Universul, mai 1948 (Anul 65, nr. 101-121)
1948-05-02 / nr. 101
Anul al 65-lea NUMĂR SPECIAL DE PAŞTI-10 LEI Fcndator: LUíGI CAZZAV1LLAN Proprietar: „U N I ¥ E R 3 U L“ S. Ä. 12 PAGINI Taxa poştală plătită 1© numerar conform aprobării Dir. G-nOe P. X. I. fir. *6.K4/#S» CELE DIN URMA ŞTIRI DIN LUMEA ÎNTREAGA» TELEGRAFICE SI TELEFONICE REDACŢIA ŞI. ADMINISTRAŢIA: BUCUREȘTI,STR. BREZOIANU NR. 23-25 CENTRALA TELEFONICA A ZIARULUI :3.30.10. — înscris sub Nr. 160 Trib. Ilfov i^sMeasa^aamBaa« ÎNVIEREA Clopotele ne-au vestit totdeauna această sărbătoare, menită să simbolizeze credinţa de nestrămutat a omenirii în forţele mereu primenite ale vieţii, afirmarea posibilităţilor de înoire ale lumii şi triumful cauzei celor osândiţi pe nedrept. Şi anul acesta vor bate clopotele în noaptea învierii, dar dangătul lor va aduce o altă înfiorare, iar notele se vor desprinde în văzduh clare, ca şi dorinţele tuturor popoarelor, care aşteaptă pacea şi buna învoire între oameni. Am străbătut un an de grele încercări, dar şi de realizări temeinice. Munca şi Solidaritatea au alungat, odată mai mult, desnădejdea, primei şi a pulverizării şi risipirii, forţelor noastre. Astăzi, poporul românesc sărbătoreşte învierea intr'o altă ţară, într’o mentalitate nouă. Marea sărbătoare a creştinătăţii îşi capătă, în sfârşit, sensul ei adevărat, sensul pe care-l pierduse de multă vreme. Jertfa Mântuitorului pentru cei mulţi şi năpăstuiţi nu putea fi mereu răstălmăcită ca un simplu prilej de petreceri pentru cei care şi aşa petreceau destule zile din an. Căci sfârşitul suferinţelor şi al patimilor este învierea, redeşteptarea la o altă viaţă, apoteoza triumfală a luptei împotriva forţelor întunerecului. Iată de ce sărbătoarea învierii capătă, anul acesta o semnificaţie deosebită Este bucuria celor mulţi şi năpăstuiţi, care au izbutit să se elibereze şi să primească, pentru întâia oară, lumina drept în faţă. Aşa cum nesurile şi vijeliile iernii nu pot împiedeca zâmbetul veşnic creator al primăverii, totastfel viaţa nu poate fi ţinută în loc, oricât de mari ar fi strădaniile acelora care ar încerca să-i pună piedici efortului ei veşnic constructiv. Am trăit cu toţii şi am văzut cum obstacole, reputate de neînvins, au fost aruncate ca nişte simple jucării, cum ziduri de netrecut s’au prăbuşit ca nişte biete castele de cărţi, iar, astăzi, clocotul popoarelor eliberate răsare pretutindeni triumfător. Este atâta măreţie în această uriaşă deslănţuire de forţe, atâta vreme încătuşate, încât încercările unora de a se împotrivi mersului vremii ne apar pur şi simplu copilăreşti. Şi cum am privi altfel zbaterile sterile ale câtorva zarafi, pe care Mântuitorul i-a alungat pentru totdeauna din templu, faţă de credinţa senină a popoarelor în destinul lor? Să ne întoarcem privirea de la spectacolul trist şi ridicol al unor zvârcoliri neputincioase, care vor să oprească istoria în loc. In noaptea aceasta, milioane şi milioane de făclii se aprind în sufletele oamenilor muncii, ca tot atâtea gânduri de pace şi nădejdi în viitor, făclii care nu vor mai putea fi stinse, fiindcă nu ard răzleţe, ci îşi împărtăşesc flacăra din voinţa tuturor. Iar acei puţini care mai doresc războaie şi asuprirea popoarelor vor fi striviţi de lumea nouă care învie pe pământ şi care va cunoaşte — aşa cum propovăduia Mântuitorul — pace între oameni şi între popoare. Al. Dimiariu-Păuşeşti SĂRBĂTOAREA PRIMĂVERII de VICTOR EFTSMEU Sânt eu, sânt sărbătoarea Primăverii Şi mă cunosc, subt cer oriental Cu’ntregul meu alai transcedental Plugarii, vrăjitorii şi năierii. Mă risipesc pe ape, — o mireasmă De salcie ’nflorită ’n depărtări — M’au presimţit argonauţi ’n zări Când pe catarg alunecam, — fantasmă In necurmatul omenirii mers Păgâne Paşti, ebraice, creştine M’au preamărit în focuri pe coline Atâţia regi şi neamuri ce s’au şters. Acum e rândul vostru Ossana! Sunt printre voi, iar când veţi fi cenuş? In primăvara nouă, jucăuşe, Aceleaşi înfloriri voi anina. Popoare şi credinţi de-şi taie cale S’or altoi pe milenarul ram, Ci eu voiu stărui, epitafam Al veşnicei reînoiri universale.... In zi de Mai, în chiotul de muncă, In bucurie clară şi chemări, Mărinimos, zenitul mă aruncă Pe insule, pe continente şi pe mări. In freamătul de re’nviere a făpturii, Din clopote, din trâmbiţe voi răsuna, S’au prăbuşit heralzii beznelor, ai urii. Acum e rândul vostru... Ossana!... învierea domnului HRISTOS A ÎNVIAT PENTRU PACE. Cinstind după datină marea sărbătoare a învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Biserica Ortodoxă Română are — anul acesta — prilejul de a sublinia încăodată permanenta valabilitate a învăţăturii Celui ce a înviat a treia zi, spre a lăsa „în lume pacea”. Pentru apărarea şi întărirea păcii, s’a dat poruncă tuturor creştinilor — prin graiul nepieritor al Evangheliilor — să nu înceteze a se osteni. Dar pacea pentru care s’a răstignit şi a înviat Domnul Iisus nu putea şi nu poate dăinui decât într’o lume în care dreptele orânduiri sociale fac ca oamenii — creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu — să nu mai fie robiţi semenilor lor, fiindcă scris este: „Hristos ne-a izbăvit să fim slobozi; rămâneţi dar tari şi nu vă plecaţi iarăşi sub jugul robiei” (Gal V, 1). A fost, deci, şi rămâne şi azi cea dintâi datorie, pentru Biserica lui Hrisos şi pentru toţi slujitorii ei, să se trudească mereu, fără să-şi precupeţească strădaniile, întru zidirea unei lumi drepte, în care oamenii să trăiască — după sfânta poruncă — slobozi, fără să mai fie ameninţaţi de ,,jugul robiei”, şi în care să domnească pacea dăruită nouă de Iisus. Iată de ce Biserica Ortodoxă Română, urmând îndeaproape învăţăturaMântuitorului, se găseşte astăzi alături de întregul popor român, în rândurile celor ce apără pacea, împotriva aţâţătorilor la un nou măcel, împotriva acelor conducători de popoare în sufletul cărora şi-a făcut lor păcatul şi în mintea cărora sălăşluesc numai interesele lor egoiste. Aceştia se străduesc să svârle omenirea într-o nouă şi cumplită vărsare de sânge, nădăjduind astfel ca, peste ruinele şi peste suferinţele ce le-ar aduce un nou război, să poată arunca iarăşi trugul robiei” şi asupra acelor popoare care au izbutit în ultima vreme să-l scuture. Strădaniile lor vor rămâne, însă, zadarnice, pentru că popoarele doresc pacea. Dar aţâţătorii la război nu se sfiesc în eforturile lor de a împiedica întronarea păcii în întreaga lume — să vorbească şi în numele Bisericii lui Hristos; iar unii dintre slujitorii lui Iisus, rătăcind drumul dreptei credinţe, nu se dau înlături să se pună în slujba acestor învrăjbitori ai omenirii. Aceştia, însă, când uneltesc să arunce pe oameni într’un nou măcel, uită cuvintele apostolului spuse învrăjbitorilor : „luaţi seama să nu fiţi nimiciţi”. (Gal. V, 15). Ei nu-şi dau seama cât de departe sunt de învăţătura lui Hristos, de tâlcul învierii Lui şi de dorinţa de pace şi de libertate a tuturor popoarelor. Ei uită că Mântuitorul a spus: „toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri” (Matei XXVI, 52). Luptând împotriva instigatorilor la război, luptând pentru pace, alături de poporul nostru şi de celelalte popoare pacinice, Biserica Ortodoxă Română merge pe drumul a■de vârâtei învăţături a lui Iisus şi mărturiseşte, peste veacuri, adevărul de nesdruncinat al Sfintei noastre credinţe: Hristos a înviat pentru pace! FÂŞIILE 1948 Sărbătoare de lumină, de bucurie şi de odihnă, Paştile, soseşte astăzi în mijlocul zilelor noastre de lucru ca un popas meritat pe deplin. Paştile şi Crăciunul, sărbători ale copilăriei, sărbători ale aducerilor aminte... Nu e aşa oare? Fiecare dintre noi ne vom gândi, puţin amuzaţi, pufin nostalgici, la nerăbdările noastre de pe vremea când, de-o şchioapă fiind, aşteptam să ciocnim primul ou roşu. Sau când inima ne era plină de întreaga greutate a misterului ce înconjura popasul moşului bătrân în noaptea catifelată a Crăciunului. Când am pornit să scriu, nu ştiam încă ce gânduri se vor înşirui pe hârtie. Să povestesc păţania mea cu ouăle ■roşii? Să desfăşor ghem::'1, amintirilor din copilărie, cari îşi păstrează întotdeauna o prospeţime şi o viaţă ce le aparţin numai lor? Să scriu despre sărbătorile copiilor noştri, despre sărbătorile triste şi aspre ale războiului? Mi-am făcut următoarea socoteală: Amintiri din copilărie, cu sau fără ouă roşii, are fiecare. Amintirile mele nu ar fi cu nimic mai altfel decât ale milioanelor de oameni ce vor îndeplini datoria acestei sărbători. Ale copiilor noştri, ale războiului? Nu sunt aduceri aminte plăcute acele care te silesc să evoci cozonacul cu mălai, Paştile fără ouă sau carne, sărbătorile cu copii flămânzi, cu desnădejde, cu cei dragi departe pe front. Acele zile, petrecute în nesiguranţa vieţii noastre şi alor noştri, se ascund ruşinate, undeva, într’un ungher al minţii. Chiar dacă aş chema amintirea lor, sunt sigură că nu s’ar încumeta să vină. Prea au fost rele şi prea îşi simt mizeria şi nevrednicia faţă de zilele Paştilor 1948. Să scriem deci despre acesta din urmă: Paştile 1948. Să părăsim amintirile trecutului şi să ne privim prezentul,, viitorul. Acum, când vremuri bune ne surâd, putem face aceasta cu linişte şi cu încredere. Să-l prezentăm deci, cu Ion-Ancuta Maican (Continuare in pag. 2-a) Uvl.. iei: Dumbácá % Mal £91|S —— APARE SUB CONDUCREA UNUI COMITAT E15 direcție. BHSrasa .TgSBB jh» * SĂRBĂTOAREA ÎNTREGULUI POPOR Zilele trecute am avut prilejul să stau de vorbă cu câţiva plugari. Convorbirea noastră n’a fost prea îndelungată, dar, totuşi, ea afost cât se poate de pilduitoare. Mi-am dat seama că în ţara noastră se făureşte un ţăran nou nu numai în ceea ce priveşte condiţiile sale materiale de viaţă — faptul că el este acum stăpân pe pământul său, că-şi poate valorifica roadele muncii sale, char şi în ceea ce priveşte mentalitatea sa, felul nou al ţăranului nostru de a privi problemele sale imediate şi acelea ale ţării întregi. Discutarăm despre diferite chestiuni. Sătenii mi-au vorbit despre noua Constituţie şi nu fără surprindere am putut constata că ei cunosc bine diferitele articole ale nouei legi fundamentale a Statului nostru şi înţeleg conţinutul cu totul nou al acesteia. Am observat deosebita lor preocupare pentru problemele economice şi politice ale ţării, probleme pe care nu le mai văd, astăzi, din afară, ca nişte chestiuni care nu-i privesc pe ei, ci, dimpotrivă, simt ei înşişi nevoia să participe la rezolvarea lor. Un plugar îmi spunea că ei îşi lucrează acum cu atâta râvnă pământul nu numai pentrucă nu mai sunt la cheremul boerului, dar şi pentrucă îşi dau seama că dând mai multe produse celor dela oraşe, aceştia vor putea munci mai bine în fabricile lor şi vor avea astfel şi ei mai multe produse fresate. Din cele ce-au fost spuse s’a desprins şi atitudinea nouă a ţăranului nostru faţă de muncitorii industriali. Căci plugarii din ţara noastră privesc astăzi pe muncitorul dela oraş nu numai ca pe un frate, care a fost şi el odinioară asuprit şi înrobit, care trăeşte deasemenea din rodul muncii sale, dar ca pe un frate mai mare, mai luminat şi mai hotărât, care-l ajută pe ţăran, care-l povăţueşte şi-l călăuzeşte. Mă surprindea ceea ce ascultam. Mă gândeam la ţăranul de altădată, care era adesea nu numai neştiutor de carte dar, din cauza mizeriei în care trăia, era lipsit chiar de posibilitatea de orientare De fapt, surprinderea mea se datora doar nou4 staţii acestor schimbări care s’au produs în mintea ţărani- lor. Căci aceste schimbări sunt cât se poate de explicabile. Cum să nu fi crescut tot mai mult încrederea plugărimii noastre în muncitorii dela oraş, când muncitorimea a fost aceea care a luptat pentru ca ţăranii să devină stăpânii pământurilor pe care ei le munceau de veacuri? Când muncitorii au venit de atâtea ori la ţară, sa i) Ie dăruiască unelte agricole, să* le repare plugurile, să-i ajute la muncile agricole? Când, în timpul cumplitei secete, casei© muncitorilor au primit cu atâta dragoste pe copiii flămânzi ai ţăranilor? Când lucrătorii diftuzine au făcut atâtea eforturi pentru a fi învinse greutăţile şi lipsurile? Un prieten bun îl cunoşti la nevoe. Şi tocmai de* aceea alianţa dintre muncitorime şi ţărănime s’a făurit şi s’a întărit în vremurile cele mai grele, în timpul luptei comune pentru pământ şi o viaţă mai bună şi apoi, în munca şi Ion E. Brlănaşcu (Continuare in pag. 2-a) FRONTISPICIU PASCAL de GALA GALACTION 1 Se înserează..., O seară înaltă şi transfigurată... Ieşim prin Poarta Sf. Ştefan şi coborim, încet, în Valea Kidron... întâlnim Arabi, magherniţe, asini... dar mi se par amănuntele fără însemnătate ale unui vis care, crescând, de pe pământ, îşi reazimă fruntea de cer şi de lumeacealaltă... Valea Kidron şi Muntele Măslinilor îmi apar, în această oră a serei — şi întâia oară ,în viaţa mea — ca un peisagiu de pe extremele hotare ale existenţei... N’aş putea să spun ce vedeam: coastele cu măslini, siluetele bisericilor de pe deal, pajişti funerare... Dar viziunea mea era deosebită de ‘■tot ce văzusem eu vreodată! Priveam, în faţa mea, o lume de aburi, opalini, trandafirii şi suri, cari luau forme prease, păstrând totuşi caracterul lor aerian şi miraculos... Eram în pragul văii lui Iosafat. Eram în valea dintre Muntele Măslinilor şi cetate, pe potecile de eteră amintire şi de sfântă exaltare, cari vor dăinui în sufletele noastre, până la ceasul trâmbiţelor Judecăţii... Eram la porţile împletite din anemone mistice şi din cruci de aur şi la intrarea împărăţiei către cere călătoresc din tinereţea mea... Aici să venim şi să ne înţelepţim! Aici să instituim aeropagul controverselor noastre! Aici să ne întrebăm: — Mai este balsam in iudeia şi colinele ei cele vestite mai plutesc în lumina favoarei dumnezeeşti ? De pe pământ, seara creşte către ceruri. Sunt nişte columne fumurii, cari se înalţă spre bolţile atârnate între soarele căzut în Mediterana şi luna sprijinită de zidul Ierusalimului. In valea visului şi a milioanelor de adormiţi, fumegă spre cele dintâi stele, din atâtea domuri şi morminte, cât, din nişte cădelniţe lăsate tri jos de serafimi, jertfa supremelor convingeri, tămâia neclintitei certitudini. Aceste văi, aceste dealuri ştiu adevărul fi Trei mii de ani de erosim religios şi de apă vie — irigată au în toate colţurile lumii~ nu pot să fie un simplu ’ episod, pe care omenirea să-l claseze intr’o zi. Profeţiile marilor văzători ai lui Israel au privilegiul eternei tinereţi. Ce-a pierdut Isait din uimitoarea lui stăpânire asupra veacurilor şi a prezentului ?... „Şi se va întâmpla în vremurile cele de apoi că muntele Domnului va fi mai înalt decât toate vârfurile munţilor şî piscul lui se va înălţa deasupra culmilor. Şi toate popoarele vor curge într’acolo. Şi vor veni multe neamuri către el şi vor zice : Veniţi sa ne suim in muntele Domnului şi în templul Dumnezeului lui Iacob, ca el să ne înveţe căile sale şi să mergem pe cărările sale! Căci dir Sion va ieşi legea şi cuvântul Domnului din Ierusalim. (Isaia 2, 2—4). Nu e martoră omenirea, de două mii de ani, că Isaia fi privit în adâncul vremurilor ca în fundul unei cisterne ?. Nu este plin cerul lumei noastre de copacul uriaş crescut din dispreţuita sămânţă iudaică ? Şi ce vom mai zice, când Isaia merge mai departe : „Atunci el va judeca neamuri şi la multe popoare va da legile sale. Preface-vor săbiile lor în brezoare de pluguri şi lăncile lor în cosoare. Nici un neam nu va mai ridica sabia împotriva altuia şi pravilei războilui nu vor mai fuvasta-o”. (Iasia, 2, 4). ; MT