Universul, septembrie 1937 (Anul 54, nr. 255-269)

1937-09-16 / nr. 255

CASCADA FRAUDELOR In toate administraţiile publice se descoperă fraude de diferite proporţii. Totali­zate, cele din timpul din ur­mă reprezintă sume enorme. Dacă s’ar face socoteala tu­turor celor anterioare, s’ar ajunge la cifre fantastice. Retrocedarea lor tezaurului public este infimă, pentru că, în unele cazuri, infrac­torii nu posedă nimic, iar în altele activul este ridicol faţă de pasiv. Bilanţul: socie­tatea cinstită suportă pagu­bele produse de minoritatea necinstită. O mai mare ne­dreptate nu se poate găsi. Căror împrejurări se dato­­reşte acest crescând deficit material şi moral ? In primul rând, slăbirea progresive a simţului moral, datorită dezechilibrului ca­racteristic epocei curente. In al doilea rând, insufi­cienţei acţiunei preventive, invers proporţională cu in­tensitate şi tenacitatea ne­cesare acum mai mult decât oricând. Acţiune preventivă ce constituie dreptul şi dato­ria întregului aparat de mâ­nuire, supraveghere şi con­trol al banului public. In al treilea rând, insufi­cienţei acţiunei represive : instrucţiuni prea lungi, pe­depse prea blânde, îngăduin­ţă socială prea mare faţă de cei trecuţi prin puşcării pen­tru delapidări şi falsuri, în­tâlniţi şi primiţi în mediu­­rile oneste, toleraţi să se eri­jeze chiar în lupi moraliza­tori în presa de pradă ce for­mează ruşinea acestei mari şi nobile instituţiuni în ori­ce ţară. Din aceste cauze, nu mai sunt cruţate de pleava de­­turnătorilor de fonduri nici organismele neatinse de ra­cilă până în timpul din ur­mă. Cine­ ar fi crezut altă­dată că numele Băncii Na­ţionale va figura printre re­clamanţii de fraude, printre părţile civile în procese ră­sunătoare de lovituri fără precedent ? Cine ar fi crezut altădată că la ministerul de finanţe se poate prăda uşor şi mult de către elemente dovedite prea târziu necores­punzătoare din nici un punct de vedere încrederei acor­date ? Contribuabilul copleşit de sarcini de tot felul, resimte în fiecare zi un dublu fior. Pe de o parte,—intervenirea unei noui dări — timbru, marcă poştală, taxă de înre­gistrare, impozit fiscal, co­munal, etc., tot ce poate ela­bora deficitul de competin­­ţă şi excedentul de fantezie; pe de altă parte, ştirea că s’a descoperit o nouă fraudă, în stil mai mare sau mai mic, în care perfidia autorilor se ia la întrecere cu nepriceperea şi neglijenţa complicilor prin omisiune — noţiune în care intră toţi funcţionarii, indi­ferent de grad, cari n’au fă­cut control, cari n’au cunos­cut traiul anormal al delic­venţilor, cunoscut totuşi de toată lumea, cari nu şi-au făcut datoria, şi cari trebue să fie solidari nu nu­mai la suportarea pagubelor, dar şi la ispăşirea sancţiu­nilor penale. Căci este sigur că ar exista delapidatori mai puţini şi pierderi de bani publici mai mici, dacă n’ar exista paralizia progresivă a supravegherei sub diferitele ei aspecte. Când cetăţeanul află că funcţionarul inferior Val­­veris şi-a însuşit peste zece milioane lei dela o adminis­traţie financiară de sector; că, deşi ducea viaţa luxoasă, nu l-a suspectat nici unul din aceia care trebuiau s’o cunoască; că n’ar fi pu­tut să fure o sumă atât de mare dacă ar fi fost verifi­cat la timp de aparatul ie­rarhic, în deficit cu o obli­gaţiune ce este singura lui raţiune de a fi şi de a primi salarii; şi când vede că Valveris e trimis în jude­cată cu complici recrutaţi dintre funcţionarele inferi­oare, presupuse, în orice caz că nu-i puteau comanda, şi cu nimeni din superiorii vino­vaţi de încurajarea fraudei prin lipsa de verificare, de înfrânare, cum să spere ce­tăţeanul că banul lui, greu adunat, va avea o soartă mai bună şi că actuala cas­cadă a frudelor nu va atinge recordul Niagarei ? JJobolul Crucii“ Ieri 14 Septembrie a fost ziua hotărîtă de forul cel mai înalt de conducere şi îndru­mare al treburilor bisericeşti, Congresul naţional bisericesc, ziua în care se va face colec­tă publică printre credincioşi pentru crearea fundamentu­lui material al unei şi mai sporite acţiuni spirituale a Bisericii. In fiecare an, în aceeaşi zi a înălţării Sfintei Cruci, atât în biserici, la serviciul divin, cât şi în afară, prin epitropii­­le respective, se va aduna pi­cătură cu picătură obolul cre­ştinilor spre a se centraliza apoi la Eforia Bisericii Orto­doxe române. In apelul pe care l-am pu­blicat săptămânile trecute, I. P. S. Patriarhul spunea : „Astăzi, când în lume se ciocnesc şi se frământă fe­lurite curente, care zdrunci­nă din temelii aşezările o­­meneşti, Biserica noastră — ca instituţie de temelie a neamului, cu rădăcini adânc înfipte în viaţa şi tradiţiile lui, şi cu fundamentul în e­­ternele adevăruri divine — are un rol hotărîtor pentru propăşirea poporului româ­nesc.­­ In jurul ei trebue strânse elementele cele mai valoroase, pentru ca împreu­nă lucrând, călăuziţi de Cru­cea lui Hristos şi Sfânta Sa Evanghelie a iubirii nemă­surate, să păstrăm sănătatea sufletească a poporului nos­tru, purtându-l neabătut că­tre idealurile sale de înflori­re naţională. „Nădăjduind că virtuţile străbune, care au lăsat, la fiecare pas, urme de pioase ctitorii ale înaintaşilor noş­tri, dăinuesc vii şi în vred­nicii lor urmaşi de astăzi, adresez tuturor fiilor noştri duhovniceşti — cler şi po­por — o călduroasă rugare, de a sprijini Sfânta Biserică în năzuinţele ei, dând fie­care modestul său obol, la colecta ce se face în aceas­tă zi. „Vom afirma şi dovedi ast­fel, prin solidaritatea una­nimă dela vlădică până la opincă, şi dela ostaş până la înalţii conducători, că în mijlocul frământărilor de azi, noi vrem să ne păstrăm viaţa noastră românească, pe temeliile solide ale tradi­ţiilor, datinilor şi firii noas­tre proprii naţionale, călău­zite de Crucea lui Hristos“. Să ascultăm glasul Patriar­hului ţării şi să dăm cu toţii, fără ezitare, obolul nostru spre a completa opera pe care Statul nu o poate face in întregime. Pentru acţiunea ei spiritu­ală, pentru accentuarea ace­lei activităţi permanente me­nită să întărească şi să con­solideze credinţa strămoşea­scă, Biserica are nevoe de sprijin material. Să-l dăm­ din toată inima, după mijloacele fiecăruia, pentru că dând sprijin cre­dinţei sprijinim însăşi exis­tenţa fiinţei noastre etnice. Credinţa a fost călăuza po­poarelor, a fost îmbărbătarea sacră de totdeauna, a fost pavăză împotriva celor ce vroiau să robească sufletele. Mai puternică decât toate legile omeneşti, credinţa a înlăturat răutatea şi ispita, a oprit la timp mâna celor cu duşmăneşti porniri împotriva semenilor. Credinţa în puterea divină atoate ştiutoare a înlăturat mai multe fărădelegi decât rigidele prevederi ale coduri­lor şi tot ea a netezit instinc­tele primitive punând dra­goste şi înţelegere în locul temerii şi suspiciunii. Daţi pentru biserică, daţi pentru întărirea credinţei ce simbolizează închegarea în­­tr’un mănunchi, solidari strânşi uniţi, a tuturor celor de aceeaşi lege. Păstrându-ne credinţa, ne-am păstrat neamul dea­­lungul veacurilor potrivnice şi dea­lungul vremilor ne­prielnice. Consolidând credinţa stră­moşească, putem avea încre­dere în viitorul românismu­lui, putem să fim stăpâni a­­devăraţi pe meleagurile a­­cestea, unde de secole odih­nesc în ţintirimele uitate, la umbra crucilor creştineşti, o­­semintele părinţilor părinţi­lor noştri ! I. VICN Moartea preşedintelui liberator Masaryk lor pentru libertate, pe care Ma­saryk l-a expus ulterior în amă­nunte (în 1917) în cartea sa in­titulată „Noua Euorpa“ şi care a găsit un sprijin atât de puter­nic în principiile lui Wilson şi în dreptul popoarelor de a dispune de ele înşile. In Februarie 1916, s’a constituit la Paris, ca organ al emigraţiei cehoslovace revoluţionare, Consi­liul naţional cehoslovac, iar în fruntea lui a fost pus T. G. Ma­saryk, la autoritatea căruia s’au raliat de bună voe marile orga­nizaţii de colonişti cehi din A­­merica şi din Rusia. In 1917, după revoluţia rusă, Masaryk mută acţiunea sa de la Londra în Rusia, ţară în care se constituise între timp nucleul unei armate de voluntari cehi şi unde în haosul revoluţionar, tre­buia autoritatea unui şef, care să facă unirea atât în această ar­­mată cât şi în organizaţiile mili­tare cehoslovace. Opera lui Masaryk în Rusia a fost încununată de succes. Ar­mata, profitând de pauza perioa­dei revoluţionare, se mări repede prin afluxul numeroaselor mase de prizonieri cehoslovaci. Baza acestei armate a fost dată de Ma­­saryk printr-o convenţie militară cu Franța, prin care trupele din Rusia erau considerate ca făcând parte integrantă din armată ce­­hoslovacă de pe frontul de Apus. După aceasta Masaryk a plecat în America pentru a face pregă­tirile pentru transportarea trupe­­lor pe frontul occidental Intre timp activitatea diploma­tică a Consiliului naţional din Paris în special aceea a secretarului său general, d. Beneş, colaborator principal şi in­tim al lui Masaryk, reuşise să ob­­ţină de la Marii Aliaţi o declaraţie care recunoştea de o parte Consiliul Naţional Cehoslovac ca guvern de fapt, de altă parte armata cehă ca armata aliată. A­­ceste acte clarificau programul de războiu al Aliaţilor, în ceea ce pri­­veşte Austro-Ungaria, dăndu-i un sens unic: să se ştie că monar­hia trebue desmembrată pentru a se forma o serie de mici State naţionale. Acest program primeş­te de asemeni aprobarea lui Wil­son şi când Austria a cerut pacea, Masaryk publică, la 18 oc­tombrie 1918, o declaraţie de in­dependenţă cehă (cunoscută sub numele de declaraţie de la Wa­shington). Comitetul revoluţionar se tran­sformase între timp în guvern provizoriu astfel constituit: T. G. Masaryk, preşedinte, Ed. Beneş afacerile străine, generalul Ste­­fanik, ministru de războiu. In acelaş timp, prin decizia sa din 28 octombrie 1918, comite­tul naţional revoluţionar interior proclama independenţa şi convoca o Adunare naţională revoluţiona­­ră. Aceasta la rândul său procla­ma, la 14 Noembrie, pe T. G. Masaryk ca preşedinte al Repu­­blicei Cehoslovace. Când Masaryk a revenit in ţară, la 21 Decembrie 1918, a fost primit ca liberator al Naţiunii. Acţiunea desfăşurată după a­­ceasta dată şi până astăzi, starea de înflorire a ţării, rolul ei mare în concertul european arată tot atât sinceritatea acţiunii între­prinsă de defunctul preşedinte li­berator Masaryk, dar şi încrede­rea nelimitată a poporului său, pe care a ştiut să şi-l apropie. Pentru aceste incontestabile cali­tăţi ale sale, Masaryk a fost rea­les încă în două reprize preşe­dinte al Cehoslovaciei la 1927 şi la 1934. La 14 Decembrie 1935, Masaryk fiind încă în deplinătatea for­ţelor sale, a abdicat de bună voe de la demnitatea de preşedinte al Republicei. Patru zile mai târziu, la 18 Decembrie, d. Eduard Be­neş, era ales preşedinte în locul său şi după via sa dorinţă şi re­comandare, ca bărbatul de Stat cel mai indicat să-i continue ope­ra înfăptuită. Dintre lucrările mai importante de după războiu ale lui Masa­ryk trebue citată ,Revoluţia mon­dială“ apărută în 1925 şi în care tratează drumul urmat pentru eli­­berar­ea politică a poporului său. Praga, 14 (Radov).— Preşedintele - Liberator Masaryk a încetat din viaţă la castelul Lany, către ora 3 dimineaţa. Ştirea s’a răspândit imediat în toată ţara, producând o profundă­­ impresie asupra popu-­­ laţiei, deşi tragicul eve-­­ niment era aşteptat în­­ urma agravării boalei. NOTE BIOGRAFICE Defunctul preşedinte liberator al republicii cehoslovace, T. G. Masaryk, s’a născut la 7 Martie 1850, la Hodonin, în Moravia, din tată slovac şi mamă cehă, întrunind astfel simbolic în as­cendenţa sa, cele două ramuri ale poporului cehoslovac. Studiile secundare şi le-a fă­cut la Brno, iar studiile superi­oare la Viena, unde a trecut de asemeni şi examenul de capaci­tate pentru învăţământul supe­rior, secţia filosofie cu o dizer­­taţie în limba germană asupra „Sinuciderii“. După 1880, cu ocazia divizării Universităţii din Praga în uni­versitate cehă şi germană a fost numit la cea dintâi, astfel că s-a găsit acolo în centrul unei fe­cunde mişcări ştiinţifice, al că­rei suflet a fost şi căreia i-a fi­xat rolul. El a trasat programul de muncă intelectuală al anilor următori, iniţiind publicarea u­­nui „Mare dicţionar enciclope­dic“ şi formulând dorinţa de a vedea întemeindu-se o a doua universitate cehă şi o nouă so­cietate savantă. In filosofie a respins barbaris­mul, predominant până atunci şi a popularizat filosofia positivis­­tă, revenind însă la vechii cla­sici englezi şi întorcându-se că­tre studiul filosofiei ruse, în particular a slavofilismului rus. Puţin după 1890, el se lansă în politică, fu deputat în Reichsra­­tul din Viena, dar abandonă cu­rând cariera politică pentru a-şi închina timpul la meditarea i­­deilor de bază ale programului politic ceh. Către 1895, a publicat câteva lucrări (în special „Chestiunea cehă“), în care prin studiul şe­filor mişcării naţionale cehe din prima jumătate a secolului al XIX-lea (Dobrovsky, Kollár, Palacky şi Havlicek), ajunge la o concepţie expresivă a istoriei cehe şi la o filosofie naţională personală. El vede apogeul ten­dinţelor istorice ale naţiunii ce­he în Reforma cehă, în particu­lar în mişcarea religioasă şi morală a fraţilor din Boemia şi dovedeşte că mai presus de re­­catolizarea violentă din veacurile al XVII-lea şi al XVIII-lea, miş­carea de renaştere reia ideia de reformă, care se lasă întrezărită în versurile lui Kollár precum şi în programul lui Palacky şi al celorlalţi şefi naţionali. Astfel din studiul trecutului naţional el a dedus un program de umani­tate, în care vede sensul efortu­lui naţional. Acest program l-a împins nu numai la noui lupte intelectuale şi critice, dar l-a re­adus la acţiunea politică. In pri­mii zece ani ai veacului al XX-lea este văzut în fruntea u­­nui mic partid politic compus din intelectuali, predicând pro­gramul unei politici realiste, în­temeiată pe filosofia umanităţii şi urmărind scopuri politice rea­lizabile. Acest om politic, adversar al radicalismului și partizan al li­nei transformări democratice a Austriei, a trecut însă în tabăra adversă acestui stat, după ce și-a dat seamă de bazele imora­le ale politicii sale externe în metodele luptei sale contra Iu­goslaviei, cari s’au relevat în ru­şinoase procese (cel dela Zagreb şi cel dela Fried­­ung), aranjate contra lor cu documente falsifi­cate şi mărturii false Când în 1914, Austria a provo­cat conflagraţia europeană, opo­ziţia lui Masaryk a devenit o de­terminare revoluţionară. Emi­grat politic cu ocazia celei de a 500-a aniversare a morţii lui Jan Hus, pe pământul genevez, el declară război monarhiei habsburgice şi, după ce a făcut preparativele mai urgente pen­tru organizarea propagandei an­­tihabsburgice şi pentru organi­zarea elementelor cehe aflate în străinătate, a proclamat în No­­embrie 1915, într’un manifest al comitetutlui naţional ceh din străinătate, că naţiunea cehă este de partea adversarilor mo­narhiei. Activitatea de propagandist şi-a inaugurat-o printr’o confe­­rinţă-program asupra problemei micilor naţiuni, la Universitatea, din Londra, conferinţă în care proclamă necesitatea libertăţii zonei de mici popoare de la Bal­tica la capul Matapan şi reorga­nizarea Europei pe aceste baze Această conferinţă cuprinde pro­gramul de luptă al cehoslovaci­ Avion german prăbuşit in Cehoslovacia Praga, 13 (Radio Central). — De abia astăzi s’a putut afla că Sâmbătă, după amiază, un avion german, care făcea cursa Bres­­lau-Gleiwitz, s’a rătăcit, din cau­za ceţii, şi s’a isbit de un pom în apropierea localităţii Fryval­­dov (Silesia cehoslovacă). Pilotul a fost omorît pe loc; două per­soane au fost grav rănite, iar alta mai ușor. Știrea despre această nenoro­cire a fost transmisă atât de târ­ziu, fiindcă regiunea unde s’a produs e cu totul izolată.­­*■ Paralizia infantilă la Chicago Toate școlile au fost închise Chicago, 13 (Radio Central).—­­ Dacă metoda aceasta de predare se va adeveri ca bună, ea va continua timp de câteva săptă­mâni. Numărul total al cazurilor de paralizie infantilă trece de 200. Din cauza paraliziei infantile, ca­re bântuie cu furie la Chicago, toate şcolile din acest oraş au fost închise. Cursurile se predau de profesori prin radio, iar te­mele date elevilor apar în ziare. t Naţionalizarea învăţământului 20X0- Naţionalizarea învăţămân­tului prin naţionalizarea cor­pului didactic, iată chestiu­nea, a cărei importanţă nu are nevoe de a fi subliniată, des­­bătută în congresul ţinut la Cernăuţi de către „Asociaţia generală a profesorilor se­cundari“. Ce-i drept, chestiunea nu se punea acum pentru pri­ma dată. Ea mai fusese dis­cutată şi cercetată în adună­rile de la T.­Mureş şi Timi­şoara, ţinute anii precedenţi de aceeaşi categorie de pro­fesori. In congresul de la Cer­năuţi, prin referatul pe cât de inimos, pe atâta de just şi bine întemeiat al d-lui pro­fesor Valeriu Grecu, s-au pre­cizat mijloacele de înfăptui­re şi de legiferare a naţiona­lizării corpului didactic. La întrebarea în ce anume constă această naţionalizare, precum şi la întrebarea, dacă ea corespunde cu adevărat li­nei necesităţi reale, răspun­sul este simplu şi e înlesnit de actualele stări de fapt. Educaţia tineretului se fa­ce mai ales în şcoalele secun­dare, a căror misiune nu con­stă numai în împărtăşirea u­­nui ansamblu de cunoştinţe, ci şi în formarea caracteru­lui, a modului de gândire şi a sentimentelor. In şcoalele secundare se formează ade­vărata educaţie. Insă, pentru a fi naţională, căci o altfel de educaţie nici nu se poate concepe, ea tre­bue făurită de elemente na­ţionale, de profesori, la cari vorbeşte vocea sângelui, cari sunt români şi naţionalişti prin naştere, prin tempera­ment şi prin toată menalita­­tea lor. Chiar când ar fi ani­mat de cele mai bune inten­ţii, un profesor străin de nea­mul nostru nu poate — şi e firesc să nu poată — să gân­dească şi să simtă, aşa cum gândeşte şi simte un român etnic. Urmând acestor adevăruri şi potrivit caracterului sta­tului român, care, după cum stă scris la Constituţie, este un stat „naţional şi unitar“, profesorii secundari au hotă­­rît să facă demersurile nece­sare, pentru a se stabili pe cale de lege, ca profesorii de stat să nu poată fi decât ro­mâni de sânge, întrucât pri­veşte pe profesorii minoritari şi evrei, aceştia să aibă drep­tul de a-şi exercita profesiu­nea la şcoalele lor respective. Cum se prezintă astăzi si­­tuaţiunea ? Răspunsul — un răspuns dureros — îl găsim în destăinuirile făcute în spe­cial de către profesorii din provinciile alipite. Iată, de pildă, ce comuni­că d. profesor P. Statt de la Bălţi: „înstrăinarea învăţă­mântului este o dureroasă realitate. In provinciile ali­pite şi mai cu seamă în Ba­sarabia, elementul străin e­­vreesc predomină în şcoli, tinzând să schimbe raţa a­cestei provincii. Şcolile de stat şi particulare aruncă a­­nual un număr considerabil de absolvenţi străini“. In Ardeal, situaţia sub ra­portul acesta nu e mult mai bună. Precum a arătat d. profe­sor Mih­uţ de la Sibiu, şcolile din Ardeal au fost invadate de o serie de profesori evrei din Bucovina. Cât despre situaţia şcolară­ din această din urmă provin­­cie, ascultaţi, vă rog, şi stă­­pâniţi-vă, dacă puteţi, mâh-­ nirea şi durerea, ceea ce ne spune un bun cunoscător al situaţiei, d. Filaret Doboş, in­spector şcolar al regiunii Cernăuţi. „ÎNAINTE DE UNIRE“, în primele zile de Septembrie, şcoalele secundare din Buco­vina erau pline de cămăşi albe, purtate de fiii de­ ţărani români. AST­ĂZI, şcoala ro­­mână este în declin“. Va să zică, în Bucovina de sub administraţia română stăm cu populaţia şcoalelor secundare mai prost decum stăteam în vremea când a­­ceastă provincie românească se găsea sub o administraţie străină. Astfel de stări de lucruri dureroase nu pot înceta de­cât prin luarea de măsuri e­­nergice, printre care şi mă­sura cu naţionalizarea cor­pului didactic. N. BATZARIA Doi români se plimbă pe Kar­­velstrast — un fel de strada Lip­scani — în Amsterdam.­­ De­odată aud cuvinte româ­neşti. Surprinşi cum nu se poate mai plăcut, întorc capul. Erau două tinere olandeze, care vorbiau în limba noastră fără greşală, fără accent! Prezentare entuziastă. Sunt fe­tele unuia dintre foştii conducă­tori ai societăţii „Astra Română", Ph. Dias Santillano. Au stat multă vreme în România, au în­văţat româneşte şi vorbesc între ei — cu drag şi cu nostalgie — româneşte. Plecaţi de cinci ani din ţara noastră, n’au uitat nimic din fru­museţile sale, le comunică în toate cercurile olandeze,­­ au fost şi au rămas prieteni ai noş­tri. Poftiţi acasă de părintele fete­i lor, cei doi călători găsesc o os­pitalitate de vechi cunoştinţe; gă­sesc covoare, ţesături, obiecte ţărăneşti, cărţi, reviste, ziare ro­mâneşti, mănâncă mămăliguţă, sarmale şi mititei, luând cunoş­tinţă, din ce în ce mai încân­taţi de această neaşteptată oază românească de la nord, că în gră­diniţa frumoasei vile se cultivă şi bame, pătlăgele vinete, pepeni de-ai noştri... Iar fiul cel mai mare, căsăto­rit în Suedia şi stabilit acolo, şi-a învăţat nevasta româneşte. Intr’o ţară mai aproape de Ro­mânia, geograficeşte sau suflete­şte, şi încă ar fi minunat. Ce ad­jectiv s’ar potrivi la o longitudine şi o latitudine atât de depărtate! Prieteniile care durează sufle­teşte după dispariţia oricăror in­terese materiale, au o valută şi mai forte când se resfrâng pe de­asupra hotarelor şi a timpu­lui... DON JOSE FIkMui Accident grav Un mort şi doi răniţi Baia-de-Criş, 10 Se­pt. In seara de 9 Sept., pe la ora 7.30, pe când loan Indrei, de 32 ani, din Ţelea, se înapoia de la câmp cu căruţa cu doi cai, în care se afla mama sa Ileana In­­drei, de 59 ani, soacră-sa şi o fetiţă de 7 ani, caii s’au speriat şi au luat-o în goană nebună pe şosea, ne mai putând să fie o­­priţi de nimeni. La o cotitură, în marginea sa­tului, căruţa s’a răsturnat, as­­vârlindu-i pe toţi în drum. Fe­■H meia Ileana Indrei a fost arun­cată la 6-7 metri depărtare şi a fost lovită cu capul de o piatră, încât cutia craniană a fost fă­cută bucăţi. Cu tot ajutorul dat imediat de medici, a încetat din viaţă după o oră şi jumătate, în chi-­­ nuri groaznice. Răniţi grav sunt Ion Indrei, care are mai multe leziuni cor­porale, şi soa­cră-sa, care are şira spinării ruptă. Sunt puţine speranţe că va scăpa cu viaţă. SCRISORI DIN LONDRA Diplomaţie şi realitate Londra, Septembrie 1937 La Pompei, vechiul oraş roman distrus de Vezuviu, arheologii au descoperit lucruri frumoase. Bu­nă­oară, au găsit un mozaic fru­mos, cu care a fost pătat vesti­bulul unei vile bogate. Desenul central, foarte bine executat, în­făţişează un câine fioros, gata să se repeadă. Deasupra — o ins­cripţie : cave canem (fereşte-te de câine). A înlocui animalul păzitor prin efigia sa şi a substitui o figură scrisă pe ciomagul portarului, do­vedeşte existenţa unei culturi ra­finate. Cave canem. E minunat. Totuşi, dacă într’o zi criminalul nu mai respectă consemnul cul­tural, sau când se amestecă ele­mentele naturii, ce mai valorează iluzia aceasta a securităţii ? Ne vine în minte câinele acesta dela Pompei, observând pe diplo­maţii noştri. Ei iau o atitudine demnă; felul lor de a vorbi e plin de nobleţe, iar formulele lor sunt încântătoare. Intr’un cuvânt, totul merge de minune, atâta timp cât nu-i confruntăm cu realitatea. A­­tunci piere impresia aceasta de bună stare generală. Diplomaţii ne lasă în faţa faptelor reale. S’a deschis la Geneva sesiunea Ligii Naţiunilor. Lumea cunoaşte tristul adevăr că scopul urmărit cu acest prilej nu-i să se asigu­re­ triumful pactului societar, ci să se ascundă falimentul în ochii o­­piniei publice. Ce minunat prilej pentru diplomaţii noştri de a-şi exercita talentul. Totuşi, nu sunt mulţumiţi de loc şi au pus la cale conferinţa de la Nyon. Celebra „neintervenţie" din Spania, izvorul atâtor încurcături pentru guvernele interesate, a fost născocită spre a îngădui câtorva guverne să se împotrivească pro­priei lor opoziţii parlamentare care striga că vrea tunuri pen­tru Spania. Pentru Spania roşie, bi­­ne­înţeles. Instinctiv, prima noa­stră reacţie la ştirea nouei corn­ferinţe a fost să ne întrebăm : ci (Continuare in pag 2­ a) de AUGUR mm MiHtiMirrr—t"". -rar.it1 O barcă chinezească aruncătoare de torpile a reușit să torpileze, acum câteva zile, cuirasatul japonez „Idzumo“, ancorat în râul Whangpoo. După ce și-a împlinit misiunea cu succes, echipajul bărcii, scăpând de sub focul tunurilor de pe bordul cui­rasatului japonez, s-a aruncat lui Hulub­ând ****-lângă mai

Next