Universul, decembrie 1937 (Anul 54, nr. 346-358)

1937-12-16 / nr. 346

O ASANARE NECESARĂ Doi preveniţi cer tribuna­lului Ilfov şi Camerei de pu­nere sub acuzare a Curţii de Apel din Bucureşti punerea în libertate. Temeiul cererei: Ministerul muncii, parte ci­vilă într-un proces de trafi­curi grave cu bilete de liberă­­ petrecere, a refuzat luni­ de-a rândul să pună la dis­poziţia judecăţii acte din do­­j­a­­are, şi n’a depus taxa ex­pertizei grafologice, cerută chiar de acest minister, ca fiind necesară pentru stabili­rea tuturor infracţiunilor şi vinovaţilor. Constatând că prin inacţiunea autorităţii reclamante se prelungeşte prevenţia inculpaţilor, am­bele instanţe de instrucţiune au admis punerea lor în li­bertate! Acelaş tribunal, în alt pro­ces penal, privitor la fraude de mari proporţii, săvârşite în paguba fiscului şi a Băncii Naţionale, evaluate la 50 mi­lioane lei, a fost nevoit de curând să amâne cauza, pe consideraţiunea — invocată chiar de reprezentanţii Sta­tului — că acesta este lipsit de apărare, deşi dispune de un vast aparat de avocaţi! Până acum se ştia că re­primarea infracţiunilor func­ţionează cu întârzieri dăună­toare exemplarităţii sociale din cauza complicaţiunilor procedurale, a îngrămădirii proceselor, a abuzului de ple­doarii, a relei credinţe a in­culpaţilor aflaţi liberi. Nu şi-ar fi închipuit ni­meni însă că se produc şi a­­mânări de sancţiuni ce ar trebui să intervină cu atât mai grabnic, cu cât faptele sunt mai grave ,amânări, da­torite Statului, fie pentru că interesele sale sunt neglijate de organele însărcinate să le susţină cu punctualitate, fie pentru că aceste organe lip­sesc cu totul din faţa justi­ţiei, chiar atunci când acele interese sunt de o importan­ţă deosebită. Iată încă o surprinzătoare şi îngrijorătoare manifestare a anemiei progresive, nu nu­mai la sentimentul datoriei, dar şi la controlul ce formea­ză singurul corectiv al aces­tei epidemii, în nenumărate­le angrenaje ale vastului a­­parat public. O incursiune profundă în toate dosarele judecătoreşti în care Statul figurează ca parte interesată, sub diferi­tele lui aspecte, ar fi de na- t tură să stabilească ,dacă a­­semenea cazuri sunt izolate sau sunt frecvente, pentru ca în a doua alternativă să se exercite o acţiune serioasă pentru înlăturarea acestor a­­nomalii cu consecinţe morale şi materiale uşor de înţeles şi greu de evaluat, ce formea­ză adesea obiectul uimirei magistraturii şi baroului, or­ganisme în măsură să le ob­serve şi să le aprecieze. Odată cu această operaţiu­ne se impune încă una, mai radicală şi mai de mult sem­nalată. Este în adevăr inadmisibil să se vadă avocaţi ai Statu­lui pledând contra lui, sau contra judeţelor, a comune­lor sau a altor autorităţi pu­blice ori puse sub controlul Statului. Este inadmisibil ca parla­mentari să lupte pe frontul justiţiei contra intereselor ţă­rii, ai cărei reprezentanţi sunt presupuşi. Este inadmisibil ca profe­sori universitari şi secundari să se prezinte în faţa instan­ţelor judecătoreşti contra Statului şi chiar a Ministe­rului educaţiunei naţionale, de care aparţine învăţămân­tul de toate gradele. De câte ori s’a pus în dis­­cuţiune această chestiune de ordine publică, morală şi pro­fesională, în lipsa unei jus­tificări s’a emis o explicaţie: legea corpului de avocaţi n’ar cuprinde interziceri formale a unor astfel de inadver­tenţe. Slabă scuză, tristă scuză! —a exclamat odinioară un om de Stat într’un caz similar. Nu numai atât. Scuza e şi neîntemeiată, pentru că le­gea organică a barourilor cu­prinde sancţiuni categorice împotriva derogărilor de la imperativele elementare ale demnităţii profesionale. De­sigur că acestora le-a dat ex­­presiune Poincaré, chemat ca­ avocat în sânul Academiei Franceze, atunci când, după ce fusese preşedinte al Repu­­blicei, a rostit acele cuvinte ce ar trebui să fie săpate pe frontispiciul oricărui barou. Nici o apropiere între avoca­tura Statului, sub orice for­mă a lui, şi între reprezen­tarea lui în parlament, în orice organism public, nici chiar sub forma cea mai in­directă și mai dezinteresată. Asanarea se impune în a­­mândouă privințele. Spre o destindere a relaţiilor dintre Germania şi Cehoslovacia Praga, 13 (Rador).­­• A­­genţia „Havas“ transmite: Conversaţiile diplomatice dintre Germania şi Cehoslo­vacia, urmărind să determi­ne o îmblânzire a atitudinei reciproce a presei din cele două ţări, au dus virtualmen­­te la rezultate pozitive. Deşi înţelegerea realizată nu va duce la un tratat în adevăratul înţeles al cuvân­tului, cele două ţări au con­venit să vegheze la menţine­rea unor relaţii de presă co­recte între ele. Germania s-a angajat să nu mai ducă cam­­panii analoage cu cele care au tulburat relaţiile germano­­cehoslovace în cursul acestui an. Principalul obstacol în ca­lea negocierilor era activita­tea emigranţilor, înţelegerea a putut fi încheiată, fără ca Germania sau Cehoslovacia să renunţe la drepturile lor de ospitalitate. Activitatea e­­migranţilor va fi însă îngră­dită în limitele intereselor de stat şi ale păcii europene. Acordul marchează un nou şi important pas spre destin­­dere în Europa Centrală. Care va fi norocoasa? Se știe că M. S. Regele Leo­pold III al Belgiei a făcut, de curând, o vizită in capitala An­gliei. Vizita a fost pusa în legă­tură cu întenţiunea Suveranu­lui­­belgian de a se căsători. In această ordine de idei, ziarele franceze publică foto­grafiile de mai sus, a principe­­­­sei Maria de Savoia, fiica M. S. Regelui Italiei, (stânga) și a d-rei Margaret Cavendish, fiica­­ ducelui de Portland. „DAR EU... CU CINE VOTEZ“? Dintre scriitorii şi cugetă­torii neamului nostru, Cara­giale este acela a cărui operă e şi azi şi va fi şi mâine, veş­nic vie, atunci când este vorba de frământările poli­tice. Şi rar se pot vedea frămân­tări politice mai acute decât cele de azi, când partidele sunt la cuţite, când prin pro­grame şi manifeste fiecare a­­runcă celuilalt tot felul de în­vinuiri,­­ când promisiunile zăpăcesc toate minţile. Aces­te frământări politice fac o­­pera lui Caragiale, vie nu numai datorită humorului său, dar mai ales măestriei cu care a fixat moravurile neamului căruia a aparţinut. De la Caragiale, au rămas numeroase­­ formule, fraze, cari, prin înţelepciunea şi ha­zul lor, se lipesc de mintea omului şi vor fi repetate cât va dăinui limba românească. Una din acele delicioase for­mule, cari ilustrează nemu­ritoarea operă a lui Cara­giale, este şi titlul acestui ar­ticol „DAR EU... CU CINE VOTEZ?“, formulă pe care o repetă până la disperare ce­tăţeanul turmentat din „SCRISOAREA PIERDUTA”. In zilele acestea, de febră electorală, care se ridică pe zi ce trece, cu cât ne apro­piem de 30 Decembrie, se va auzi tot mai des şi la fiecare pas „DAR EU... CU CINE VO­TEZ?“, spusă de rândul ace­sta nu din turmentare sau în glumă, cum a fost la origină, ci din mare îngrijorare. Eroul lui Caragiale se între­ba „DAR EU... CU CINE VO­TEZ?“, fiindcă nu avea dis­cernământul necesar şi era întruchiparea unei întregi categorii sociale, care nu avea convingeri politice şi nici nu-şi da seama de im­portanţa dreptului ce i se dase, de a vota pe aleşii na­ţiunii. Azi, formula este a­­ceeaşi, dar datorită, pe lângă împrejurările din trecut şi u­­nui nou fenomen: ÎNCURCĂ­TURĂ POLITICA creată—nu discut acum de cine şi din ce cauze — şi din care pricină prea puţini ştiu ce să creadă şi cum să voteze. Alegă­torul ajunsese mai îna­inte, graţie obişnuinţei, să aibă oarecari cunoş­tinţe vagi despre programele partidelor, ori simpatie pen­tru un nume care-i răsunase mai mult la ureche în dife­rite circumstanţe, ori se obiş­nuise cu un semn pe care pu­nea pecetea ca să scape de belea. Azi şi programele s’au încurcat, şi numele au căpă­tat împerecheri, rămase ne­înţelese şi semnele sunt pur­tate de oameni cari, până mai eri, spuneau alegătorilor cu totul altceva decât spun astăzi. De aceea, în nedumerirea generală, nu este de mirare când primim zilnic de la ci­titorii noştri scrisori în care ne întreabă, ca şi eroul lui Caragiale: „DAR EU... CU CINE VOTEZ?“, întrebarea îşi are rostul ei, fiindcă cititorul de ziare, crede că ziaristul, care ştie tot, poate să-i lămurească to­tul. Acest cititor nu vrea să vadă că încurcătura de azi se datoreşte de cele mai multe ori şi lui — alegătorul — care nu se osteneşte să se convingă că alegerile reprezintă un moment important din viaţa statului, care şi-a întemeiat existenţa pe valoarea votului cetăţenesc. Votul acesta, când s-a a­­cordat pentru prima oară în unele ţări, ca sistema de ex­primare a voinţei cetăţeanu­lui, asupra felului cum înţe­lege să trăiască în societatea din care face parte, presu­punea că cetăţeanul îşi dă perfect seama de ceea ce face şi de puterile pe cari le conferă aceluia pe care-1 face reprezentantul său. In acele ţări, cetăţeanul se infor­mează, judecă, apreciază sin­gur, ce are să facă şi nu în­treabă nici­odată „DAR EU... CU CINE VOTEZ?“, pentru că votul este SECRET şi el ştie că în acest secret stă şi pu­terea şi cuminţenia Statului, care, conştient de mandatul primit de la toţi, este nepăr­tinitor pentru toţi. La noi, votul s-a dat unei mari categorii de cetăţeni cari nu înţeleg importanţa lui. Aşa se şi explică faptul că la noi, ca m­emeri­ pe lume, legea electorală a creiat o se­rie de semne cabalistice, asu­pra cărora alegătorul, în faţa urnei, crede că-şi exprimă voinţa şi-şi exercită un drept, după Îndeplinirea căruia plea­că având sufletul împăcat, deşi cu o clipă mai înainte renunţase la atributul cel mai însemnat al votului, „se­cretul“ şi întrebase în dreapta şi în stânga: „DAR EU... CU CINE VOTEZ?“. A reuşit astfel bietul cetă­ţean să scape de o corvoadă, să voteze fără să ştie, cn imen­sa majoritate a cazurilor. PENTRU CE SAU PE CINE a votat, deşi mai totdeauna vo­­tează pe acela care şi-a făcut o profesiune din a fi ales. Căci profesiunea de „ALES” a devenit azi remuneratorie şi la noi şi in alte părţi şi după felul cum se desvoltă, se va ajunge în curând, cum spune d. ANDRÉ TARDIEU în ultima sa lucrare „LA PROFESSION PARLEMEN­­TAIRE”, să exproprieze cele­lalte puteri ale statului, pen­tru înfăptuirea cărora s’a vărsat atâta sânge. Profesionistul votului uni­versal promite câte nu se gă­sesc nici în lună, nici în soare, ca să capete votul ale­gătorului şi de aceea, când perioada electorală începe, manifestele, promisiunile şi­­ discursurile devin ameţitoa­­­­­e, paralizând libertatea şi­­ voinţa alegătorului, până la­­ gradul când, in disperare de­­ cauză, el se agaţă de ultima i rezervă, de formula lui Cara­ ’ giale: ,,DAR EU.„ CU CINE , VOTEZ ?“. Dar cel care cere sfatul i presupune un om de bună , credinţă, iar sfătuitorul un om şi el In stare să dea un­­ sfat sănătos.­­ Cum ar putea cineva să­­ dea un sfat sănătos azi, când el însuşi se găseşte în situa- I ţia paradoxală de a nu şti ce­­ trebue să facă, din cauza in- , făţişării încâlcite a vieţii noa-­­ stre politice? Am făcut sforţări imense­­ spre a promova conştiinţa­­ naţională, care trebue să­­ stea la baza alcătuirii noastre şi am crezut că venind alege­rile, vom vedea pe toţi na­ţionaliştii într’o tabără, şi a­­tunci un sfat cinstit se pu­tea cu uşurinţă da aceluia care-i cerea. Avem o deziluzie, dar nu o disperare. Ceea ce nu s’a pu­tut înfăptui azi, suntem si-­­­guri că se va înfăptui mâine, pentru că după cum spunea un prieten al Românilor, d. Paul Raynaud, zilele trecu-­­ te, „Epoca noastră este o epocă de unanimitate naţi-'­­ onală, nu de diversiune par-­­ lamentară”. Astăzi, alegătorul se gă- i seşte in situaţia tristă a erou- i lui lui Caragiale: întreabă in­­ toate părţile. „DAR EU... CU CINE VOTEZ ?“ Dar pe când eroul lui Cara­giale la sfârşit, în ultima clipă, a reuşit să voteze cu un buletin pe care un altul ii scrisese numele celui mai ne­trebnic dintre candidaţi, ace­la al lui AGAMIŢA DANDA­­NACHE, învederând astfel pu­tregaiul politic de atunci, tot astfel, în disperare de cauză, alegătorul de azi, turmentat de câte i se spun, poate va rezolva el singur problema, punând cu ochii închiși pe­cetea care va arăta nimicni­cia sistemului votului univer­sal de azi. STELIAN POPESCU „Perseverare diabolicum“ Sub acest titlu cunoscutul scriitor francez, d. Victor Margueritte, a publicat în „La Tribune des Nations“ un articol în care combate poli­tica exterioară a Franței, ba­zată pe statu-quo teritorial. Un ziar parizian important a scris, în timpul călătoriei d-lui Delbos în Europa Cen­trală : „Nu poate să fie vorba de nicio modificare în politica exterioară a Franţei“. D. Victor Margueritte se miră, că un ziar, a cărui im­portanţă e mai mare de­cât formatul său, a putut să în­registreze declaraţii de o vi­goare atât de absolută, care reamintesc politica statului quo din timpul lui Doumer­­gue şi din primăvara anului 1934, când regretatul Barthou în calitate de ministru de externe al Franţei, în peleri­najul său la Varşovia, Bucu­reşti Belgrad şi Praga, s-a pronunţat în termeni foarte categorici împotriva revizui­­rii Tratatului de la Trianon. In concluzie, d. Victor Mar­gueritte afirmă că în situaţia ac­tu­ală, cine s-ar crampona de statu-quo, riscă... să se prăbuşească şi el face o com­paraţie cu nebunul ce ar în­cerca să oprească fluviul să curgă şi norul să fugă... Din partea unui roman­cier nu ne surprinde aseme­nea concepţii fanteziste în materie de politică externă. Dar cum d. Victor Margu­­eritte stărue prea mult — — perseverare diabolicum — asupra situaţiei ce s’a creat în Europa centrală, în urma aplicării tratatelor de pace , şi are aerul că regretă dispa-­­ riţia Austro-Ungariei, rees în mod evident influenţele nefaste ce le-a suferit din partea revizioniştilor, care sunt, nu numai duşmanii Ro­mâniei, Iugoslaviei, Cehoslo­vaciei şi Poloniei, dar şi duş­manii propriei sale patrii. Reamintim următoarea de­claraţie pe care dr. I. Seipel, fostul cancelar al Austriei, a făcut-o la Koeln, in ziua de 2 Martie 1925, in legătură cu cei care visează o restaurare a Europei vechi, sau a mo­narhiei habsburgice dunăre­ne în fostele sale frontiere : „Unii pretind o restaurare a Europei vechi, poate cu pu­ţine schimbări, atât în pri­vinţa frontierelor, cât şi în ce priveşte structura sa interi­oară. O spun pe faţă — eu nu pot merge pe drumul ce duce la asemenea schimbări imposi­bile. De­sigur, cred în învie­rea morţilor, dar în ziua de apoi. Dacă s’ar întoarce cine­va din groapă înainte de a­­­­ceasta,­­ ar fi o minune. Şi­­ eu nu cred în minuni.­­ STATELE ŞI IDEILE CA­­­­ZUTE­­­IN RĂZBOIUL MON-­­ DIAL, NUMAI ÎNVIE!“ Apoi dacă fostul cancelar al Austriei, Seipel, n’a crezut în învierea statelor şi idei­lor căzute în războiul mon­dial în groapă, pentru eterni­tate, pentru ce d. Victor Margueritte, o crede posibilă şi — perseverare ,diabolicum — pledează pentr­u­mp­lifica­rea statului-quo european, în acord cu foştii inamici — şi poate viitori — ai Franţei ? Cine ar beneficia de o e­­ventuală remaniere a hărţii europene ? De­sigur că nu Franţa şi nici aliatele sale din Europa centrală. Atunci pentru ce acest „perseverare diabolicum“ din partea d-lui Victor Margueri­tte, ca să apere teza revizio­niştilor, în violentă opoziţie cu interesele Franţei, Micei înţelegeri, Poloniei, Inţelege­­rei Balcanice şi a păcei euro­pene ? Când preşedintele Republi­­cei Statelor­ Unite, d. Roose­velt, în cuvântarea ce a pro­nunţat-o in ziua de 28 De­cembrie 1933, a constatat că numai 10% din populaţia pă­mântului este nemulţumită de graniţele actuale, credem că cei ce formează 90% din populaţia pământului au dreptul şi datoria să răspun­dă revizioniştilor in formida­bil : „Non possumus !“ R. SEIȘANU :-----xo3C®xox- Ziare evreeşti interzise in Polonia Varşovia, 13 (Rador). — Mi­nisterul de interne a interzis până la n­oui ordine intrarea in Polonia a ziarelor evreeşti sau ucrainiene publicate la Pa­ris, „Parizer Hanut“ şi N­aske Slovo“. Pe de altă parte s’a interzis intrarea în Polonia ziarului e­­vreesc „The Day“, care apare la New York. Regele George al Vl-lea In urma abdicării Re­gelui Eduard VIII in împre­jurările cunoscute, în ziua de 11 Decembrie 1936 a fost pro­clamat Rege al Marei Bri­tanii și împărat al Indiilor, principele Albert Frideric Ar­tur George, duce de York, — sub numele de George al VI-Iea. Cu toată neaşteptata re­nunţare la domnie a Regelui Eduard VIII — actualul duce de Windsor —, care a pus guvernului britanic o proble­mă de stat şi dinastică, de­licată şi grea, d. Baldwin, primul ministru de-atunci, a rezolvat-o în mod fericit, prin luarea în seamă a intereselor superioare ale imperiului şi ale dinastiei naţionale. In Anglia, unde regele domneşte şi nu guvernează, unde constituţia nescrisă e legea legilor. Marea Chartă ce trebue să fie respectată în spiritul ei esenţial liberal şi conservator , unde libertăţile cetăţeneşti sunt garantate prin consensul tuturor şi printr’o lungă practică a ar­tei de guvernământ, în acord cu voinţa şi interesele po­porului. — Regele este expre­­siunea şi simbolul puterei su­verane, care, prin persoana şi prerogativele sale, asigură u­­nitatea imperiului şi menţine în metropolă şi peste mări prestigiul şi forţa celui mai­­ complex ,dar şi celui mai so- 1 lid organism de stat.­­ De aceea englezul este di­nastic din patriotism şi de­votat Regelui, dintr’un senti­ment superior ce izvorăşte dintr’un comandament naţio­nal. Aşa se explică cum în An­glia, regimul monarhic este atât de consolidat. Regele George al VI-lea, care a împlinit ieri 42 ani şi un an de domnie, este dem­nul urmaş al acelor suverani din dinastia sa, cari au con­tribuit, prin înţelepciunea lor, la întărirea imperiului şi la prosperitatea marelui po­por anglo-saxon, ca şi a popu­­laţiunilor de alte rase din co­lonii şi dominioane. Cu prile­jul acestei zile aniversare, po­porul român, care nu va uita niciodată marile servicii ce le-a adus Anglia cauzei drep­tului naţionalităţilor şi civili­zaţiei, prin sacrificiile ce le-a făcut în timpul răsboiului mondial alături de ceilalţi a­­liaţi şi a cauzei păcii, la con­ferinţa din Paris, prin orga­nizarea actualei Europe de drept, urează Regelui George VI o domnie lungă şi glo­rioasă, sub semnul binefăcă­tor al păcii. M. S. REGELE GEORGE VI Comandantul aviaţiei polone a sosit la Berlin Berlin, 13 (Rador). — Gene­­ralul Bayski, comandantul for­­­­ţelor aeriene polone, a sosit azi dimineaţă la­­ Berlin, răspun­zând la invitaţia generalului Gearing. Generalul Bayski a făcut în cursul dimineţii vizite mareşa­lului Blomberg, ministrul de război al Reichului, generalului Goering, ministrul aviaţiei, ge­neralului Milch, subsecretar de stat al ministerului aviaţiei şi generalului Stum­pff, şeful de stat major al aviaţiei. La ora 12 şi 30, generalul Ba­yski a depus o coroană la mo­numentul morţilor in război. Rambursarea unui împrumut francez in Anglia Paris, 13 (Rador). — Azi a fost executat al treilea vărsă­­mânt pentru rambursarea îm­prumutului de 40 milioane lire sterline contractat în Anglia de căile ferate franceze. Vărsâmântul, care, ca și cele precedente, este de 5 milioane lire streline, a fost efectuat cu ajutorul devizelor cedate de fondul de egalizare a schimbu­rilor și fără să se recurgă la re­zervele de aur ale Băncii Fran­­tei. _____ _____ ——OXO • 0X0---------­ FILME In faţa unei şcoale de meserii. Părintele îşi mângâe copilul. — Să fii cuminte şi să înveţi bine. Aici îţi vei forma instruc­ţia şi educaţia, care îţi vor asi­gura existenţa atunci când eu nu voi mai putea să te întreţin. Meseria e brăţară de aur, spu­neau străbunii noştri, şi aveau dreptate, pentru că ea este pro­ductivă şi îţi dă putinţa să fii independent, adică să nu atârni decât de munca şi cinstea ta. Ochii băiatului răspund că el a înţeles tâlcul sfaturilor auzite. — Şi ce meserie voi învăţa ? — M’am gândit la mai multe, cumpănind însuşirile şi neajun­surile lor. Iţi mărturisesc că pâ­nă zilele acestea nu eram hotă­­rît. Acum sunt însă lămurit şi cred că vei fi şi tu de ideia mea. Uită-te împrejurul tău. Vezi semnele acestea, scrijilite cu vopsea pe toate casele, publice şi particulare, pe toate gardurile şi trotuarele, pe toţi stâlpii de felinare, de telegraf, de schele, pretutindeni ? Ei bine, aşa se face în toată ţara când vin a­­legerile generale. După termi­narea lor, toţi locatarii, din toate părţii®, vor trebui să zugrăveas­că puzderia de pereţi, de gar­duri, de trotuare... înţelegi ce mană cerească pentru vopsitori... Nu vor putea să prididească.. De aceia, m’am gândit să te fac zugrav. — Sunt alegeri de-astea în toate zilele ? întreabă băiatul, îndoit de astădată de dreptatea tatălui său. — Nu. La patru ani, la trei, la doi, după timpuri și după oa­meni. Dar este atâta de lucru, în­cât pot să găsească mii de persoane. Şi să-ţi mai spui ce­va. Mai există şi alte alegeri: parţiale, judeţene, comunale, a­­grare, comerciale, etc. Astea sunt mai dese. Dragul tatei, poţi să te consideri asigurat pe toată viaţa, că, bun e Dumnezeu, şi de orice s’ar putea să ducem lip­să, numai de alegeri nu! In aceeaşi zi, băiatul intră în şcoală, la secţia de vopsit şi se puse pe lucru. Don José TERORISMUL de EM, HAGI MOSCO Toi-n-ricmul, sub orice latură­­ de activitate ar fi privit, este f ilv-fcjctx J.i incuvidualită­ - ţii, această înaltă însuşire ca­re dă omului întâietate asupra celorlalte fiinţe. Terorismul schimbă pe vis în glotaş lip­sit de liberă cugetare, supus unei apăsătoare voinţi străine. Terorismul este politic, social, sentimental, familial. Omul, sub teroare, oricât ar fi de a­­măgitoare „ideologia“, este un „robot“ fără conştiinţa proprie şi ca atare primejdios. Proaspăta descoperire a în­cercării neizbutite de răpune­re a ministrului francez d. Delbos, fie la Bucureşti, fie la Praga, adecă pe pământul Micii înţelegeri, această enti­tate nerecunoscută — ca şi cum ar fi nevoe de o aseme­nea autentificare — de către d. de Kanya, dovedeşte că terorismul ştie să aleagă unel­te printre cei închinaţi acelui crez de oarbă ascultare, fără însă a se îngriji de mijloacele întrebuinţate. In mintea tuturor a rămas vie dureroasa şi de neertat o­­morîre a regelui Alexandru al regatului prieten vecin, tot pe pământ străin, pe când era oaspetele poporului care-i preţuia prietenia, pe care însă politicianismul n’a ştiut să o apere împotriva terorismului antiuman, dar care făptuieşte în numele umanitarismului. Teroarea se cuibărise la lanka-puszta în civilizata Un­garie. Acolo, pe pământul sfântului Ştefan, se afla o crescătorie (nu de vulpi ar­gintii) dar de asasini, nutriţi, îmbrăcaţi şi instruiţi la mâ­nuirea revolverului, ucigător pe la spate, mişeleşte, sub o­­chii înschişi ai unei conduceri tăinuitoare. O pază anume ve­ghea ca nimeni să se apropie de acel laborator oficios de o­­morîtori, ca şi cum ar fi fost vorba de paza coroanei mile­nare cu crucea strâmbată. A­­colo, terorismul a plămădit u­­ciderea cumintelui rege Ale­xandru. Keleman, făptaşul omoru­lui, zdrobit de mulţimea în­furiată ,a eşit din tabăra diri lanka-puszta, de acolo unde— potrivit mărturisirilor compli­cilor lui, azi întemniţaţi — se da la vreo 30 de tineri tero­rişti o „educaţie morală şi fi­zică din cele mai severe“ de către ofiţeri maghiari, îndelet­nicirea de căpetenie fiind tra­gerea la ţintă. Trebuie amin­tit că, la Geneva,­­ delegaţia maghiară declarase că tabăra fusese desfiinţată (deci exista­se), de fapt însă, ea îşi ducea mai departe opera „moraliza­toare“ în numele acelei civili­zaţii milenare pe temeiul că­reia maghiarii cer „revizui­rea“. Astăzi, capul complotului urzit împotriva oaspetelui nos­tru francez este teroristul un­gur Koloman Budai, fiu de sânge al Ungariei şi sufletesc de la lanka-puszta. Socotit drept susţinător al Micii înţe­legeri şi „antirevizionist“ mi­nistrul de externe francez tre­buia să piară. Ori­ce mijloc care s’ar părea bun de întrebuinţat pentru susţinerea revizionismului, ca­re este unul din cele două tă­­iuşuri ale săbiei mânuite de maghiar, este pe dată înfiat, oricât de neadevărat sau de sălbatec ar fi. Pentru dărâ­marea tratatului din Trianon, pătimaşa naţiune maghiară, falsificatoarea de bancnote franceze, asupritoare până la (Continuare in pag. 2-a) (Continuare in pag. 2-a| Londra, Decembrie Faptul că armata japoneză a ajuns la Nanking nu este tot atât de important ca acela că rezistenţa întâmpinată de ea a fost neînsemnată. Aceasta dove­deşte, socotim, că resursele re­zistenţei chineze au fost epui­zate pentru apărarea oraşului Shanghai. Partida fiind pierdută acolo, guvernul din Nanking nu mai are nimic ce să opună ja­ponezilor, cari înaintează impe­tuos. Mareşalul Ciang-Kai-Sek a fost respins în interiorul Chinei, unde­ este lipsit de contact cu furniturile de arme şi muni­­ţiuni, cari sosesc din Europa şi din Statele­ Unite pe mare. Aju­toarele ce-i pot veni încă din partea rusească, pe un teritoriu lipsit de căi de comunicaţie, nu pot fi suficiente. Se pare deci, că Japonia e pe cale de a avea un succes considerabil, care îi va da provinciile cele mai bogate ale Chinei. Să nu ne facem nici­ o iluzie. Victoria japoneză sună cântecul de îngropăciune al intereselor ţârilor europene cari au relaţii comerciale cu China. Spre a re­cupera costul războiului, spre a asigura un bun debuşeu produ­selor industriale, japonezii tre­bue să stabilească un regim pre­ferenţial în favoarea lor pe teri­­tor­iul chinez. De pe acum dau zilnic dovezi ale voinţei lor de a impune legea lor marii cetăţi internaţionale de la Shanghai, unde sunt concentrate imense interese europene. Nu e in firea acestor cuceritori de a se jena în alegerea mijloacelor de întrebu­inţat spre a înlătura pe concur­­enţi. Dealtfel, cu rare excepţii, japonezii socotesc pe europeni ca­ asociaţi împotriva lor, îm­preună cu chinezii. Nu invidiem diplomaţii străini acreditaţi la Tokio şi cari nu pot scăpa acum de necesitatea de a apăra, pas cu pas, interesele lor naţionala ameninţate de agresiunea japo­neză din China. Ne putem în­treba doar car­ sunt mijloacele pe cari guvernele europene la au la dispoziţia lor, spre a avarei aceste interese ameninţate de expansiunea japoneză ? In China, partida pare vier­­du,tă definitiv. întrebarea :voi pune cum poate fi oprită pră­buşirea intereselor e: v'Cv.ît Prin ce mijloace se poate inlă\ '.ura răul? Evident, totul de­pinde de forţa de care pot dis­ SCRISORI DIN LONDRA CHINA de AUGUR

Next