Universul, ianuarie 1939 (Anul 56, nr. 14-29)

1939-01-16 / nr. 14

Anul aî 56-lea 14 Pagini Fondator: LUICi CAZZAVILLAN Proprietar: „U N IV E U S U L“ S. A. înscris sub Nr. 160 Trib. ilfov EXEMPLARULUI” In România 3 Ie străinătate 6 lei Taxa poștalî plătită In numerar conform aprobării dir. G le P. X. T. No. 120. 288/932 CELE DIN URMA STIRI DIN LUMEA ÎNTREAGA, TELEGRAFICE SI TELEFONICE REDACŢIA SI ADMINISTRAŢIA: BUCUREŞTI, STR. BREZOIANU No. 23-25 CENTRALA TELEFONICA A ZIARULUI: 3.30.10; SECRETARIATUL DE REDACTIE: 3.30.15 OLACUNA Noua lege administrativă a dat o atenţie deosebită promovării chestiunilor culturale, impunând anumite indatoriri organelor municipale în această direcţiune de interes general. Faptul că în compunerea consiliilor comunale vor intra în mod obligatoriu reprezentanţi ai învăţământului şi ai cultului, constitue o garanţie că scopul urmărit va putea fi atins. In aceste condiţiuni, este legitimă speranţa că unele lacune, care au durat prea mult din cauza deficitului de orizont intelectual în conducerea multor localităţi, vor dispărea mai curând sau mai târziu. Una din aceste lacune este indiferenţa faţă de oamenii cari au sporit simţitor patrimoniul naţional, sub toate aspectele lui, indiferenţă manifestată în nenumărate locuri unde ei s-au născut, au trăit şi au activat. Se obicinueşte pretutindeni să se fixeze pe fostele locuinţe ale personalităţilor excepţionala inscripţiunii arătând recunoştinţa şi admiraţia contimporanilor pentru scriitorii, artiştii, savanţii, oamenii de stat cari au onorat deopotrivă şi ţările lor, şi localităţile de unde au purces, unde au produs sau unde au săvârşit capodopere ori acte mari. Ceva mai mult, aceleaşi nume de figuri strălucite sunt întâlnite adesea în diferite locuri, în legătură cu anumite faze, evenimente, descoperiri, capodopere din evoluţia lor, folositoare de multe ori şi dincolo de hotarele naţiunilor cărora au aparţinut. In oraşe mari sau mici, în sate depărtate, pe imobile impunătoare sau modeste, asemenea însemnări sunt menite să stimuleze naturile superioare ale generaţiilor şi să întreţină cultul datorit intelectualităţii, a cărei desvoltare formează una din mândriile de primul ordin ale tutulor popoarelor. Monumentele, busturile, basreliefurile consacrate unui număr prea restrâns în raport cu mulţimea valorilor superioare, nu pot acoperi lacuna faţă de acelea despre care nimic nu aminteşte nici acolo unde s’au născut, sau au închis ochii, nici acolo de unde au împrăştiat lumina până la mari depărtări. S’a mers atât de departe cu acest omagiu al posterităţii pentru predecesorii vrednici de slavă, în cât, chiar atunci când necesităţi inexorabila au determinat distrugerea fostelor locuinţe, s’au fixat pe acele locuri plăci cu inscripţiuni de amintire. Sunt nenumărate localităţi în ţara noastră, care au avut norocul să-i procure sau să vadă activând poeţi, prozatori, artişti, oameni de ştiinţă, oameni de stat, ale căror opere sunt clasice, ale căror acte sunt istorice, fără ca slovele săpate in piatră să aducă aminte localnicilor şi trecătorilor că ei au fost odată pe-acolo. Faptul că, totuşi, in unele locuri s’a produs acest omagiu concret şi etern, arată că el s’ar putea extinde oriunde se cuvine, dacă s’ar ivi iniţiativele pe cât de necesare, pe atât de puţin pretenţioase, întrucât sacrificiile implicate ar fi infime faţă de opera înfăptuită. Operă ce poate fi aşteptată cu încredere de la elementele culturale infiltrate administraţiei locale prin noul regim administrativ. intre profesori şi elevi de N. BATZARIA Calitatea mea de modest, scriitor pentru copii şi de re-dactor al revistei „Universul Copiilor“ îmi procură zilnic prilejuri de a avea contact cu lumea atât de simpatică şi atât de interesantă a celor mici, de a asculta destăinuiri înduioşătoare şi de a lua cunoştinţă de dorinţi delicioase în naivitatea lor. Dar printre aceşti cititori mici şi drăguţi sunt unii cari, din cauza ocupaţiei sau a misiunei ce au părinţii lor din partea guvernului, se găsesc vremelnic în ţări străine şi frecventează şcoalele din localităţile respective. Aceştia îmi împărtăşesc prin scrisori impresiile şi constatările lor, micile lor necazuri şi prilejurile lor de bucurie şi mulţumire. Din aceste scrisori se cuvine să relevăm, în primul rând şi cu un sentiment de satisfacţie, dorul de ţară şi de tot ce este românesc, ce urmăreşte şi frământă pe micuţii, cari se află în străinătăţi. Frumuseţea oraşelor şi peisajelor străine nu le poate alina dorul de Ţara Românească, de datinile şi obiceiurile româneşti. Când scriem acestea, avem înaintea noastră două scrisori, ce ne-au trimis la interval de vreo trei săptămâni micii prieteni Răzvan şi Marizula, frăţior şi surioară, care urmează la o şcoală primară din oraşul Augsburg din Germania. Iată, de pildă, câteva rânduri dintr’o scrisoare trimisă în ajunul Crăciunului : „Acum de Crăciun ne este mai greu. Nu vom vedea copii cu „steaua“, nu vom auzi colindători, iar noi nu avem la cine să ne ducem să urăm... Mai stăm în Germania câteva luni, dar ne este aşa dor de Ţară, că, dacă ne-ar lăsa mama şi tata, am veni pe jos“. In afară de această lăture sentimentală, ce-i drept, firească, dar atâta de frumoasă, socotim că pentru toată lumea şcolară de la noi prezintă un interes vrednic de subliniat informaţiile ce-mi dau drăguţii cititori numiţi mai sus despre stările de lucruri de la şcoală şi, în mod cu totul deosebit, despre raporturile dintre elevi şi corpul didactic. Se va vedea că aceste raporturi sunt de adevărată prietenie şi camaraderie şi că firesc este să aibă o influenţă binefăcătoare asupra moralului elevului, asupra educaţiei lui şi asupra sentimentelor de părintească dragoste, ce trebue să aibă pentru profesorii săi. Iată, reproduc întocmai un pasagiu din a doua scrisoare a micuţului Răzvan : „Aici, toţi profesorii stau numai cu noi. Nu au cancelarie. Oricât de dimineaţă m’aş duce, profesorul meu este la şcoală, iar pe tablă stă scrisă câte o temă pentru noi. La recreaţie, încuie uşa clasei şi vine cu noi în (Continuare in pag. 2-a) După vizita miniştrilor britanici la Mania Trăim in timpuri de nestatornicie, in care prieteniile şi înţelegerile dintre state trebuesc consolidate periodic prin vizite şi declaraţii şi dorinţa lor de pace afirmată zilnic prin discursuri. . . In aceste condiţii, observarea realistă a faptelor rămâne principalul criteriu de apreciere al observatorului politic. Câteva realităţi esenţiale încadrează vizita, la Roma alor Neville Chamberlain şi Lord Halifax. De câteva săptămâni s’a făcut tăcere asupra revendicărilor coloniale germane. Reichul îşi îndreaptă tot dinamismul acţiunii sale metodice spre răsăritul Europei. In spre Apus, se restabileşte o linişte, pe care o consacră reluarea unor raporturi normale cu Londra şi semnarea unei declaraţii de neagresiune continentală cu Franţa, încheiată — nu trebuie uitat — cu rezerva politicei axei Roma-Berlin. In acest timp, Italia rămâne asociată la politica răsăriteană a axei, dar străduinţele ei de căpetenie se îndreaptă spre Mediterana şi spre Africa, unde ea întâlneşte două principale puteri interesate: Marea Britanie, cu care încheie un acord pentru menţinerea statului quo şi Franţa, faţă de care îşi proclamă dimpotrivă deschis şi cu hotărâre revendicările pe continent, în de I. LUGOSIANU Mediterana, în Africa nordică şi in cea orientală. In Mediterana şi Africa, de câţiva ani, s’au produs schimbări esenţiale. Italia şi-a dobândit un imperiu, recunoscut de Anglia şi Franţa. Libia, definitiv pacificată în 1926, transformată in provincie metropolitană în 1937, a devenit o bază posibilă de acţiune terestră şi aeriană spre Egipt, Tunisia şi Mediterana. Dodecanezul fortificat, în deosebi cu prilejul războiului etiopian dă Italiei o situaţie strategică mai solidă in Mediterana orientală. In bazinul ei occidental stăpânirea de fapt a Balearelor şi progresele necontenite ale naţionaliştilor în Spania deschid politicii şi strategiei italiene perspective, care acum câţiva ani nici n’ar fi putut fi întrezărite. Insula Pantelleria, de curând fortificată, străjueşte strâmtoarea Siciliei, la jumătate calea între Africa şi Europa. In ultimii zece ani flota italiană aproape s’a dublat, iar în ultimii cinci ani aviaţia şi-a întreit efectivele. Prin acordurile italo-engleze din 16 Aprilie 1938, Italia fascistă a obţinut paritatea politică cu Marea Britanie, care a aprobat — şi prin vizita d-lui Chamberlain la Roma a consfinţit din nou — aceste rezultate, care constituie noul statu-quo al Mediteranei. In zona apuseană a Mediteranei acest statu-quo apare insă nesigur. Rezultatele războiului spaniol îl pot modifica oricând; revendicările italiene contra Franţei dovedesc dorinţa de a-l modifica. Ceiace este însă statu-quo pentru unii este şi pentru alţii. Schimbarea lui în Spania ar însemna o ameninţare nu numai pentru comunicaţiile franceze ci şi pentru cele britanice; sporirea efectivelor din Libia ar constitui o primejdie nu numai pentru Tunisia, ci şi pentru Egipt. Mediterana nu este pentru unii numai o cale mai lesnicioasă de comunicaţie, şi pentru alţii numai o mare teritorială indispensabilă existenţei naţionale. Ea este pentru toate Marile Puteri mediterane deopotrivă un drum imperial necesar şi un element vital de siguranţă strategică, economică şi politică. Oricât de unitară ar fi acţiunea diplomatică paralelă a axei Roma-Berlin în chestiunea Mediteranei, era logic ca acţiunea concertată a Franţei şi Marei Britanii să se dovedească tot atât de solidară. Imperiul colonial englez şi cel francez s’au făcut pe vremuri unul contra altuia. Azi ele nu pot trăi unul fără celălalt. O atingere adusă unuia (Continuare in pag. 2-a) Promovarea meritului de I.VION In aceste două decenii de după răsboi, în permanenţă ne-am făcut ecoul năzuinţelor, revendicărilor şi necazurilor şi ale masselor largi ale poporului şi ale asociaţiilor profesionale de tot soiul şi ale elitelor intelectuale din toate domeniile. In doleanţele acestora din urmă era mai ales indignarea împotriva faptului că era trecut pe planul al doilea, în preocuparea conducătorilor, tot ceea ce constituiau faima, reputaţia şi prestigiul unei ţări: cultura, arta, ştiinţa reprezentate prin valori personale, cu cari, in toate timpurile şi în toate locurile, ori ce popor s’a mândrit şi s’a lăudat. In fruntea piramidei sociale ajungând in deosebi, cei cari aveau reputaţia de buni electori, agenţii cluburilor constituiau prima şi aproape unica grije a potentaţilor ce se vedeau î.~.,lunaţi în jilţurile Puterii. Politica era singurul mijloc de parvenire, iar cei cari în laboratorii, în biblioteci, în sălile de cursuri îşi urmau vocaţiunea în numele unui ideal de cultură ce călăuzeşte elita unei ţări, treceau deseori nebăgaţi în seamă în erarhia valorificării meritelor stabilită de clubul respectiv, ce deţinea vremelnic frânele guvernării. Oameni necunoscuţi, fără pregătire, fără merite, fără cultura cea mai elementară, eau plătiţi PE LUNA, din banii statului, cu mai mult decât primeau pe un an întreg, cei mai mari savanţi, cei mai de seamă profesori, cei mai înalţi demnitari ai ţării. Erau secretari generali de ministere cari ocupau 4—5 slujbe deodată, erau slujbaşi mărunţi pe la diferite „oficii” care îşi aranjau salarii de o sută de mii lei lunar, se inventau comisii şi sub-comisii cu jetoane şi cu tantieme, legea cumulului nu se aplica decât pentru unii, iar în acest timp nu se găseau banii necesari pentru , cercetări ştiinţifice, pentru desăvârşirea pregătirilor pe care o ţară era datoare să le facă, spre a fi la înălţimea progresului realizat de civilizaţia altor state. Din acelaş domeniu al agenturii electorale „cu trecere”, întreprinderile streine îşi recrutau membrii în consiliile de administraţie plătiţi în proporţie cu favorurile ilicite pe cari le obţineau de la autorităţi, în dauna economiei generale a ţării, în dauna contribuabililor. In cuvântarea rostită Miercuri seara la „Radio”, d. Armand Căli(Continuare , pag. 2-a) Nr?. 14 Luni 16 Ianuarie 1959 14 Pagini DIRECTOR SI ADMINISTRATOR DELEGAT STELIAN POSUES€U Alunecările de teren din jud. Buzău, continuă Linia ferată pentru exploatarea forestieră de pe Valea Bascei, distrusă Darul armatei franceze de AL. GREGORIAN Cu prilejul decorării regimentului 3 artilerie care poartă numele Franţei ca simbol al jertffei comune şi al frăţiei latine de săbii din marele război, armata franceză a trimis ostaşilor noştri un dar de artă, o superbă statuă in bronz, sintetizând sub maiestatea chivărei galice toate virtuţile eroice ale rasei, care îşi dau acolada peste veacuri de la Vercingetorix la Napoleon şi la Joffre. Emoţionant, gestul acesta. Armata franceză cu generalii ei destoinici, cu tradiţiile ei militare care vin cu vuetele Rinului din istoria galilor şi de la Louvois şi Vauban, are în inima poporului român simpatii care viu se pot veşteji uşor. Nume ca ale lui Foch şi Clémenceau şi figura de legendă a aceluia pe care soldaţii noştri îl numeau pe front cu acea intimitate familiară „Taica Burtălău“ se leagă prea strâns de dureri şi bucurii româneşti şi au rămas pentru totdeauna în istoria războiului întregitor. E greu să le uităm. In ciuda curentelor politice care frământă viaţa Republicei de un veac şi jumătate, oştirea franceză a rămas o forţă unitară, străină de ideologii şi de agitaţiile doctrinare. Ea n’a fost nici cu Briand, nici cu d. Leon Blum, a rămas cu Patria, fulger în războae şi aproape singurul pivot moral în vreme de pace al Franţei. E un miracol, dar totdeauna a fost aşa. Lovită de antimilitarişti, de socialism, umilită de politicianism, armata franceză a rămas mereu aceeaşi, o putere disciplinată și o forță morală inegalabilă. Revizuirea celebrului proces Dreyfuss, regizată în tenebrele oculte, ar fi putut să-i slăbească resorturile morale, dar n’a atins-o cu nimic. Retorica înfierbântată a lui Jaurès ar fi putut s’o îmbrâncească în dezas- tru, s’o arunce în conflagraţia din 1914 dezarmată şi cu moralul distrus, s’o transforme în soviet anarhic — şi ea ne-a dat epopeele homerice dela Marna şi Verdun. Briand cu ficţiunea pactului dela Locarno, cu mistica geneveză, cu utopiile primejdioase ale dezarmării, cu planul Statelor Unite ale Europei şi cu politica lui de concesiuni faţă de Germania lui Stresseman, ar fi putut s’o desorganizeze, s’o facă să plătească sângeros tot inventarul de erori al briandismului, dar ea, la grande muette, a stat mereu sentinelă cu prestigiul şi autoritatea sa neclintită de pază peste destinul Patriei. înscenarea dreyfussardă a fost o cabală şi a rămas o monstruozitate. Jaurés şi-a plătit convingerile printr’un glonţ. Briand a murit şi cântecul lui de violoncel a fost uitat. Pactul de la Locarno, care rămâne în fond cea dintâi lovitură dată tratatului dela Versailles, s’a fărâmiţat. Mistica geneveză s’a risipit. Pacifismul a murit odată cu biblicul Henderson. Dar pe deasupra tuturor şi peste toate aceste ficţiuni seducătoare generalii Franţei au ridicat drapelul naţional, disciplina şi virtutea oştirii republicane. Cea mai bună politică externă, chiar în Franţa, s’a făcut totdeauna cu armele. Louvois era ministru de război şi conducea de sub arme întreaga politică europeană a epocii. El a alipit Franţei republica Strasbourgului (cum Hitler Austria) fără să tragă o singură ghiulea, numai fiindcă armata lui era bine organizată, bine instruită şi temută. Talleyrand însuşi, unde arta negocierilor şi dialectica juridică nu reuşeau, recurgea la serviciile forţei armate. (Continuare in pag. 2 a) Furtună violentă în Torino Torino, 13 (Rador). — O violentă furtună a isbulcnit ieri aici. Sunt 73 de ani de când nu s’a înregistrat la Torino un asemenea fenomen în timpul iemei. In toiul furtunii trăsnetul a căzut asupra unei case din Noncalieri, care a suferit serioase stricăciuni. PLĂCERILE GHEȚEI (text articolul dtin pag. II) Hendrik Avercamp FILME Două referate în materie de divorţ : Primul dosar. „Reclamantul cere desfacerea căsătoriei din cauza gravei ofense suferite din partea soţiei, în următoarele împrejurări. Plecând la serviciu, a constatat că gerul era mai periculos decât crezuse şi s-a înapoiat spre a-şi pune şoşonii. înainte însă de a intra în curte, a fost muşcat atât de rău de câinele unui vecin, încât s-a crezut îndreptăţit să facă acestuia observaţii şi să-i ceară despăgubiri pentru paltonul sfâşiat. Când a pătruns în casa lui, a rămas uimit: soţia reclamantului era acolo şi numai în cămaşă. Cerându-i explicaţii, ea a răspuns: „Ţi-am spus de atâtea ori să nu faci economie de lemne, fiindcă eu nu pot să stau în frig ■şi tu să te încălzeşti la biurou. Nu m’ai ascultat şi m’ai forţat să profit de bunătatea vecinului, care are casa încălzită aşa cum trebue“. La întrebarea soţului: „Dacă zici că eşti friguroasă, de ce stai desbrăcată?“, pârâta a replicat: „Fiindcă era prea cald“. Deşi citată şi procedura îndeplinită, soţia nu s’a prezentat la a doua conciliere“. Al doilea dosar: „Acţiunea este a soţului, care arată că societatea unde este funcţionar l-a însărcinat cu organizarea unei sucursale într’o localitate atât de îndepărtată, încât ar fi cheltuit salariul numai cu trenurile dacă soţia sa n’ar fi convenit să se revadă numai după terminarea misiunei. Areasta s’a prelungit însă peste prevederi din cauza dificultăţilor întâmpinate. Mare i-a fost indignarea în ziua când a primit de la soţie scrisoarea depusă la dosar, în care spune că faţă de înmulţirea furturilor şi a crimelor, a convenit cu un tânăr serviabil ca, să-i ţină tovărăşie două nopţi pe săptămână, pentru ca răufăcătorii să ştie că nu este singură. In cazul când soţul ar crede că nu e nevoe de două nopţi pentru atingerea scopului urmărit în folosul căsniciei, ea consimte să aibă această apărare numai o noapte pe săptămână. In loc să răspundă în scris, soţul a luat trenul şi, venind acasă, a găsit pe soţie cu acel tânăr, care şi-a justificat prezenţa arătându-i un act de căsătorie contractată cu pârâta, care a recunoscut că minţise spunând că nu este măritată. Citată în faţa noastră, preşedintele tribunalului, soţia a mărturisit faptul, şi punându-i în vedere că, în afară de procesul de divorţ, va fi trimisă în judecată pentru bigamie, a declarat că pedeapsa pentru acest delict este atât de blândă şi de încurajatoare, încât o preferă păstrării unui soţ care pune mai presus interesele serviciului decât pe ale soţiei. Se va da curs procesului“. Don José