Universul, ianuarie 1941 (Anul 58, nr. 1-27)

1941-01-01 / nr. 1

inut al 58-lea Fondator: LUIGI CAZZAVILLAN Proprietar: „UNIVERSUL“ S. A. înscris sub Nr. 160 Trib. Ilfov ■ Rom­ânia 3 lei in străinătate 10 lei Die a­n *. *. *. un kmmams CELE DIN URMA ŞTIRI DIN LUMEA ÎNTREAGA, TELEGRAFICE ŞI TELEFONICE REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA­ BUCUREŞTI, STR. BREZOIANU­ No. 23-85 CENTRALA TELEFONICA A ZIARULUI: 3.30.10­ SECRETARIATUL DE REDACŢIE: 3.30.15 Compoziţie de I. PANTELI STANCIU A­NUL NOU 1 19401 An însemnat de des­­tin. An lung şi aspru, sărac in bucurii şi bogat in dureri, in care — mai mult ca ori­când poate în istoria lumii — s’au îngrămădit succese şi înfrângeri; s’au şters frontiere vechi şi s’au tras altele noi; s’au prefăcut o­­raşe şi sate în ruine; au mu­rit soldaţi şi copii, au plâns pretutindeni mame nemân­gâiate. An plin de urmări is­torice, pe care unii le speră, de care alţii se tem, au, care cuprinde în el tot atâta vii­tor, cât şi trecut, peste 1940 s’a lăsat totuşi grea, pentru totdeauna, perdeaua de fer a timpului, care nu se mai în­toarce. Pentru noi Românii anul negru, care s’a terminat, a fost unul din cei mai tragici ai istoriei noastre, anul în­frângerii fără luptă, al mu­tilării unităţii noastre poli­tice şi naţionale. E parcă aproape de necre­zut ca atâta amărăciune să poată fi cuprinsă în închi­soarea îngustă a douăspre­zece luni. Odinioară anticii, în afară de anul calendaristic, cunoş­teau prin filosofii lor anul cosmic, anul cel mare. Ei aveau încredinţarea că isto­ria universului este consti­tuită din lungi perioade de creaţiune şi de distrugere, care se repetă regulat după o lege fatală, determinata de mişcările aştrilor. Anul fier mare depăşia astfel cu mult scurtul an calendaris­tic, în care se produce revo­luţia de 365 de zile a pămân­tului în jurul soarelui Pen­­tru cei vechi o nouă epocă începea, în viaţa universului şi în Istoria lumii, atunci când soarele, luna şi plane­tele ocupau din nou poziţia exactă, pe care o aveau îm­preună pe cer la începutul epocii precedente. Această credinţă, care-şi are leagănul în Babilonia astrologilor, a trecut în In­dia misterelor şi în Grecia raţiunii limpezi şi a poeziei senine. Anaxagora din Milet, Eraclit din Efes, Empedocle din Agrigenta, Platon şi A­­ristotel au crezut, fiecare în felul lor, în această concep­ţie a anului cosmic. Pentru Empedocle istoria lumii e stăpânită de domnia iubirii şi a urii, care luptă veşnic, una pentru a uni într’un singur tot elementele lumii, cealaltă pentru a le des­părţi, formând astfel cicluri de linişte şi de frământare în desfăşurarea evenimente­lor. Ast' timp, mai astre şi di­nă mit­­­săritului Şi renunţând la credinţa poetică a antichită­ţii trebue să le dăm dreptate atunci când constatăm câtă suferinţă omenească poate încăpea în hotarele grăbite ale unui singur an. Ce ne va aduce anul cel nou, 1941? Prea multă amă­răciune nu îngădue prea multă speranţă. Anii pe ca­­re-i trăim astăzi nu sunt anii de rând ai istoriei fără fapte, care face popoarele fericite. Ei au culoarea isto­rică a marilor prefaceri, care închid o epocă şi deschid o eră nouă. Evenimentele de­­păşesc prea mult pe oameni, pentru ca ei să nu trăiască sub cârma vremurilor. Nu ştim dacă în anul, care în­cepe, vreo stea prielnică va răsări pe cerul întunecat al durerii româneşti. Dar nea­murile, care vor să trăiască, trebue să-şi găsească isvorul de nădejde în însăşi sufe­rinţa lor. Şi dacă nu ştim ce ni va aduce anul cel nou, trebue să ştim ce-i aducem noi: toată credinţa noastră în viitorul naţiunii noastre, de AM M­O­U An nou ce vii, prin vremi de vifor, pe strămoşeştile ogoare Din largul zărilor brăzdate de-al vijeliilor ecou, An nou ce vii în ţara noastră s’aduci nădejdi mân­tuitoare Şi să ne luminezi limanul, noi te primim cu suflet nou! Noi te primim cu suflet tânăr, aşa cum te-am primit altădată, Cu mari nădejdi, cu vis­uri mândre şi cu credinţa c’ai să fii Un an de pace şi iubire, cum n’a fost altul niciodată, Un an de făurire nouă cu ’ntraripate energii... Tu ne ’nfloreşti speranţa î n suflet ca florile de primăvară Ce-şi flutură zăpada albă, an nou, miraj fermecător... Şi noi îţi înălţăm colinda ca lan de aur să răsară, Podgoriile să ’nflorească pe ’ntregul românesc răzor!... Aşa cum te-au cinstit românii cu cântec şi ’nchinări creştine In cinstea ta, ca şi-altădată, noi ridicăm paharul plin, In svon de zurgălăi şi pluguri ne punem toţi nădejdea ’n tine Ca munca sfântă să dea roade de chihlibar şi de rubin... Bine-ai venit la noi în ţară ca să ne-alini tot ce-a fost jale, S’ alini durerile şi plânsul şi să re-aduci din nou belşug peste plaiurile noastre să ningi zăpada de petale viaţă nouă să răsară pe urma rodnicului plug! MIRCEA DEM. RADULESCU ^ 1 Miercuri 1 lassuanta@3­­.941 DIRECTOR SI ADMINISTRATOR DELEGAT STELIAN POPESC­U Orientările politicii interne in 1940 de IONESCU-VION In frământata şi tragica istorie a poporului român, rari au fost ani mai ptini de durere şi de amărăciune ca„ 1940! Nu mai e nevoe să repetăm ordinea cronologică a dra­maticelor întâmplări cari au dus poporul român la o gra­vă cotitură a drumurilor. Anii sunt clipe, în Istorie. Suferinţele unei generaţii nu contează pentru idealul su­prem, singurul valabil, cel continuităţii neamului tău, strâns laolaltă, mănunchi so­lidar, In cuprinsul aceloraşi fruntari. Izvor de reacphine şi de energie, durerea n’ar folosi la nimic, dacă din ea n’am trage învăţămintele necesare. Din nefericire, oamenii, in orgoliul lor, nu trag la timp concluziile potrivite din fi­reasca înşiruire a faptelor din trecut. Crezându-se con­ducători ai destinelor, ei so­cotesc voinţa lor drept leac al tuturor îndreptărilor, fără să-şi dea seama că alte forţe intervin în zăgăzuirea ome­­neştei activităţi. An negru 1940! Pentru ce? Numai din orânduirea­ celui A-Tot-Puternic sau, şi din lipsa de conştiinţă a­ celor ce-şi arogă dreptul de a con­duce pe alţii? Un neam nu înregistrează, automat, evenimentele cari îl privesc, fără să se intere­seze de, pauzele cari duc la­­ un deznodământ. Sortit pieirii este neamul care, cercetând aceste cauze, uiu, ia măsuri de .indreptare şi nu foloseşte lecţiile pe care i Ie serveşte istoria sa, ori a altor popoare. Bilanţul unor metode s’a încheiat la 1940! Ne-am plâns şi ne-am bocit destul! Trebue să recapitulăm fap­tele ca să nu repetăm gre­şelile, fără să ne închipuim însă că viaţa neamului nos­tru începe şi sfârşeşte cu noi, ci, simplu, recunoscând că toate relele pe care le recol­tăm astăzi, efecte fireşti ale unor cauze cunoscute, se da­­toresc celor din trecut, obli­gaţi suntem să mărturisim, cu evlavie şi recunoştinţă, că tot ce este bun, tot ce există în mod temeinic într’un stat care nu are o sută de ani de viaţă liberă, tot lor îl dato­­rim. * Toată tragedia pe care a indurat-o ţara întreagă, ce vedea cum fâşii din trupul ei sunt rupte şi răpite, toate ne­voile grave ce decurg din a­­ceastă micşorare a ţării, ori cele pricinuite de risipa şi lipsa de gospodărie a trecu­tului, trebue să ne servească­ experienţa să ne înveţe să ne ferim de a repeta greşelile de pana­lefi. In ultima ani din ultimul deceniu, diriguitorii socoteau că e suficient să mistifici adevărul, să deformezi reali­tatea, să acoperi vinovăţiile, să înăbuşi suspinele şi să in­terzici plângerile, pentru a face pe toţi să creadă că tot­­­tul merge de minune în ţara tuturor posibilităţilor. Zadarnic cetăţenii încer­cau, prin noi, să aducă la cu­­noştinţă stăpânirii, dol­an­­i­ţele, năzuinţele ori durerile lor; zadarnic descriau ano­maliile, ilegalităţile ori abu­zurile celor în subordine. O oprelişte sistematizată arun­ca vălul tăcerii peste tot ce nu convenea vremelnicilor stăpănitori ai cârmuirii. Cei cari nu vor să repete greşala acelora cari credeau că foarfecele rezolvă toate problemele administrării u­­nei ţări şi toate directivele conducerii unui popor, datori sunt să deschidă larg feres­trele, să intre lumina adevă­rului, să se audă dorinţele celor mulţi. * S’a năruit în acest an uria­şa operă a unirii, dar c­u căt simţim mai vie, mai dureroa­să rana, cu atât se afirmă mai imperioasă porunca de a duce mai departe acţiunea celor ce au ţinut mereu trea­ză conştiinţa naţională, de a reînoi find continuităţii pur­tând mai departe făclia lu­­minţii. Şcoala, credinţa­, cultura, sufletul românesc au foat păstrate graţie grijei perma­nente a acelor mari români din trecutul nostru, cari şi­­au dat seama de misiunea lor, pe care şi-au îndeplinit-o firesc, cu acel sentiment al frăţiei , adevărate, fără de care un neam nu poate trăi. In fiecare clipă, înaintaşii din provinciile subjugate am cultivat ideea de neam, soli­­daritatea naţională, au răs­pândit mereu, fără răgaz,­­--incipiul etern că păstrarea (Continuare in pag. 2-a/ ■/

Next