Universul, iunie 1939 (Anul 56, nr. 162-176)

1939-06-16 / nr. 162

nul al S6-lea Nr. 162 Vineri 16 Iunie 1939 Cu emoţia cu care slujitorii artelor plastice cercetează, adimiră, contemplă neîntrecutele opere ale marilor înaintaşi, opere adunate fie la „Pitti“ în Firenze, fie la „Louvre“ în Paris, fie la „Prado” în Madrid, aşa parcurgem noi, profesionişti ai scrisului cotidian, forma, fondul toată frumuseţea cuvântului şi toată nobleţă cugetării din articolele precursorului gazetăriei moderne : Mihail Eminescu. Mai mult, poate, decât acel nepieritor şirag de armonii ce-l consacră incontestabil drept cel mai mare poet al nostru, din toate timpurile, în proza lui politică, socială şi naţionalistă, nu există nimic din acel colb al vremii pe care fatal anii îl presară peste orice înfăptuire omenească, supusă în mod inevi- tabil judecăţii contimporani- lor, cari au un criteriu în plus: controlul evenimentelor şi rezultatele frământărilor sociale cari trec dincolo de omeneştile profeţii. Dela 1874, de când Mihail Eminescu îşi începe activitatea publicistică, atâtea zguduiri, atâtea transformări şi atâtea prăbuşiri s’au înregistrat în edificiul social şi moral ce constituia aşezarea lumii din vremea patriarhală şi totuşi cugetarea politică a marelui gazetar este astăzi mai de actualitate decât oricând. Drept este că, de o mândră Independenţă, lipsit de simţul practic şi cel al oportunismului prevăzător — calităţi pe care conştiinţa superiorităţii le excludea — el nu avea disciplina profesională a salariatului în slujba intereselor politice respective. Redactor la „„Curierul de Iaşi“ refuză, să laude activitatea — pe care nu o cunoştea — a primarului Pastia pentru că acesta „e de prea puţină vreme primar, pentru ca eu să pot emite despre d-sa o opinie fie bună fie rea, dar a cărei răspundere s-o iau asupră-mi şi despre care să fiu pe deplin convins“. Conducerea ziarului neîmpărtăşind această părere, Mihail Eminescu demisionează precizând în scris : „Misiunea mea după contractul verbal ce l-am avut cu asociaţii, e să relatez fapte, nu să apăr sau să atac persoane, căci pe terenul afacerilor publice, persoana a fost şi este lucru secundar“. Cu această concepţie, care din punct de vedere al gazetăriei profesionale poate fi socotită drept inadaptabilă şi în orice caz lipsită de disciplina obligatorie, aproape inerentă oricărei întreprinderi patronale, Mihail Eminescu şi-a putut imprima în întregime gândul în tot acel vast domeniu al problemelor care constituiau şi atunci, şi acum, suprema şi dezinteresata grije, pentru propăşirea neamului şi ţării lui. In primul rând, în sufletul său era acel ideal încrustat în orice conştiinţă cu adevărat românească — unirea tuturor fraţilor în limitele aceloraşi fruntarii — şi pomenind de situaţia românilor din Ardeal, scria tunător şi profetic, acum cincizeci şi ceva de ani, pe vremea când puterea monarhiei habsburgice părea de neclintit : „Dai-se va un loc la soare însemnatei fracţiuni a poporului nostru de peste munţi, încât sfărâmaţi chiar de mişcarea puterii răsăritene să găsim un adăpost pentru bunurile noastre sufleteşti... bine. De nu... atunci de sigur că vom căuta printr’o încercare desnădăjduită sau de a creia o poziţiune sigură şi neclintită neamului nostru, sau de a renunţa cu totul la un rol în istoria lumii“. Ne-ar trebui pagini întregi de ziar să facem numai enumerarea problemelor de care s’a ocupat cu mare competenţă şi cu o desăvârşită sinceritate, în prodigioasa sa activitate, acest geniu cu care se poate mândri orice neam din lume. Spaţiul nu ne îngădui să insistăm prea mult în cele scrise despre perspectivele istorice ale poporului român, în lumina evenimentelor de atunci, perspective, cari în mintea doctrinarului romantic nu puteau fi despărţite, în opera educativă destinată generaţiilor viitoare, de acea evlavie pentru trecut pe care o numeşte „religia umanităţii“. Pe deasupra criticilor pe care le aducea politicianismului rău nărăvit, el considera birocratismul funcţionăresc, abuziv cu cei mici, slugarnic cu cei mari, drept o pacoste, care a contribuit să deschidă „porţile tuturor vagabonzilor din câte şi patru unghiurile lumii pentru ca să aibă în aceşti avizi, aliaţi pentru exploatarea ţăranului“. El are cultul sincerităţii, cult pe care îl cere propovăduitorilor, pentru că, scria el o cugetare generoasă mare, trebue să purceadă din inimă, ca să poată apela şi avea ecou în inimi. Ziaristul, duhovnicul de pe vremuri al nădejdilor, suferinţelor ori cererilor mulţimei, adăuga în scrisul lui o doză de pesimism în dragostea faţă de poporul exploatat, „popor nenorocit care geme sub măreţia tuturor palatelor de ghiaţă ce i le aşezăm pe umeri“. De la „Curierul de Iaşi“, Eminescu trece redactor, apoi prim redactor la „Timpul“, ziarul naţionalist-conservator din Bucureştii acelei epoci, unde activitatea lui se desfăşură cu un egal talent şi temperament în toate domeniile gazetăriei: politică internă, externă, sociologie, cronică literară, teatrală, polemici, etc. etc. Biografii, răscolitori pozitivişti ai tuturor aspectelor vieţii oamenilor mari, au precizat detaliile cruntei lupte pentru existenţă pe care a dus-o cel mai mare poet al nostru, cel mai actual şi mai clarvăzător dintre cugetătorii politici ai vremii. ...Şi ai săi nu l-au cunoscut ! In ce priveşte viaţa lui strict materială, va fi fost poate şi vina lui, vina formidabilului temperament cu care s’a născut, căci o personalitate accentuată nu se coboară la compromisuri cu viaţa, chiar când viaţa însăşi fuge din trupul firav încălzit doar de scânteia geniului care nu hrăneşte celulele măcinate de „toate micile mizerii care sunt fatal legate de o mână de pământ“. Nimic n’a mai rămas din amintirea gloatei celor cari, în contrast cu marele nedreptăţit, s’au bucurat de toate bunurile, s’au înfruptat din toate roadele; dar din fâşiile de suflet, diin dâra de lumină lăsată de cel sortit de Divinitate să sufere în viaţă, dar să trăiască dincolo de moarte, primesc raze de soare toţi cei cari îşi apleacă ochii şi-şi deschid inimile în faţa gândurilor tipărite, în proză ori în versuri, ale celui pe care Posteritatea l-a răsturnat în cel mai strălucit mod pentru nepăsarea contimporanilor lui, aşezându-l în acel Pantheon al fiecărei naţiuni simbolizat prin transmiterea din generaţie în generaţie a acelui suit pentru comorile cuprinse în glia strămoşească. Căci, spunea Eminescu la moartea lui Negri: „Pământul românesc primeşte în braţele sale pe copiii săi adormiţi cu aceiaş blândeţă ca sânul mamei; el în care zac comorile trecutului nostru îşi adaogă câte o nouă comoară; şi astfel ni se face mai scump, tot mai scump“. Printre figurile de frunte ale acestui Pantheon simbolic, stă în veci nimbul gloriei lui Mihail Eminescu ! I. VION Camil Ressu Povestea teiului! (BSH) UNIVERSUL IVÜKÜL EMINESCU CINCIZECI DE ANI DELA MOARTEA LUI M. EMINESCU ZIARISTUL R.WWWW de AL. GREGORIAN GENIUL TUTELAR AL RASEI NOASTRE Se împlinesc astăzi cincizeci de ani de la cea mai tristă moarte a celui mai mare geniu al rasei noastre. Era la spitalul de boli nervoase din București. O zi de iunie, egală cu celelalte, însorită, cu adâncimi clare de topaz topit, cu franjuri de melancolie în streșinile zărilor. Intr’un pat mizerabil, intr’un salon mizerabil, își dădea sufletul — ce tragedie măreaţă trebue să fie moartea unui zeu! — Mihail Eminescu. Un pensionar al ospiciului îi spărsese, într’o clipă de furie, capul cu o cărămidă. Poetul agonizase câtva timp. Tâmpla lui, ca o harpă sfărâmată, sângera şi nu mai putea ţine şir gândurilor. De aceea Dumnezeu a trebuit să se îndure să-i adoarmă în sfârşit visurile sub pleoape şi să-i curme chinul. Ziua aceea a deslegării de cele pământeşti — 15 iunie 1889 — demiurgul o întrevăzuse de mult şi o chemase de atâtea ori în imprecaţii solitare, ca să-i zâmbească iar, fiindu-i prieteni „luceferi ce răsar din umbră de cetini"... Nimeni, nici azi nu poate accepta însă moartea lui. Eminescu n’a putut muri cu adevărat. Trupul lui s’a înălţat — coloană de văpăi albastre — în mijlocul cerului românesc. Fruntea lui, străluminată de fulgerele harului, s’a prefăcut în boltă de catedrală — catedrala unde slujeşte în odăjdii de lumină cu soboare de mitropoliţi şi voevozi Destinul neamului; mâna lui scrie şi azi, caligrafiază mereu Cartea Facerii noastre... Mihail Eminescu trăeşte în mit şi în temelia naţionalismului românesc. Trăeşte în scandările triste ale Doinei, în invectiva contra străinilor din satire, în simfoniile „Luceafărului“ în răzvrătirile împotriva soartei maştere a românilor în articolele scrise la o sărăcăcioasă masă de brad. El este legat pentru totdeauna de suferinţa neamului său şi gândurile sale sunt evanghelia de apururi a românismului. Pronia a vrut, cum mărturiseşte şi el, ca Eminescu să cutreere, adolescent fiind, prin diverse oraşe ale ţării şi să cunoască atunci toate durerile şi toate problemele neamului. Imaginea patriei roasă de sărăcie şi cotropită de gunoiul Europei, corupţia clasei conducătoare, viaţa de rob a românului în contrast cu originea imperială a lui, decăderea epocii sale în comparaţie cu vremurile de măreţie voevodală, toate aceste impresii întipărite fragmentar în sufletul poetului tânăr, l-au obsedat şi l-au chinuit toată viaţa. El le-a verificat şi le-a distilat în judecăţi lucide cu vremea şi le-a depozitat în receptacolul inimii sale îndurerate, ca să dospească, să se închege şi să isbucnească mai târziu cu vio lenţă vulcanică în poesiile şi articolele social-politice eminesciene, care formează doctrina naţionalismului românesc: „Cine-a îndrăgi străinii Mînca-i-ar inima dinii“.. Mihail Eminescu e definitiv cucerit de ideea salvării româneşti şi în mintea sa începe să prindă contur de foc visul unităţii poli- - tice a statului românesc. La Vi jena plănueşte şi organizează con- j gresul general studenţesc în jurul mormântului lui Ştefan cel Mare, care are loc în 1871 la mănăstirea Putna. Manifestaţia aceasta trebuia să aibă — şi a avut — o înaltă semnificaţie politică. Ea era simbolul Unirii care dogorea sufletul poetului şi se înfiripa timid de pretutindeni din conştiinţele asuprite ale românilor. Se poate afirma astfel că Eminescu, lucrând pentru unitatea spirituală a neamului nostru, a anticipat profetic unitatea geografică şi politică a României Mari, pe care istoria a sancţionat-o abia în 1919. Lupta sa nu pornea dintr’un impuls romantic. Ea era, dimpotrivă, rezultatul deliberat al unei stări de conştiinţă şi se armoniza cu un întreg program de acţiune pentru reînvierea naţională. Astfel asaltul contra „greco-bulgărimii“ care confiscase destinele statului, trebuia să fie preludiul unei largi primeniri morale de epocă şi să asigure ţării o conducere demnă de viitorul pe care vizionarul i-l pregătea din răsputeri, luptând ca un titan cu toate potrivniciile vremii. Atitudinea sa antiliberală nu era o poziţie pre ideologică. Liberalismul era reprezentat în bună parte tocmai d© acel gunoi din Scrisoarea I sai „însemnat cu pata putrejunii d© natură“ şi în ochii profetului el lua forme concrete şi purta num© precise din Fanar şi de aiurea. In faţa acestor liberali care importau forme opăcite şi ameninţau să strice echilibrul sufletului românesc, Eminescu ridica principiile organice ale autohtonismului, căci cine cunoaşte mai binee decât românul drumul şi misiunea lui sub soare? Ideea reunirii tuturor românilor intr’un hotar l-a dus la pani românism. Ideea rezervării dreptului d© conducere pe seama autohtonilor cu excluderea străinilor la du© la lupta de rasă. Eminescu este, într’adevăr, cel dintâi şi cel mai mare doctrinar al rasismului românesc. Articolele sale politice, social© şi economice, publicate în coloanele ziarului „Timpul“ sau în „Curierul de Iaşi“ sunt tablei© legii naţionalismului românesc. Ele pornesc de la realităţi element (Continuare in pag. 5-a) Mai aproape de Eminescu Să lăsăm câteva clipe, odată cu această comemorare, pe Eminescu, îngreuiat de laurii şi părerile savante ale posterităţii. Să nu ne gândim la acel om care şi-a făcut acum câteva decenii o intrare triumfală în literatură ; să lăsăm la o parte pe geniul Eminescu, pe gânditorul apreciat, — într’o vreme când puţini, foarte puţini il apreciau — de Maiorescu, cu acele memorabile cuvinte cari au însemnat prima recunoaştere oficială a marelui talent: „Cu totul osebit în felul său, om al timpului modern, deocamdată blazat în cuget, iubitor die antiteze exagerate, reflexiv peste marginile iertate, până acum aşa de puţin format, încât ne vine greu să-l cităm după Alecisandri, dar în fine poet, poet în toată puterea cuvântului, este d. Mihail Eminescu“. Să uităm pe acest creator, de structură atât de complexă, pentru a regăsi pe artistul delicat, pe poetul sensibilităţii, al frumosului, al duioşiei, pe Eminescu intim, în poezia lui intimă, în poezia cu răsunet mai puţin tumultos, dar cu ecouri sufleteşti mai adânci, în poezia unde dispare gânditorul şi-şi face loc omul, în poezia sinceră şi melancolică a unui suflet chinuit ce uită câteodată de filosofie, de cultură, de toate artificiile, şi-şi caută copilăria fericită, la ţară, în natură, singura lui prietenă sinceră şi singura pe care a trădat-o: „Trmdeşti, copilărie, Cu pădurea ta cu tot”. Acest Eminescu, pe care-l umbresc strălucirile geniului său, dar care îşi păstrează o sensibilitate atât de mare în văluroasele melancolii din poezia intimă, încât adeseaori eşti împins să te laşi dus de ea mai cu osebire în lumea visurilor, decât de restul operei, prea complexă şi prea zdrobitor de amplă. Eminescu este un cântăreţ al naturii, un cântăreţ îndrăgostit de ea, care trăeşte sub vraja ei. Pornind de mic copil din braţele ei, el nu i-a putut uita vreodată farmecele, ci le-a păstrat în adâncul sufletului, ca pe o nostalgie latentă. Toate aspiraţiile sale tindeau la o confundare cu natura: Mai am un singur dar: In liniştea sării, Să mă lăsaţi să mor, La marginea mării. Să se cufunde în entitatea grozavă a mării, care atât de sugestiv întruchipează frământarea naturii, dar nu ca să se piardă în ea, ei ca s’o simtă alături, să-i audă pulsul, în timp ce deasupră-i: ...teiul sfânt. Să-şi scuture creanga. Dorinţa lui Eminescu, dealtfel, a tins totdeauna către arbori, către pădure. Natura copilăriei a influenţat atât de puternic sufletul său, încât pădurea, în primul rând, însemna pentru el natura. Ce te legeni codrule, Fără ploaie, fără vânt, Cu crengile la pământ? Acesta este tonul cu care se adresează Eminescu pădurii. Un ton de familiaritate, ca între vechi amici, cari se înţeleg împreună şi se îngădue oricum. Iar codrul ii răspunde. Cu glasul lui, pe care nu-l pricepem, dar pe care un poet ca Eminescu îl înţelege deplin. E inutil să înşirăm versurile, spre a exemplifica înalta lui înţelegere şi dragoste pentru natură. Trebuesc citite şi pătrunse în miezul lor adânc. Ele sunt armonia cea mai înăltă, sensul cel mai apropiat pe care-l dă poetul vieţii. In ele îl regăsim aşa cum a plecat, blajin copil, de-acasă, încă senin şi neînrăit de viaţă. Un pan bun, cu suflet larg înţelegător, care desleagă tainele adânci ale arborilor, ale florilor, ale cerului, ale ierbii. Este un Eminescu înseninat de frământarea gândurilor. Parcă prevăzând strigătul: Văpaie, ce-o să-i pese lumii, Că tu te mistui luminând ? Poezia aceasta renunţă treptat să mai fie strigăt de revoltă, pentru a deveni cântec, înseninare şi armonie. In faţa argumentelor celor ce consideră poezia lui, în ce are mai bun, de inspiraţie străină, nu avem decât să aducem mărturie versurile inspirate de farmecul naturii, atât de curate, de cristaline şi profunde ca şi sufletul poporului nostru. Versuri ce adesea închid atâta farmec şi atâta armonie, încât ne lăsăm cuprinşi de vraja lor, oricât am fi de refractari înţelesului poeziei. Versuri cari izvorăsc din înţelegerea profundă, aproape mistică a naturii, înţelegere dăruită numai sufletelor alese. In poeziile acestea mărunte ca: „Trecut-au anii”, „Ce te legeni”, „O rămâi” şi alte multe, în poezii ca „Somnoroase păsărele” sau „Povestea codrului”, Eminescu e nespus de melodios. Harul dumnezeesc cu care l-a înzestrat Firea, i-a dat mijloace de exprimare excepţionale. Ca să închei, voi reaminti aceste rime atât de simple şi totuşi atât de intens poetice. Vorbeşte codrul : — Ce mi-e vremea, când de veacuri, Stele-mi scântee pe lacuri, Că, de-i vremea rea sau bună, Vântu-mi bate, frunza-mi sumă; I Şi, de-i vremea bună, rea, Mie-mi curge Dunărea. Numai omu’i schimbător, Pe pământ rătăcitor. Iar noi locuim ne ţinem Cum am fost aşa rămânem: Marea şi cu râurile, Lumea cu pustiurile, Luna şi cu soarele, Codrul cu izvoarele. Să desluşim în de marea taină a naturii, statornică în veşnica ei prefacere şi totuşi veşnica-i tinereţe, în contrast cu firea schimbătoare a insului omenesc, rătăcitor pe acest pământ. Şi să ne lăsăm cuprinşi de farmecul nespus ce răsare din acest ritm popular, sub pana lui Eminescu, inspirată de natură. VICTOR POPESCU I NOTE BIOGRAFICE Mihail Eminescu s’a născut la 15 ianuarie 1850, în oraşul Botoşani. Tatăl său, Gheorghe Eminovici, pornise dintr’o familie ţărănească din comuna Câlineşti, jud. Suceava şi fusese trecut în rândul boerilor de Costache Balş, la a cărui moşie, Dumbrăveni, din jud. Botoşani, se afla administrator. Mama poetului se numea Ralu şi era fiica boerului Vasile Iuraşcă, originar din ţinutul Hotinului. La 1850, Gheorghe Eminovici avea o casă cumpărată în oraşul Botoşani, pe care însă a vândut-o, cumpărând în schimb moşia Ipoteşti, unde Eminescu şi-a petrecut copilăria. Şcoala a făcut-o poetul la Cernăuţi, fără s’o termine fiindcă în 1863 a părăsit gimnaziul. S’a mai prezentat să dea examene in particular, dar în sufletul lui se născuse acum pasiunea pentru teatru şi a plecat să străbată oraşe şi ţinuturi româneşti, împreună cu trupa Fany Tardini şi apoi cu a lui Costache Caragiale. A poposit la Sibiu, la Târgu- Mureş, la Blaj, de unde a venit la Bucureşti. Până la 1869 a cutreerat din nou Transilvania, în care timp a publicat, în revista „Familia“, poezia „De-aş avea“, cu care prilej, Iosif Vulcan, directorul publicaţiei ,a schimbat numele în Eminescu. In aceste trupe teatrale, poetul îndeplinea funcţia de sufleur. In 1869, tatăl său îl smulge din această îndeletnicire şi-l trimete să studieze la Viena. Aci a citit foarte mult, în deosebi filosofie, drept, istorie, economii politică. In acest timp s’a format cultura lui temeinică. Tot ca student la Viena, a organizat şi serbarea dela mănăstirea Putna, la 14 August 1870, cu prilejul împlinirii a 400 de ani dela zidirea ei de către Ştefan cel Mare. De aci a trimes primele poezii „Veneră şi Maidonă“ şi „Epigonii“, la „Convorbiri literare“, când Titu Maiorescu şi-a putut da seama de talentul lui excepţional. Cercul Junimei a început să-l aprecieze şi însuşi Maiorescu l-a trimes din nou să studieze, de data asta la Bernin, unde a urmat cursuri rengulate, fiindcă îşi luase certificatul de absolvire a liceului. Maiorescu intenţiona să-l facă profesor de filozofie, la universitatea din Iaşi, dan Eminescu nu şi-a luat doctoratul. Intorcându-se in ţară, a fost numit. Între 1874—1875, director al bibliotecii oraşului Iaşi, apoi profesor la Institutul Academic, și revizor școlar al (Continuare in pag. 5-a) Facsimile după o pagină de manuscris din „Geniu pustiu“ Tragica existentă a lui Eminescu Trec anii, trec „ca nouri lungi pe şesuri“... peste viaţa banală , — dar asta nu importă, — trec şi cu fiecare dată ,se îngroapă mai mult în legendă, celui care nu s’a mai regăsit pe sine în mersul lor. Mereu aceiaş 15 iunie, cu ceasul acela de doliu care se face tot mai mare, cu tristeţea noastră nesfârşită, cu amintirea unui final în care a pierit o frunte de zeu ! Artrebui să plângem. E singurul mod omenesc în care ne putem spune durerea. Fiindcă, gerul din inimă şi melancolia aceasta ce ne învălue acum, au arborat steagul negru peste un văzduh, ce nu se poate bucura de absenţa tragică a celui mai ales dintre noi. Să plângem, desigur, fiindcă e un parastas mai trist decât altele ori e vorba de o moarte în care neamul şi pământul acesta au dat tot ce aveau mai scump. Mihai Eminescu ! E al fiecăruia dintre noi, al familiilor noastre, al celor care sânt şi vor mai veni, e ruda cea mai de aproape şi fratele cel mai duios. Către amintirea lui culeasă din cărţi, din sbuciumul închegat în stihurile lor, din adieriile de suflet ce se simt măcar la vremea asta de prasnic, către urmele pe care nu le-au văzut ochii noştri, merg talazuri înfierate de nestânjenite doruri. O fi fost el aevea de-l simţim atât de aproape şi totuşi departe... mai departe decât oricare !... ! Nu ştiu de ce, de câte ori vine o clipă de evocare, un ceas de întâlnire cu acest uriaş al minţii, ne covârşeşte o tristeţe mai grea ca aceea în care ar fi vorba de propriul nostru destin. In intimitatea lui, uităm vremelnicia noastră, sau poate ne dăm seama de cât suntem, că ne ple- I căm ochii ruşinaţi ca’n faţa u- nei mustrări. I Destinul lui Eminescue, lângă opera sa, încă o plăsmuire I unică şi de necuprins. De-ar fi fost să ştim mai puţin din scă- I parările geniului său, dar să- I cunoaştem viaţa precum i-o cunoaştem, tot l-am fi păstrat în inima noastră cu evlavie pentru sbaterile tumultuoase pe care le-a avut. Omul acesta — despre el vreau să vorbesc, — a fost predestinat unui chin lăuntric de groaznică tortură şi unei vieţi răstignite pe crucea unui-ImţU şi a mizeriei. N’a fost In neamul acesta o existenţă mal nefericită, un om care să poarte, ,printre ai săi, osânda atâtor dureroaise înfrângeri. Parcă cei câţiva ani, trăiţi între ţipătul disperării şi între resemnarea finală, cu sfâşietoare încercări de a birui viaţa şi vitregiile ei, simbolizează însăşi istoria pătimirilor noastre ca neam. Eminescu a avut în stilul său de om şi de mare nefericit, modul dureros în care trăise poporul care l-a zămislit. De la copilăria aceea cu porniri neînţelese şi cu o pătimaşă dragoste de a se singulariza pe cărări de codru, — copilărie în care dorinţele ce-i depăşeau coceau în ele siconurile fără noroc de mai târziu — şi până la înfricoşata sa nebunie, e un freamăt de viaţă năprasnică, un vifor mare, prea mare pentru puterile unui om. Trebuia să meargă şi el pe un drum la fel cu al tuturor, drumul pe care-1 străbat fără greutăţi toate mediocrităţile. Şi totuşi, pentru el a fost cu neputinţă. Aduceţi-vă aminte cum l-a refuzat şcoala, la primii paşi făcuţi pe alina severă a vieţii. In târgul ei, Eminescu a fost cel mai prost client, n’a putut să cumpere nimic şi pentru că i s’au închis porţile, a trebuit să pribegească. Acolo unde alţii răsbeau cu silinţe îndoelnice, Eminescu rămânea înfrânt, neputincios în faţa semnelor de oprire. M’am întrebat adeseori, după ce am cunoscut drama lui de şcolar repetent şi a altora la fel cu el, dacă nu cumva şcoala este altceva decât ceea ce vrea să pară de vreme ce asemenea erori capitale sunt posibile sub cupola ei. Intr’adevăr, nimic n’ar fi putut contribui cu mai mult succes la nefericirea marelui poet, decât refuzul categoric al acestei minunate înjghebări, care astăzi trăeşte în mare parte din el... Copilul acela genial, va fi plâns amar pentru soarta lui de şcolar fără noroc, care-i punea în faţă viziunea unor zile şi mai sumbre ce aveau să vină. A trebuit să pribegească , nemâncat şi nemângâiat, răscolind potecile ţării cu sufletul plin de jalea nenorocului său. Să găsească undeva, între Nistru şi Tisa, o inimă mai înţelegătoare, un om care să-l priceapă şi care, măcar pentru sbuciumul copilului şi dârzenia lui, să păcătuiască împotriva legilor şi regulamentelor ! Nu,, aceasta n’a fost cu putinţă. Ultimul care se declară nemulţumit cu ştiinţa şi mintea băiatului, în numele şcoalei, este domnul Alimpiu Blăjeanu, un dascăl al cărui nume devine celebru, cum vedeţi şi dv., fiindcă i-l scoate din moarte şi uitare repetentul său ! Fantastică ironie pentru frunţile mici şi orgolioase ! Pe urmă s-a dus să-şi caute norocul prin alte ţări... A pribegit tânărul care simţea că poartă în visul lui ceva ce-ar fi putut să intereseze şi pe alţii, dar norocul nu l-a aflat niciodată. In vremea asta, urca însă nebuneşte pe scara de mătase a poeziei şi se găseau unii care-l preţuiau, dar lui nu i se cuvenea decât aceeaşi viaţă de câine. Drumurile lui, toate, aveau bariere. Dacă se întâmpla miracolul să se ridice una, cădea istovit în faţa celeilalte. O lua iarăşi de la început şi tot aşa, între ele, se chinuia cea mai mare existenţă din câte au fost pe pământul acesta românesc. Era şi el oa şi era destul atât. Dar omului i-a fost hărăzit chinul dintre zidurile mizeriei, fiindcă sufletul lui îndrăsnise prea mult. Astăzi, când avem în faţă mărturiile vremii, se pare că în afară de Ion Creangă, bunul său prieten şi alt mare nefericit, chiar cei care-i întindeau o mână ca să-l scoată din nevoie, urmăreau un interes cu generozitatea lor. Pe de altă parte, în faţă i se ridicau duşmăniile şi ura atâtor feluri de ticăloşi. Şi totuşi, lupta n’o da pentru sine, pentru adăpostul şi pâinea ce i s’ar fi cuvenit. Eminescu s’a înduşmănit cu cei pe care i-a lovit, pentru cauza neamului său. Fără niciun fel de interes politic şi fără sprijinul nimănui, a dus răsboi de unul singur împotriva conducătorilor care aveau puterea de a-l asupri şi împotriva tuturor care i-ar fi putut fi de folos. Eminescu e cea mai independentă şi dezinteresată conştiinţă a secolului trecut, în lupta de afirmare a neamului şi cel mai mare erou al condeiului care, desarmându-se pe sine, s’a pus în slujba dreptăţii asuprite. Va fi ştiut, desigur, că ceea ce-i va rămâne pentru sfârşitul unei vieţi, sbuciumate într’o cauză care avea duşmani în toate scaunele de mărire, va fi un mizerabil pat de spital, dar mai de grabă s’a împăcat cu viziunea aceasta decât să-şi trădeze sfânta menire. L-a refuzat societatea, precum odinioară şcoala; l-au refuzat toate rosturile omeneşti şi nicăeri n’a găsit decât aceleaşi porţi închise care i s’au arătat dintru’nceput. Şi omul acesta care purta în sufletul său, hulit, destinul şi drama alor săi, n’a avut parte nici de alte mângâieri. Iubirea lui a fost tot fără noroc; altă latură impresionantă prin sbuciumul în care-şi înneca toată setea idealismului şi acea cruntă nelinişte ce-l mâna dincolo de apele tulburi ale imperfecţiunii omeneşti. Cine putea să-i împărtăşească durerea visului şi să-i fie suflet cald pe căile ameţitoare ale geniului său ? Izolat în mijlocul unei lumi care clocotea de patimi, — o lume beată de satisfacţiile ei meschine, — Eminescu trebuia să-şi poarte crucea singurătăţii şi a nefericirii lui. Era făcut din altă plămadă decât a celorlalţi oameni. Intre el şi ei, nu era posibilă o punte de legătură. I se cuvenea pentru aceasta să poarte osânda durerilor fără leac. Şi l-a purtat-o până la urmă, când destinul şi-a făcut cu el jocul acela zguduitor. Trecuse printr’o poveste lungă, cu urcuşuri ameţitoare din taina cărora el singur se împărtăşise, dar şi cu rostogoliri sângeroase. In ceasurile negre care au fost multe, prea multe, gemuse înfiorat, nu de spaima neantului, ci de propria sa desfigurare... ,,Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost de-mi ţin la el urechea şi râd de câte-ascult, ca de dureri străine ?“ căutând o scăpare, pe care nimeni în lume n’a vrut-o atât de pătimaș ca sufletul lui nemângâiat: „Din zarea depărtată răsară-un stol de corbi, Să ’ntunece tot cerul pe ochii mei cei orbi“... • •••••« . • 1 „O, umbră dulce, vino mai aproape, Să simt plutind de-asupră-mi geniul morții“... * •»•••• . . » „In stingerea eternă dispar fără de urmă“... Destul! Nenorocul îl învăluise cu aripa lui neagră. Acolo, in veşnicia morţii, se putea linişi de-atâtai sbucium: „Cum n’oiu mai fi pribeag De-atunci înainte, M’or trocni cu drag Aduceri aminte“... Şi’n singurătatea nefiinţei sale, un singur înţeles să-i însemneze vremelnicia de-aici, in cea mai tragică mărturisire : „Mormânt făr’de noroc Şi fără prieteni... Destin, a cărui consecvenţă sumbră poetul o vede până de- o parte, dincolo, în nepâtrunse, tărâmuri. Acesta este drumul pe care au trecut paşii săi singuratici, ducând bulgări de soare în braţe rănite. II va fi înduioşat cândva atâta nefericire, atunci când a gemut sau a zâmbit unei înseninări : „Mai suna-vei dulce cum. Pentru mine vreodată ?... el, cel căruia i se refuzau toate lucrurile, până când, în sfârşit, a plecat capul în resemnarea aceea înfiorătoare. Iată, l-a refuzat şi viaţa ! Poetul a murit cum mor câinii bolnavi de jigodie ori de turbare !.. Era utimul cataclism al unei existenţe ce fusese îngăduită din eroare. Destul ! Nu mai trebuia nici lumii, nici altora, nici poeziei, nici sieşi! Era prea mult şi inima aceea, oricum, fusese născută din oameni. PAN. M. VIZIRESCU