Universul, februarie 1939 (Anul 56, nr. 45-57)

1939-02-16 / nr. 45

Fondator: LUIGI CAZZAVILLAN Proprietar: „UNIVERSUL“ S. A. înscris sub Nr. 160 Trib. Ilfov O OFENSIVĂ LĂUDABILĂ Primari­i sectoarelor din Capitală au întreprins o ur­mărire intensă împotriva des­facerii de carne insalubră în restaurante şi bodegi. Rezultatele ar fi fost ui­mitoare, dacă n’ar fi fost cu­noscute de masele de consu­matori cari s’au resimţit şi se resimt de efectele mâncă­rilor primejdioase pentru să­nătatea publică. Ceea ce este cu deosebire trist, este că acele constatări se referă şi la localuri al că­­ror lux presupuneau funcţio­narea regalelor de higienă şi ale căror preţuri exagerate căutau o explicaţie în acea presupunere. Nerespectarea condiţiunilor elementare, prevăzute ca nor­me obligatorii pentru toate întreprinderile de alimenta­re, nu se mărgineşte la debi­tele de mâncare. Ea purcede de la cele de vânzare a mate­riilor prime de strictă nece­sitate, cum sunt carnea, lap­tele, brânza, smântână, ule­iurile, etc. S’au desfăşurat investiga­ţii şi în această direcţiune şi s’au încheiat acte de trimi­tere în judecată a contrave­nienţilor, ale căror fapte, din nefericire, sunt sancţionate de dispoziţiile legale în vi­goare, cu pedepse prea uşoa­re faţă de gravitatea conse­cinţelor, ce nu se restrâng individual, ci colectiv. Câte­va zile de închisoare neinfa­mantă, câteva mii de lei scoase prompt de la consuma­tori, nu pot avea eficacitatea indispensabilă a înlăturării unei primejdii endemice pen­tru publicul consumator. De aceea, este nevoe ca bunele intenţia şi hotărîtele demersuri alte administraţiei conştiente de drepturile şi o­­­bligaţiunile sale, în această chestiune de interes general, să fie sprij­inită prin aplicarea cea mai aspră a pedepselor în vigoare şi prin agravarea acestora in raport cu propor­ţiile răului, mergându-se pâ­nă la închiderea întreprinde­rilor recidiviste şi împiedica­rea redeschiderei lor sub alte nume sau embleme. Ofensiva deslănţuită de au­torităţile comunale, primită de public cu simpatia cuve­nită, ar căpăta o însemnăta­te şi mai mare, dacă s’ar în­drepta şi contra speculei. Masele de consumatori în­dură sporuri periodice de preţuri la lucrurile de primă necesitate, alimente şi îm­brăcăminte, sporiri dispro­porţionate faţă de stagnarea sau descreşterea veniturilor pentru marea lor majoritate. La familiile împovărate, în special, acest dezechilibru este foarte apăsător. Şi cum el nu-şi găseşte o raţiune ne­­discutabilă, capătă caracterul de speculă. S-au făcut încercări şi pen­tru înfrânarea acestui rău, în sensul de a nu se admite în preţurile de vânzare de­cât cheltueliile reale de cost şi un câştig just, dar măsurile lua­te In trecut n’au dat de cât rezultate efemere. Dacă hotârirea ce se ma­nifestă acum în privinţa a­­sigurării calităţii alimente­lor se va desfăşura şi în pri­vinţa impiedicărei speculei lor, ea va avea în marele pu­blic un eirou cu atât mai pu­ternic, cu cât specula ali­mentelor funcționează în ma­­i se mai va­ste de­cât lipsa de­­ higienă a restaurantelor și bodegilor. Puterea Angliei creşte tot mai mult Declaraţiile ministrului avi­aţi­ei britanice Londra, 13 (Rador). — Sir Kingsley Wood, ministrul aerului, a vizi­tat Luni o uzină de avia­ţie din Glasgow, unde a inaugurat deasemeni o expoziţie aeronautică. Ministrul aerului a ţi­nut, cu acest prilej, o cu­vântare în care a decla­rat că Marea Britanie deosebindu-se în multe privinţe de alte ţări, u­­nele dintre acestea pun la îndoială puterea impe­riului britanic şi nu-şi dau seama de hotărârea şi spiritul de neînvins al po­porului britanic. Reînarmarea noastră progresează foarte repe­de, iar realizările din ul­timele luni sunt conside­rabile în domeniul apără­rii anti-aeriene. Produc­ţiunea avioanelor a sporit deasemeni foarte mult. Pot afirma de pe acum că vom avea în acest dome­niu „un an record“ şi sunt fericit că Marea Bri­­tanie devine, pe zi ce tre­ce, mai puternică decât oricând. Cu toate aceste mari sforţări, nu trebue să se creadă că noi conside­răm războiul ca inevita­bil. Reînarmarea britani­că este însoţită de cea mai sinceră dorinţă de a se ajunge la pace şi la o mai bună înţelegere în­tre toate naţiunile lumii. Miliţieni din armata republicană spaniolă internaţi în lagăre de Com­entea, re , Fran­ţa ------- -------­ Hr. 45 Joi 16 Februarie 1959 12 Pagini P IUI DIRECTOR 51 ADMINISTRATOR DELEGAT STELIAN POPESCU URMA STIRI DIN LUMEA ÎNTREAGA, TELEGRAFICE SI TELEFONICE REDACŢIA |­ ADMINISTRAŢIA: BUCUREŞTI, STR. BREZOIANU No. 23-25 CENTRALA TELEFONICA A ZIARULUI: 3.30.10. SECRETARIATUL DE REDACŢIE: 3.30.15 Spania a spaniolilor Anglia şi Franţa vor recunoaşte guvernul Franco de R. SEIŞANU Dacă din punct­ul de vedere­­ militar războiul din Spania­­ poate fi considerat sfârşit­ prin victoria naţionaliştilor, din punctul de vedere politic, problema spaniolă încă nu-i definitiv rezolvată, nici pe planul intern, nici pe planul internaţional. Guvernul generalului Fran­co stăpâneşte trei părţi din teritoriul naţional, iar cea­laltă parte, formată din re­giunile Madridului şi Valen­ciai, continuă să fie în stă­pânirea republicanilor, care fac încă figură de inamici, deoarece forţele armate n’au capitulat. Mai există o republică roşie în Spania? Mai exista un guvern regu­lat, care să exercite puterile sale in teritoriul rămas în a­­fară de controlul guvernului din Burgos? După dezastrul din Catalo­nia, d. Azana, preşedintele „republicii“ spaniole, în loc să plece la Valencia, sau la Madrid, a trecut frontiera Pi­­rineilor împreună cu contro­­lurile refugiaţilor militari şi civili şi s-a stabilit în Fran­ţa. Majoritatea membrilor prin­cipali ai guvernului republi­can din Barcelona, afară de d. Negrin, primul ministru, au urmărit şi ei retragerea generală spre nord, în ospi­taliera şi generoasa Franţa. Până şi dr. Largo Caballero, faimosul organizator al lui „Frente popular“, a trecut Pirinieii, pe teritoriul francez. Totuşi, nici d. Azana n’a renunţat la titlurile şi prero­gativele sale, nici miniştrii săi n’au găsit de cuviinţă să demisioneze ori, să se con­sidere demisionaţi din func­ţiunile lor. D. Martinez Barrio, preşe­dintele Corteselor şi vice-pre­­şedinte al republicei, a decla­rat că după constituţie nu­mai şeful statului şi al guv­­ernuluui pot lua măsuri poli­tice privitoare la prelungirea, sau încetarea stării de raz­boi. Până acum cei doi fac­tori principali politici n’au luat nici o dispoziţie în acea­stă privinţă. Iată o situaţie paradoxală. După principiile dreptului internaţional niciun şef de stat şi niciun guvern nu pot exercita prerogativele şi pu­terile lor pe teritoriul unui alt stat străin. însăşi consti­tuţia republicei spaniole pre- [ vede cazul când primul ma­gistrat, fiind absent, sau îm­piedecat temporar să exerci­te prerogativele şi funcţiuni­le sale, este substituit de pre­şedintele, sau vice-preşedin­­tele parlamentului în acest (Continuare in pag. 2-a) Avantgardele naţionaliste la punctul de frontieră le Perthus NOTE „Curajul“ sinuciderii sau „eroismul de a trăi“?.. Statisticile constată că numărul celor cari-şi ridică viaţa creşte din zi în zi... De prisos să mai subliniem gre­­şala, — din toate punctele de ve­dere de neiertat, — pe care o să­vârşeşte aspirantul, pe o asemenea cale, la eternul repaos. Desigur, viaţa nu e deloc un­ şir de plăceri. Sunt peste două mii de ani de când Eclesiastul plânge amar în faţa a­­cestei „zădărnicii a zădărniciilor“. Poetul Alfred de Vigny, — senio­rul infirmier de toată viaţa al so­ţiei sale, — se întreabă ce „bucurie poate fi o existenţă în care ai, ca primă datorie, pe aceea de a-ţi în­gropa tatăl şi mama“, întrebare tragică şi cinic completată­ de ne­­înduratul Anatole France, care-l vede pe om „ieşind dintr’un uterus şi mergând să putrezească în pă­mânt“... O atare disperată concepţie naş­te, evident, dintr’un egocentrism care reduce lumea şi viaţa ei, la individ. Dar viaţa, — purcezând dintr-un izvor misterios şi călăto­rind spre neştiut, — viaţa, ale cărei aspecte ştiinţa pretenţioasă le ana­lizează în laborator şi le etiche­tează în eprubete, suflul vieţii pe care savanţii nu l-au creeat şi­ nu-1 vor creea, stă în mâna altcuiva. Numai o deformare a simţului­­ moral, lipsa simţului pulsaţiei uni­versale, — în cadrul căreia indi- I vidul este o clipă, — poate duce I la o asemenea concepţie. Cugetăm, în chip firesc, la Scho­penhauer, pe nedrept socotit ca denigratorul absolut al vieţii. Des­pre cazul lui, aproape ilariant, bio­grafii n’au vorbit destul. In ma­nuscrisele acestui ireductibil , duş­man al femeilor, cercetători indis­creţi au găsit panglici şi scrisori ale câtorva „ingrate“... Şi tot el,­­ propagator al­ Nefiinţei,­ cu o strălucire de stil care l-a consa­crat ca scriitor tot atât cât şi ca gânditor, — când a izbucnit o epi­demie de ciumă, la Florenţa, ni se pare, a rupt-o la fugă mâncând pă­mântul... Autorul Nirvanei trebuie să-şi fi dat seama că, deasupra tristului curaj, — de-o clipă, şi cu ochii închişi, — al sinuciderii, stă erois­mul de a înfrunta totul, o întreagă viaţă, cu mintea, cu inima şi cu­­ braţele, făcându-ţi „rândul“ aci... M. NEGRU Camera Comunelor a discutat recunoaşterea guvernului Franco Principala problemă la ordinea zilei, în cadrul e­­venimentelor internaţio­nale, este, după cum se ştie, chestiunea recunoa­şterii guvernului Franco de către Anglia şi Franţa, care a fost discutată în şedinţa de luni a Came­rei Comunelor. Publicăm în corpul zia­rului darea de seamă a acestei interesante şe­dinţe în cursul căreia d. Chamberlain a răspuns la întrebările puse de de­putatul laburist Hender­son, în legătură cu recu­noaşterea guvernului din Burgos. Papa Pius XI şi românii Sfântul părinte despre latinitatea poporului şi creştinismului românesc Ca şi eruditul său înaintaş, is­toricul Papa Pius II Piccolomini, Papa Pius al XI, nu numai că a cercetat cu deosebit interes tre­cutul neamului nostru, dar în simpatia caldă pe care o mani­festa pentru românism ori de câte ori i se ivea prilejul, nu-şi as­cundea convingerea că poporului român îi este hărăzită o mare mi­siune spirituală în viitor. Deşi, acest simţământ îl mărtu­risea de preferinţă fiilor Săi du­hovniceşti, totuşi Sfântul Părinte nu pierdea nici o împrejurare de a arăta Românilor, iubirea-i pă­rintească. „Iubiţi fii, — spunea cu glasu-i atât de cald şi învăluitor Papa Pius al XI pelerinilor români ve­niţi să-i primească binecuvânta­rea, — voi sunteţi de douâ ori Ro­mani: Romani prin origină şi Ro­mani prin credinţă“.­­ Să nu se creadă că vorbind ast­fel, marele Pontif se referea nu­mai la biserica Românilor uniţi. Ar fi o mare nedreptate adusă marelui Său spirit, de adevărat vicar al lui Hristos. Ca şi papa Benedict al XV-lea, Papa Pius al XI-lea s-a ocupat mult de Români, pentru care a fost un m­ar­e mecenaie. Fără da­­­rul Său de câteva zeci de mili­oane, biserica unită română n’ar fi putut avea impunătorul colegiu „Pio Rumeno“, ce străjueşte de pe înălţimea Gianicolo, ca şi bimile­nara Columnă a lui Traian, în afirmarea daco-românismului în Cetatea eternă a lumii. Cu prilejul inaugurării acestu colegiu oriental, în inima catoli­cismului, cu mare fast, la 9 Mai 1937, — ziua aniversării imperiu­lui italian — aleasă de însuşi Sfântul Părinte, în Constituţia Pontificală, care s’a citit în prezenţa a zece cardinali şi prin care se creia colegiul, Papa Pius al XI-lea, care dase numele Său , colegiului,­ a ţinut să proclame nu numai latinitatea poporului ro­mân, ci să aducă omagiul Său postum, trecutului nostru de eroism creştin, care a culminat prin Ştefan cel Mare. „Intre Domnitorii români — spu­nea Papa Pius al Xl-lea — se înalţă Domnul Moldovei,­­Ştefan cel Mare şi biruitor şi pe care înain­taşul Nostru Sixt IV îl numeşte adevărat atlet creştin al credinţei“ (Continuare in pag. 2-a) Cel mai nou tip de avion de vânătoare american 77 Marea problemă demografică de M. BAXZARIA Avem înaintea noastră ulti-­­ mul grafic publicat de Insti-­ tutul central de statistică de sub direcţia d-lui dr. Sabin I Mănun­ă şi unele date privi-­­ toare la mersul populaţiei din I Capitală. Dacă, fără a intra în o mai­­ de aproape cercetare a lor,­­ am socoti aceste date drept expresiunea adevărului, am a­­vea motive să fim foarte opti­mişti în ce priveşte sporul de populaţie. Iată, în anul 1930, cu oca­­ziunea recensământului gene­ral, s’a constatat că totalul populaţiei din Capitală era la data aceea de 631.288 locui­tori, din care 564.575 pentru cele patru sectoare, iar 66.713 pentru comunele suburbane. Insă, acum de curând ser­viciul statistic al municipiu­lui Bucureşti, în baza unor calcule întocmite, în privinţa cărora nu se dau amănunte mai precise, a găsit că popu­laţia celor patru sectoare şi a comunelor suburbane se ri­dică la cifra de 843.629 locui­tori. Prin urmare, într’un in­terval de opt ani, populaţia municipiului Bucureşti a spo­rit cu peste 200 mii de suflete. Dacă sporul acesta s’ar da­tori excedentului de naşteri asupra deceselor, faptul ar fi cum nu se poate mai îmbucu­rător. Cu atât mai îmbucură­­tor, cu cât se ştie că în ce priveşte mersul populaţiunii marile oraşe sunt, în genere, dificilare. Familiile cu copii mulţi se întâlnesc rar. Ne amintim chiar a fi citit că un mare economist francez ară­ta, pe temeiu de date statis­tice, că populaţia oraşelor se primeneşte după fiecare pa­tru generaţii, ceea ce înseam­nă că, după trecere de patru generaţii, cele mai multe fa­milii dispar complet din lip­sa de urmaşi. De altfel, o anchetă super­­ficială făcuită aci, la Bucu­reşti, ar veni in sprijinul a­­cestei afirmaţiuni. In adevăr, nu se vor găsi în Capitală multe familii cu o vechime mai mare decât patru gene­raţii. Ţinând, aşa­dar, socoteală de aceste fapte, ajungem la concluzia că sporul de mai bine de 200 de mii de suflete constatat în populaţia Capi­talei de către serviciul statis­tic al municipiului nu se da­­toreşte excedentului de naş­teri asupra deceselor, ci per­manentului proces al imigră­rii. Populaţia Capitalei spo­reşte prin elemente venite de afară. Aşa fiind, prezintă neîndo­ios un interes de ordin naţio­nal chestiunea de a se şti ce fel de elemente sunt acelea care vin să îngroaşe rându­rile acestei populaţii, cărei origini etnice aparţin, care sunt ocupaţiile lor şi care este situaţia lor socială şi mate­rială. In mod cu totul deosebit trebue să fie bine lămurit punctul, a cărui importanţă n’are nevoe de a fi subliniată, dacă sporul constatat la populaţia Capitalei în ultimii opt ani provine din imigra­rea elementelor etnice româ­neşti sau, în tot cazul, care este proporţia acestor ele­mente faţă de elementele alogene. Trecând de la Capitală la situaţia generală a ţării din punctul de vedere demogra­fic, din datele publicate de la război încoace de Institutul central de statistică, se des­prinde o constatare, ce nu poate decât să ne mulţu­mească. Se desprinde consta­tarea că, faţă de toate ele­mentele minoritare, elemen­tul etnic românesc este acela la care excedentul de naşteri g __________ (Continuare in pag. 2-a) D-RA LEI RIEFENSTHAL IN CAPITALĂ Ieri a sosit în Capitală, d-ra Leni Riefenstahl, realizatoarea marelui film al olimpiadei de la Berlin. Distinsa oaspete a dat ziarului nostru fotografia d-sale cu ur­mătorul autograf: „Oferită cordial ziarului „Uni­versul“. -------xX0 , 0Xx-------­Grave defecte de construcţie la distrugă­toarele americane Washington­, 13 (Radio-Cen­tral). — La punerea în serviciu a 18 noui distrugătoare, s-a con­stat că toate turbinele acestor vase aveau grave defecte de construcţie. Toate distrugătoarele au tre­buit să fie scoase imediat din serviciu. De altfel, la întreaga flotă americană de distrugătoare vor trebui să fie înlocuite tur­binele, fapt ce va întârzia reali­zarea planului de construcţie naval al Statelor Unite. Calea spre un nou ritm de viaţă sănătoasă de PETRE DRAGOMIRESCU prof. universitar In adunările regionale care au fost ţinute de către înte­meietorii Frontului Renaşterii Naţionale — la care au partici­pat activ miniştri în funcţiune şi foşti miniştri — toţi cuvân­tătorii au afirmat nevoia de în­frăţire a elanului tineresc cu înţelepciunea, cu experienţa, precum şi preponderenţa elite­lor la posturile de comandă în noul organism politic-patriotic, impus de împrejurări, întreaga presă subliniază zil­nic acelaş lucru. Fie ca gândurile, atât de lim­pede şi hotărît exprimate, să nu rămână simple vorbe eloquente, ba chiar convingătoare, ci să devină realitate. Tara noastră nu mai poate îngădui nimănui a răsturna ro­lurile şi valorile, aşa cum s’a făcut dela încetarea războiului până mai ieri. Judecata pe care unele medii uşuratice, zise elegante, caută s-o impună şi anume: că tinere­ţea este inferioară copilăriei, iar maturitatea inferioară tinereţii, trebue înlăturată radical, ea fiind un element de dezagregare, de distrugere socială. Cine ar putea pretinde că experienţa a pierdut din auto­ritatea şi din prestigiul ei, chiar în ochii societăţii actuale, atât de frământată, atât de îngrijo­rată şi de grăbită a merge, în ritmul cel mai accelerat, pe dru­mul anevoios al vieţii? Se poate oare tăgădui că noi n’am învăţat nimic dela părinţii şi dela strămoşii noştri, iar a­­ceştia dela înaintaşii lor? Evident că nu. Şi contrariul n’ar putea fi susţinut de­cât de egoistul feroce, care nu simte, nu vede şi nu urmăreşte de­cât satisfacerea intereselor sale per­sonale. Fiindcă nu este posibil şi nu se poate imagina în ştiinţa so­cială o societate în care genera­ţiile succesive ar fi separate prin soluţii de continuitate. O între- ŢWpers a legăturii nature'? f* sociale, care uneşte­­prezentul’ cu trecutul şi cu viitorul în evo­luţia raselor, a familiilor şi a naţiunilor, ar fi o anomalie în dezacord cu legile vieţii colec­tive şi individuale a omenirii în mers către un destin nedesluşit. O generaţie care se avântă singură, izolată, pe căile indefi­nite ale timpului şi ale spaţiului, fără să ştie nimic din ceea ce a precedat-o şi fără să prevadă ce are s’o înlocuiască, s’ar asemăna cu un bloc erotic, a cărui soartă se ştie care este. Ritmul vieţii omeneşti, indivi­duale, ori sociale, este regle­mentat de alternarea armonioa­să a speranţei şi a amintirii. Cunoştinţele şi respectul trecu­tului nu trebue ignorate. De altfel, istoria ţării noastre este plină de învăţămintele şi de exemplele unei experienţe bo­gate în care românii de azi pot găsi răspunsuri la multe din chestiunile actuale, interogănd conştiinţa marilor români de altă dată, depozitari ai unui te­zaur imponderabil ce ne-a fost transmis ca cea mai sfântă parte a patrimoniului nostru naţional. Orice atingere s’ar aduce a­­cestui adevăr istoric, pe care avem obligaţia imperioasă a-l cultiva, cu toată grija, ar fi o mare pagubă pentru întreaga­­ naţie română.­­ Şi ziua în care s’ar inaugura credinţa că trebue ignorat tre­cutul, fiindcă totul urmează a purcede din prezent, ar fi ziua de început a distrugerii unei mari părţi din ceea ce este patrie. Că elitele vor avea prepon­derenţă la posturile de coman­dă? Aceasta este mai imperios necesar de­cât ori­când, fiindcă ele sânt generatoare ale progre­(Continuare in pag. 2-a)

Next