Universul, iunie 1939 (Anul 56, nr. 162-176)
1939-06-16 / nr. 162
CINCIZECI DE ANI DE LA MOARTEA LUI M. EMINESCU ! Cincizeci de ani de la moartea lui Eminescu! Versul lui desăvârşit vibrează atât de puternic în sufletele noastre; cuvântul lui măestrit are rădăcini atât de adânci în limba noastră; formele şi imaginile, cu care geniul lui creator ne-a îmbogăţit poezia, sunt atât de familiare spiritul nostru, încât mintea noastră se deprinde anevoie cu ideia că o jumătate de secol a trecut de la moartea celui mai mare poet român. Un uimitor şi fericit destin a dat ţării noastre, prin Mihail Eminescu, cea mai preţuită comoară a literaturii ei şi una din cele mai înalte expresii ale poeziei universale. Născut în săraca ţară a Moldovei a lui Ion Neculce, în acea Moldovă care a risipit cu atâta dărnicie geniul ei poetic în scrisul românesc, copilul însemnat de ursită de la Ipăteşti, era menit să ne dea până la tragica lui maturitate de patruzeci de ani tot tezaurul de poezie neexprimată de veacuri în sufletul poetic al neamului românesc. Geniu universal, Eminescu a trăit în spaţiul fără linişte şi în timpul fără sfârşit, în tovărăşia misterioasă a stelei, care a răsărit, a luceafărului, care s'a scoborît pe o rază şi a lunii, regina nopţii, care lunecă pe bolta lumii, şi ca toţi marii poeţi ai omenirii — egalii şi tovarăşii lui de suferinţe şi de creaţie — a scrutat toate tainele şi a făcut să vibreze toate coardele sufletului nostru, găsind sonorităţi noi pentru jalea şi dorul, pentru amintirea şi dragostea, care, cântate în ritmuri eterne, sunt expresia cea mai nobilă a sufletului omenesc. Dar mai mult decât prin geniul lui universal Eminescu vorbeşte inimilor noastre, fiindcă ne apare ca cel mai curat şi mai desăvârşit exemplar al sufletului românesc. El a cântat pădurea copilăriei, codrul cu isvoarele, plopii fără soţ, teiul sfânt care-şi scutură creanga, a dat viaţă trecutului românesc uitat al cronicilor şi a biciuit în cuvinte fără cruţare un prezent, pe care nu-l socotia vrednic nici de vitejia secolelor de altădată, nici de ursitele viitoare ale neamului românesc, pe care l-a iubit mai presus de orice. Poet unic, prozator neîntrecut, ziarist pasionat de binele naţiunei sale, înzestrat cu simţul ascuţit al criticii şi cu o prevedere profetică a viitorului, pe care n'o au decât poeţii, Eminescu n'a fost numai un creator genial de imagini şi de simţiri poetice, a fost în acelaş timp cel mai mare vrăjitor al formei şi cel mai adânc cunoscător şi mânuitor al limbii româneşti. Eminescu a găsit o limbă nesigură şi îndoelnică, înnecată de înnoirile pretenţioase ale puriştilor şi de năvălirea gălăgioasă a neologismelor. El s'a scoborît la graiul popular şi la scrisul cinstit al cronicarilor şi din minereul amestecat c al limbii româneşti de acum şaptezeci de ani a scos aurul curat al limbii de astăzi şi de mâine a literaturii noastre, făcând dovada că în cuvintele Valahilor de pe Dunăre şi Carpaţi se pot exprima în forme desăvârşite cele mai înalte gânduri ale minţii şi cele mai mari dureri ale inimii omeneşti. Comemorăm astăzi o jumătate de veac de la moartea marelui poet. Sărbătorirea lui Eminescu nu ţine însă numai o zi. Versul lui este o sărbătoare veşnică a limbii şi poeziei româneşti şi omagiul cel mai mare, care i se poate aduce, este acela al tinerilor cari, generaţie după generaţie, murmură aceleaşi versuri eterne, ca un ecou al inimii lor proprii. „UNIVERSUL"* 1 MINUNILE TELEVIZIUNII n timp de război, ofiţerii de stat-major vor putea vedea oare ’ desfăşurarea luptelor pe un ecran de cinema? Această taină sau minune a televiziunii aeriene ne-o desvăluie d. Jacques Pauliac, îratr’un articol interesant din Le Journal. Televiziunea a pus dela început unele probleme foarte greu de rezolvat, ca luminarea imaginilor de transmis la mari depărtări. Se pare că toate greutăţile au fost învinse. Greutatea posturilor de emitere nu trebuie câtuşi de puţin să treacă peste o sută de kg., raza lor de acţiune fiind foarte interesantă şi singură lumina zilei fiind deajuns de-acum înainte ca să retransmită imaginile alese. NOUILE DESCOPERIRI AU ŞI FOST APLICATE LA AVIOANE Italienii au şi înzestrat un număr din avioanele lor cu posturi de televiziune. Dacă acest lucru a devenit public, e semn că încercările făcute au isbutit. Cumanii n’au anunţat nimic până acum şi lucrează în tăcere, dar ziarul parizian e informat că materialul folosit în Italia a fost construit în Germania. Nici Franţa n’a neglijat problema. De câteva, luni s’a studiat şi pus la punct un sistem remarcabil, încă de pe acum, a ajuns la încercări practice şi definitive. E de la sine înţeles că ziarele franceze sunt oprite de a da cea ma mică lămurire asupra celor ce se fac. Ele afirmă însă că, în acest domeniu pur tehnic, Franţa nu e de loc distanţată de celelalte ţări mari. Această născocire nouă, ce intră în practica lucrurilor şi care, ca mâine, va fi de un folos cotidian, ar putea să schimbe din temelie metodele de lucru ale statelor majore. Nu e vorba numai de reglajul artileriei ce se făcea până acum cu ajutorul unui avion radio ce arăta bateriei corecţiunile de tir indispensabile. Cu ajutorul televiziunii, artileriştii vor vedea pe ecran punctele de căderi şi vor putea instantaneu să tragă concluziile necesare. AVIONUL TELEVIZOR VA URMĂRI COLOANELE IN MARŞ Studiată mai ales din punctul de vedere al regularii tirului, televiziunea aeronautică, deşi născută de curând, a şi trecut dincolo de limitele prea înguste ale cadrului ce-i era hotărît. Avionul-televizor va putea urmări coloanele în marş, să noteze schimbările de poziţie ale trupelor inamice şi deplasările lor. Informaţi pe sutime de secundă şi cu atâta claritate de parcă ar fi la faţa locului, ofiţerii statului major vor cunoaşte cu o exactitate absolută nu numai situaţia regimentelor lor în marş, dar şi toate mişcările desemnate, atât pe front ca şi în lagărul diviziilor duşmane. Vom vedea deci statul major asigurându-şi zeci de săli de cinematograf în miniatură, ceea ce pare foarte cu putinţă în starea de lucruri de azi. Avionul de observaţie a suprimat pe ofiţerul-ştafetă şi calul sau, iar televiziunea aeriană va aduce noui progrese ale căror consecinţi practice pot fi incalculabile, motiv pentru care şi noi publicăm aceste rânduri spre a fi ştiute de forul superior şi competent, noutăţile acestea fiind de cel mai mare, folos pentru ţară mai ales în împrejurările de azi. S’a rupt digul dela Dunăre de lângă Vidin Sofia, 13 (Telor). — Digul | lor Dunării. împrejurimile au dela Dunăre de lângă Vidim | fost inundate producându-se a fost ruipt de revărsarea ape- | mari stricăciuni și pagube* înstrăinarea industriei româneşti Se ştie că meseriile în Moldova au trecut din mînile Romînilor în ale străinilor şi aceasta din multe cause, dintre cari vom arăta şi noi vreo cîteva. Una este modificarea repede a portului şi lepădarea în pripă a tuturor costumelor vechi, incit clasa veche de croitori n’a putut să urmeze această răpede schimbare. Drept dovadă aducem tablele vechi ale croitorilor jidovi, pe care stă scris: croitor de strae „nemţeşti“, un semn că Moldovenii lucrau numai strae moldoveneşti, pe cînd clasele superioare se lepădaseră deja de portul bătrînesc, iar pentru a le îmbrăca, trebuiau croitori străini, familiarisaţi cu croiala nouă.— O a doua causă e concurenţa fabricatului gata, adus din străinătate. Iaşul însuşi geme de strae şi încălţăminte gata aduse din Viena; fabricate răle, însă ieftine, care se vînd uşor într’o, societate ca a noastră, lipsită de simţul economiei. O a treia causă e lipsa de precauţiune, care a domnit la introducerea tuturor reformelor sociale. La desrobirea sclavilor, o măsură în sine negativă, nimeni n’a mai gîndit la soarta acestor oameni, cari puşi în libertate, au rămas cu totul în grija sorţii, fără ca societatea să creadă că mai are nevoe de a gîindi cîtuşi de puţin la el. Guocasia desrobirii au perit o mulţime de industrii indigene, căci cei ce le profesau n’au mai fost priveghiaţi, nimeni n’a căutat a-i statornici şi a-i deprinde cu o libertate bine înţeleasă. Meseriaşii aceştia au devenit proletari şi s’au stins cu totul. A patra causă a fost desfiinţarea breslelor corporative şi a privilegiilor lor. In fine causa principală a căderii meseriaşilor români a fost introducerea pripită a egalităţii sociale în Romînia, care nu trebue confundată cu egalitatea înaintea legii. Egalitatea n’a însemnat la noi prefacerea claselor de sus în clase muncitoare — cu o muncă superioară se’nţelege,—ci „boierirea“ claselor de jos, infectarea acestora cu ruşinea de muncă şi bolirea de deprinderea claselor vechi de a cîştiga mult prin muncă puţină. Progeniturii meseriaşilor romîni, care învăţase două buchi, i-a fost ruşine de a se mai ocupa cu meseriile părinţilor, ci s-a prefăcut toată în persoane ce fac politică înaltă, pun toate ţările Europei la cale şi aspiră de a deveni miniştri, o glorie de ajuns la noi, unde 1 mai nu e om îndestul de mărgenit, pentru a nu putea deveni deputat, sau ministru, sau ori-şice. Dar alături cu boierirea tuturor, se întinde din ce în ce mai mult sărăcirea tuturor, care devine cu atît mai simţitoare, cu cit esportul productelor agricole scade prin concurenţa producţiei americane şi ruseşti. In anul 1835 nu era încă pe uliţa mare un singur negustor evreu, astăzi mai că nu găseşti negustor creştin pe această uliţă, şi tot aşa pe celelalte. Afară de aceea Evreii formează el în de el un fel de societate tacită de consum, el îşi vînd în de el toate lucrurile mai ieftin—poate în urma unei înţelegeri, stabilite prin zecile de şcoli evreeşti, — încît un Român, ce are tocmai aceleaşi trebuinţe ca şi un Evreu, cheltueşte totuşi cel puţin cu o a treia parte mai mult decit un Evreu. Asiguraţi odată contra concurenţii Creştinilor, Evreii au două liste de preţuri, una pentru Evrei, alta pentru Creştini. Poporul boeresc al Quiriţilor plăteşte 33 la sută pentru onoarea de a putea deveni deputat şi pentru capriţiul de a nu fi devenit meseriaş sau negustor. Am espus răpede această stare de lucruri şi adăugim numai că în vremea din urmă s’a ivit o reacţiune, deocamdată încă nu destul de puternică, dar de care trebue să ţinem samă. Un început de îndreptare este şcoala de meserii din Iaşi, care ne va da poate cu vremea meseriaşi români. Drept semn că silinţele şcoalei sînt apreciate, cităm binevoitoarea încercare, ce a facut-o d-nul Scarlat Pastia, de a trimite pe doi dintre absolvenţii acelei şcoale la Paris, pentru a se perfecţiona unul în croitorie, altul in eiubotărie. Aceşti doi se vor întoarce în curînd în patrie, vor deschide atelierele lor şi vor fi totdeodată şi maiştri la şcoală. Acuma d-nul Pastia a înştiinţat „reuniunea femeilor române“ că e dispus a trimite şi pe o absolventă a şcoalei profesionale de fete, pentru a se perfecţiona în croitorie. Fapta se laudă de sine şi merită de a fi imitată. 6 Iulie 1877 M. EMINESCU MIHAIL EMINESCU de Camili Ressu Citiţi in paginile 3 şi 5 viaţa şi personalitatea genialului poet MACI 1. HEROYS SOLIDARITATEA BALCANICĂ de I. LUGOSIANU Cele patru luni, cari s’au scurs dela ultima reuniune a înţelegerii balcanice, ţinută in Februarie, la Bucureşti, sunt desigur cele mai bogate in prefaceri politice şi teritoriale, în Europa orientală, dela sfârşitul războiului mondial până astăzi. Prin desmembrarea Cehoslovaciei şi urmările ei echilibrul dunărean a fost adânc modificat; prin protectoratul asupra Albaniei, Italia a devenit un stat balcanic şi echilibrul din Balcani el însuşi a fost puternic influenţat de noua situaţie. Aceste schimbări au avut o înrâurire hotărâtoare asupra politicii Marilor Puteri. Franţa şi Marea Britanie şiau lărgit in Europa răsăriteană şi balcanică sfera lor de acţiune diplomatică, au încheiat sau sunt pe cale să încheie tratate de asistenţă mutuală cu Polonia, Turcia şi Sovietele şi au acordat garanţii unilaterale Poloniei, Greciei şi României. La rândul lor, cele două Puteri ale axei au transformat în alianţă formală, politică şi militară, vechiul lor paralelism de ideologie, de interese şi de acţiune şi au inaugurat o politică de neagresiune şi de bună vecinătate faţă de statele limitrofe, mijlocii sau mici, menită să stăvilească politica rezistenţei colective, asigurându-şi neutralitatea unora dintre vecinii lor. Modificări atât de largi ale statutului politic şi teritorial al acestei regiuni a continentului nu puteau rămâne fără urmări asupra politicii pozitive a statelor membre ale înţelegerii balcanice. Prezenţa italiană în Albania creea Greciei condiţii strategice şi politice noui. Iugoslavia vedea adăugânduse la problemele ei diplomatice vitale, pe lângă faptul mai vechiu al vecinătăţii directe cu Reichul şi faptul nou al vecinătăţii nemijlocite a Italiei pe frontiera sa meridională, ca şi transformarea Adriaticei într’o mare italiană închisă. Pentru România noile condiţii ale Europei răsăritene şi balcanice se traduceau printr’o radicală schimbare teritorială pe frontiera ei septentrională, printr’o recrudescenţă a revizionismului maghiar şi bulgar, prin primirea garanţiilor unilaterale acordate de Marea Britanie şi Franţa şi printr’o ameliorare substanţială a raporturilor cu Germania, caracterizată în deosebi prin acordul comercial germano - român din 23 Martie. Reacţiunea Turciei, în fine, faţă de noile evenimente era încheerea acordului de asistenţă mutuală anglo-turc, reluarea contactelor directe cu Sovietele şi începerea unor active ne(Continuare in pag. 2-a) Limba noastră Barbarismele A vorbit Regele la Academie despre limba noastră şi despre faimosul ei dicţionar. Nici un profesor secundar sau universitar, nici măcar cei cari fac pe filologii sau pe criticii literari, nici unul nu s’a crezut dator să scrie despre cuvântarea Regelui, când de o carte proastă, de un scriitor de mâna a zecea, de toate nimicurile, se trăncăneşte până la saturare. Dintre literaţi şi, slavă Domnului, avem destui, a scris unul, numai omul, d. Cezar Petrescu. Acesta mărturiseşte că „o păsărească de soiul dialectelor din porturi, cu amestec de toate cuvintele, aduse şi lepădate de vânturi, s’a împământenit în ziaristica noastră, în literatură, în oratorie". Totuşi, nu e „împotriva cuvântului nou, împrumutat şi adoptat pentru a exprima o noţiune nouă“. Unele neologisme, crede d. Cezar Petrescu, „odată cu limba, îmbogăţesc şi noţiunile vechi, existente, cu nuanţe, şi variante care într’altfel ne-ar fi lipsit. Altă nuanţă exprimă nepăsător — şi alta : impasibil. Altele : despărţit şi separat; temporar şi vremelnic; permis şi îngăduit; odihnă şi repaos; neclintit şi imobil; stipendiat şi plătit; înveterat şi înrădăcinat; invizibil şi nevăzut; ocrotit şi protejat. Dar năravul de a împrumuta cu hurta neologismele pe care firea limbii şi urechea le resping, în vreme ce zăcămintele cele adârlci ale vocabularului rămân încă nerăscolite la originea lor, în graiul popular, în folclor, în scumpele cronici şi scripturi, acest nărav se cuvine curmat. Şi întru aceasta, cei trei Regi, străbătând trei generaţii, au veghiat la destinul limbii româneşti, îndemnându-ne stăruitor să ne întoarcem la isvoarele părăsite...“. Nu urmăm îndemnul „stăruitor“ al celor trei Regi „cari au veghiat la destinul limbii“, „nu se va curma“ niciodată cu urîtul „nărav“, dacă preamărim neologismele şi spunem, cu totul greşit, că unele, „odată cu limba îmbogăţesc şi noţiunile vechi, existente, cu nuanţe şi variante care într’altfel ne-ar fi lipsit“. Teoria asta nu se potriveşte cu „scumpele cronici“, eu „să ne întoarcem la isvoarele părăsite“. Ori vezi în neologisme o binefacere pentru limbă: o îmbogăţesc şi pe ea şi „noţiunile vechi“, ori te „întorci la isvoarele părăsite“. Şi una, şi alta, nu se poate. Dovada o avem în cele zece cuvinte româneşti şi în cele zece neologisme, pe care le înşiră chiar d. Cezar Petrescu, fără să dea însă nici o pildă, din care să se vadă că în adevăr sunt folositoare. „Altă nuanţă exprimă nepăsător şi alta impasibil“ ? Fireşte. Impasibil, pe româneşte nu e nepăsător, ci nesimţitor, rece. Poetul a scris: De te ’ndeamnă, de te cheamă, Tu rămâi la toate rece. La toate rede, nu la toate Imposibil. Impasibil e un neologism, fără cap şi iară coadă, „adus şi lepădat de vânturi“. începutul im —» particula negativă franceză nci n’are nici un înţeles pentru noi. Nu o avem în graiul nostru. Sfârşitul lil, din sufixul francez ible, n’are iarăşi nici un înţeles. Ne e tot atât de străin. Impasibil departe de a îmbogăţi limba, e un barbarism, pe care „firea limbii şiurechea“ românească „îl resping“. Nu pot să mă opresc la toate cele zece cuvinte străine pe care d. Cezar Petrescu le vrea în limbă. M’aş întinde prea mult. Am luat începutul. Să mai iau mijlocul şi sfârşitul: repaos şi protejat. Odihnă nu e repaos? Cum se poate ca d. Cezar Petrescu sa spună una ca asta? In Littre, la cuvântul repos, după lămurirea înţelesului, încetarea lucrului, a oricărei mişcări pe care o dă lucrul, găsim ca pildă: Le dimanche chez les chrétiens est le jour du repos. La fel şi în româneşte: Duminica la creştini e ziua de odihnă. Dacă am sicrie: e ziua de repaos, ar fi vreo nuanţă? îmbogăţim limba? Nu. Atât numai că am scrie prost. Că repos are şi alte înţelesuri, e adevărat. Cum are şi odihnă al nostru. Una e: stai puţin şi te odihneşte, alta: nu mai are odihnă, şi cu totul alta: aci odihneşte robul lui Dumnezeu. Să iau şi pe cel din urmă neologism, „protejat“ de d. Cesar Petrescu. Ocrotit nu e tot una cu protejat? Ce înseamnă protéger? „Să iei apărarea cuiva, a unui lucru, să-i dai ajutor şi sprijin“. Aşa spune Littré. Acelaş înţeles îl are şi a ocroti. „Le del protége Troie... Les grands doivent protéger les petits“. Cerul ocrotește Troia... Cei mari trebue să ocrotească pe cei mici. E vreo deosebire între: a ocroti şi proteja? Şi dacă nul e de protejat şi nu ocrotit? Scriitorii noştri trebue să Înţeleagă, în sfârşit, că dacă vor să fie scriitori români, trebue săi gândească româneşte nu franţuzeşte. Să gândească în ei limba românească, nu nuanţele vorbirilor străine. „O limbă e o întreagă filosofie, spune Unamuno. Fiecare din noi, ca să gândească, porneşte... de la ceea ce au gândit înaintaşii... Gândirea e o moştenire“. Când scriitorii noştri se vort încredinţa de acest adevăr, când vor lepăda „năravul“ de a „împrumuta cu hurta neologisme!« pe care firea limbii şi urechea le resping“, când se vor întoarce la „isvoarele părăsite“, iar „operile“ lor „literare“ nu vor mai fi scrise „într’o păsărească de Bottul dialectelor din porturi“, Şi atunci, şi numai atunci, numele de scriitor îşi va căpăta înţelesul şi strălucirea lui de altă dată, când „scriitorii“ se nume®« Costache Negruzzi, Vasile Alexcsandro, Eminescu, Creangă, O»dobesett. T. PISANXI