Universul, ianuarie 1941 (Anul 58, nr. 1-27)
1941-01-01 / nr. 1
inut al 58-lea Fondator: LUIGI CAZZAVILLAN Proprietar: „UNIVERSUL“ S. A. înscris sub Nr. 160 Trib. Ilfov ■ România 3 lei in străinătate 10 lei Die an *. *. *. un kmmams CELE DIN URMA ŞTIRI DIN LUMEA ÎNTREAGA, TELEGRAFICE ŞI TELEFONICE REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA BUCUREŞTI, STR. BREZOIANU No. 23-85 CENTRALA TELEFONICA A ZIARULUI: 3.30.10 SECRETARIATUL DE REDACŢIE: 3.30.15 Compoziţie de I. PANTELI STANCIU ANUL NOU 1 19401 An însemnat de destin. An lung şi aspru, sărac in bucurii şi bogat in dureri, in care — mai mult ca oricând poate în istoria lumii — s’au îngrămădit succese şi înfrângeri; s’au şters frontiere vechi şi s’au tras altele noi; s’au prefăcut oraşe şi sate în ruine; au murit soldaţi şi copii, au plâns pretutindeni mame nemângâiate. An plin de urmări istorice, pe care unii le speră, de care alţii se tem, au, care cuprinde în el tot atâta viitor, cât şi trecut, peste 1940 s’a lăsat totuşi grea, pentru totdeauna, perdeaua de fer a timpului, care nu se mai întoarce. Pentru noi Românii anul negru, care s’a terminat, a fost unul din cei mai tragici ai istoriei noastre, anul înfrângerii fără luptă, al mutilării unităţii noastre politice şi naţionale. E parcă aproape de necrezut ca atâta amărăciune să poată fi cuprinsă în închisoarea îngustă a douăsprezece luni. Odinioară anticii, în afară de anul calendaristic, cunoşteau prin filosofii lor anul cosmic, anul cel mare. Ei aveau încredinţarea că istoria universului este constituită din lungi perioade de creaţiune şi de distrugere, care se repetă regulat după o lege fatală, determinata de mişcările aştrilor. Anul fier mare depăşia astfel cu mult scurtul an calendaristic, în care se produce revoluţia de 365 de zile a pământului în jurul soarelui Pentru cei vechi o nouă epocă începea, în viaţa universului şi în Istoria lumii, atunci când soarele, luna şi planetele ocupau din nou poziţia exactă, pe care o aveau împreună pe cer la începutul epocii precedente. Această credinţă, care-şi are leagănul în Babilonia astrologilor, a trecut în India misterelor şi în Grecia raţiunii limpezi şi a poeziei senine. Anaxagora din Milet, Eraclit din Efes, Empedocle din Agrigenta, Platon şi Aristotel au crezut, fiecare în felul lor, în această concepţie a anului cosmic. Pentru Empedocle istoria lumii e stăpânită de domnia iubirii şi a urii, care luptă veşnic, una pentru a uni într’un singur tot elementele lumii, cealaltă pentru a le despărţi, formând astfel cicluri de linişte şi de frământare în desfăşurarea evenimentelor. Ast' timp, mai astre şi dină mitsăritului Şi renunţând la credinţa poetică a antichităţii trebue să le dăm dreptate atunci când constatăm câtă suferinţă omenească poate încăpea în hotarele grăbite ale unui singur an. Ce ne va aduce anul cel nou, 1941? Prea multă amărăciune nu îngădue prea multă speranţă. Anii pe care-i trăim astăzi nu sunt anii de rând ai istoriei fără fapte, care face popoarele fericite. Ei au culoarea istorică a marilor prefaceri, care închid o epocă şi deschid o eră nouă. Evenimentele depăşesc prea mult pe oameni, pentru ca ei să nu trăiască sub cârma vremurilor. Nu ştim dacă în anul, care începe, vreo stea prielnică va răsări pe cerul întunecat al durerii româneşti. Dar neamurile, care vor să trăiască, trebue să-şi găsească isvorul de nădejde în însăşi suferinţa lor. Şi dacă nu ştim ce ni va aduce anul cel nou, trebue să ştim ce-i aducem noi: toată credinţa noastră în viitorul naţiunii noastre, de AM MOU An nou ce vii, prin vremi de vifor, pe strămoşeştile ogoare Din largul zărilor brăzdate de-al vijeliilor ecou, An nou ce vii în ţara noastră s’aduci nădejdi mântuitoare Şi să ne luminezi limanul, noi te primim cu suflet nou! Noi te primim cu suflet tânăr, aşa cum te-am primit altădată, Cu mari nădejdi, cu visuri mândre şi cu credinţa c’ai să fii Un an de pace şi iubire, cum n’a fost altul niciodată, Un an de făurire nouă cu ’ntraripate energii... Tu ne ’nfloreşti speranţa î n suflet ca florile de primăvară Ce-şi flutură zăpada albă, an nou, miraj fermecător... Şi noi îţi înălţăm colinda ca lan de aur să răsară, Podgoriile să ’nflorească pe ’ntregul românesc răzor!... Aşa cum te-au cinstit românii cu cântec şi ’nchinări creştine In cinstea ta, ca şi-altădată, noi ridicăm paharul plin, In svon de zurgălăi şi pluguri ne punem toţi nădejdea ’n tine Ca munca sfântă să dea roade de chihlibar şi de rubin... Bine-ai venit la noi în ţară ca să ne-alini tot ce-a fost jale, S’ alini durerile şi plânsul şi să re-aduci din nou belşug peste plaiurile noastre să ningi zăpada de petale viaţă nouă să răsară pe urma rodnicului plug! MIRCEA DEM. RADULESCU ^ 1 Miercuri 1 lassuanta@3.941 DIRECTOR SI ADMINISTRATOR DELEGAT STELIAN POPESCU Orientările politicii interne in 1940 de IONESCU-VION In frământata şi tragica istorie a poporului român, rari au fost ani mai ptini de durere şi de amărăciune ca„ 1940! Nu mai e nevoe să repetăm ordinea cronologică a dramaticelor întâmplări cari au dus poporul român la o gravă cotitură a drumurilor. Anii sunt clipe, în Istorie. Suferinţele unei generaţii nu contează pentru idealul suprem, singurul valabil, cel continuităţii neamului tău, strâns laolaltă, mănunchi solidar, In cuprinsul aceloraşi fruntari. Izvor de reacphine şi de energie, durerea n’ar folosi la nimic, dacă din ea n’am trage învăţămintele necesare. Din nefericire, oamenii, in orgoliul lor, nu trag la timp concluziile potrivite din fireasca înşiruire a faptelor din trecut. Crezându-se conducători ai destinelor, ei socotesc voinţa lor drept leac al tuturor îndreptărilor, fără să-şi dea seama că alte forţe intervin în zăgăzuirea omeneştei activităţi. An negru 1940! Pentru ce? Numai din orânduirea celui A-Tot-Puternic sau, şi din lipsa de conştiinţă a celor ce-şi arogă dreptul de a conduce pe alţii? Un neam nu înregistrează, automat, evenimentele cari îl privesc, fără să se intereseze de, pauzele cari duc la un deznodământ. Sortit pieirii este neamul care, cercetând aceste cauze, uiu, ia măsuri de .indreptare şi nu foloseşte lecţiile pe care i Ie serveşte istoria sa, ori a altor popoare. Bilanţul unor metode s’a încheiat la 1940! Ne-am plâns şi ne-am bocit destul! Trebue să recapitulăm faptele ca să nu repetăm greşelile, fără să ne închipuim însă că viaţa neamului nostru începe şi sfârşeşte cu noi, ci, simplu, recunoscând că toate relele pe care le recoltăm astăzi, efecte fireşti ale unor cauze cunoscute, se datoresc celor din trecut, obligaţi suntem să mărturisim, cu evlavie şi recunoştinţă, că tot ce este bun, tot ce există în mod temeinic într’un stat care nu are o sută de ani de viaţă liberă, tot lor îl datorim. * Toată tragedia pe care a indurat-o ţara întreagă, ce vedea cum fâşii din trupul ei sunt rupte şi răpite, toate nevoile grave ce decurg din această micşorare a ţării, ori cele pricinuite de risipa şi lipsa de gospodărie a trecutului, trebue să ne servească experienţa să ne înveţe să ne ferim de a repeta greşelile de panalefi. In ultima ani din ultimul deceniu, diriguitorii socoteau că e suficient să mistifici adevărul, să deformezi realitatea, să acoperi vinovăţiile, să înăbuşi suspinele şi să interzici plângerile, pentru a face pe toţi să creadă că tottul merge de minune în ţara tuturor posibilităţilor. Zadarnic cetăţenii încercau, prin noi, să aducă la cunoştinţă stăpânirii, dolaniţele, năzuinţele ori durerile lor; zadarnic descriau anomaliile, ilegalităţile ori abuzurile celor în subordine. O oprelişte sistematizată arunca vălul tăcerii peste tot ce nu convenea vremelnicilor stăpănitori ai cârmuirii. Cei cari nu vor să repete greşala acelora cari credeau că foarfecele rezolvă toate problemele administrării unei ţări şi toate directivele conducerii unui popor, datori sunt să deschidă larg ferestrele, să intre lumina adevărului, să se audă dorinţele celor mulţi. * S’a năruit în acest an uriaşa operă a unirii, dar cu căt simţim mai vie, mai dureroasă rana, cu atât se afirmă mai imperioasă porunca de a duce mai departe acţiunea celor ce au ţinut mereu trează conştiinţa naţională, de a reînoi find continuităţii purtând mai departe făclia luminţii. Şcoala, credinţa, cultura, sufletul românesc au foat păstrate graţie grijei permanente a acelor mari români din trecutul nostru, cari şiau dat seama de misiunea lor, pe care şi-au îndeplinit-o firesc, cu acel sentiment al frăţiei , adevărate, fără de care un neam nu poate trăi. In fiecare clipă, înaintaşii din provinciile subjugate am cultivat ideea de neam, solidaritatea naţională, au răspândit mereu, fără răgaz,--incipiul etern că păstrarea (Continuare in pag. 2-a/ ■/