Universul, decembrie 1937 (Anul 54, nr. 346-358)
1937-12-16 / nr. 346
O ASANARE NECESARĂ Doi preveniţi cer tribunalului Ilfov şi Camerei de punere sub acuzare a Curţii de Apel din Bucureşti punerea în libertate. Temeiul cererei: Ministerul muncii, parte civilă într-un proces de traficuri grave cu bilete de liberă petrecere, a refuzat luni de-a rândul să pună la dispoziţia judecăţii acte din dojaare, şi n’a depus taxa expertizei grafologice, cerută chiar de acest minister, ca fiind necesară pentru stabilirea tuturor infracţiunilor şi vinovaţilor. Constatând că prin inacţiunea autorităţii reclamante se prelungeşte prevenţia inculpaţilor, ambele instanţe de instrucţiune au admis punerea lor în libertate! Acelaş tribunal, în alt proces penal, privitor la fraude de mari proporţii, săvârşite în paguba fiscului şi a Băncii Naţionale, evaluate la 50 milioane lei, a fost nevoit de curând să amâne cauza, pe consideraţiunea — invocată chiar de reprezentanţii Statului — că acesta este lipsit de apărare, deşi dispune de un vast aparat de avocaţi! Până acum se ştia că reprimarea infracţiunilor funcţionează cu întârzieri dăunătoare exemplarităţii sociale din cauza complicaţiunilor procedurale, a îngrămădirii proceselor, a abuzului de pledoarii, a relei credinţe a inculpaţilor aflaţi liberi. Nu şi-ar fi închipuit nimeni însă că se produc şi amânări de sancţiuni ce ar trebui să intervină cu atât mai grabnic, cu cât faptele sunt mai grave ,amânări, datorite Statului, fie pentru că interesele sale sunt neglijate de organele însărcinate să le susţină cu punctualitate, fie pentru că aceste organe lipsesc cu totul din faţa justiţiei, chiar atunci când acele interese sunt de o importanţă deosebită. Iată încă o surprinzătoare şi îngrijorătoare manifestare a anemiei progresive, nu numai la sentimentul datoriei, dar şi la controlul ce formează singurul corectiv al acestei epidemii, în nenumăratele angrenaje ale vastului aparat public. O incursiune profundă în toate dosarele judecătoreşti în care Statul figurează ca parte interesată, sub diferitele lui aspecte, ar fi de na- t tură să stabilească ,dacă asemenea cazuri sunt izolate sau sunt frecvente, pentru ca în a doua alternativă să se exercite o acţiune serioasă pentru înlăturarea acestor anomalii cu consecinţe morale şi materiale uşor de înţeles şi greu de evaluat, ce formează adesea obiectul uimirei magistraturii şi baroului, organisme în măsură să le observe şi să le aprecieze. Odată cu această operaţiune se impune încă una, mai radicală şi mai de mult semnalată. Este în adevăr inadmisibil să se vadă avocaţi ai Statului pledând contra lui, sau contra judeţelor, a comunelor sau a altor autorităţi publice ori puse sub controlul Statului. Este inadmisibil ca parlamentari să lupte pe frontul justiţiei contra intereselor ţării, ai cărei reprezentanţi sunt presupuşi. Este inadmisibil ca profesori universitari şi secundari să se prezinte în faţa instanţelor judecătoreşti contra Statului şi chiar a Ministerului educaţiunei naţionale, de care aparţine învăţământul de toate gradele. De câte ori s’a pus în discuţiune această chestiune de ordine publică, morală şi profesională, în lipsa unei justificări s’a emis o explicaţie: legea corpului de avocaţi n’ar cuprinde interziceri formale a unor astfel de inadvertenţe. Slabă scuză, tristă scuză! —a exclamat odinioară un om de Stat într’un caz similar. Nu numai atât. Scuza e şi neîntemeiată, pentru că legea organică a barourilor cuprinde sancţiuni categorice împotriva derogărilor de la imperativele elementare ale demnităţii profesionale. Desigur că acestora le-a dat expresiune Poincaré, chemat ca avocat în sânul Academiei Franceze, atunci când, după ce fusese preşedinte al Republicei, a rostit acele cuvinte ce ar trebui să fie săpate pe frontispiciul oricărui barou. Nici o apropiere între avocatura Statului, sub orice formă a lui, şi între reprezentarea lui în parlament, în orice organism public, nici chiar sub forma cea mai indirectă și mai dezinteresată. Asanarea se impune în amândouă privințele. Spre o destindere a relaţiilor dintre Germania şi Cehoslovacia Praga, 13 (Rador).• Agenţia „Havas“ transmite: Conversaţiile diplomatice dintre Germania şi Cehoslovacia, urmărind să determine o îmblânzire a atitudinei reciproce a presei din cele două ţări, au dus virtualmente la rezultate pozitive. Deşi înţelegerea realizată nu va duce la un tratat în adevăratul înţeles al cuvântului, cele două ţări au convenit să vegheze la menţinerea unor relaţii de presă corecte între ele. Germania s-a angajat să nu mai ducă campanii analoage cu cele care au tulburat relaţiile germanocehoslovace în cursul acestui an. Principalul obstacol în calea negocierilor era activitatea emigranţilor, înţelegerea a putut fi încheiată, fără ca Germania sau Cehoslovacia să renunţe la drepturile lor de ospitalitate. Activitatea emigranţilor va fi însă îngrădită în limitele intereselor de stat şi ale păcii europene. Acordul marchează un nou şi important pas spre destindere în Europa Centrală. Care va fi norocoasa? Se știe că M. S. Regele Leopold III al Belgiei a făcut, de curând, o vizită in capitala Angliei. Vizita a fost pusa în legătură cu întenţiunea Suveranuluibelgian de a se căsători. In această ordine de idei, ziarele franceze publică fotografiile de mai sus, a principesei Maria de Savoia, fiica M. S. Regelui Italiei, (stânga) și a d-rei Margaret Cavendish, fiica ducelui de Portland. „DAR EU... CU CINE VOTEZ“? Dintre scriitorii şi cugetătorii neamului nostru, Caragiale este acela a cărui operă e şi azi şi va fi şi mâine, veşnic vie, atunci când este vorba de frământările politice. Şi rar se pot vedea frământări politice mai acute decât cele de azi, când partidele sunt la cuţite, când prin programe şi manifeste fiecare aruncă celuilalt tot felul de învinuiri, când promisiunile zăpăcesc toate minţile. Aceste frământări politice fac opera lui Caragiale, vie nu numai datorită humorului său, dar mai ales măestriei cu care a fixat moravurile neamului căruia a aparţinut. De la Caragiale, au rămas numeroase formule, fraze, cari, prin înţelepciunea şi hazul lor, se lipesc de mintea omului şi vor fi repetate cât va dăinui limba românească. Una din acele delicioase formule, cari ilustrează nemuritoarea operă a lui Caragiale, este şi titlul acestui articol „DAR EU... CU CINE VOTEZ?“, formulă pe care o repetă până la disperare cetăţeanul turmentat din „SCRISOAREA PIERDUTA”. In zilele acestea, de febră electorală, care se ridică pe zi ce trece, cu cât ne apropiem de 30 Decembrie, se va auzi tot mai des şi la fiecare pas „DAR EU... CU CINE VOTEZ?“, spusă de rândul acesta nu din turmentare sau în glumă, cum a fost la origină, ci din mare îngrijorare. Eroul lui Caragiale se întreba „DAR EU... CU CINE VOTEZ?“, fiindcă nu avea discernământul necesar şi era întruchiparea unei întregi categorii sociale, care nu avea convingeri politice şi nici nu-şi da seama de importanţa dreptului ce i se dase, de a vota pe aleşii naţiunii. Azi, formula este aceeaşi, dar datorită, pe lângă împrejurările din trecut şi unui nou fenomen: ÎNCURCĂTURĂ POLITICA creată—nu discut acum de cine şi din ce cauze — şi din care pricină prea puţini ştiu ce să creadă şi cum să voteze. Alegătorul ajunsese mai înainte, graţie obişnuinţei, să aibă oarecari cunoştinţe vagi despre programele partidelor, ori simpatie pentru un nume care-i răsunase mai mult la ureche în diferite circumstanţe, ori se obişnuise cu un semn pe care punea pecetea ca să scape de belea. Azi şi programele s’au încurcat, şi numele au căpătat împerecheri, rămase neînţelese şi semnele sunt purtate de oameni cari, până mai eri, spuneau alegătorilor cu totul altceva decât spun astăzi. De aceea, în nedumerirea generală, nu este de mirare când primim zilnic de la cititorii noştri scrisori în care ne întreabă, ca şi eroul lui Caragiale: „DAR EU... CU CINE VOTEZ?“, întrebarea îşi are rostul ei, fiindcă cititorul de ziare, crede că ziaristul, care ştie tot, poate să-i lămurească totul. Acest cititor nu vrea să vadă că încurcătura de azi se datoreşte de cele mai multe ori şi lui — alegătorul — care nu se osteneşte să se convingă că alegerile reprezintă un moment important din viaţa statului, care şi-a întemeiat existenţa pe valoarea votului cetăţenesc. Votul acesta, când s-a acordat pentru prima oară în unele ţări, ca sistema de exprimare a voinţei cetăţeanului, asupra felului cum înţelege să trăiască în societatea din care face parte, presupunea că cetăţeanul îşi dă perfect seama de ceea ce face şi de puterile pe cari le conferă aceluia pe care-1 face reprezentantul său. In acele ţări, cetăţeanul se informează, judecă, apreciază singur, ce are să facă şi nu întreabă niciodată „DAR EU... CU CINE VOTEZ?“, pentru că votul este SECRET şi el ştie că în acest secret stă şi puterea şi cuminţenia Statului, care, conştient de mandatul primit de la toţi, este nepărtinitor pentru toţi. La noi, votul s-a dat unei mari categorii de cetăţeni cari nu înţeleg importanţa lui. Aşa se şi explică faptul că la noi, ca memeri pe lume, legea electorală a creiat o serie de semne cabalistice, asupra cărora alegătorul, în faţa urnei, crede că-şi exprimă voinţa şi-şi exercită un drept, după Îndeplinirea căruia pleacă având sufletul împăcat, deşi cu o clipă mai înainte renunţase la atributul cel mai însemnat al votului, „secretul“ şi întrebase în dreapta şi în stânga: „DAR EU... CU CINE VOTEZ?“. A reuşit astfel bietul cetăţean să scape de o corvoadă, să voteze fără să ştie, cn imensa majoritate a cazurilor. PENTRU CE SAU PE CINE a votat, deşi mai totdeauna votează pe acela care şi-a făcut o profesiune din a fi ales. Căci profesiunea de „ALES” a devenit azi remuneratorie şi la noi şi in alte părţi şi după felul cum se desvoltă, se va ajunge în curând, cum spune d. ANDRÉ TARDIEU în ultima sa lucrare „LA PROFESSION PARLEMENTAIRE”, să exproprieze celelalte puteri ale statului, pentru înfăptuirea cărora s’a vărsat atâta sânge. Profesionistul votului universal promite câte nu se găsesc nici în lună, nici în soare, ca să capete votul alegătorului şi de aceea, când perioada electorală începe, manifestele, promisiunile şi discursurile devin ameţitoae, paralizând libertatea şi voinţa alegătorului, până la gradul când, in disperare de cauză, el se agaţă de ultima i rezervă, de formula lui Cara ’ giale: ,,DAR EU.„ CU CINE , VOTEZ ?“. Dar cel care cere sfatul i presupune un om de bună , credinţă, iar sfătuitorul un om şi el In stare să dea un sfat sănătos. Cum ar putea cineva să dea un sfat sănătos azi, când el însuşi se găseşte în situa- I ţia paradoxală de a nu şti ce trebue să facă, din cauza in- , făţişării încâlcite a vieţii noa- stre politice? Am făcut sforţări imense spre a promova conştiinţa naţională, care trebue să stea la baza alcătuirii noastre şi am crezut că venind alegerile, vom vedea pe toţi naţionaliştii într’o tabără, şi atunci un sfat cinstit se putea cu uşurinţă da aceluia care-i cerea. Avem o deziluzie, dar nu o disperare. Ceea ce nu s’a putut înfăptui azi, suntem si-guri că se va înfăptui mâine, pentru că după cum spunea un prieten al Românilor, d. Paul Raynaud, zilele trecu- te, „Epoca noastră este o epocă de unanimitate naţi-' onală, nu de diversiune par- lamentară”. Astăzi, alegătorul se gă- i seşte in situaţia tristă a erou- i lui lui Caragiale: întreabă in toate părţile. „DAR EU... CU CINE VOTEZ ?“ Dar pe când eroul lui Caragiale la sfârşit, în ultima clipă, a reuşit să voteze cu un buletin pe care un altul ii scrisese numele celui mai netrebnic dintre candidaţi, acela al lui AGAMIŢA DANDANACHE, învederând astfel putregaiul politic de atunci, tot astfel, în disperare de cauză, alegătorul de azi, turmentat de câte i se spun, poate va rezolva el singur problema, punând cu ochii închiși pecetea care va arăta nimicnicia sistemului votului universal de azi. STELIAN POPESCU „Perseverare diabolicum“ Sub acest titlu cunoscutul scriitor francez, d. Victor Margueritte, a publicat în „La Tribune des Nations“ un articol în care combate politica exterioară a Franței, bazată pe statu-quo teritorial. Un ziar parizian important a scris, în timpul călătoriei d-lui Delbos în Europa Centrală : „Nu poate să fie vorba de nicio modificare în politica exterioară a Franţei“. D. Victor Margueritte se miră, că un ziar, a cărui importanţă e mai mare decât formatul său, a putut să înregistreze declaraţii de o vigoare atât de absolută, care reamintesc politica statului quo din timpul lui Doumergue şi din primăvara anului 1934, când regretatul Barthou în calitate de ministru de externe al Franţei, în pelerinajul său la Varşovia, Bucureşti Belgrad şi Praga, s-a pronunţat în termeni foarte categorici împotriva revizuirii Tratatului de la Trianon. In concluzie, d. Victor Margueritte afirmă că în situaţia actuală, cine s-ar crampona de statu-quo, riscă... să se prăbuşească şi el face o comparaţie cu nebunul ce ar încerca să oprească fluviul să curgă şi norul să fugă... Din partea unui romancier nu ne surprinde asemenea concepţii fanteziste în materie de politică externă. Dar cum d. Victor Margueritte stărue prea mult — — perseverare diabolicum — asupra situaţiei ce s’a creat în Europa centrală, în urma aplicării tratatelor de pace , şi are aerul că regretă dispa- riţia Austro-Ungariei, rees în mod evident influenţele nefaste ce le-a suferit din partea revizioniştilor, care sunt, nu numai duşmanii României, Iugoslaviei, Cehoslovaciei şi Poloniei, dar şi duşmanii propriei sale patrii. Reamintim următoarea declaraţie pe care dr. I. Seipel, fostul cancelar al Austriei, a făcut-o la Koeln, in ziua de 2 Martie 1925, in legătură cu cei care visează o restaurare a Europei vechi, sau a monarhiei habsburgice dunărene în fostele sale frontiere : „Unii pretind o restaurare a Europei vechi, poate cu puţine schimbări, atât în privinţa frontierelor, cât şi în ce priveşte structura sa interioară. O spun pe faţă — eu nu pot merge pe drumul ce duce la asemenea schimbări imposibile. Desigur, cred în învierea morţilor, dar în ziua de apoi. Dacă s’ar întoarce cineva din groapă înainte de aceasta, ar fi o minune. Şi eu nu cred în minuni. STATELE ŞI IDEILE CAZUTEIN RĂZBOIUL MON- DIAL, NUMAI ÎNVIE!“ Apoi dacă fostul cancelar al Austriei, Seipel, n’a crezut în învierea statelor şi ideilor căzute în războiul mondial în groapă, pentru eternitate, pentru ce d. Victor Margueritte, o crede posibilă şi — perseverare ,diabolicum — pledează pentrumplificarea statului-quo european, în acord cu foştii inamici — şi poate viitori — ai Franţei ? Cine ar beneficia de o eventuală remaniere a hărţii europene ? Desigur că nu Franţa şi nici aliatele sale din Europa centrală. Atunci pentru ce acest „perseverare diabolicum“ din partea d-lui Victor Margueritte, ca să apere teza revizioniştilor, în violentă opoziţie cu interesele Franţei, Micei înţelegeri, Poloniei, Inţelegerei Balcanice şi a păcei europene ? Când preşedintele Republicei Statelor Unite, d. Roosevelt, în cuvântarea ce a pronunţat-o in ziua de 28 Decembrie 1933, a constatat că numai 10% din populaţia pământului este nemulţumită de graniţele actuale, credem că cei ce formează 90% din populaţia pământului au dreptul şi datoria să răspundă revizioniştilor in formidabil : „Non possumus !“ R. SEIȘANU :-----xo3C®xox- Ziare evreeşti interzise in Polonia Varşovia, 13 (Rador). — Ministerul de interne a interzis până la noui ordine intrarea in Polonia a ziarelor evreeşti sau ucrainiene publicate la Paris, „Parizer Hanut“ şi Naske Slovo“. Pe de altă parte s’a interzis intrarea în Polonia ziarului evreesc „The Day“, care apare la New York. Regele George al Vl-lea In urma abdicării Regelui Eduard VIII in împrejurările cunoscute, în ziua de 11 Decembrie 1936 a fost proclamat Rege al Marei Britanii și împărat al Indiilor, principele Albert Frideric Artur George, duce de York, — sub numele de George al VI-Iea. Cu toată neaşteptata renunţare la domnie a Regelui Eduard VIII — actualul duce de Windsor —, care a pus guvernului britanic o problemă de stat şi dinastică, delicată şi grea, d. Baldwin, primul ministru de-atunci, a rezolvat-o în mod fericit, prin luarea în seamă a intereselor superioare ale imperiului şi ale dinastiei naţionale. In Anglia, unde regele domneşte şi nu guvernează, unde constituţia nescrisă e legea legilor. Marea Chartă ce trebue să fie respectată în spiritul ei esenţial liberal şi conservator , unde libertăţile cetăţeneşti sunt garantate prin consensul tuturor şi printr’o lungă practică a artei de guvernământ, în acord cu voinţa şi interesele poporului. — Regele este expresiunea şi simbolul puterei suverane, care, prin persoana şi prerogativele sale, asigură unitatea imperiului şi menţine în metropolă şi peste mări prestigiul şi forţa celui mai complex ,dar şi celui mai so- 1 lid organism de stat. De aceea englezul este dinastic din patriotism şi devotat Regelui, dintr’un sentiment superior ce izvorăşte dintr’un comandament naţional. Aşa se explică cum în Anglia, regimul monarhic este atât de consolidat. Regele George al VI-lea, care a împlinit ieri 42 ani şi un an de domnie, este demnul urmaş al acelor suverani din dinastia sa, cari au contribuit, prin înţelepciunea lor, la întărirea imperiului şi la prosperitatea marelui popor anglo-saxon, ca şi a populaţiunilor de alte rase din colonii şi dominioane. Cu prilejul acestei zile aniversare, poporul român, care nu va uita niciodată marile servicii ce le-a adus Anglia cauzei dreptului naţionalităţilor şi civilizaţiei, prin sacrificiile ce le-a făcut în timpul răsboiului mondial alături de ceilalţi aliaţi şi a cauzei păcii, la conferinţa din Paris, prin organizarea actualei Europe de drept, urează Regelui George VI o domnie lungă şi glorioasă, sub semnul binefăcător al păcii. M. S. REGELE GEORGE VI Comandantul aviaţiei polone a sosit la Berlin Berlin, 13 (Rador). — Generalul Bayski, comandantul forţelor aeriene polone, a sosit azi dimineaţă la Berlin, răspunzând la invitaţia generalului Gearing. Generalul Bayski a făcut în cursul dimineţii vizite mareşalului Blomberg, ministrul de război al Reichului, generalului Goering, ministrul aviaţiei, generalului Milch, subsecretar de stat al ministerului aviaţiei şi generalului Stumpff, şeful de stat major al aviaţiei. La ora 12 şi 30, generalul Bayski a depus o coroană la monumentul morţilor in război. Rambursarea unui împrumut francez in Anglia Paris, 13 (Rador). — Azi a fost executat al treilea vărsământ pentru rambursarea împrumutului de 40 milioane lire sterline contractat în Anglia de căile ferate franceze. Vărsâmântul, care, ca și cele precedente, este de 5 milioane lire streline, a fost efectuat cu ajutorul devizelor cedate de fondul de egalizare a schimburilor și fără să se recurgă la rezervele de aur ale Băncii Frantei. _____ _____ ——OXO • 0X0--------- FILME In faţa unei şcoale de meserii. Părintele îşi mângâe copilul. — Să fii cuminte şi să înveţi bine. Aici îţi vei forma instrucţia şi educaţia, care îţi vor asigura existenţa atunci când eu nu voi mai putea să te întreţin. Meseria e brăţară de aur, spuneau străbunii noştri, şi aveau dreptate, pentru că ea este productivă şi îţi dă putinţa să fii independent, adică să nu atârni decât de munca şi cinstea ta. Ochii băiatului răspund că el a înţeles tâlcul sfaturilor auzite. — Şi ce meserie voi învăţa ? — M’am gândit la mai multe, cumpănind însuşirile şi neajunsurile lor. Iţi mărturisesc că până zilele acestea nu eram hotărît. Acum sunt însă lămurit şi cred că vei fi şi tu de ideia mea. Uită-te împrejurul tău. Vezi semnele acestea, scrijilite cu vopsea pe toate casele, publice şi particulare, pe toate gardurile şi trotuarele, pe toţi stâlpii de felinare, de telegraf, de schele, pretutindeni ? Ei bine, aşa se face în toată ţara când vin alegerile generale. După terminarea lor, toţi locatarii, din toate părţii®, vor trebui să zugrăvească puzderia de pereţi, de garduri, de trotuare... înţelegi ce mană cerească pentru vopsitori... Nu vor putea să prididească.. De aceia, m’am gândit să te fac zugrav. — Sunt alegeri de-astea în toate zilele ? întreabă băiatul, îndoit de astădată de dreptatea tatălui său. — Nu. La patru ani, la trei, la doi, după timpuri și după oameni. Dar este atâta de lucru, încât pot să găsească mii de persoane. Şi să-ţi mai spui ceva. Mai există şi alte alegeri: parţiale, judeţene, comunale, agrare, comerciale, etc. Astea sunt mai dese. Dragul tatei, poţi să te consideri asigurat pe toată viaţa, că, bun e Dumnezeu, şi de orice s’ar putea să ducem lipsă, numai de alegeri nu! In aceeaşi zi, băiatul intră în şcoală, la secţia de vopsit şi se puse pe lucru. Don José TERORISMUL de EM, HAGI MOSCO Toi-n-ricmul, sub orice latură de activitate ar fi privit, este f ilv-fcjctx J.i incuvidualită - ţii, această înaltă însuşire care dă omului întâietate asupra celorlalte fiinţe. Terorismul schimbă pe vis în glotaş lipsit de liberă cugetare, supus unei apăsătoare voinţi străine. Terorismul este politic, social, sentimental, familial. Omul, sub teroare, oricât ar fi de amăgitoare „ideologia“, este un „robot“ fără conştiinţa proprie şi ca atare primejdios. Proaspăta descoperire a încercării neizbutite de răpunere a ministrului francez d. Delbos, fie la Bucureşti, fie la Praga, adecă pe pământul Micii înţelegeri, această entitate nerecunoscută — ca şi cum ar fi nevoe de o asemenea autentificare — de către d. de Kanya, dovedeşte că terorismul ştie să aleagă unelte printre cei închinaţi acelui crez de oarbă ascultare, fără însă a se îngriji de mijloacele întrebuinţate. In mintea tuturor a rămas vie dureroasa şi de neertat omorîre a regelui Alexandru al regatului prieten vecin, tot pe pământ străin, pe când era oaspetele poporului care-i preţuia prietenia, pe care însă politicianismul n’a ştiut să o apere împotriva terorismului antiuman, dar care făptuieşte în numele umanitarismului. Teroarea se cuibărise la lanka-puszta în civilizata Ungarie. Acolo, pe pământul sfântului Ştefan, se afla o crescătorie (nu de vulpi argintii) dar de asasini, nutriţi, îmbrăcaţi şi instruiţi la mânuirea revolverului, ucigător pe la spate, mişeleşte, sub ochii înschişi ai unei conduceri tăinuitoare. O pază anume veghea ca nimeni să se apropie de acel laborator oficios de omorîtori, ca şi cum ar fi fost vorba de paza coroanei milenare cu crucea strâmbată. Acolo, terorismul a plămădit uciderea cumintelui rege Alexandru. Keleman, făptaşul omorului, zdrobit de mulţimea înfuriată ,a eşit din tabăra diri lanka-puszta, de acolo unde— potrivit mărturisirilor complicilor lui, azi întemniţaţi — se da la vreo 30 de tineri terorişti o „educaţie morală şi fizică din cele mai severe“ de către ofiţeri maghiari, îndeletnicirea de căpetenie fiind tragerea la ţintă. Trebuie amintit că, la Geneva, delegaţia maghiară declarase că tabăra fusese desfiinţată (deci existase), de fapt însă, ea îşi ducea mai departe opera „moralizatoare“ în numele acelei civilizaţii milenare pe temeiul căreia maghiarii cer „revizuirea“. Astăzi, capul complotului urzit împotriva oaspetelui nostru francez este teroristul ungur Koloman Budai, fiu de sânge al Ungariei şi sufletesc de la lanka-puszta. Socotit drept susţinător al Micii înţelegeri şi „antirevizionist“ ministrul de externe francez trebuia să piară. Orice mijloc care s’ar părea bun de întrebuinţat pentru susţinerea revizionismului, care este unul din cele două tăiuşuri ale săbiei mânuite de maghiar, este pe dată înfiat, oricât de neadevărat sau de sălbatec ar fi. Pentru dărâmarea tratatului din Trianon, pătimaşa naţiune maghiară, falsificatoarea de bancnote franceze, asupritoare până la (Continuare in pag. 2-a) (Continuare in pag. 2-a| Londra, Decembrie Faptul că armata japoneză a ajuns la Nanking nu este tot atât de important ca acela că rezistenţa întâmpinată de ea a fost neînsemnată. Aceasta dovedeşte, socotim, că resursele rezistenţei chineze au fost epuizate pentru apărarea oraşului Shanghai. Partida fiind pierdută acolo, guvernul din Nanking nu mai are nimic ce să opună japonezilor, cari înaintează impetuos. Mareşalul Ciang-Kai-Sek a fost respins în interiorul Chinei, unde este lipsit de contact cu furniturile de arme şi muniţiuni, cari sosesc din Europa şi din Statele Unite pe mare. Ajutoarele ce-i pot veni încă din partea rusească, pe un teritoriu lipsit de căi de comunicaţie, nu pot fi suficiente. Se pare deci, că Japonia e pe cale de a avea un succes considerabil, care îi va da provinciile cele mai bogate ale Chinei. Să nu ne facem nici o iluzie. Victoria japoneză sună cântecul de îngropăciune al intereselor ţârilor europene cari au relaţii comerciale cu China. Spre a recupera costul războiului, spre a asigura un bun debuşeu produselor industriale, japonezii trebue să stabilească un regim preferenţial în favoarea lor pe teritoriul chinez. De pe acum dau zilnic dovezi ale voinţei lor de a impune legea lor marii cetăţi internaţionale de la Shanghai, unde sunt concentrate imense interese europene. Nu e in firea acestor cuceritori de a se jena în alegerea mijloacelor de întrebuinţat spre a înlătura pe concurenţi. Dealtfel, cu rare excepţii, japonezii socotesc pe europeni ca asociaţi împotriva lor, împreună cu chinezii. Nu invidiem diplomaţii străini acreditaţi la Tokio şi cari nu pot scăpa acum de necesitatea de a apăra, pas cu pas, interesele lor naţionala ameninţate de agresiunea japoneză din China. Ne putem întreba doar car sunt mijloacele pe cari guvernele europene la au la dispoziţia lor, spre a avarei aceste interese ameninţate de expansiunea japoneză ? In China, partida pare vierdu,tă definitiv. întrebarea :voi pune cum poate fi oprită prăbuşirea intereselor e: v'Cv.ît Prin ce mijloace se poate inlă\ '.ura răul? Evident, totul depinde de forţa de care pot dis SCRISORI DIN LONDRA CHINA de AUGUR