morale a principiilor şi împotriva generoaselor intenţii, care au format temeiul politicei rooseveltiane. Nu trebue să uităm că Roosevelt a luat conducerea destinelor americane, după ce iureşul crizei dăduse un vileag cât de adânci şi de lăţite erau cangrenele ce rodeau de mult la temeliile republicei nord-americane. Şi înainte de a pipăi originea acestor cangrene în ordinea materială a lucrurilor, el le-a identificat sursa în dezordinea morală a societăţii americane. Lăcomia de câştig, speculaţia împinsă dincolo de orice limite, beţia recordurilor, cu dispreţul faţă de cel slab, cultul succesului cu orice preţ, culminând cu acel gigantism în afaceri, specific american, au diformat cu timpul spiritul cetăţenilor noului continent, făcându-i să-şi piardă simţul măsurii şi al discernere! Materialismul devenise noua lor religie. Valorile morale nu mai preţuiau nimic, de îndată ce nu erau cotate la bursă. Opinia curentă stabilea valoarea unui om după ceea ce isbutise să realizeze în viaţă, după succesele lui mate- I rializate, după cantitatea dolarilor în care ele puteau fi prevăluite. Aci, în acest uriaş desechilibru moral, a văzut Roosevelt cauza fundamentală a desechilibrului material. Diformarea spiritului era fatal să ducă la diformarea raporturilor de interese, la diformarea vieţii economice şi sociale. Personalitatea lucrătorului dispăruse sub tăvălugul maşinismului, al diviziunei excesive a muncii, al producţiei în serie. Trusturile acaparaseră producţia şi-şi distribuiseră pieţele de desfacere, instaurând, în locul concurenţei oneste, regimuri de monopol. Jocul tranzacţiilor nu mai avea rol hotărîtor în determinarea preţurilor. Nu piaţa dicta preţurile, el preţurile erau dictate pieţei. Chiar producţia normală devenea, după necesităţi, subproducţie. Individualismul creator şi sănătos se preschimbase în egoism turbat, pus în serviciul speculei. De aci şi înverşunarea cu care preşedintele Roosevelt a atacat spiritul de speculaţie din Wallstreet; de aci furia lui împotriva bancherilor cari au alimentat şi exaltat spiritul general de speculă prin inflaţie nesănătoasă de credite, de aci controlul profiturilor în întreprinderi, ca să nu mai avem de-oparte pumnul restrâns al beneficiarilor plus-valutei de pe urma muncii şi instituţiilor unei societăţi întregi, iar de altă parte armata milioanelor de muritori de foame, cari îşi cer dreptul la muncă şi la pâine. Valoarea acestei morale superioare, pusă la baza experienţei rooseveltiane rămâne neştirbită, peste toate contestările aduse valorii practice a rezultatelor. Iar propovăduitorul ei a găsit in mesagiul adresat Congresului american forme noui de a-i da viaţă şi de a o impune atenţiei universale. Stăpânit de gândul că omul are dreptul la condiţiuni mai bune de viaţă şi că grija primordială a cârmuirilor este de a asigura celor mulţi sprijinul spre un trai mai bun, preşedintele Roosevelt pune în recentul său mesagiu problema dacă acest scop se poate realiza în cadrul actualei organizaţii sociale şi fără a expune populaţia la „extremele sacrificii spirituale" pe care le-ar impune „alte forme de guvernământ". Răspunsul său este hotărît afirmativ — şi el e valabil pentru toate ţările. Cu o singură condiţie: ca egoismul claselor suprapuse să fie înfrânat, pentru ca prin concesiuni SUS şi îmbunătăţiri JOS, să se realizeze echilibrul dorit. E singurul mijloc de a salva libertatea populaţiilor şi însuşi dreptul de proprietate. Ca să ne dăm seama cât de mare preţ pune preşedintele Roosevelt pe dreptul de proprietate, ca stâlp al societăţii, e bine să arătăm că în mesagiul adresat Congresului american, el afirmă — în interesul însuşi al consolidării ideei de ordine şi de stabilitate socială — necesitatea multiplicării dreptului de proprietate prin extinderea lui asu- J pra unei masse cât mai întinse de cetăţeni, rurali şi orăşeni. Locuinţe higienice şi demne de civilizaţia cu care ne lăudăm, pentru poporul muncitoresc de la oraşe, împroprietărirea cultivatorului pe pământul pe care îl exploatează azi ca simplu arendaş, în ce priveşte populaţia de la ţară. Iată unul din drumurile pe care preşedintele Statelor Unite vede posibilă restabilirea echilibrului economic şi împăcarea socială, fără să fie nevoie de nici una din răsturnările revoluţionare, agitate de exaltaţii curentelor extremiste. Societatea de azi cuprinde în ea toate posibilităţile de îmbunătăţire a condiţiunilor de viaţă ale oamenilor. Totul e în funcţie de înţelegerea şi de cuminţenia cârmuitorilor, dar mai ales de înfrângerea egoismul tuturor, al celor de sus şi al celor de jos. HAR. I. D-rul Schacht nu se duce la Paris Berlin 13 (Radier). — Agenţia „D. N. B." transmite : zvonurile răspândite de ziarele străine, după care preşedintele Băncii Reichului, d-rul Schacht,ar avea intenţia să se ducă la Paris, par să-şi fi avut isvorul într’o propunere a comisarului german pentru expoziţia din Paris. Această propunere se referea la prezenţa d-rului Schacht la punerea pietrei fundamentale a pavilionului german din expoziţie. D-rul Schacht a comunicat încă de acum opt zile că treburile sale îl vor împiedica de a da urmare acestei propuneri. Negocierile pentru încheirea unui nou tratat de comerţ franco-german, care vor începe în curând, vor fi duse de specialişti competenţi. --------xoxOxox-------- 0 FATĂ ŞEF DE BANDĂ LA VÂRSTA DE 11 ANI New-York, 13 (Radio - Central). — Poliţia din Conney Island a arestat o bandă de hoţi, compusă din 11 copii. Şeful bandei era fata Glory Damot, în vârstă de 11 ani. Banda a comis numeroase spargeri şi chiar tâlhării la drumul mare. Toţi membrii bandei au fost internaţi in instituţii de corecție. ——xoxOxox------- Cutremur in Nicaragua Londra, 13 (Rador)___ In provincia Chinandega din Nicaragua, s’a produs ori un violent cutremur. Timp de trei ore, nu mai puţin de 11 sguduiri au pustiit provincia. Numeroase edificii s’au prăbuşit.________________ Cișmigiul, în timpul ninsorii de eri ~ntirmnTiira ntiti iiuimumiiii i /A ) ^ 11 Papa a putut părăsi patul Cetatea Vaticanului, 13 (Rador). — Starea sănătăţii Papei s’a îmbunătăţit, astfel încât, pentru întâia dată de şease săptămâni, Suveranul Pontif a putut părăsi patul pentru câtva timp. Durerile din picioare nu sunt permanent violente. Ele îngădue Papei să consacre câteva ore pe zi chestiunilor bisericei. Azi dimineaţă, după ce a primit vizita d-rului Milan I, Papa a lucrat cu cardinalul Pacelli şi cu cardinalul Domenico Mariani, care are în grija sa administrarea averilor bisericei. Părăsind apartamentele Suveranului Pontif, cardinalul Mariani şi-a exprimat admiraţia pentru desăvârşita limpezime de vederi şi pentru excelenta memorie a Papei. Nenorocirea din Dardanele Un vapor englez scufundă un remorcher cu călători Istanbul, 13 (Telor). — Vaporul englez „Vandunara”, trecând astăzi prin Dardanele, spre Constanța, a ciocnit, în apropiere de Cianak Kale, un remorcher turc, care transporta călători de la un mal al Dardanelelor la celălalt. Ciocnirea a fost atât de puternică, încât remorcherul s-a scufundat în câteva minute. Zece dintre pasageri au putut fi salvaţi de echipagiulvaporului englez, ceilalţi au pierit în valuri. Numărul exact al victimelor nu se cunoaşte, întrucât nu se ştie câţi pasageri se aflau pe bordul remorcherului în momentul catastrofei. Până acum au fost pescuite 8 cadavre. Agronomii la sate de A. CORTEANU Agricultura este o technică bazată pe ştiinţă, cum foarte bine spune d. profesor Ionescu- Siseşti. Nu pot face deci agricultură bună decât oamenii cari au dobândit cunoştinţele teoretice necesare şi cari în acelaş timp, au şi experienţa cuvenită pentru aplicarea pe teren a teoriei, şi mijloacele materiale pe care le cere, orice aplicaţie practică a ştiinţei pure. Aceasta nu înseamnă că agricultura este rezervată numai savanţilor şi capitaliştilor, ci înseamnă că agricultura nu se mai poate mulţumi cu rutina seculară pe care o practică ţăranii. Agricultura trebue îndrumată şi condusă de specialişti. Aceşti specialişti sunt, după părerea d-lui profesor Siseşti, proprietarii mari, cari îşi cultivă singuri moşiile ce le-au mai rămas, şi agronomii. Nimic nu pare mai evident şi mai logic decât această soluţie a îndrumării agriculturii noastre. Proprietarii au şi mijloacele de a se instrui în ştiinţa agricolă şi putinţa de a aplica pe teren ştiinţa lor. Ei trebue să servească de model ţăranilor cari, dacă sunt condamnaţi să ramân străini de ştiinţa agricolă, îşi pot însuşi practica şi tehnica agriculturii..moderne, imitând pe proprietari şi consultând pe agronomi. Modul acesta de a deslega problema îndrumării agriculturii a stârnit oarecari nedumeriri şi chiar unel© critici. D. inginer Mareş constată cu amărăciune că agricultura ţărănească n’a făcut de loc progrese în urma împroprietăririi, cu toată prezenţa printre ei a proprietarilor, cari fac agricultură sistematică şi cu toată reţeaua de agronomi cu care este împânzită ţara. Contradicţia dintre părerea d-lui profesor Siseşti şi cea a d-lui inginer Mareş e numai aparentă. Agricultura este o ştiinţă şi o artă practică. Pentru aplicarea ei, trebue şi cunoştinţi teoretice şi îndrumări practice. In agricultură întocmai ca în industrie, producţia trebue să fie plănuită în laborator de către oamenii de ştiinţă, şi executată de lucrători sub conducerea specialiştilor. întrebarea este numai dacă proprietarii cari îşi cultivă singuri moşiile, şi agronomii ,pot împlini pe lângă ţărani acelaş rol de conducători ai producţiei agricole, pe care îl împlinesc inginerii, maiştrii şi contra-maiştrii, pe lângă lucrătorii din orice fabrică. Rezultatele practice observate dela război încoace, de când s’a făcut împroprietărirea, arată că proprietarii nu mai au nici o influenţă asupra ţăranilor şi că agronomii fac numai biurocraţie şi nici de loc apostolat agricol. Agronomii sunt răspunzători de proasta agricultură ţărănească, după opinia curentă. Ei sunt acuzaţi că iau leafă să îndrumeze pe ţărani şi că de fapt, nu fac decât să-şi vadă de interesele lor personale. La această acuzaţiune, agronomii răspund că numărul lor este aşa de redus — câteva sute în toată ţara — încât abia pot face faţă obligaţiunilor birocratice cu cari sunt însărcinaţi prin diferite legi. înainte de expropriere, numai în vechiul regat erau cinci mii de proprietari conducători de întreprinderi agricole, fiecare ajutat fiind de patru cinci persoane cunoscătoare în ale agriculturei. Exproprierea a desfiinţat deci nu numai pe marele proprietar ,dar şi un personal conducător de 20 până la 25 de mii de oameni, numai în vechiul regat. Socotind pe toată ţara, trebue să conchidem că (Continuare în pag. 2 a) Pagini T N*. ÎS Sâmbătă 16 Ianuarie îflf P 1111 Iarna in Japonia Case ţărăneşti la poalele muntelui Fusijama, într'o câmpie acoperită cu zăpadă sclipitoare ■main 'M'iitmM'iirfMEfla—ca—i[■wiiuaid——a—la^MgacaaBB Regimul Dunării şi noul statut al Strâmtorilor Interesele României de R. SEIŞANU Cu toate că obiectul conferinţei dela Montreux a fost fixarea noului statut al Strâmtorilor, totuşi, în această conferinţă s’au pus în discuţie şi probleme ce interesează regimul mării Negre şi chiar al Dunării. Şi era firesc să se discute asemenea probleme, când regimul mării Negre şi al Dunării sunt în strânsă legătură cu regimul Strâmtorilor. In deosebi, România este direct interesată ca cele trei regimuri să fie în aşa fel stabilite, încât ele să ne asigure drepturi şi libertăţi, în materie de suveranitate şi de navigaţiune, în condiţii egale cu a celorlalte puteri. Să examinăm situaţia ce ni s-a creat astăzi, după încheerea convenţiei de la Montreux. Marea Neagră a încetat să mai fie o mare „deschisă şi internaţională“, iar Turcia, asigurându-şi deplina suveranitate, reală şi intangibilă, a ajuns portarul care deschide şi închide Strâmtorile şi pilotul ce reglementează navigaţiunea vaselor în trecere, atât în timp de pace şi de război, cât şi în timpul când s-ar ivi „un pericol de război“. Notăm, că, în perioada nedeterminată considerată „pericol de război“, — dar care este de fapt şi drept tot o stare de pace, — Turcia nu va lăsa să treacă prin apele Bosforului, mării de Marmara şi Dardanele, nici chiar vasele aparţinând statelor amice, dacă va crede această măsură necesară siguranţei sale. Cităm — după Cartea roşie (actele conferinţei de la Montreux) — declaraţia făcută de d. Menemencioglu, delegatul Turciei: „D. Menemencioglu observă că tocmai măsurile luate de Turcia în caz de ameninţare de război, nu permit, pentru propria lor siguranţă, să fie lăsate bastimentele de război şi vasele auxiliare, chiar amice, să traverseze liber Strâmtorile“. Delegatul României, d. Conţescu, a replicat că ar fi nedrept să se impună aceeaş măsură, atât bastimentelor statelor ce întreţin relaţiuni amicale cu Turcia, cât şi celor ce aparţin statelor presupuse că vor deveni inamice, înainte de a se fi precizat şi definit agresorii de către Societatea Naţiunilor. Alt delegat al nostru, d. Pella, examinând termenii din textul convenţiei — „pericol de război iminent“ — a constatat că în acest caz Turcia poate determina cine este statul ce ameninţă siguranţa sa şi atunci nu mai e nevoe să aplice dispoziţii cu caracter general, care vor agrava situaţia stânjenind libertatea de trecere a bastimentelor aparţinând altor Puteri. Totuşi, prin convenţia de la Montreux (art. 20, 21), s’a lăsat la discreţia Turciei să aplice măsurile ce le va crede necesare siguranţei sale, OxOOx în Strâmtori, în cazul „pericolului de război iminent“. Delegatul Marei Britanii a avut dreptate când a spus, într-o şedinţă a conferinţei, că pe când tratatul de la Lausanne cuprindea dispoziţii relative la regimul navigaţiunii prin Strâmtori, convenabile tuturor Puterilor, noul statut cuprinde „grave restricţiuni“, în opoziţie cu principiul clasic al libertăţii navigaţiunii , iar marea Neagră, în loc să rămână „deschisă şi internaţională“ ca toate celelalte mări, a ajuns „închisă“. Dar, Turcia a mai obţinut ceva foarte important la Montreux : suprimarea comisiunii internaţionale a Strâmtorilor. Căci iată ce spune art. 24 : „Atribuţiile Comisiunii internaţionale constituită în virtutea convenţiei privitoare la regimul Strâmtorilor, de la 24 Iulie 1923, sunt transferate guvernului turc“. Aşadar, Turcia a recâştigat deplina şi reala sa suveranitate şi în zona Strâmtorilor, ce fusese internaţionalizată până ori , după cum i s’a recunoscut şi dreptul de a o militariza şi fortifica. Şi noi am rămas cu vechiul regim al Dunării, cu cele două comisii internaţionale în spinare, dintre care Comisia europeană dunăreană îşi are originea în tratatul dela Paris, ce s’a încheiat după războiul Crimeei ! In Cartea roşie, care cuprinde dezbaterile şi actele conferinţei dela Montreux, iată ce s’a cerut de către delegatul României, d. Conţescu, relativ la Dunărea maritimă aflată sub controlul Comisiunii europene , ca tonajul vaselor staţionare ale acestei comisiuni să nu fie socotit în limitarea vaselor de război ale Puterilor neriverane ce se găsesc în marea Neagră. Această cerere a fost susţinută, bineînţeles şi de d. Ponsot, delegatul Franţei, care a reamintit că bastimentele de război pe care Puterile reprezentate în C. E. D. le întreţin ca staţionare pe Dunărea maritimă, între Galaţi şi gurile fluviului, sunt menţinute aşa cum au fost ele definite în tratatele de la Paris şi de la Londra. D. Aras, preşedintele delegaţiei Turciei, a răspuns : „Am omis această chestiune în primul proect din atenţie faţă de România, pentru că staţionarele nu procură o prea mare plăcere ţărilor pe lângă care rămân. Dar, din moment ce delegarţia română exprimă această dorinţă, ne declarăm de acord..." Iar d. Conţescu a mulţumit d-lui Aras „pentru plăcerea ce vrea s’o facă României“ şi a adăugat: „In tot cazul, dacă staţionarele sunt menţinute, România va accepta bucuros această situaţie, pentru că tratatul de la Paris (1857) este încă în vigoare, natural sub rezerva dispariţiei eventuale a Comisiunii europene, — eveniment ce poate să se producă la un moment dat“. Noi nu trebue să aşteptăm să se producă acel eveniment, ci să-l provocăm, deoarece nu este îngăduit să acceptăm prelungirea unui regim ce ştirbeşte suveranitatea României şi nu este în acord cu interesele sale economice. Dacă Puterile au înlăturat la Montreux, în urma cerere a Turciei, Comisia internaţională a Strâmtorilor, nu se poate ca noi sa suportăm pe Dunăre două comisii internaţionale ! R. SEIŞANU FILME O cititoare ne scrie: Aţi vorbit despre inteligenţa câinilor şi bine aţi făcut. Dar într’o societate democratică este drept să se recunoască şi aptitudinile, — ca să zic aşa, — intelectuale, ce posedă alte patrupede. In ce mă priveşte, consider că recordul îl deţin pisicile. Nu vă voi răpi timpul cu insistenţe inutile; vă comunic o scenă ce confirmă susţinerile mele. Pisica mea — iertaţi-mă că par subiectivă, — rămânând în curte, noaptea, din cauza neglijenţei servitoarei, — ah! servitoarele, cele mai nesuferite bipede pentru bunele gospodine! — văzându-se expusă să moară de frig, a recurs la un mijloc cu totul nepotrivit cu buna ei creştere. Dar forţa majoră scuză orice. Ce credeţi că a făcut? Mi-a spus vecina care se afla întâmplător la fereastră. S’a asvârlit în sus în aşa fel, încât a căzut ghem pe clanţă, — şi uşa s’a deschis. M’am pomenit cu ea în pat, atât de rece, încât m’am trezit din somn cu sensaţia că este vară şi căruţaşul cotidian mi-a vârît blocul de ghiaţă sub plapumă, în loc să-l ducă la bucătărie. Ei bine, când am aprins lampa, am văzut la pisica mea o privire cum n’avusese niciodată îşi cerea iertare cu o pocăinţă atât de emoţionantă, încât am sărutat-o mai cu foc decât oricând. Ce ziceţi dvs. despre un film, cu asemenea scene? De ce acel excedent de atenţie câinilor şi acel deficit pentru pisici în materie de cinematograf? Scriţi, vă rog, ceva în această chestiune de actualitate, din nefericire, permanentă. In altă scrisoare, suntem solicitaţi să înregistrăm cazul următor: două pisici de ambe sexe, — el de Angora, ea de familie mai modestă, — rămase fără domiciliu, au descins într’o curte ocupând coteţul câinelui. Spre a rezista ofensivei acestui inamic de la facerea lumii, în lipsă de tranşee, au aşezat în dreptul coteţului o scândură, care face imposibilă intrarea câinelui şi peste care ghiarele lor se reped de câte ori locatarul evacuat cu forţa încearcă să-şi reocupe dormitorul. E curios, că nici eu, nici bărbatu-meu nu găsim altă soluţie dilemei ce ne preocupă de câteva zile, căci ori pe care dintre cele două părţi am trimite-o la plimbare, pe „iarna cea mai grea", după profeţiile falimentare, ne-am alege cu un duşman, dacă nu cu doi, pe când până acum trăiam liniştiţi — cel puţin sub acest raport!s. Don José IV