Universul, aprilie 1937 (Anul 54, nr. 105-119)

1937-04-16 / nr. 105

I AjmA al 54-lea FONDATOR: LUIGI CAZZAVILLAN m EXEMPLARUL­­ ■ .'**• Parna Tax» poștală plătită in numerar conform aprobării dir. G­f? T. t. T. Ro.­ fÎ3.58?/?Sâ CELE DIN URMA ŞTIRI DIN LUMEA ÎNTREAGA, TELEGRAFICE Şl TELEFONICE REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA: BUCUREŞTI, STR. BREZOIANU No. 23-25 No. 105 Vineri 16 Aprilie 1957 DIRECTOR: STELIAN POPESCU O iniţiativă necesară Un avocat din Capitală a dăruit suma de zece mii lei unui aşezământ filantropic, ca compensaţie a burselor ce i-a servit odinioară pentru studiile sale superioare. Iată un gest care ar trebui şi ar putea să fie imitat în proporţii mari. In adevăr, cine răsfoeşte dările de seamă periodice ale aşezămintelor de acest fel şi ale fondurilor destinate de autorităţi în acest scop, poate să constate că un foarte ma­re număr de intelectuali ro­mâni îşi datoresc cultura su­perioară, în întregime sau în parte, sprijinului lor mate­rial. Pubricaţiunile Casei şcoale­­lor sunt foarte interesante din acest punct de vedere. Din fondurile lăsate de oa­meni cu un altruism cu atât mai lăudabil cu cât este mai rar, s’a alimentat multă vre­me instrucţiunea, în ţară sau în străinătate, a unei părţi însemnate din personalităţile manifestate în toate direc­ţiunile culturale. Este sigur că multe ar fi lipsit intelectualităţii româ­neşti dacă n’ar fi fost spriji­nite pe această cale. Din nefericire, vicisitudinile economice au redus din ce in ce mai mult aceste resurse, pe de o parte, şi au sporit necesităţile pe care ele le satisfăceau odinioară, pe de altă parte. Fondurile publice şi parti­culare pentru burse comple­te sau parţiale, destinate în­curajării aptitudinilor alese în învăţământul superior, s’au micşorat, pe când greutăţile Întreţinerii şi învăţăturii, cu deosebire în străinătate, s’au mărit covârşitor. In aceste condiţiuni, retro­cedarea voluntară a sumelor primite de beneficiarii de al­tă dată ar fi nu numai echi­tabilă şi oportună, dar ar con­tribui în mod vârtos la Îm­bogăţirea patrimoniului cul­turii naţionale prin promo­varea naturilor înzestrate cu însuşiri superioare şi totuşi împiedicate de lipsa mijloa­celor să le pună în valoare, în interesul nu numai al lor, dar şi al ţării însăşi. Este destul să se treacă în revistă numele celor ajutaţi în acest fel, găsite în publica­­ţiunile despre care pomenim mai sus, spre a se constata că situaţiunea materială a celor mai mulţi le-ar îngădui gestul ce ne sugerează aceste rânduri. Ne aducem aminte că la a­­niversarea unei promoţii dela o şcoală comercială superi­oară din Moldova, s’a propus şi s’a admis ca toţi foştii săi bursieri să restituie sumele primite pe vremea studiilor. Nu ştim care a fost rezulta­tul acelei hotăriri. Dar ea ar putea să fie luată în multe părţi în asemenea ocaziuni. Stimularea dispoziţiunilor sufleteşti in acest sens , or­ganizarea unei asemenea o­­pere de interes general, nu aş­­teaptă de sigur decât inter­­venirea unor iniţiative lumi­nate şi hotărîte, de felul ace­lora care au dat de multe ori şi în numeroase privinţe re­zultate binecuvântate. Cine şi când va medita şi va activa in această direc­ţiune de înalt ordin cultural şi naţional ? Mutae de Sf. Gheorghe In legătură cu expirarea ter­menului contractelor de închi­riere şi mutărilor de Sf. Gheor­ghe, ministerul de justiţie ne trimite următorul comunicat: Legea obligă pe chiriaşi, ale căror contract de locaţiune ex­piră la 23 Aprilie, să evacueze imobilele locuite. Pentru a înlătura acest efect legal al expirării contractelor, ar fi trebuit un text de lege special, ceea ce nu există. Guvernul nu poate prelungi șederea chiriașilor pe cale ad­ministrativă, căci ar fi un abuz. Guvernul nu poate nici prin decret acorda această prelungi­re, fiindcă textul ce-i acordă depline puteri limitează aplica­­rea decretelor la măsuri econo­mice şi financiare şi la ches­tiuni de ordin general, nepre­văzute In această redactare a textu­lui nu se încadrează în nici un caz modificarea contractelor dintre părţi asupra unor puncte cari privesc interese patrimo­niale private Prin urmare, chiriaşii ale căror contracte expiră la 23 Aprilie, vor trebui să exe­cute obligaţiunea legală, spre a nu se expune la daune. m­mmmmmmm ■1 ■■ —■ Italia opreşte voluntarilor .Roma, 13 (Bador). — Un consiliu de miniştri s-a ţinut azi dimineaţă, sub preşedinţia d-lui Mussolini Consiliul a aprobat decretul lege pentr­u punerea în vigoare a­ recentelor acorduri prin care se interzice transportul volun­­­tarilor şi armelor şi muniţiilor, -d destinate Spaniei şi posesiunilor spaniole. “ A fost ‘deasemenea aprobat decretul lege prin care se acord transportul in Spania dă noui concesiuni de import de caseiiă destinată fabrică­rii lânei artificiale. Consiliul a autorizat deschiderea unui credit de 18 milioane lire, des­tinat construirii unui nou aero­port la Genua Deasemeni au fost aprobate diferite alte cre­dite pentru lucrări navale, pen­tru cabluri submarine şi pentru construcţia palatului noului mi­nister al Africei italiene. Raportul dintre şi preţul Londra, 13 (Rador). — In şedinţa de astăzi a Camerei Comunelor, un deputat a între­bat dacă guvernul are de gând să ridice preţul lirei sterline în raport cu aurul. D. Neville Chamberlain, mi-­­ nistrul de finanţe, a răspuns: ,JVu face parte în momentul de faţă din politica guvernului principiul de a se menţine pre­ţul fix pentru aur în termeni de " liră sterlină". lira sterlină aurului f.i Y »»*' ' * / CENTRALA TELEFONICA A ZIARULUI: 3.30.10; SECRETARIATUL DE REDACTIE: 3.30.15 PIAȚĂ IN ORIENT de C. VLADESCU Politica externă a României 1 1­­ o................... Un răspuns ziarului german „Völkischer Beobachter“ de STELIAN POPESCU Am arătat in articolele mele asupra politicii externe, că nu urmăresc altceva decât dorinţa de a informa opinia publică a­­supra unei stări de fapt şi de a atrage atenţia oamenilor po­litici români asupra gravi­tăţii momentului. Am spus a­­cestor oameni politici că eu so­cotesc că în chestiunile de po­litică externă, strâns legate de securitatea noastră, trebuesc lăsate deoparte, nu numai preo­cupările de politică internă, a­­nimozităţile personale, ambiţii­le şi mai ales simpatiile sau antipatiile dintre ei, dar că trebue să fie în acelaş timp absolut imparţiali în judecata lor şi faţă de una sau alta din­tre ţările străine. Şi dacă am avut regretul să constat că acest punct de ve­dere al meu nu a fost înţeles de unii oameni politici de la noi, am găsit după aceea cu mirare aceeaşi greşită inter­pretare şi în ziarul d-lui Hi­tler, „Völkischer Beobachter", cu data de 1 Aprilie, într-un articol intitulat „Spaţiul Du­nării şi echilibrul european“, articol scris, se spune, de co­respondentul său din Bucu­reşti, deci de cineva care a a­­vut de unde să se inspire gre­şit în susţinerea tezei sale. „Universul" a răspuns ime­diat ce a avut rezumatul tele­grafic al articolului ziarului o­­ficios german. Am arătat a­­tunci că ziarele străine ar tre­bui să fie mai prudente în ce priveşte înserarea ştirilor co­respondenţilor lor, mai ales a­­tunci când e vorba să repro­ducă neadevăruri şi calomnii, întrebuinţate de unii, din lipsă de realitate, izvorîtă din pa­siunile politicii interne, drept arme împotriva acelora cari, cu tot dinadinsul, înţeleg să stea deasupra luptelor de par­tid şi să-şi păstreze indepen­denţa de judecată. Am astăzi înaintea mea tex­tul integral al articolului din „Völkischer Beobachter“. Este regretabil că străinii cari trăesc printre noi nu vor să cunoască adevărul şi înţeleg să informeze greşit opinia pu­blică din ţara lor. Lăsând de­oparte insinuările şi calomniile, mă voi ocupa numai de acea parte a artico­lului din ziarul german, care pare să fie o examinare mai serioasă a celor scrise de mine asupra politicii noastre ex­terne. Pentru Înlăturarea oricărui echivoc, ţin să precizez un fapt: Nu există sentimente preconcepute in ţara româ­nească împotriva poporului şi statului german. N’au exi­stat nici în acea epocă dina­inte de războiul nostru — e­­pocă de tristă memorie — când cu bani, veniţi mai ales dela Berlin, se cumpărau conştiinţele slabe, spre a se stăvili entuziasmul românesc pentru ideea naţională. N’au existat nici atunci când am intrat in războiul mondial pentru realizarea unităţii noastre naţionale şi când Germania era alături de duş­manii seculari ai neamului românesc şi n’au rămas nici după ce, cei mai mulţi dintre noi, reintorşi acasă, şi-au gă­sit averile distruse de ocu­paţia germană. N’au existat şi nu există sentimente pre­concepute fiindcă poporul ro­mân ştie să ierte, — însuşire regretabilă poate, dar reală— şi ştie să judece fără păr­tinire şi fără patimă şi drepturile şi datoriile şi in­teresele lui, dar şi pe ale adversarilor sau duşmanilor lui, consideraţi In situaţiu­­nile in cari s’au găsit în acel moment. N’au existat şi nu există resentimente, fiindcă poporul român nu cu­noaşte ura şi e gata să tră­iască în pace cu toată lumea care-i dă pace, care-i respec­tă suveranitatea naţională pe tot cuprinsul ţării sale şi care-i întinde, cu sinceritate şi cu realitate, o mână de îm­păciuire şi de prietenie. Po­porul român nu cere decât o singură condiţie: sincerita­tea în vorbă şi în fapte şi respectul drepturilor lui. Toa­te guvernele noastre după război au făcut declaraţii ca­tegorice în ce priveşte bunele noastre intenţiuni faţă de Germania. Şi, fiindcă ziarul „Völkischer Beobachter“ vrea să vadă in d. Titulescu un inspirator al articolelor mele, — deşi pot declara categoric că el nu are nici un amestec în gândirea şi scrisul meu — şi un adversar neînduplecat­­ al Germaniei, voi reaminti, nu numai succesul pe ca­re fostul ministru de ex­terne român l-a avut când a fost la Berlin, ca invitat al lui Stresemann, dar voi rea­minti şi următorul fapt pe care, poate, puţini îl cunosc : D. Titulescu, în calitatea sa de ministru de externe şi în dorinţa de a asigura şi mai mult securitatea Ro­mâniei în cadrul unei poli­tici pacifiste şi de bune re­laţii cu toate statele, a cău­tat la un moment dat să-i obţie şi sprijinul prieteniei Germaniei. După ce în mai multe ocazii, atât prin de­claraţiile făcute în străină­tate, cât şi prin discursurile rostite în parlamentul româ­nesc, a arătat dorinţa Ro­mâniei de a întreţine relaţii de prietenie cu Germania, d. I Titulescu a făcut un demers oficial în acest sens la Berlin. Bine­înţeles, minis­trul român a legat posibili­tatea acestor relaţii de con­diţia imperativă ca Germa­nia să dea dovada bunelor ei intenţiuni faţă de România, prin garantarea integrităţii noastre teritoriale. Răspunsul primit a fost că „CHESTIUNEA NU ESTE OPORTUNA“. Şi astfel, lu­­­­crurile au rămas iarăşi, — dar nu din vina României,— pe linie moartă. Nici un om cuminte în ţara aceasta — afară de filosemiţii adversari pătimaşi şi părtini­tori ai regimului de azi din Germania — nu are vre­o idee preconcepută împotri­va Germaniei şi suntem oricând gata, ţinând sea­­­­ma şi de interesele econo­­mice reciproce, să stabilim raporturi de prietenie între cele două ţări. Dar, condiţia pe care a pus-o d. Titulescu a fost şi rămâne condiţia ţă­rii întregi : Germania trebue nu numai să declare dar să şi garanteze fruntariile noa­stre, deschis şi hotărît, aşa cum o fac toţi prietenii şi a­­liaţii noştri de astăzi, alături de ei și pentru triumful ideii de pace europeană. (Continuare in pag. 3-a) Zâmbesc arborii de prof. univ. I. SIMIONESCU Intr’una din dimineţile din urmă, ca să scurtez drumul, am trecut prin grădina Cişmigiului, plăcută oază de liniştire în for­fota Capitalei. Gândul îmi era numai să o străbat Scenăriile ademenitoare m’au oprit însă locului mai în­delung. A fost o binefacere. Omul de azi trăeşte într’o ne­contenită vibrare Pe lângă gri­jile proprii, cum se scoală de di­mineaţă întinde mâna spre zia­rul, de care nu se lipseşte. Necazurilor proprii, restrânse, se adaugă ştirile necontenit alar­mante din lumea întreagă. Fără voie sufletul se înegure­ză. Ici o­­ nenorocire, dincolo o sălbăticie, omenirea întreagă îţi­ apare într’o svârco’­lre de gheena! Doza otra­­vei sufleteşti se măreşte Sensibi­litatea, inerentă mecanismului fi­ziologic al trupului, provoacă a­dese­ori sbucium dureros, lăun­tric. Iţi dai seama că e de pri­sos, că nu poţi aduce nici o schimbare, dar fără voie simţi cum te cuprinde tremurul, cum se adaugă poverii proprii alte poveri care îndoaie trupul, face să se aplece capul de îngrijorări venite din lumea întreagă. Viaţa se macină mai repede; moartea apare mai de timpurie. Prea târziu prinzi desechilibrul pricinuit in propria-ţi fiinţă, prin sbuciumul izvorît din toate păr­ţile. Rar când voinţa îţi dă pu­terea să rupi firele de păianjen nevăzute deodată, dar care ajung să paralizeze orice mişcare. Şi totuşi există pretutindeni un antidot al otrăvirii zilnice. E în natură. Din păcate, leacul nu-l folosim cei mai mulţi. Nu-l bă­găm în seamă, tocmai fiind prea la îndemână, căci nu este e­ficace decât dacă îl ştii şi cauţi să-l foloseşti. Natura te chiamă cu fel de fel de mijloace ademe­nitoare. Rămâi însă surd la îm­biere şi păşeşti în mijlocul ei cu capul plecat, cu viforul ştirilor cetite ,cu gândul la nimicurile au­zite. Trăim mereu într’o amarnică înşelăciune, fără să ne gândim la răul ce se încuiba în noi şi ne distramă pic cu pic. Puţin de ridici capul şi-ţi a­­runci privirea ’n jur, de cum ai intrat în restrânsul sanctuar al naturii chiar din grădina Cişmi­giului, cu multă artă şi chibzuială întreţinută, nu se poate să nu te cuprindă liniştea locuitoare. Cum sufli scrumul de ţigară ce s’a împrăştiat pe masa de lucru, aşa se spulberă, să diluiază până la dispariţie ceea ce înnegura înain­te şi sufletul, când ai pornit la drum. De jos din iarba înverzită iţi surâd ghioceii, vestindu-ţi primă­vara prin clopoţeii lor delicaţi, a­­plecaţi spre pământ Viorelele svelte, aruncă stropi sinilii, lângă brânduşele cu florile de culoarea şofranului Când stai Înaintea lor, îţi apare veselia copilărească, fi­inţe sglabii şi pline de farmecul vieţii înviate , cu neputinţă să rezişti bucuriei lor. Ţi-au inocu­lat leacul sufletesc. Contemplarea e socotită ca le­gată numai de firea poveştilor deşi în fiecare om există un dram de poezie, o strună ce vi­brează accente, care deşteaptă frumosul. Contemplarea nu e le­­nevire; e somnul întremător ce urmează muncii de zi. E o necesi­tate vitală. Câteva clipe de re­culegere in înţelegerea tainei sfinte fac mai mult decât pagini neînţelese bolborosite pe neră­suflate. Dar privirea alunecă şi sus, în lungul ramurilor încă vreascuri moarte din vremea cât iarna le amorţise viaţa. Mugurii prind însă a plesni, înşiraţi pe crengile mlădioase par şiraguri de măr­gele, unii cu bob­iţe de smaragd în vârf, speranţa traiului de peste vară. Niciodată ca acum în primă­vară nu-ţi apare mai in evidenţă natura arborelui, concretizarea­ strădaniei muncii, înfăţişarea im­punătoare a fiinţei mute, care ra­diază în juru-i îmbinarea forme­lor estetice cu năzuinţe de viaţă plină, încă ne­încărcaţi de noia­nul frunzelor, apare proectată pe ecranul încetat al cerului senin, diversitatea formei lor ca urmare a neînlăturatei lupte pentru lu­mină. Devii tovarăşul, dar şi elev, care ai de învăţat multe din ce-ţi lipsesc. Pretutindeni, sus între ar­bori, se desfăşoară seriozitatea muncii, a grijii şi mai ales a pre­ţuirii vremii, pe care atât de mulţi dintre oameni nu o înţeleg. Cât de sarbădă este educaţia ce o dăm noi copiilor, pentru a le împlini lipsurile, păstrate la cei mai în vârstă, urmarea neglijen­ţei vechilor sisteme de predat cu­noştinţele. Căutând să-mi adun material pentru volumaşul scos la Casa şcoalelor „Escursii in Cişmigiu“, pe vremea când această institu­ţie mai avea grije să tipărească folositoare cărţi pentr­u copii, un an întreg am cercetat săptămână cu săptămână aspectul schimbat al grădinii Cişmigiului, mic colţ din măreţele tablouri ale naturii. Ceea ce m’a impresionat mai mult, a fost constatarea că nicio­dată nu am văzut părinţi care să conducă pe copiii lor prin grădină, arătându-le măcar frumuseţea neîntrecută a florilor şi arta de a le îmbina. N’am văzut însă din păcate nici grupuri de elevi con­duşi de educatorii lor, spre a-i iniţia nu în disecarea sarbădă a florii cu numărul viguros de pe­tale, sepale, stamine şi celelalte mi­ţi­li, ni­vi­li din ironica bi­ciuire a pedagogiei vechi, de că­tre Creangă, ci în deşteptarea măreţiei chiar in firul de mac, a înfrăţirii sufleteşti, a simţului de tovarăşi între fiinţe care pot a­­duce surâsul în necaz, descreţirea frunţii in clipele de durere a­­dâncă, înaintea tufelor de Mag­nolia, în care încep, înaintea frunzelor, să pâlpâie flăcări va­riat colorate, transformându-le în candelabre rămuroase din faţa unui măreţ altar, câteva clipe de adăstare tăcută, imprimă în su­fletul primitor de impresii al co­pilului, neştearsă amintire a tainei cu care natura ştie să susţină. (Continuare in pag. 2-a) 1 * „Om de dreapta“ de IOAN AL. BRATESCU DOINEST! Mă găseam sub impresia u­­nui articol ce cetisem în „Cu­rierul Israelit“, articol plin de elogii la adresa mea, în care d. Horia Carp, pe care n’am cinstea să-l cunosc, se întreba cu nedumerire cum se poate ca un om care a produs o o­­peră literară plină de duioşie şi de compătimire pentru su­ferinţele altora, să colaboreze la un ziar în coloanele căruia să propovădueşte ura şi vrăj­măşia. îmi propuneam să răspund d-lui Horia Carp pentru a-l face să înţeleagă că nici zia­rul „Universul“ şi nici eu, nu propovăduim ura. Că nu nu­mai că m-aş simţi ruşinat şi vinovat dacă aş face-o, dar nici n’o pot face din pricina între­­gei mele firi. îmi propuneam să mă silesc să-l fac să înţe­leagă că, numai cu condiţia de a-şi fi pierdut complect min­ţile, un om poate îndemna la ură şi la vrăjmăşie, după ce a scris afirmaţii ca aceasta: „Veniţi pe lume fără voia noastră, incapabili din pricina micşorimii noastre faţă cu imensitatea Universului, să pătrundem intenţiile puterii uriaşe care a creiat viaţa şi să găsim un sens existenţii,— singura atitudine şi folositoa­re şi înţeleaptă ce ar trebui să avem unii faţă de alţii, e compătimirea şi ajutorarea re­ciprocă. Şi totuşi, ne desbi­­năm, ne vrăjmăşim, ne chi­nuim reciproc, sporind prin voinţa noastră suferinţele le­gate de ticălosul nostru trup, supus durerii“, îmi propuneam să fac să în­ţeleagă pe d. Horia Carp că în făptura omului, cu timpul, din pricina convieţuirii cu oa­meni de acelaş neam cu el, s’a ivit, pe lângă instinctul său de conservare personală şi indivi­duală, un instinct de conserva­re al colectivităţii căreia apar-SWMBMSBBBfflKBBBSSTÎT/iflMBÎHilSBiHBSHI ţine, instinct car­e îi porunce­şte să-şi apere neamul şi că acest instinct e atât de puter­nic, încât raţiunea nu i se poate împotrivi, ci cel mult îi poate tempera îndemnurile, îmi propuneam să aduc amin­te d-lui Horia Carp declaraţia mea că sunt gata să colaborez cu oricine la temperarea în­demnurilor naţionalismului, cu condiţia ca acel care îmi cere această colaborare să fie de perfectă bună credinţă, îmi propuneam să-i mai spun că acest instinct de conservare îmi strigă că cea mai înfioră­toare rătăcire în care poate fi îmbrâncită omenirea, cea mai mare primejdie care ameninţă nu numai neamul nostru, dar întreaga civilizaţie umană, este comunismul şi că, din pricina acestei nestrămutate credinţi, socotesc criminali pe cei cari, în loc să colaboreze la comba­terea comunismului, îl susţin fie direct, fie tăcând. Umblam pe stradă, complect absorbit şi preocupat de cău­tarea formei celei mai convin­gătoare de dat scrisorii ce e­­ram hotărît să adresez d-lui Horia Carp, când am întâlnit un grup de prieteni cari, o­­priţi în loc, ascultau ce le spu­nea un domnişor, despre care de mult mi-am făcut o părere, pe cât de defavorabilă pe a­­tât de întemeiată şi de defi­­nitivă. Ce le povestise până atunci nu ştiu. Prietenii râdeau, —­m­ul îl bătea pe umeri în semn de încântare şi de apro­bare a celor ce le spusese. La apropierea mea, domnişorul zise cu un zâmbet, cu un ac­cent de zeflemea şi cu vădită intenţie de jignire: A sosit o­­mul de dreapta! Știu de mult că oamenii cari (Continuare in pag. 3-a) Limba noastra Cel cu o spoială de invăţăim­ă Omul de carte, totdeauna in urmărirea adevărului, îşi recu­noaşte cu voe bună greşeala. Nu acesta e şi crezul d-lui T. D. Măruţă, profesor de română şi pocitor al limbii. Prins cu ocaua mică, încearcă să se strecoare ocolind adevărul. După ce mărturiseşte — jal­nică mărturisire — că întrebu­inţează „neologisme ca toată­­ lumea", se sbate să-şi arunce păcatele in spinarea lui Cara­­giale : „D. Pisani, zice el, nu po­lemizează cu mine, ci cu Cara­­giale. Neologismele care au pri­lejuit concluzia mea sunt ale lui Caragiale... Mai întâiu, nu ar fi putut nega neologismele din Caragiale...“ N’a fost şi nici nu e vorba de neologismele lui Caragiale. Ce cred eu de ele, am spus-o lim­pede: limba lui Caragiale nu poate fi luată totdeauna ca pildă de urmat, tocmai din pri­cina neologismelor. E vorba de îndrumările gre­şite pe care le dă d. Măruţă şi de scrisul său atât de barbar. Mărturisirea că întrebuinţează „neologisme ca toată lumea" e o­ mare vină ,ce şi-o face sin­­­­gur. Nu e îngăduit unui pro­­­­fesor de română să-şi bată joc­­ de limbă „ca toată lumea" şi mai mult de­cât toată lumea, schimonosind graiul cu: deta­liat, qualité maîtresse, „causeur” inimitabil, pendant al realită­ţii, esenţialmente, inevitabil,­­înlocuibil, neînlocuibil, nelo­­cuibil, tranşantă, rectilinie, tre­­nante, masate şi multe alte barbarisme tot de felul acesta, întrebuinţate de d. Măruţă, nu de Caragiale. Şi e vorba de nemaipomeni­tele îndrumări ale d-lui Mă­ruţă : „Neologismele lui Caragiale, chiar dacă ar fi ÎNLOCUIRILE, ele sunt necesare, din punct de vedere artistic (pag. CID... Cei care introduc şi popularizează aceste cuvinte (neologismele) sunt mai ales scriitorii, marii scriitori. Acest adevăr trebue spus lămurit... Interdependenţa dintre popoare devine tot mai simţită în epoca modernă (!) în toate domeniile, deci şi în cel cultural şi literar. Lucruri noui şi raporturi noui intre idei, rafinarea şi diferenţiarea sen­timentelor, cer nouă cuvinte ca să le exprime — de aci legiti­marea neologismelor”. (pag. C.IX). Nu. Poporul românesc nu aşteaptă de la interdependenţa dintre popoare „rafinarea şi diferenţiarea sentimentelor“ sale. D. Măruţă nu cunoaşte istoria, nici sufletul poporului românesc. „Suntem înainte de toate, spune d. prof. Iorga, un popor de o aristocraţie de simţi- ,­re, care face şi din cel din urmă ţăran inteligent — şi e aşa de greu să se găseasă unul care să nu fie astfel — un nobil şi un cavaler, în care se păstrează, peste tristele vicisitudini ale timpului, virtuţile cele mari ale unor străvechi rase şi disciplina superioară a celui mai stăpânit şi mai măsurat în solemnitatea sa imperială dintre toate po­poarele: poporul roman”. Iar poporul românesc, inteli­gent, nobil, cavaler, cu simţirea aristocratică, păstrător al înal­telor virtuţi romane, poporul acesta cu sufletul lui in care străluceşte întreaga civilizaţie mediteraniană, să aştepte „ra­finarea şi diferenţiarea“ simţi­­mintelor sale de la alte popoa­re, dintre cari unele trăiau, acum două mii de ani, prin pă­duri? Cum e cu putinţă ca un profesor român să creadă şi să scrie asemenea bazaconii ? Adevărat să fie că „mai ales scriitorii, marii scriitori intro­duc şi popularizează neolo­gismele” ? Limba e stupul la care lucrează poporul. Nicăeri ca la limbă nu e atât de hotă­­rîtor votul obştesc. „...Nici un om, oricât de învăţat şi de ge­nial ar fi, nu poate avea atâta talent şi atâta putere de crea­ţie... de pricepere a armoniei între sine a diferitelor părţi ale limbei, cât le-a primit din stră­moşi şi le-a desvoltat mai de­parte o naţiune întreagă... Lim­ba, cu regulele ei, neputând fi creată de nimeni, ci creăndu-se ea însăşi, prin naţiunea întrea­gă, cine se încearcă să dea el, de la sine, limbei regale şi for­me pe care nu le scoate din viaţa reală a limbei... greşeşte, crezându-se mai înţelept decât naţiunea întreagă..." Aşa scrie d- N. Cartojan, pro­fesor de română la Seminarul pedagogic din Bucureşti. Dar cartea I. L. Caragiale, „ediţie comentată de M. Paulian şi T. D. Măruţă“, in care se spune că „scriitorii, marii scriitori” popularizează neologismele, a apărut sub îngrijirea aceluiaş domn N. Cartojan, cel cu „nici un om, oricât de învăţat şi de genial ar fi, nu poate schimba nici limba, nici regulile ei”. E dureroasă lipsa de credinţă pentru graiul românesc a celor din aşa zisa „pătura cultă”. Cei mai mulţi, cu o spoială de în­văţătură, se socotesc nobili dacă o dau pe franţuzeşte şi nu bagă de seamă că stau cu mâna în­tinsă, ca la pomană, îşi închi­­pue că sunt învăţaţi şi tocmai vorbirea lor, gătită ca o bre­­zaie, le dă de gol neştiinţa, în­văţaţi, nevoe mare, nu ştiu nici atâta că „nu suntem stăpânii limbii, ci umilii ei slujitori”. (N. Iorga). Această lipsă de credinţă, împletită cu neştiinţa unora, cu zăpăceala altora şi cu vinova­ta nepăsare a tuturora, ne-a dus la graiul scală unbăiat, la groasnicul jargon franco-ro­­mân, în care se vorbeşte şi se scrie astăzi, în care vorbesc şi scriu chiar atâţia profesori de română. T. PISANI * 1

Next