Universul - Capitala, martie 1944 (Anul 61, nr. 60-90)

1944-03-01 / nr. 60

Anul al 61-lea . ro Pagini Fondator: LUIGI CAZZAVILLAN Proprietar: „UNIVERSUL“ S. A. înscris sub Nr. 160 Trib. Ilfov EXEMPLARUL 7 LEI Taxa poștală plătită la numerar conform aprobării Dir. G­le P. T. T. Nr. 24.464/939 CELE DIN URMA STIRI DIN LUMEA ÎNTREAGA, TELEGRAFICE SI TELEFONICE REDACŢIA şI ADMINISTRAŢIA: BUCUREŞTI, STR. BREZOIANU No. 23-25 CENTRALA TELEFONICA A ZIARULUI: 3.30.10. SECRETARIATUL DE REDACȚIE: 3.30.15 EXPLOATĂRILE COMUNALE Printr’o lege apărută de cu­rând, s’a căutat să se organi­zeze exploatările comunale, privind producerea şi distri­buirea electricităţii, alimenta­rea cu apă potabilă a popu­laţiei, furnizarea gazului sub orice formă pentru încălzit, transportul în comun al per­soanelor precum şi ridicarea gunoaielor, stropitul străzilor, măturatu­­lor, etc. Prin natura lor tehnică-eco­­nomică aceste servicii de in­teres obştesc şi cari asigură buna gospodărie comunală, pretind o reglementare deo­sebită de aceea a administra­ţiei propriu zise. Multă vreme aceste servicii n’au avut o organizare deose­bită. Diferite dispoziţii din le­giuirile administrative regle­mentau aceste servicii, în ca­drul administraţiei comunale. In 1938, legiuitorul a întocmit o lege pentru organizarea ex­ploatărilor comunale, care însă nu s’a aplicat uniform. Deşi legea prevedea sepa­rarea gestiunii întreprinderi­lor comunale comerciale, de restul serviciilor administrati­ve, totuşi în practică nu se a­­plicau aceste dispoziţiuni. Neexistând o organizare spe­cială şi nefiind înzestrate cum trebue, aceste întreprinderi comunale funcţionau cum pu­teau, fie dirijate de admini­straţia comunală, fie în ex­ploatarea particulară, de cele mai multe ori în condiţiuni de­­zavantajoase pentru comună. Prin noua lege se prevede, că exploatările comunale se pot face în cuprinsul comune­lor, prin regie publică comer­cială, în comunele cu o popu­laţie de peste 50.000 locuitori şi prin regie directă în locali­tăţile cu o populaţie de peste 14.000 locuitori; prin servicii în cadrul administraţiei co­munale, în comunele cu o populaţie sub 14.000 locuitori; prin concesiuni sau regii mix­te, când comuna va motiva lipsa mijloacelor financiare. In comunele cu o populaţie de peste 80.000 locuitori, ex­ploatările se vor putea face în oricare din formele de mai sus. Legiuitorul a căutat să ţină seama, în modul de organizare a întreprinderilor comunale, de posibilităţile financiare ale unităţii administrative, în ra­port şi cu numărul locuitorilor, întreprinderile comunale vor fi obligate, în termen de 6 luni dela publicarea legii, să se organizeze potrivit nouilor prevederi, grupând în aceeaşi comună, într-un organism unic, toate exploatările comunale de producere sau distribuire a electricităţii, apei, gazului de orice fel, serviciului canaliză­rii, transporturilor în comun şi ridicării gunoaielor. Aceste întreprinderi cari vor fi conduse de un comitet, for­mat din primarul comunei sau delegatul său, de un di­rector şi un­ inginer, sau un gospodar cu cunoştinţe tehni­ce, sunt menite, având un bu­get separat de al comunei, să aducă o îmbunătăţire în gos­podăria locală sub raportul e­­dilităţii. Sunt atâtea oraşe cari au rămas în urmă în ce priveşte iluminatul,­­aprovizionarea cu apă potabilă și starea de în­grijire a străzilor. E adevărat, că lipsa de mij­loace financiare a constituit o piedică serioasă în calea reali­zărilor edilitare în multe ora­șe. Chiar acolo unde între­prinderile comunale erau or­ganizate, veniturile pe care le dădeau nu erau folosite pen­tru îmbunătăţirea şi dezvolta­rea acestor servicii, ci intrau în bugetul comunei, fiind chel­tuite în alte scopuri. Pe viitor s’a prevăzut, că localităţile urbane, cu o popu­laţie sub 40.000 locuitori, cari s’ar găsi în imposibilitate fi­nanciară sau technică de a realiza în bune condiţiuni un program de alimentare şi dis­tribuire a apei potabile, pre­cum şi a energiei electrice sau a gazului, astfel încât cel puţin 70 la sută din proprie­tăţile clădite din comună să poată fi deservite, vor putea fi obligate printr’un jurnal al consiliului de miniştri, dat în urma propunerii ministerului afacerilor interne, să se con­centreze mai multe împreună într-o regie intercomunală, ce se va organiza şi administra potrivit regiei mixte, din le­gea pentru organizarea şi ad­ministrarea pe baze comerciale a întreprinderilor şi avuţiilor publice din 1929, cu derogările din noua lege. Concentrarea se va face cu cel puţin 3 comune urbane şi se va alcătui un program mi­nimal de lucrări, obligator pe durata regiei mixte. Rezultatele nouei reglemen­tări a exploatărilor comunale sunt în funcţie de finanţarea lor şi de buna gospodărie care trebue să li se asigure. Exploatările trebuesc astfel administrate ca veniturile lor proprii să poată acoperi cel puţin cheltuelile de exploatare şi întreţinere, rezultând şi un beneficiu minim, pentru ca în caz de nouă înzestrări, să fie în măsură să contracteze un împrumut pe care să-l garan­teze cu propriile lor venituri. Acest lucru se poate realiza printr’o bună gospodărie şi printr’o politică financiară ra­ţională, care într’adevăr să poată duce la înzestrarea ora­şelor noastre cu servicii de real interes obştesc. GAVRILA BETHLEN ŞI BIBLIA ROMÂNEASCĂ de ZENOVIE PÂCUŞANU Un ziar românesc de dincolo de munţi, atrăsese deunăzi aten­ţiunea asupra eforturilor pe care le fac savanţii naţiunii misio­nare“, de a culege dovezile drep­tului exclusiv al acesteia, de a­­ stăpâni între Tisa şi Carpaţi. Ar­ticolul confratelui transilvănean a produs în capitala ţării vecine supărare mare foarte. Porunci au pornit în toate părţile ca să se arate domnilor români că da, sa­vanţii adună dovezi, fiindcă au ce să adune, pe când ei, Românii nu au şi de aceea nu adună ni­mic. Documentele româneşti sunt date tot de naţia dominantă, al cărui mare principe Gavrilă Bethlen le-a tradus şi tipărit Biblia. „Asta e documentul vo­stru românesc: Biblia lui Ga­vrilă Bethlen“ exclamă triumfă­toare ziarele din capitala ţării. Un vechiu proverb spune că, mânia e rău sfetnic, fiindcă la mânie omul multe zice, care nu trebuesc zise şi multe face care nu trebuesc făcute. Noi ţinând seama de înţelepciunea bătrâ­nească nu ne supărăm citind aspra mustrare a marelui coti­dian Nemzeti Újság de la Buda­pesta, care în numărul de la 24 Februarie ne dă gata cu Biblia lui Gavrilă Bethlen, precum nu ne-am supărat când, înainte cu o zi, ne da gata cu aceeaș Bi­blie, un alt mare ziar budapestan, Uj Magyarság. Dacă dânsele ar fi lăsat să le treacă mânia, sigur, nu ar fi scris ce au scris, fiindcă povestea cu Biblia lui Bethlen este o simplă poveste. Este ade­vărat că Gavrilă Bethlen era un mare calvin — ceea ce nu-l îm­piedeca să sprijinească cu bani ridicarea claustrului iezuiţilor din Caransebeş şi, ajuns la vârsta de 42 de ani, să se declare gata a trece la catolicism, dacă primeşte mânuţa fetiţei de 12 ani Renata Cecilia a împăratului Ferdinand — precum este adevărat că în scrisoarea trimisă dietei arde­lene la 21 octombrie 1618, spu­nea că cea mai mare grije a vieţii sale este exterminarea tuturora care nu aparţin uneia din religiu­­nile recunoscute (catolică, refor­mată, luterană şi unitariană) şi că avea foarte la inimă, mântui­rea sufletelor noastre româneşti prin calvinism. Biblie însă nu ne-a dat! Povestea Bibliei lui Gavrilă Bethlen, pe care e bine să o cu­noască şi savanţii din vecini, este următoarea : scriitorul calvin din veacul al 18-lea, Petru Bod, fost preot un­­ghiul nostru de lângă Alba Iulia, spune în a sa Istorie a Românilor din Transilvania, păstrată numai în manuscris, că principele s’a îngrijit de tradu­cerea în româneşte a Bibliei, dar că a răposat fără a o tipări şi că după moartea lui, traducerea a dispărut. Acelaş lucru îl spune Petru Bod şi în cartea sa Erdélyi Feniksz apăruta la 1767. Este o traducere deci, pe care nu a vă­zut-o nime­ni nu a fost tipărită niciodată. Astfel se prezintă „do­cumentul" pe care ziarele din ve­cini ni-1 aruncă întrun moment de supărare în moalele capului. Este adevărat că la 1648, deci nouă ani după moartea contelui Bethlen, s’a tipărit­­în Alba Iulia Testamentul nou în româneşte, cartea a fost însă tradusă de ro­mâni, cu bani româneşti. Episco­pul reformat Geleji poruncia, la 19 August 1643, să se adune res­tanţele taxelor pe care preoţii ro­mâni erau datori să le plătească anual vlădicului lor românesc, fiind bani necesari ca să-l plă­tească pe traducătorul român al Bibliei româneşti, traducător care ştie bine greceşte şi binişor lati­neşte. Cunoaştem şi numele a­­cestui traducător: era călugărul Silvestru din Ţara românească, probabil egumenul mănăstirii Go­vora, care a tipărit, aci în 1641, Psaltirea şi în 1642 Evanghelia învăţătoare. Principii calvini ardeleni au ti­părit sigur cărţi româneşti, in care erau batjocorite tainele bi­­sericei noastre, erau batjocorite icoanele, s. Maria şi s. Cruce, ru­găciunile pentru morţi şi cultul sfinţilor. Erau cărţi de propagan­dă calvină, tipărite cu gândul mărturisit de a ne câştiga pentru credinţa lor, sfărmând unitatea sufletului românesc. Ce ar fi în­semnat izbânda acestei acţiuni a principilor ardeleni ne-o arată ca­zul locuitorilor Ion Bodea din Tordaş (lângă Oraviţa) care tre­când în 1582 la calvinism, s’a nu­mit Szatmári János, Dumitru Je- Iedinţeanu, care s’a numit în cal­­vinie Lozsardi Demeter, Căpruţă Adam care s’a numit apoi Ka­­pronczai Adam. Naţia, cu sănă­tosul ei instinct de conservare, simţea primejdia care se ascun­dea sub aceste „daruri“ făcute culturii ei, şi de aceea chiar şi atunci când, în fond, darul era nevinovat, cum a fost Biblia ti­părită în 1648, în tipografia prin­cipelui Rakoczy din Alba Iulia, care deşi era tradusă de un că­lugăr român de dincoace de munţi, plătit pentru osteneală cu bani strânşi de la preoţii români, a rămas nevândută. Şi după 52 de ani, în 1690, se găseau, din ea, cantităţi mari depozitate în ceta­tea Ecsed, din nordul Ungariei. Asta este povestea Bibliei lui Gavrilă Bethlen, cu care ne dau gata savanţii ţării vecine, în clipe de nepotolită supărare, care în­­tunică dreapta judecată şi vede­rea limpede a realităţilor pre­zente şi a acelora care încep a se desprinde ca o fatalitate din ceaţa străvezie a viitorului apro­piat. ASIGURĂRILE SOCIALE SI MEDICINA ii de M. KERNBACH Prof. la Univ. Cluj-Sibiu Pe primul plan al discuţiunilor stăruie, cu neostoită îndârjire, problema asigurărilor sociale. E­­conomiştii şi sociologii văd în ea ultima formulă a ordinii sociale, a fericirii omeneşti, a nivelării echilibrului social post-belic. Ori­care ar fi doctrina de bază a po­poarelor, conducătorii lor au gă­sit în asigurării forma desăvâr­şită a solidarizării omeneşti. Imi­tând Noua Zeelandă, Anglia a fost dotată cu mult trâmbiţatul plan Beveridge, caduc din naş­­tere, Elveţia cu planul Zipfel, A­­merica cu planul Wallace... Cele din urmă două decade ne-au arătat din plin roadele a­­cestei instituţiuni. Bune şi rele stau în faţa noastră, spre o dreaptă judecată. Idee mare şi ge­neroasă, ea s’a înfăptuit după sti­lul propri’ al fiecărui popor. Ex­perienţa de aproape jumătate de veac de vieaţă asigurativă a pri­lejuit studii şi cercetări multi­ple. Lucrurile sunt aşa de înain­tate, încât s’a ajuns la o disci­plină nouă „Ştiinţa Asigurărilor Sociale“, ramură fundamentală, a ştiinţelor administrative. In U­­nele centre industriale ale Ger­maniei (poate chiar şi aiurea), întâlnim catedre universitare şi institute de cercetări, organizate şi dotate pe secţii: ştiinţa şi ad­­ministraţiunea asigurărilor, drep­tul asigurativ. matematecă asi­(Continuare in pag. 2-a) .VÂNĂTOAREA“ Sburătorii români dintr’un faimos grup de vânătoare. (S.IM.P.). LUPTELE DIN SECTORUL SUDIC AL FRONTULUI DE RĂSĂRIT Berlin, 28 (Rador). — Se dau următoarele amănunte asupra luptelor din sectorul sudic al frontului de răsărit: Luptele cele mai înverşunate de pe frontul de răsărit au avut loc în sectorul sudic, şi anume la sud, la sud-vest şi la nord-vest de Krivoirog. Aci, bolşevicii au repetat încer­carea de a încercui şi nimici for­ţele germane la sud-vest şi nord­­vest de Krivoirog, aruncând în foc, pentru aceasta, formaţiuni masive de infanterie şi blindate, cum şi punând în acţiune regi­mente de avioane de asalt şi toate mijloacele tehnice, care le stăteau la dispoziţie. In ambele locuri, atacurile au fost date pe un front larg, formaţiunile proaspete de infanterie fiind trimise împotriva liniilor germane numai după o puternică pregătire de artilerie. Deaba când primul val de atac a fost respins cu pierderi sânge­roase de armele automate ger­mane, sovieticii au aruncat în luptă tancuri cu tunuri motori­zate, care trebuiau să reușească o breşă in frontul german de apărare. Sovieticii au reușit în unele locuri să facă străpungeri trecă­toare, dar tancurile inamice au căzut pradă tunurilor antitanc germane, pe când infanteriştii erau seceraţi de armele automate. In total, au fost scoase din luptă 16 tancuri sovietice, iar în­cercările de străpungere au fost respinse pe tot frontul. La acest succes au participat aviatori germani şi români, prin numeroase intervenţii. IN REGIUNEA KIROVOGRAD In regiunea Kirovograd s’a ajuns numai la slabă activitate de luptă, dar puternicele opera­ţiuni de patrulă lasă să se între­vadă că sovieticii intenţionează aci o mare ofensivă, cât de cu­rând. La sud de mlaştinele Pripetu­­lui, bolşevicii au atacat la Iampol forţele de siguranţă germane, cu formaţiuni mult superioare ca număr. La început, forţele ger­mane de siguranţă s’au retras. •,iar apoi bolşevicii au fost respinşi până pe bazele lor de plecare, cu mari pierderi sângeroase, prin­tr’un contraatac năvalnic. INDEPENDENTA DIPLOMATICA A REPUBLICILOR SOVIETICE COMENTARIILE UNOR ZIARE ELVEŢIENE De la corespondentul nostru particular din Elveţia Geneva, Februarie. — Reforma care poate fi considerată oare­cum veche dacă se ţine seamă de ritmul rapid al evenimente­lor şi care a intervenit în Ru­sia Sovietică cu privire la inde­pendenţa diplomatică şi mili­tară a diferitelor republici com­ponente ale U.R.S.S. a provocat multe comentarii şi a făcut să curgă multă cerneală. Desigur comentariile au fost mai totdeauna rezervate, îna­inte de a avea informaţiile cele mai precise. Lumina a început însă să apară şi două ziare importante caută să ex­plice înţelesul măsurii sovietice. Ziarul „Journal de Geneve“ de acord cu aproape opinia ge­nerală, consideră reforma ca un act ce urmăreşte să înles­nească politica Kremlinului. In primul rând acolo unde statul major din Moscova ar fi sus­pect, guvernele autonome ar pu­tea lucra cu mai multă uşurinţă şi în al doilea rând, date fiind afinităţile de rasă, popoarele ve­cine ar fi chemate la o colabo­rare foarte strânsă. Astfel se şi pomeneşte de pe acum de o „Mică înţelegere“ a Cehoslova­ciei, Poloniei şi Ucrainei vii­toare sub protecţia binevoitoare a Rusiei Sovietice, organism in­ternaţional care ar fi foarte a­­greabil Moscovei şi care ar pu­tea să se extindă şi în alte re­giuni. Autorul articolului din „Jour­nal de Geneve“, după ce spune cele de mai sus, îşi pune între­barea dacă Uniunea Sovietică a făcut această reformă numai în acest scop ? întreagă această construcţie diplomatică — spune autorul articolului — deşi abilă este însă inutilă în caz de vic­torie pentru asigurarea unei cooperări forţate a naţiunilor vecine Rusiei Sovietice. Dimpo­trivă reforma poate să nasca bănuieli. Sovieticii îşi pot sus­ţine revendicările lor faţă de ţările care alcătuiau vechiul im­periu al ţarilor prin mijloace di­recte, şi chiar mai sigure, iar în ce priveşte celelalte ţări, fie că se vor face anexiuni terito­riale, fie că ele nu vor fi ad­mise, aliații în primul caz, eu 'Continuare in pag. 2-a) Aviaţia genreo- română atacă formaţiile sovietice de la Est de Kirovograd artileriei şi carelor blindate so­vietice. Trupe sovietice au fost grav lovite în poziţiile lor de concen­a efectuat la est de Kirovograd I trare, iar în parte au fost rupte atacuri pline de efect împotriva I în bucăţi. Berlin, 28 (Rador). — In ziua de 27 Februarie, aviaţia germană, sprijinită de forţe aeriene române. Nr. 60 Miercuri 1 Martie 1944 - 10 Pagini STELIAN POPESCU APĂRAREA APUSULUI Zid anticar pe coasta canalului Mânecii. (Ph. Wb.). CAPITALA ŞI PROVINCIA Pomenind zilele trecute de ţelurile asociaţiilor de cetă­ţeni originari din anumite ju­deţe — azi stabiliţi în Bucu­reşti, — aminteam un treacăt ce trebuie făcut în primul rând pentru propăşirea acelui colţ de ţară de unde au ple­cat cei constituiţi î­ntr’o socie­tate de solidaritate judeţeană. Atracţia specială pe care o are Capitala unei ţări pentru toţi cei cari vor să se afirme, să războată, să parvie, nu este un fenomen specific ţării noa­stre. Parisul, Berlinul, Lon­dra, reprezintă acelaş miraj de perspective în domeniul economic, cultural, artistic, — păstrând proporţiile — ca şi Capitala noastră pentru lo­cuitorii provinciilor româneşti. La noi insă centralizarea este prea accentuată. In ţările occidentale sunt oraşe mari cu o viaţă economică şi financiară mai puternică decât a Capita­lei. Sunt centre universitare renumite cari au o tradiţie mai solidă şi o reputaţie uni­versală care durează de secole, începând de la bază noi nu avem decât foarte puţini ţă­rani bogaţi în Muntenia şi Moldova. Cercul este restrâns chiar pentru un om dotat cu mari calităţi gospodăreşti, calităţi pe care nu şi le poate valo­rifica decât in centrele orăşe­neşti. In capitalele de judeţ sunt averi frumoase, rodul unei mumei perseverente, dar nu în toate cazurile rămâne pe li­nia continuităţii în mâinele a­­celeiaşi familii. Copiii sunt trimişi la învăţătură la Bucu­reşti şi foarte mulţi dintre a­­ceştia, odată obţinută diploma, se stabilesc în Capitală unde posibilităţile sunt multiple şi viaţa mai vibrantă, mai va­riată, mai fastuoasă. Provincia lâncezeşte, duce o viaţă patriarhală, statică, mol­comă, liniştită, făcută par­că înadins pentru acele firi con­templative, mulţumite de mo­notonul mers al clipelor, ace­leaşi şi aceleaşi de ani ori de decenii. Iniţiativele pentru schimba­rea ritmului de viaţă, pentru introducerea unor modificări în acea atmosferă de pace cu mici „tabieturi”, sunt privite ca o disonanţă, ca o tulbu­­rare nepotrivită a obiceiurilor, iar scepticismul provincial în­vinge mai totdeauna dinamis­mul puţinilor cari vor într’a­devăr să zgudue letargia plină de o comodă — şi poate înţe­leaptă — beatitudine a celor cari se simt bine aşa cum sunt. Dar dacă nu pentru toate temperamentele este mai inte­resantă o viaţă de agitaţie, de forfotă, de grabă, de goană după succese ori după plăceri, dacă este deseori invidiată cuminţenia celui ce şi-a orân­duit traiul tihnit şi fără sur­prize, într’un cadru fără stră­lucire, dar intim, prietenesc, trai pe care visează să-l aibă către apusul vieţii cei ce so­cotesc pământeasca existenţă drept o luptă permanentă, con­tinuă, nu tot astfel se pune problema pentru colectivită­ţile provinciale, pentru pregă­tirea atâtor elemente de va­loare cari au nevoe de îndemn şi exemplu spre a se putea afirma. Răsună în auzul nostru cu­vintele pline de amărăciune şi de legitimă indignare ale u­­nui mare medic, profesor uni­versitar, oaspete vremelnic al de I.­VION unuia din cele mai frumoase oraşe de munte ale Olteniei, oraş unde condiţiile de higie­­nă elementară erau atât de absente, încât te mirai că mo­limele nu-şi găsesc un cuibar ameninţător. La toate consta­tările omului de ştiinţă în le­gătură cu placida indiferenţă a celor cari pot determina o schimbare, un magistrat local­nic, stabil, adăugă cu o ne­mărginită durere: mai grave sunt anchilozarea voinţelor, dizolvarea în faşă a entuzias­mului, lipsa stimulentului în domeniul spiritual... Iar gândul nostru, atent au­ditor al discuţiei, se îndrepta emoţionat spre orăşelul stră­juit de sălciile bătrâne ce-şi oglindesc ramurile strâmbe în apa vecinie tulbure a Borcei, orăşel revăzut după aproape trei decenii. S’au schimbat oa­menii, mulţi s’au dus, dar fi­gurile noui cari s’au ivit se strecoară pe aceleaşi străzi cârpite în mijlocul cărora, va­ra, creşte iarba în voe; tea­trul comunal poartă aceleaşi urme de uitare, edificiile pu­blice au aceleaşi pecingini a­­dâncite de necruţătorul mers al vremii. Viaţa e calmă ca apa Ezerului şi măruntele cre­ţuri de val sintetizează ma­ximum de frământare: nici bucurii mari, nici înfrângeri dureroase, nici satisfacţii co­vârşitoare, o existenţă mereu aceeaşi ca într’o pânză uriaşă unde pictura statornicită e în­chinată neclintitei veci­nicii. Dar sufletul,■ dar lupta pen­tru afirmare și întrecere, dar (Continuare in pag. 2-a) LIMBA NOAStRA de AL. ROSETTI , profesor universitar MARGINI, MARGINI, ETC. In articolul nostru prece­dent ne-am ocupat de forma de plural a substantivelor fe­minine cu singularul în -ă. La substantivele de tipul lui dalta, care au un a accentuat în radical, a se preface la plural în -ă, deci când în si­laba următoare se găseşte un i. Aşa­dar, avem: daltă-pl. dălţi, şi tot astfel: ladă-lăzi, rană-răni, scară-scări, etc. Fenomenul acesta e datorit analogiei. Originea lui trebue căutată la cuvintele în care trecerea la ă a fost provocată de acţiunea unei consoane precedente, ca în ţară-ţări, unde ă e datorit influenţei lui ţ. Pornind dela această formă, ă a fost introdus la pluralul celorlalte substantive femini­ne de această categorie. Ast­fel: baltă-bălţi, cetate-cetăţi, ladă-lăzi, pradă-prăzi, fână­­răni, scară-scări, etc. Fenomenul s’a extins înce­pând cu secolul al XVI-lea, unde găsim încă forme cu a netrecut la ă, de exemplu : bucăţi, daţi, scări, etc. De a­­ceea, nu e de mirare că alter­nanţa lui a cu ă apare şi la substantivele feminine cu a iniţial accentuat: aripă-aripi, albie-albii. Aceste două nume au rămas însă cu a neatins în limba literară: aripi, albii. Dar forma cu ă iniţial e întrebuin­ţată chiar de mari scriitori. Pe de altă parte, limba vor­bită cunoaşte forme de plural cu ă analogic, ca mărgini, năţii, stăţii, (sg. margine, naţie, staţie), socotite incorecte în limba literară, unde se între­buinţează, şi în acest caz, for­me cu a neatins, margini, etc. Amândouă tendinţele sunt fireşti: a limbii vorbite, de a face ca forma de plural să fie şi mai distinctă de cea de sin­gular, întărind diferenţa prin alternarea lui a cu ă; a limbii literare, de a feri un instru­ment gramatical de influenţa analogiei. Dar nimic nu ne spune că, mai târziu, formele cu ă la plural, eliminate astăzi ca incorecte, nu vor ieşi în­vingătoare şi se vor impune limbii literare. Căci am văzut cum ă a fost introdus treptat în limba scrisă, începând cu secolul al XVI-lea, procesul urmând o cale înceată dar sigură. In rezumat, dacă o formă ca stăţii ni se pare astăzi inco­rectă, se prea poate ca ea să fie adoptată mâine de limba literară. Cazul pluralului substanti­velor lacrimă şi sarcină este asemănător (faptul că a accen­tuat din radicalul acestor nu­me e despărţit printr’o silabă de­­ final, dezinenţă a plura­lului, nu modifică datele pro­blemei). In limba literairă plu­ralul acestor cuvinte se for­mează cu păstrarea lui a din radical: lacrămi, sarcini. Dar limba vorbită cunoaşte forme cu ă analogic, potrivit tendin­ţei înfăţişate aci mai sus: lăcrămi, sărcini. Alternanţa lui a­cu­m, în forma de singular şi de plural a cuvintelor pe care le-am examinat constitue, după cum am văzut, un mijloc de a marca diferenţa între cele două numere. Procedeul e normal, în limbă, şi de aceea generalizarea lui progresivă nu trebue să ne mire • Același procedeu apare în băţ-pl-beţe (sg. ă, pl. e), cu­­vânt-pl. cuvinte (sg. â, pl. i), fată-pl. fete (sg. a, pl. e), gea­­nă-pl-gene (sg. ea, pl. e), măr­­pl. mere (sg. ă, pl. e), ora- pl. oameni (sg. o, pl. oa), tânăr­­pl. tineri (sg. â, pl. i), indife­rent de cauzele care au pro­vocat alternanţa. Putem deci spune că mijlocul acesta de a deosebi singularul de plural e înrădăcinat în limbă şi că el este caracteristic. Dar aceasta nu ne împiedică de a conser­va la plural, în limba scrisă, forme cu a neatins, pentru că limba scrisă nu are nevoie de procedee atât de directe pen­tru a marca diferenţa între numere, pluralul fiind indicat în mod suficient de termi­naţie (singular­­ă, plural -­, în sarcină-sarcini, de exemplu). N. B. De curând au fost reeditate două lucrări ale re­gretatului Ovid Densusianu. In amândouă numele său este ortografiat cu s, deşi el în­locuise pe s cu s în scrierea numelui său (notaţie normală în scrierile sale în limba fran­ceză, pentru că franceza nu cunoaşte litera s). Respectarea grafiei cu s se impune cu atât mai mult, cu cât Densusianu era deosebit de sensibil la problemele de ortografie, tra­­tate de el cu preocupări estetician al limbii. |

Next