Universul, iunie 1939 (Anul 56, nr. 162-176)

1939-06-16 / nr. 162

CINCIZECI DE ANI DE LA MOARTEA LUI M. EMINESCU ! Cincizeci de ani de la moartea lui Eminescu! Versul lui desăvârşit vibrează atât de puternic în su­fletele noastre; cuvântul lui măestrit are rădăcini atât de adânci în limba noastră; formele şi imaginile, cu care geniul lui creator ne-a îmbogăţit poezia, sunt atât de familiare spi­ritul nostru, în­cât mintea noastră se deprinde anevoie cu ideia că o jumătate de secol a trecut de la moartea celui mai mare poet român. Un uimitor şi fericit destin a dat ţării noastre, prin Mihail Eminescu, cea mai preţuită comoară a literaturii ei şi una din cele mai înalte expresii ale poeziei universale. Născut în săraca ţară a Moldovei a lui Ion Neculce, în acea Moldovă care a risipit cu atâta dărnicie geniul ei poetic în scrisul românesc, copilul însemnat de ursită de la Ipăteşti, era menit să ne dea până la tragica lui maturi­tate de patruzeci de ani tot tezaurul de poezie neexprimată de veacuri în sufletul poetic al neamului românesc. Geniu universal, Eminescu a trăit în spaţiul fără linişte şi în timpul fără sfârşit, în tovărăşia misterioasă a stelei, care a răsărit, a luceafărului, care s'a scoborît pe o rază şi a lunii, regina nopţii, care lunecă pe bolta lumii, şi ca toţi marii poeţi ai omenirii — egalii şi tovarăşii lui de suferinţe şi de creaţie — a scrutat toate tainele şi a făcut să vibreze toate coardele su­fletului nostru, găsind sonorităţi noi pentru jalea şi dorul, pen­tru amintirea şi dragostea, care, cântate în ritmuri eterne, sunt expresia cea mai nobilă a sufletului omenesc. Dar mai mult de­cât prin geniul lui universal Eminescu vorbeşte inimilor noastre, fiindcă ne apare ca cel mai curat şi mai desăvârşit exemplar al sufletului românesc. El a cân­tat pădurea copilăriei, codrul cu isvoarele, plopii fără soţ, teiul sfânt care-şi scutură creanga, a dat viaţă trecutului ro­mânesc uitat al cronicilor şi a biciuit în cuvinte fără cruţare un prezent, pe care nu-l socotia vrednic nici de vitejia secolelor de altădată, nici de ursitele viitoare ale neamului românesc, pe care l-a iubit mai presus de orice. Poet unic, prozator neîntrecut, ziarist pasionat de binele naţiunei sale, înzestrat cu simţul ascuţit al criticii şi cu o pre­vedere profetică a viitorului, pe care n'o au de­cât poeţii, Eminescu n'a fost numai un creator genial de imagini şi de simţiri poetice, a fost în acelaş timp cel mai mare vrăjitor al formei şi cel mai adânc cunoscător şi mânuitor al limbii româneşti. Eminescu a găsit o limbă nesigură şi îndoelnică, înne­­cată de înnoirile pretenţioase ale puriştilor şi de năvălirea gălăgioasă a neologismelor. El s'a scoborît la graiul popular şi la scrisul cinstit al cronicarilor şi din minereul amestecat c al limbii româneşti de acum şaptezeci de ani a scos aurul cu­rat al limbii de astăzi şi de mâine a literaturii noastre, făcând dovada că în cuvintele Valahilor de pe Dunăre şi Carpaţi se pot exprima în forme desăvârşite cele mai înalte gânduri ale minţii şi cele mai mari dureri ale inimii omeneşti. Comemor­ăm astăzi o jumătate de veac de la moartea marelui poet. Sărbătorirea lui Eminescu nu ţine însă numai o zi. Versul lui este o sărbătoare veşnică a limbii şi poeziei româneşti şi omagiul cel mai mare, care i se poate aduce, este acela al tinerilor cari, generaţie după generaţie, murmură aceleaşi versuri eterne, ca un ecou al inimii lor proprii. „UNIVERSUL"* 1 MINUNILE TELEVIZIUNII n timp de război, ofiţerii de stat-major vor putea vedea oare ’ desfăşurarea luptelor pe un ecran de cinema? Această taină sau minune a te­leviziunii aeriene ne-o desvăluie d. Jacques Pauliac, îratr’un arti­col interesant din Le Journal. Televiziunea a pus dela început unele probleme foarte greu de rezolvat, ca luminarea imaginilor de transmis la mari depărtări. Se pare că toate greutăţile au fost învinse. Greutatea posturilor de emitere nu trebuie câtuşi de pu­ţin să treacă peste o sută de kg., raza lor de acţiune fiind foarte interesantă şi singură lumina zi­lei fiind deajuns de-acum înain­­te ca să retransmită imaginile alese. NOUILE DESCOPERIRI AU ŞI FOST APLICATE LA AVIOANE Italienii au şi înzestrat un nu­măr din avioanele lor cu posturi de televiziune. Dacă acest lucru a devenit public, e semn că în­cercările făcute au isbutit. Cu­manii n’au anunţat nimic până acum şi lucrează în tăcere, dar ziarul parizian e informat că ma­terialul folosit în Italia a fost construit în Germania. Nici Franţa n’a neglijat pro­blema. De câteva, luni s’a studiat şi pus la punct un sistem remarca­bil, încă de pe acum, a ajuns la încercări practice şi definitive. E de la sine înţeles că ziarele fran­ceze sunt oprite de a da cea ma mică lămurire asupra celor ce se fac. Ele afirmă însă că, în acest domeniu pur tehnic, Franţa nu e de loc distanţată de celelalte ţări mari. Această născocire nouă, ce in­tră în practica lucrurilor şi care, ca mâine, va fi de un folos coti­dian, ar putea să schimbe din te­melie metodele de lucru ale sta­telor majore. Nu e vorba nu­mai de reglaj­ul artileriei ce se făcea până acum cu ajutorul unui avion­ radio ce arăta bateriei co­­recţiunile de tir indispensabile. Cu ajutorul televiziunii, artile­­riştii vor vedea pe ecran punc­tele de căderi şi vor putea in­stantaneu să tragă concluziile ne­cesare. AVIONUL­ TELEVIZOR VA URMĂRI COLOANELE IN MARŞ Studiată mai ales din punctul de vedere al regularii tirului, te­leviziunea aeronautică, deşi năs­cută de curând, a şi trecut din­colo de limitele prea înguste ale cadrului ce-i era hotărît. Avionul-televizor va putea ur­mări coloanele în marş, să no­teze schimbările de poziţie ale trupelor inamice şi deplasările lor. Informaţi pe sutime de secundă şi cu atâta claritate de parcă ar fi la faţa locului, ofiţerii statului major vor cunoaşte cu o exacti­­tate absolută nu numai situaţia regimentelor lor în marş, dar şi toate mişcările desemnate, atât pe front ca şi în lagărul divi­ziilor duşmane. Vom vedea deci statul major asigurându-şi zeci de săli de ci­nematograf în miniatură, ceea ce pare foarte cu putinţă în starea de lucruri de azi. Avionul de observaţie a supri­­mat pe ofiţerul-ştafetă şi calul sau, iar televiziunea aeriană va aduce noui progrese ale căror consecinţi practice pot fi incal­culabile, motiv pentru care şi noi publicăm aceste rânduri spre a fi ştiute de forul superior şi competent, noutăţile acestea fiind de cel mai mare, folos pentru ţară mai ales în împrejurările de azi. S’a rupt digul dela Dunăre de lângă Vidin Sofia, 13 (Telor). — Digul | lor Dunării. împrejurimile au dela Dunăre de lângă Vidim | fost inundate producându-se a fost ruipt de revărsarea ape- | mari stricăciuni și pagube* înstrăinarea industriei româneşti Se ştie că meseriile în Mol­dova au trecut din mînile Romînilor în ale străinilor şi aceasta din multe cause, dintre cari vom arăta şi noi vreo cîteva. Una este modi­ficarea repede a portului şi lepădarea în pripă a tuturor costumelor vechi, incit clasa veche de croitori n’a putut să urmeze această răpede schimbare. Drept dovadă a­­ducem tablele vechi ale croi­torilor jidovi, pe care stă scris: croitor de strae „nem­ţeşti“, un semn că Moldo­venii lucrau numai strae moldoveneşti, pe cînd cla­sele superioare se lepădaseră deja de portul bătrînesc, iar pentru a le îmbrăca, tre­­buiau croitori străini, fami­­liarisaţi cu croiala nouă.— O a doua causă e concurenţa fabricatului gata, adus din străinătate. Iaşul însuşi geme de strae şi încălţă­minte gata aduse din Viena; fabricate răle, însă ieftine, care se vînd uşor într’o, so­cietate ca a noastră, lipsită de simţul economiei. O a treia causă e lipsa de pre­­cauţiune, care a domnit la introducerea tuturor refor­melor sociale. La desrobirea sclavilor, o măsură în sine negativă, nimeni n’a mai gîndit la soarta acestor oa­meni, cari puşi în libertate, au rămas cu totul în grija sorţii, fără ca societatea să creadă că mai are nevoe de a gîindi cîtuşi de puţin la el. Gu­ocasia desrobirii au perit o mulţime de industrii indigene, căci cei ce le pro­­fesau n’au mai fost prive­­ghiaţi, nimeni n’a căutat a-i statornici şi a-i deprinde cu o libertate bine înţeleasă. Meseriaşii aceştia au deve­nit proletari şi s’au stins cu totul. A patra causă a fost desfiinţarea breslelor corpo­rative şi a privilegiilor lor. In fine causa principală a căderii meseriaşilor români a fost introducerea pripită a egalităţii sociale în Ro­mînia, care nu trebue con­fundată cu egalitatea îna­intea legii. Egalitatea n’a însem­nat la noi prefacerea claselor de sus în clase mun­citoare — cu o muncă supe­rioară se’nţelege,—ci „boie­­rirea“ claselor de jos, infec­tarea acestora cu ruşinea de muncă şi bolirea de deprin­derea claselor vechi de a cîştiga mult prin muncă pu­ţină. Progeniturii meseria­şilor romîni, care învăţase două buchi, i-a fost ruşine de a se mai ocupa cu me­seriile părinţilor, ci s-a pre­făcut toată în persoane ce fac politică înaltă, pun toate ţările Europei la cale şi as­­piră de a deveni miniştri, o glorie de ajuns la noi, unde 1 mai nu e om îndestul de mărgenit, pentru a nu putea deveni deputat, sau minis­tru, sau ori-şi­ce. Dar alături cu boierirea tuturor, se întinde din ce în ce mai mult sărăcirea tuturor, care devine cu atît mai simţitoare, cu cit es­­portul productelor agricole scade prin concurenţa pro­ducţiei americane şi ruseşti. In anul 1835 nu era încă pe uliţa mare un singur negustor evreu, astăzi mai că nu găseşti negustor cre­ştin pe această uliţă, şi tot aşa pe celelalte. Afară de aceea Evreii formează el în de el un fel de societate tacită de consum, el îşi vînd în de el toate lucrurile mai ieftin—poate în urma unei înţelegeri, stabilite prin ze­cile de şcoli evreeşti, — în­cît un Român, ce are tocmai aceleaşi trebuinţe ca şi un Evreu­, cheltueşte totuşi cel puţin cu o a treia parte mai mult decit un Evreu. Asi­guraţi odată contra concu­renţii Creştinilor, Evreii au două liste de preţuri, una pentru Evrei, alta pentru Creştini. Poporul boeresc al Quiriţilor plăteşte 33 la sută pentru onoarea de­ a putea deveni deputat şi pentru capriţiul de a nu fi devenit meseriaş sau negustor. Am espus răpede această stare de lucruri şi adăugim numai că în vremea din urmă s’a ivit o reacţiune, deocamdată încă nu destul de puternică, dar de care trebue să ţinem samă. Un început de îndreptare este şcoala de meserii din Iaşi, care ne va da poate cu vremea meseriaşi români. Drept semn că silinţele şcoa­­lei sînt apreciate, cităm bi­nevoitoarea încercare, ce a facut-o d-nul Scarlat Pastia, de a trimite pe doi dintre absolvenţii acelei şcoale la Paris, pentru a se perfec­ţiona unul în croitorie, altul in eiubotărie. Aceşti doi se vor întoarce în curînd în patrie, vor deschide atelie­rele lor şi vor fi tot­de­odată şi maiştri la şcoală. Acuma d-nul Pastia a în­ştiinţat „reuniunea femei­lor române“ că e dispus a trimite şi pe o absolventă a şcoalei profesionale de fete, pentru a se perfecţiona în croitorie. Fapta se laudă de sine şi merită de a fi imi­tată. 6 Iulie 1877 M. EMINESCU MIHAIL EMINESCU de C­amili Ressu Citiţi in paginile 3 şi 5 viaţa şi personalitatea genialului poet MACI 1. HEROYS SOLIDARITATEA BALCANICĂ de I. LUGOSIANU Cele patru luni, cari s’au scurs dela ultima reuniune a înţelegerii balcanice, ţinută in Februarie, la Bucureşti, sunt desigur cele mai bogate in prefaceri politice şi teri­toriale, în Europa orientală, dela sfârşitul războiului mon­dial până astăzi. Prin desmembrarea Ceho­slovaciei şi urmările ei echi­librul dunărean a fost adânc modificat; prin protectora­tul asupra Albaniei, Italia a devenit un stat balcanic şi echilibrul din Balcani el în­suşi a fost puternic influen­ţat de noua situaţie. Aceste schimbări au avut o înrâurire hotărâtoare asu­pra politicii Marilor Puteri. Franţa şi Marea Britanie şi­­au lărgit in Europa răsări­teană şi balcanică sfera lor de acţiune diplomatică, au încheiat sau sunt pe cale să încheie tratate de asistenţă mutuală cu Polonia, Turcia şi Sovietele şi au acordat ga­ranţii unilaterale Poloniei, Greciei şi României. La rân­dul lor, cele două Puteri ale axei au transformat în alian­ţă formală, politică şi mili­tară, vechiul lor paralelism de ideologie, de interese şi de acţiune şi au inaugurat o po­litică de neagresiune şi de bună vecinătate faţă de sta­tele limitrofe, mijlocii sau mici, menită să stăvilească politica rezistenţei colective, asigurându-şi neutralitatea unora dintre vecinii lor. Modificări atât de largi ale statutului politic şi terito­rial al acestei regiuni a con­tinentului nu puteau rămâ­ne fără urmări asupra poli­ticii pozitive a statelor mem­bre ale înţelegerii balcanice. Prezenţa italiană în Alba­nia creea Greciei condiţii strategice şi politice noui. Iu­goslavia vedea adăugându­­se la problemele ei diploma­­tice vitale, pe lângă faptul mai vechiu al vecinătăţii di­recte cu Reichul şi faptul nou al vecinătăţii nemijloci­te a Italiei pe frontiera sa meridională, ca şi transfor­marea Adriaticei într’o mare italiană închisă. Pentru România noile con­diţii ale Europei răsăritene şi balcanice se traduceau printr’o radicală schimbare­­ teritorială pe frontiera ei­­ septentrională, printr’o re­crudescenţă a revizionismului maghiar şi bulgar, prin pri­mirea garanţiilor unilaterale acordate de Marea Britanie şi Franţa şi printr’o amelio­rare substanţială a raportu­rilor cu Germania, caracteri­zată în deosebi prin acordul comercial germano - român­­ din 23 Martie. Reacţiunea­­ Turciei, în fine, faţă de noile evenimente era încheerea a­­cordului de asistenţă mutua­lă anglo-turc, reluarea con­tactelor directe cu Sovietele şi începerea unor active ne­(Continuare in pag. 2-a) Limba noastră Barbarismele A vorbit Regele la Academie despre limba noastră şi despre faimosul ei dicţionar. Nici un profesor secundar sau universi­tar, nici măcar cei cari fac pe filologii sau pe criticii literari, nici unul nu s’a crezut dator să scrie despre cuvântarea Regelui, când de o carte proastă, de u­n scriitor de mâna a zecea, de toa­te nimicurile, se trăncăneşte pâ­nă la saturare. Dintre literaţi şi, slavă Dom­nului, avem destui, a scris unul, numai omul, d. Cezar Petrescu. Acesta mărturiseşte că „o păsă­rească de soiul dialectelor din porturi, cu amestec de toate cu­vintele, aduse şi lepădate de vânturi, s’a împământenit în ziaristica noastră, în literatură, în oratorie". Totuşi, nu e „împo­triva cuvântului nou, împrumu­tat şi adoptat pentru a exprima o noţiune nouă“. Unele neologisme, crede d. Ce­zar Petrescu, „odată cu limba, îmbogăţesc şi noţiunile vechi, existente, cu nuanţe, şi variante care într’altfel ne-ar fi lipsit. Altă nuanţă exprimă nepăsător — şi alta : impasibil. Altele : des­părţit şi separat; temporar şi vremelnic; permis şi îngăduit; odihnă şi repaos; neclintit şi imobil; stipendiat şi plătit; înve­­terat şi înrădăcinat; invizibil şi nevăzut; ocrotit şi protejat. Dar năravul de a împrumuta cu hur­ta neologismele pe care firea limbii şi urechea le resping, în vreme ce zăcămintele cele a­­dârlci ale vocabularului rămân încă nerăscolite la originea lor, în graiul popular, în folclor, în scumpele cronici şi scripturi, acest nărav se cuvine curmat. Şi întru aceasta, cei trei Regi, străbătând trei generaţii, au ve­­ghiat la destinul limbii româ­neşti, îndemnându-ne stăruitor să ne întoarcem la isvoarele pă­răsite...“. Nu urmăm îndemnul „stărui­tor“ al celor trei Regi „cari au veghi­at la destinul limbii“, „nu se va curma“ niciodată cu urîtul „nărav“, dacă preamărim neolo­gismele şi spunem, cu totul gre­şit, că­ unele, „odată cu limba îmbogăţesc şi noţiunile vechi, existente, cu nuanţe şi variante care într’altfel ne-ar fi lipsit“. Teoria asta nu se potriveşte cu „scumpele cronici“, eu „să ne întoarcem la isvoarele părăsite“. Ori vezi în neologisme o bine­facere pentru limbă: o îmbogă­ţesc şi pe ea şi „noţiunile vechi“, ori te „întorci la isvoarele pă­răsite“. Şi una, şi alta,­­ nu se poate. Dovada o avem în cele zece cuvinte româneşti şi în cele zece neologisme, pe care le înşiră chiar d. Cezar Petrescu, fără să dea însă nici o pildă, din care să se vadă că în adevăr sunt folosi­toare. „Altă nuanţă exprimă nepăsă­tor şi alta impasibil“ ? Fireşte. Impasibil, pe româneşte nu e nepăsător, ci nesimţitor, rece. Poetul a scris: De te ’ndeamnă, de te cheamă, Tu rămâi la toate rece. La toate rede, nu la toate Im­posibil. Impasibil e un neologism, fără cap şi iară coadă, „adus şi lepă­dat de vânturi“. începutul im —» particula negativă franceză n­ci n’are nici un înţeles pentru noi. Nu o avem în graiul nostru. Sfârşitul lil, din sufixul francez ible, n’are iarăşi nici un înţeles. Ne e tot atât de străin. Impa­sibil departe de a îmbogăţi lim­ba, e un barbarism, pe care „fi­rea limbii şi­­urechea“ româneas­că „îl resping“. Nu pot să mă opresc la toate cele zece cuvinte străine pe care d. Cezar Petrescu le vrea în lim­bă. M’aş întinde prea mult. Am luat începutul. Să mai iau mij­locul şi sfârşitul: repaos şi pro­tejat. Odihnă nu e repaos? Cum se poate ca d. Cezar Petrescu sa spună una ca asta? In Littre, la cuvântul repos, după lămurirea înţelesului, încetarea lucrului, a oricărei mişcări pe care o dă lu­crul, găsim ca pildă: Le dim­an­­che chez les chrétiens est le jour du repos. La fel şi în româneşte: Duminica la creştini e ziua de odihnă. Dacă am sicrie: e ziua de repaos, ar fi vre­o nuanţă? îmbo­găţim limba? Nu. Atât numai că am scrie prost. Că repos are şi alte înţelesuri, e adevărat. Cum are şi odihnă al nostru. Una e: stai puţin şi te odihneşte, alta: nu mai are odihnă, şi cu totul alta: aci odihneşte robul lui Dumnezeu. Să iau şi pe cel din urmă ne­ologism, „protejat“ de d. Cesar Petrescu. Ocrotit nu e tot una cu protejat? Ce înseamnă pro­té­ger? „Să iei apărarea cuiva, a unui lucru, să-i dai ajutor şi sprijin“. Aşa spune Littré. Ace­­laş înţeles îl are şi a ocroti. „Le del protége Troie... Les grands doivent protéger les petits“. Ce­rul ocrotește Troia... Cei mari trebue să ocrotească pe cei mici. E vre­o deosebire între: a ocroti şi proteja? Şi dacă nul e de­­ protejat şi nu ocrotit? Scriitorii noştri trebue să În­ţeleagă, în sfârşit, că dacă vor să fie scriitori români, trebue săi gândească româneşte nu franţu­zeşte. Să gândească în ei limba românească, nu nuanţele vorbi­rilor străine. „O limbă e o în­treagă filosofie, spune Unamu­no. Fiecare din noi, ca să gân­dească, porneşte... de la ceea ce au gândit înaintaşii... Gândirea e o moştenire“. Când scriitorii noştri se vort încredinţa de acest adevăr, când vor lepăda „năravul“ de a „îm­prumuta cu hurta neologisme!« pe care firea limbii şi urechea le resping“, când se vor întoarce la „isvoarele părăsite“, iar „ope­­rile“ lor „literare“ nu vor mai fi scrise „într’o păsărească de Bot­tul dialectelor din porturi“, Şi a­tunci, şi numai atunci, numele de scriitor îşi va căpăta înţele­sul şi strălucirea lui de altă da­tă, când „scriitorii“ se nume®« Costa­che Negruzzi, Vasile Alex­csandro, Eminescu, Creangă, O­»­dobesett.­­ T. PISANX­I

Next