Universul, ianuarie 1938 (Anul 55, nr. 1-14)
1938-01-01 / nr. 1
Zamfir Zamfirescu a fost un individ nenorocit. Asta din cau- j za urei lui ciudate. Niciodată, n’a suferit să i se facă observa- ţiuni. Mai ades, nu suferea obser- j vaţiunile superiorilor săi. încă de copil, Zamfir nu răb- j da să fie mustrat de cei mari. Când se întâmpla să’l dojenească părinţii pentru o graşală oarecare, se întrista atât de mult, încă două zile dearândul nu se atingea de mâncare. Pentru că, — odată— mama lui i-a tras o palmă, a Încercat să se otrăvească. De atunci, părinţii lui s’au ferit să-l mai ocărască. La şcoală, se ducea cu lecţiile învăţate, numai de frică să nu-i facă vre-o observaţie domnul profesor. Tot din pricina asta avea o purtare exemplară. Nu se lua la trântă cu cei mai mici, nu fura covrigi sau halviţă, şi nici nu scotea limba la oamenii pe care îi întâlnea în drum repis şcoală. N'avu norocul să isprăvească studiile universitare. A fost esclus pentru că a dat un răspuns obraznic domnului profesor care la examenul de istorie, l-a pus să rezolve o problemă de... filozofie. Părinţii lui, aflând de isprava băiatului, nu mai ţinură socoteală de firea lui supărăcioasă, şi îl dojeniră cu asprime. — De asta! — i-a strigat tatăl său — de asta am cheltuit cu tine atâţia bani, ca să-ţi faci ambiția cu profesorul tău !... Tre- buia să-i răspunzi respectuos la întrebare, chiar dacă n’a fost la locul ei !... De data asta, băiatul nu se mai supără pe mâncare, nici nu încercă să se otrăvească. De altfel, era şi prea mare ca să facă astfel de mofturi. ~«rFpa«d6.g3»gi.VCT»n Spre a nu-i vedea în faţă pe cei cari îl ocărâseră atât de rău, studentul fugi din casa părintească şi se mută într’o cameră mobilată dela periferie. Pierzând nădejdea să mai ajungă membru al corpului didactic, şi-a încercat norocul în gazetărie. Nu după puţină alergătură, a reuşit să intre corector la o gazetă de mâna a doua, dar destul de citită în anumite cercuri Tot corectând, şi-a dat seama că nu trebuie cine ştie ce talent ca să ajungi să scrii la gazete. După trei luni de corectură, s’a pomenit redactor, şi articolele fostului corector nu erau cu mult mai slabe decât ale primului redactor... Şi poate că ar fi ajuns departe în publicistică, dacă nu-i împingea păcatul să facă portretul unui om de casă al ministrului de finanţe. Secretarul de redacţie, care ştia tare bine că şi directorul era un fel de om de casă, se grăbi să-şi arate devotamentul faţă de gazetă, unde de zece ani mânca pâinea zilnică. In loc să trimeată articolul la tipografie, îl prezentă patronului, cu toată gravitatea momentului. Supărat, directorul îl sună pe autor: — Cum îţi permiţi să faci ironii pe socoteala prietenilor mei intimi ? Zamfir Zamfirescu îl înfruntă: — De unde vreţi să ştiu eu că aveţi prieteni printre oamenii de casă, printre lichele... — Eşti obraznic ! i-o scurtă directorul scos din fire. Redactorului îi sări inima din loc şi tâmplele svâcniră furtunos. Uitând că a doua zi chiar, avea de primit chenzina, uitând de mizeria care îl aştepta în stradă, se lăsă stăpânit de o furie năpraznică şi, fără să-şi dea seama de locul unde se află, smuci, din mâna directorului, cele cinci pagini în care zugrăvise portretul unei lichele... Suferi iarăşi în ascuns câteva luni de zile. Ca să nu se prăpădească de tot, primi un post nenorocit la ministerul comunicaţilor. Munci tăcut, fără întrerupere în cele şapte ore de serviciu, începu chiar să capete încrederea şefului, şi lucrurile ar fi mers destul de bine, dacă modestul funcţionar n'ar fi pătat cu cerneală un act de mare importanţă pentru minister. Om bun şeful, dar pata de cerneală îl făcu să vadă negru: — Ce dumnezeu! Parcă a umblat un porc cu actul ăsta ! Zamfirescu păli. Buzele îi tremurau, ’totuşi răspunse prompt: — Desigur c’a umblat un porc, îl ţii dumneata în mână!... Numai când şi-a pierdut postul, Zamfirescu şi-a dat seama că un şef nu poate fi porc. După un şir lung de suferinţe şi de umilinţe de tot felul, îşi găsi un loc la Regia Monopolului tutunurilor. Dar nici tutunul nu l-a învăţat să rabde. Tot din cauză că n’a putut să rabde fără să răspundă obraznic la observaţiile unui slujbaş superior, a fost dat afară... In timpul din urmă, când neajunsurile îl încolţiră din toate părţile, se jură să rabde toate observaţiile şefilor și a tuturor superiorilor săi, de va avea cumva norocul să mai capete o slujbă. Prilejul se ivi. Un senator, — bun prieten cu tatăl lui Zamfir — îl întâlni pe stradă : — Se vede că iarăși ai pierdut slujba... — Da, am pierdut-o !... Senatorul opri un taxi: — Hai cu mine, filozoful©, la ministerul de Domenii... Ministrul nu m’a refuzat niciodată ! Pe drum, senatorul încercă s’aducă pe calea cea bună, pe fiu! prietenului său: — Aşi, e greu de trăit, băiete!... Pentru un post de copist, se bat sute de licenţiaţi... Şi tu n’ai decât un an de facultate!... Să-ţi intre odată în cap, odată şi pentru totdeauna, că un subaltern trebue să nu răspundă la observaţiile unui superior !... Napoleon a zis: Bani, bani şi iarăşi bani... Eu zic: răbdare, răbdare şi iarăşi răbdare. Dacă nu-ţi bagi minţile în cap, o s’ajungi să mori de foame şi să te mănânce păduchi... Vezi să nu mă faci de râs faţă de ministru. Zamfir care îl ascultase tăcut, deodată izbucni : — Şofeur ! opreşte ! Şi înainte ca senatorul să-şi dea seama de ce s’a oprit maşina, protejatul său era jos în mijlocul stradei: — Păstrează-ţi observaţiile, domnule senator, pentru băeţii tăi!... * Intr’o dimineață de iarnă, Zamfir se trezi cu gâtul umflat, aşa de umflat că de abia putea să mai respire. Speriată, gazda trimise după doctor. Abia spre seară, medicul se hotărî să vină. Intră în sala joasă și umedă, strâmbând din nas, cu o undă de supărare în fundul ochilor pe jumătate închiși: •— Ia să văd pentru ce m’aţi deranjat. Lângă patul bolnavului, se încruntă: — De ce nu m’ați chemat la timp... Caz grav! Se adresă bolnavului, răstit: ■— Hai, cască gura!... In ochii tulburi ai bolnavului trecu o scânteiere de mânie... In glasul doctorului, desluși parcă accentele poruncitoare ale foștilor lui șefi. Doctorul își pierdu răbdarea: — N’auzi ? . Ce, ești surd ?... Fără să-și ridice capul de pe pernă, bolnavul îi aruncă o privire de halucinat, apoi se opinti din răsputeri: — Afară!... Eși afară!... Cu degetele-i zgârcite cercă să-şi rupă cămaşa dela gât... dar nu mai putu să răsufle... In gâtlej îi se puse o stavilă care împiedică strecurarea aerului dătător de viață... AL. CAZABAN Gândurile iernii — albe — au împodobit tot satul şi omătul cu lumină dăruieşte înserarea. Moş-Ajun cu chica albă porneşte sărbătoarea, cu flăcăii trupeşi, care, au pornit-o cu uratul. Zurgălăii de colindă, sună melodii bătrâne... neaua, sub opinca nouă, taie pasului cărare, dar puzderia de fluturi fluturând în legănare, toarnă puful iar pe uliţi şi pe case pune brîne. In tăcerea ce m’adună lângă laiţa din tindă smulg din amintiri albastre — lujer alb — copilăria, şi rămân — pierdută veghe — depănând melancolia, când deodată ca o tindă, cade ’n prispă o colindă: „HoMe-ron-daî-Doamnele „cine-aprinde candele „sus la poarta raiului „hrană bună soarelui „și cu flori de măr în mână „gânduri de lumină mână „să ne mântuie de greu?“ — „îngerii lui Dumnezeu!... „Cine-mi leagănă pruncie „ca un gând de colilie „stâlp de cer în veşnicie?... — „Maica Precista Marie! „Hoi-Ie-ron-dai mărului „toată spuza cerului, „suie calea cerului „printre stâlpii gerului „drum să ’nsemne magilor „până ’n strunga oilor, „dar să ducă luminos „pruncului născut Christos, „din porunca Sfântului „leagănul pământului, „căi de smirnă să arate „pentru veacuri luminate!..** Ca o apă de lumină, fâlfâind, mi-a curs colinda, peste lutul greu pe care, mi l-a stins, ca ’ntr’o [aghiasmă... mă simt smuls din tot ce-i besnă, aromat ca o [mireasmă și privirea-mi descântată, vede ’n aur toată tinda... Am rămas vrăjit, ca’n basme, de minunile din mine... din icoană îmi zâmbeşte, Maica-Precista-Curată, ca o mamă ’n amintire, iar colinda ’nveştmântată în odăjdii bărăgane, se destramă ’n unde line... DAN C. BALTEANU UNIVERSUL Bădica Trăian a’ncălecat Şi-a pornit prin sate la colindat Plugari cu pluguri nouă sărate, Că plugurile vechi sunt stricate Şi cu fiare rupte nu se ară O moşie cât un colţ de ţară, Pe care nici în trei zile încheiate Melcul trăpăduş s’o străbată nu poate... Că pe toamnă, dând să întoarcă ogorul, Argaţii au luat-o prea cu zorul Şi-au dat peste oase de râme De li s’au făcut plugurile fărâme. S’au mai împiedicat de-o rădăcină de hrean Şi-au rupt tânfală şi corman. S’au înţepenit într’o coaje de nap Şi-au rupt bunătate de proţap. Ba, când musca de coarne a apăsat, Şi coarnele plugului le-a strâmbat, De stau zgribulite sub şopron Ca pisoii plouaţi subt cotlon... Şi-acum, de n’o găsi plugari până mâne, Câmpul reavăn nearat rămâne, De se prăsesc iepurii prin bălării Şi’ncep bobocii a’i zburaturi Şi-i năpădeşte pirul şi vetricea, De se zbengueşte pitulicea Şi noi rămânem fără pâne, De n’avexis ce da babelor bătrâne, Şi rămânem fără de colaci Pentru colindătorii burlaci, De o să căutăm cânilor sfadă Că numai ei umblă cu colaci în coadă. Veniţi voi, feciori de pe Zănoagă, Că ştiţi mâna boii să tragă Şi plugurile voastre le-a călit fierarul De scapără prin pietre ca amnarul. Când pocniţi din harapnice de urzici, Rup răsteul boii pogonici, Brazdele răstoarnă uşoare Cum răstoarnă cărăbuşul nişte frunzişoare. Veniţi voi, feciorii îul Gherase, Că ştiţi hori hore frumoase, Când or să v’audă boii cântul, Or să poarte plugul mâncând pământul, Ba minune de n’or fugi cu gloata Tocmai hăt unde-a dus mutu roata, Că cu viers cu-atâta meşteşug O iau mieii pe câmpuri, de nu mai sug. Şi hai să mergem şi noi, Nicodime, Că nu ne’ntrec nici oile’n isteţime. Din biciu de papură ştim a pocni, Cuvinte în pilde putem tâlcui, Ba, când aruncam câte una’n poară, Ţipă cucu’n deal, de se omoară, Strigă popii să citească o rugăciune Şi poterei în grabă să s’adune, Că ameninţă rău neaşteptat: Vine muma pădurii peste sat! Iar când ne-aude fluerând prin livezi Fuge mierla, de o lună n’o mai vezi. Să cântăm şi să ’ndemnăm plăvanii, Să aruncăm din brazdă bolovanii Şi să’i dăm pe drumul de către Costrei, Să se’mpiedece gură cască de ei. Şi să sămănăm grâu ales de vară, Până mâne verde să răsară. Că, pe cât scrie la calendar, Zile bune or să umble iar: Cine are bea şi mănâncă, Cine nu, stă şi se uită... Şi, de-o da Dumnezeu sănătate, O să vedem holdele de vânt legănate, Şi spicele de bobul greu plecate. Şi n’o să fie mare pricină, De-or fi învrâstate cu neghină Şi n’o să fie nici un zor, De-or fi năpădite de mohor. Cât pentru seceri, găseşti câte vrei La meşterul Achim din Golăşei, Care pune foiu rupt în spate Şi purcede câte şapte sate, Adună tot felul de tinichele De face seceri oţelite din ele, Care, când dau cu paiul faţa, Se’ndoiesc mai uşor decât aţa... Să cântăm cântecul snopului, Să facem şira cât vârful plopului, Că treerătorii şi-au deprins armăsarii, Să poată să alerge prin aici, Amestecă boabele cu ţărâna, De nu te mai alegi cu săptămâna, Şi morarul moara şi-a ferecat Să fie gata de măcinat. Când apa o veni pe scoc în iureş Să dea busna ca pluta pe Mureş. Ciuraru! pojghiţe uscate a adus Şi aşteaptă la lucru să fie pus, Să facă ciururi cu găurele dese, Prin care albă și curată făina iese, —— Ca să căpătăm și noi de Crăciun Un colac de grâu frumos și bun... I. V. SORICU Emil ăl SS-Ieă Nr. 1 Sâmtâtă T taSaTrie 1933 Pe vremea aceia trăia, pe pământ, un om foarte cum se cade : Niculae Niculescu — directorul general al contabilităţii „Băncii Marilor Industriaşi”. Bun, cinstit şi cu frica lui Dumnezeu, intra în cel de al cincizecilea an de viaţă. — E prea mult, — strigă Diavolul celor din jurul său: o jumătate de veac de onestitate, e de neîngăduit! Au trăit alţii şi mai mult, dar tot au mai călcat niţeluş şi pe alături. Dacă nu băgăm ’ de seamă, îl pierdem pe ăsta definitiv. Nu vedeţi cum îşi netezeşte drumul către rai ? Să ştiţi că ţin neapărat ca tipul să cadă în lotul nostru. Ordin! Iadul se cutremură din negrele sale temelii , iar Scaraoschi continuă : căzând el, va cădea în pierzanie şi frumoasa Sanda, fiica sa. Va fi o lovitură dublă. In ce zi sâintem ? A, da , lumeste martira Melania Romana, 31 Decembrie. Iată un excelent prilej pentru oştirea noastră : diseară se încearcă norocul, se joacă pe bani. Să-l ispitim, să-l încurcăm şi să-l doborîm — să fie al nostru. IspititoareaSanda va constitui premiul cel mare, pentru lumea noastră. — Da’ Niculae Niculescu n’a jucat cărţi în viaţa lui, măria ta, răspunse înfipt junele Aghiuţă, dând din coadă, în semn de devotament către şeful său suprem. — Drept pedeapsă, chiar tu Aghiuţă, vei pleca, de îndată, pe pământ şi vei face ce vei şti ca, până mâine în zori — în ziua de Anul Nou — Niculae Niculescu să fie înecat în păcate până un gât. — Prin ori şi ce mijloace ? — A, nu ! Ce, vrei să compromiţi excelenta reputaţie de care se bucură iadul în lumea întreagă ? Şi copiii ştiu doar că „iadul este pardosit cu intenţii bune” , iar omului inteligent i se zice îndeobşte „dat dracului”. — Ştii, şefule, că nu ne prea avem bine cu cele sfinte... — Eu îţi cer, băete, un singur lucru. Pentru că Niculescu este un om bun,să-l pierzi şi tu numai prin mijloace bune, prin fapte aprobate de toate lumea —să fii în notă. — înţeleg, măria ta, dar o să fie cam greu. — Să-ţi intre în cap că nu admit nici un mijloc necinstit, nici o violenţă morală sau, mai cu seamă, corporală. Bineînţeles, adăugă diavolul clipind şiret, că nu mă interesez de scopul, de efectele acţiunilor tale. Luate în parte, faptele trebue să pară caritabile, să cucerească repede sufragiile tuturor, deşi urmarea lor poate fi cu totul alta. Sântem înţeleşi. Să vii să-mi raportezi înainte de cântatul cocoşilor. ...Sfântul Vasile, care auzise totul — ce nu ştiu sfinţii ? — chemă îngerul şi-l expedie pe pământ, după ce îi spuse : — Vei împedeca pe Aghiuţă să-şi ajungă scopul. — Prin or şi ce mijloace ? — Efectele mă preocupă: scăparea unui suflet — nu uneltele tale. Mijloacele pot fi chiar neplăcute celui pe care vrem să-l salvăm. Da, când scopul e onest, prin orice mijloace. Ţin mult ca ajunul zilei mele —adică noaptea dintre Sfânta Melania Romana şi Sf. Vasile — să fie reabilitată, să nu mai fie socotită „noaptea jocului de cărţi”, „noaptea pierzaniei”... înainte de cântatul cocoşilor, Aghiuţă se întoarse triumfător la raport: — Izbândă ! M’am instalat, elegant şi cu bani, la o bodegă, unde am făcut cunoştinţă cu unul din prietenii lui Niculescu, care trebuia să treacă pe acolo: aveau întâlnire. Am făcut cinste. I-am ameţit aproape. Plăteam cele mai scumpe gustări şi vinurile cele mai generoase. După cum vezi, numai fapte bune , am dat de mâncare celor flămânzi şi de băut celor însetaţi. N’am ieşit din ordinul măriei tale. In aceste condiţii nu mi-a fost greu să-l târăsc, după două ore de ospătare, la un club, unde se joacă, Ai -oauiujus, pe muu. in mu-Iescu pierdu toţi banii din pungă. M’am oferit să-l ajut. A primit împrumutul: eram doar prietenul amicului său. Ce, e faptă rea să ajuţi pe aproapele ,tău ? A pierdut curând şi banii daţi de mine. Necăjit a plecat acasă, regretând că nu mai are câteva muşcate, spre a încerca să se refacă. L’am lăsat să se ducă, ştiind sigur că se va întoarce, știam eu ce știam. Acasă, in biroul său, îl aştepta Ionescu, casierul băncii. — De când vă aştept, domnule director general. V’am căutat pe la bancă, dar era închis. — La ora asta, doar nu era să dorm acolo! — Mă întorc de la sucursalele noastre din provincie, cu un milion şi ceva de lei. Trebuia să sosesc incă de cu zi, dar pe valea Prahovei, nu ştiu cine a pus nişte bolovani pe linie. Până să-i dea la o parte, până să se cerceteze, până să se liniştească publicul şi personalul trenului — a trecut o grămadă de vreme. (Cred că nu e nici o faptă rea, odată ce nu s’a întâmplat nimic! Trebuia să provoc întârzierea). Nici nu ştiam unde staţi şi, cu frică mare, era să duc banii la mine acasă, când mi-a ieşit în cale un omuleţ, care m’a îndreptat încoace. (Doar n’o fi faptă rea să dai desluşiri unui trecător !) După plecarea lui Ionescu, Niculae Niculescu, încă sub influenţa şampaniei, îşi umplu buzunarele de bani şi se întoarse la club. II aşteptam afară . — Bravo, frate Niculescule ! ştiam că te vei întoarce ! Să vezi că se va întoarce şi roata. Pierdu şi banii băncii. L-am găsit într-un coridor al clubului, cu revolverul la tâmplă. L-am oprit. (Faptă bună, să scapi un om de la moarte, nu-i aşa?). L-am luat cu binişorul şi l-am dus acasă, unde îl aştepta, nerăbdătoare, drăgălaşa Sanda, foarte îngrijată. — Nu ştiu cum să-ţi mulţumesc, domnule, că mi-ai adus pe tătucul meu. Eram disperată ! Ai văzut, şefule, că am cucerit şi mulţumirile unui... înger, cum se zice prin alte meleaguri ? O serioasă consfătuire a avut loc între mine şi gingaşa, Sanda. I l-am dat în primire. Ce vrei, faptă mai bună, decât să i scapi, pentru a doua oară, via- | ţa unui părinte, de astădată ! prin ajutorul scumpei sale I fiice ? Pentru că, fără doar şi poate, ar fi încercat din nou I să-şi curme viaţa. Am stat cu ei vreo oră, ca să-i fac să pet treacă, să uite gândurile negre. Peste puţin se luminează de ziuă, totul se descoperă, Niculae Niculescu va intra în puşcărie , iar fetiţa lui, frageda şi dulcea Sanda, ajunge pe drumuri, întrucât suma delapidată întrece cu mult cifra arbfctului familiei Niculescu. — Te felicit că ai urmat întocmai ordinele mele, obţinând rezultatele dorite de noi, numai prin fapte bune. ■ ...La ziuă se prezentă şi îngerul Sfântului Vasile la raport: în înhăţas© diavolul. De la beţie, l-a adus la joc de cărţi vii timp ce biata lui copilă, Sanda, tremura acasă de teamă. L-am lăsat, căci mi-am zis : trebue să treacă prin asta, ca să se înveţe minte. Dacă ar suferi încercarea altădată, fără a noastră lutare aminte, poate că s’ar poticni E mai bine să o treacă azi, când suntem de pază. Pierdea mereu. Dar Aghiuţă ţinea să-l compromită, să nu piardă numai propiii săi bani. De aceia prin uneltiri diavoleişti, a orânduit lucrurile aşa ca să-i vie acasă un milion de lei ai băncii, printr’un accident de tren fără urmări. Dar şi eu eram cu ochii in patru. In timpul panicei, ce se produsese pe valea Prahovei, am schimbat valiza casierului Ionescu, cu aceia a unor falsificatori de bani, ascunşi într’un vagon de cl. IlI-a. O ţinea sus, printre bagaje, ca să nu dea de bănuit — ca şi lonescu, care se temea însă de hoţi. Bineînţeles că banii cei buni i-am luat din valiza falsificatorilor şi i-am expediat, cu un om al meu, „Băncii Marilor Industriaşi” punând fiare in locul lor, ca să nu observe falsificatorii. In schimb Ionescu i-a predat Iul Niculescu^ bacnotele false. _ Dimineaţa după plecarea Iul Aghiuţă, m’am dus la Săndica Niculescu, sub chipul unei foste colege de şcoală şi am ajutat-o să desluşească lucrurile spre bucuria ei cea mai mare. Astfel, în ziua de Anul Nou, Niculae Niculescu a dat o raită pe la „Banca Marilor Industriaşi”, unde sosise banii de la sucursală. In ceia ce priveşte banii cei falşi, rămaşi acasă la directorul contabilităţii, i-a dus la Banca Naţională, de unde a obţinut un frumos premiu. Şi diavolul a fost înfrânt. ...Se bucurase prea devreme Satana I - CONST. RÎULEŢ An nou, drumeţ ca vântul ce’n chiciură loveşte, Sub dorurile noastre — sărmane flori de lună — Aş vrea să te apropii, când celălalt păleşte... Strălucitor la faţă, cântând din nouă strună. Să vii la casa goală, cu semn de-alinare Şi cu-a nădejdei pâine în sufletul iubirii. Să’nchizi’n malul negru a urii ne’mpăcare Şi’n valul dimineţii s’aduci apa sfinţirii. Să faci dreptate’n lume. Rănită-i a ei frunte Şi negura tot creşte pe-o mătur’te din munte... Păzeşte-ne de lupte, de făcători de rele, De foamete şi boală, de jocul altor neamuri. Să fii icoana sfântă a liniştii din stele Şi, zilnic, bucuria să ne-o’nfloreşti în geamuri... IOAN GEORGESCU . _______ Netăgăduit, 1937 îşi va avea o situaţiune precisă şi oarecum privilegiată în istoria scrisului românesc. Urmând supraproducţiei literare a anilor 1934—1936 *— era firesc, era de aşteptat ca acest an să aducă inevitabila şi, într’o oarecare măsură, atât de aşteptată reacţiune. Era natural ca lucrurile să se schimbe. Spre a ne da seama de natura acestei schimbări la faţă a scrisului contemporan, e de ajuns să ne reamintim — în câteva cuvinte — situaţiunea specială pe care acest scris o avea numai cu puţin mai înainte. Era prin preajma anului 1934. Editorii obosiţi de apelurile desperate şi de invectivele vehemente pe care i le trimeteau cu nemiluita tinerii publicişti—s’au lansat în răspândirea unei literaturi de avantgardă în gloata căreia se rătăceau — ca în supa unui student sărac — şi câteva bucăţele de scânteie veritabilă. Celor vechi şi cunoscuţi (aş putea zice: îmbătrâniţi în rele) li se adăogiră editori noui — cari — plini de entuziasm sau numai dornici de a pune în valoare anumite capitaluri—s’au adăogat la iureşul nouei ofensive publicistice. Au apărut reviste tinere câte a sporit în mod simţitor traducerile, s’a pornit avalanşa romanului românesc care ameninţa să strivească nu numai toată producţia anterioară, dar mai ales posibilitatea de a cultiva atâtea alte specii literare — care realizaseră adevărate capodopere. Faptul a avut răsunet: publicul a început să se intereseze de literatură, conducătorii i-au dat locul de onoare în sfera preocupărilor lor, scriitorii au început să trăiască bine. Din nenorocire, lucrurile au mers prea departe. Pe lângă faptul accentuării interesului material — scriitorii s’au învăţat cu traiul bun — noua producţiune literară a alunecat repede pe o pantă primejdioasă. Viaţa comodă trebuia întreţinută cât mai nestingherită. Acest fapt se isbea de lipsa altor resurse şi de nevoia de a scrie cu orice preţ, indiferent de calitatea şi de conţinutul cărţilor apărute. Iată motivele alunecării — care au dus la acea bagatelizare a ideii de literatură de prin anii 1935—1936. Au început să apară traduceri proaste, uneori nesemnate, din opere celebre, dar mai ales romane mizerabile în care lipsa de orice urmă de talent îşi dădea mâna cu un conţinut scabros până la refuz. La aceasta s’a mai adăogit un element — calitatea morală, naţională şi socială a unora dintre scriitorii noui. Repede a fost împânzită noua publicistică de volume scrise de destui foşti clienţi ai parchetelor, puşcăriilor şi chiar caselor de toleranţă, de indivizi certaţi cu morala, cu justiţia, de scriitori cari aduceau nu numai amintirea prospătă a unui mediu infamant, dar mai ales setea de revanşă, factori cari niciodată nu pot constitui fundamente literareartistice. Dar lucrurile au mers şi mai departe. Aparţinând în deosebi unei anumite rase, majoritatea acestor scriitori, sprijiniţi peste măsură de conaţionalii lor — editori, recenzenţi, colportori— au făcut din cartea literară « catapulta care avea să-i ducă mai repede şi mai sigur la cucerirea sufletului românesc. Iată racilele de care suferea literatura anilor trecuţi — devenită, la un moment dat, inabordabilă atât ca fond, cât şi ca formă şi vătămătoare prin conţinut. Se ajunsese nu numai la extrema cealaltă, dar chiar la punctul terminus al răbdării. Şi-atunci a pornit reacţiunea firească. Publiciştii, cari urmăriau cu îngrijorare prăbuşirea gustului literar, au atras în repetate rânduri atenţiunea opiniei publice buimăcite, fără să poată înăbuşi reclama de bâlciu a editurilor iudaice, care vedeau în noua literatură, instrumentul cel mai sigur de prostire a cetitorilor. Cum lucrurile au mers excesiv de departe, personalităţi de înaltă răspundere au dat aripi gândului de bine. O vijelioasă campanie, întreţinută fără întrerupere de cel mai de seamă cărturar al neamului, prof. N. Iorga, care, cu acest spaga, a creiat revista „Cuget clar“, s-a deslănţuit în cursul anilor 1936—1937. S’au asociat publicişti de vază şi mari instituţiuni de cultură, s’a ajuns la procese şi condamnări răsunătoare. Cartea a început să fie lăsată în rafturile librăriilor. Scriitorii au devenit nu numai odioşi, dar deadraptul elemente primejdioase. Ei s’au băgat fără ruşine în viaţa intimă a marilor înaintaşi pe cari i-au terfelit cum le-a venit la gură, făcând din ei adevăraţi crai de mahala şi eroi de bordeluri, aducându-i cu alte cuvinte, la nivelul mediului din care unii ieşiseră, altora le era predilect. Urmarea firească : publicul a început să-i refuze, fapt care a primejduit existenţa editurilor respective. îngrijorate, acestea şi-au oprit tiparniţele, au curmat după sistemul lui Alexandru Mache- Idon, vâna primejdiei. S’a ajuns în felul acesta, la o nouă stagnare literară, caracteristică anului expirat. Câteva edituri — tocmai cele iudaice care duseseră la supraproducţia anilor anteriori — s’au dat la fund. Altele au tipărit foarte puţin, fapt recunoscut cu multă amărăciune chiar de profesorul E. Lovinescu, tartorul acestui desmăţ grafic şi pornografic, care vede în această usturătoare stagnare, dezastrul literaturii contemporane româneşti. De fapt — e numai un frumos început de îndreptare. Nici în 1937 adevăraţii scriitori n’au dispărut de pe piaţa literară, tot aşa cum marile edituri n’au încetat să lucreze. Au dispărut e drept — Aderca şi Pelz, Sebastian şi Bonciu, Isaia Răcăciuni şi Ury Benador — n’au mai fost ceruţi cu aceeaşi aviditate Lovinescu şi Tudor Arghezi şi au fost aruncaţi la coşul cu gunoiu autorii tuturor trăsnelilor idiot versificate. Atât încolo, lucrurile au rămas în starea lor înfloritoare. Toţi ceilalţi scriitori au continuat să scrie şi să tipărească. Astfel Cezar Petrescu, Const. Kiriţescu, Al. Lascarov-Moldovanu, G. M. Vlădescu, I. Agârbiceanu, I. Ciocârlan, Sandu Teleajen, Victor Ion Popa, M. Drumeş, B. Iordan, Ionel Neamţu şi câţi alţii! — au continuat să se prezinte publicului cu ţinuta care-i caracterizează, să dea volume în care grija de cele ale sufletului să se împletească minunat cu tot ce poate fi mai artistic şi mai moral. Iată sensul anului literar 1937 care — dacă din punct de vedere cantitativ însemnează un dureros pas înapoi, din celălalt, calitativ, constituie o adevărată revelaţie. El ne-a arătat limpede că o literatură nu poate creşte din gunoiu şi lipsă de talent şi că adevăratele spirite creatoare rezistă celor mai înverşunate campanii — lucru care nu se întâmplă cu toţi pigmeii scrisului — dintre cari pa cei mai mulţi i-a redus la tăcere anii 1937. PAUL I. PAPADOPOL I