Universul, mai 1948 (Anul 65, nr. 101-121)

1948-05-02 / nr. 101

A­nul al 65-lea NUMĂR SPECIAL DE PAŞTI-10 LEI Fcndator: LUíGI CAZZAV1LLAN Proprietar: „U N I ¥ E R 3 U L“ S. Ä. 12 PAGINI Taxa poştală plătită 1© numerar conform aprobării Dir. G-nOe P. X. I. fir. *6.K4/#S» CELE DIN URMA ŞTIRI DIN LUMEA ÎNTREAGA» TELEGRAFICE SI TELEFONICE REDACŢIA ŞI. ADMINISTRAŢI­A: BUCUREȘTI,­STR. BREZOIANU NR. 23-25 CENTRALA­ TELEFONICA­ A ZIARULUI :3.30.10. — înscris sub Nr. 160 Trib. Ilfov i^sMeasa^aamBaa« έNVIEREA Clopotele ne-au vestit tot­deauna această sărbătoare, menită să simbolizeze cre­dinţa de nestrămutat a ome­nirii în forţele mereu prime­nite ale vieţii, afirmarea posibilităţilor de înoire ale lumii şi triumful cauzei ce­lor osândiţi pe nedrept. Şi anul acesta vor bate clopo­tele în noaptea învierii, dar dangătul lor va aduce o altă înfiorare, iar notele se vor desprinde în văzduh clare, ca şi dorinţele tuturor po­poarelor, care aşteaptă pa­cea şi buna învoire între oa­meni. Am străbătut un an de grele încercări, dar şi de rea­lizări temeinice. Munca şi Solidaritat­ea au alungat, o­­dată mai mult, desnădejdea, primei şi a pulverizării şi risi­­pirii, forţelor noastre. Astăzi, poporul românesc sărbătoreşte învierea intr'o altă ţară, într’o mentalitate nouă. Marea sărbătoare a creştinătăţii îşi capătă, în sfârşit, sensul ei adevărat, sensul pe care-l pierduse de multă vreme. Jertfa Mântui­torului pentru cei mulţi şi năpăstuiţi nu putea fi mereu răstălmăcită ca un simplu prilej de petreceri pentru cei care şi aşa petreceau des­tule zile din an. Căci sfârşi­tul suferinţelor şi al patimi­lor este învierea, redeştep­tarea la o altă viaţă, apo­teoza triumfală a luptei îm­potriva forţelor întunerecu­­lui. Iată de ce sărbătoarea învierii capătă, anul acesta o semnificaţie deosebită Este bucuria celor mulţi şi năpăs­tuiţi, care au izbutit să se e­­libereze şi să primească, pen­tru întâia oară, lumina drept în faţă. Aşa cum nesurile şi vije­liile iernii nu pot împiedeca zâmbetul veşnic creator al primăverii, tot­­astfel viaţa nu poate fi ţinută în loc, ori­cât de mari ar fi strădaniile acelora care ar încerca să-i pună piedici efortului ei veş­nic constructiv. Am trăit cu toţii şi am văzut cum obsta­cole, reputate de neînvins, au fost aruncate ca nişte simple jucării, cum ziduri de netrecut s’au prăbuşit ca ni­şte biete castele de cărţi, iar, astăzi, clocotul popoarelor e­­liberate răsare pretutindeni triumfător. Este atâta măreţie în acea­stă uriaşă deslănţuire de for­ţe, atâta vreme încătuşate, încât încercările unora de a se împotrivi mersului vremii ne apar pur şi simplu copi­lăreşti. Şi cum am privi alt­fel zbaterile sterile ale câ­torva zarafi, pe care Mântui­torul i-a alungat pentru tot­deauna din templu, faţă de credinţa senină a popoarelor în destinul lor? Să ne întoarcem privirea de la spectacolul trist şi ridi­col al unor zvârcoliri nepu­tincioase, care vor să oprea­scă istoria în loc. In noaptea aceasta, milioane şi milioane de făclii se aprind în sufle­tele oamenilor muncii, ca tot atâtea gânduri de pace şi nă­dejdi în viitor, făclii care nu vor mai putea fi stinse, fiindcă nu ard răzleţe, ci îşi împărtăşesc flacăra din voin­ţa tuturor. Iar acei puţini care mai doresc războaie şi asuprirea popoarelor vor fi striviţi de lumea nouă care învie pe pământ şi care va cunoaşte — aşa cum propo­văduia Mântuitorul — pace între oameni şi între popoare. Al. Dimiariu-Păuşeşti SĂRBĂTOAREA PRIMĂVERII de VICTOR EFTSMEU Sânt eu, sânt sărbătoarea Primăverii Şi mă cunosc, subt cer oriental Cu’ntregul meu alai transcedental Plugarii, vrăjitorii şi năierii. Mă risipesc pe ape, — o mireasmă De salcie ’nflorită ’n depărtări — M’au presimţit argonauţi ’n zări Când pe catarg alunecam, — fantasmă In necurmatul omenirii mers Păgâne Paşti, ebraice, creştine M’au preamărit în focuri pe coline Atâţia regi şi neamuri ce s’au şters. Acum e rândul vostru­ Ossana! Sunt printre voi, iar când veţi fi cenuş? In primăvara nouă, jucăuşe, Aceleaşi înfloriri voi anina. Popoare şi credinţi de-şi taie cale S’or altoi pe milenarul ram, Ci eu voiu stărui, epitafam Al veşnicei reînoiri universale.... In zi de Mai, în chiotul de muncă, In bucurie clară şi chemări, Mărinimos, zenitul mă aruncă Pe insule, pe continente şi pe mări. In freamătul de re’nviere a făpturii, Din clopote, din trâmbiţe voi răsuna, S’au prăbuşit heralzii beznelor, ai urii. Acum e rândul vostru... Ossana!... învierea domnului HRISTOS A ÎNVIAT PENTRU PACE. Cinstind după datină ma­rea sărbătoare a învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Biserica Ortodoxă Română are — anul acesta — prilejul de a sublinia încă­­odată permanenta valabilita­te a învăţăturii Celui ce a înviat a treia zi, spre a lăsa „în lume pacea”. Pentru a­­părarea şi întărirea păcii, s’a dat poruncă tuturor creştini­lor — prin graiul nepieritor al Evangheliilor — să nu în­ceteze a se osteni. Dar pacea pentru care s’a răstignit şi a înviat Domnul Iisus nu putea şi nu poate dăinui decât într’o lume în care dreptele orânduiri so­ciale fac ca oamenii — creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu — să nu mai fie robiţi semenilor lor, fiind­că scris este: „Hristos ne-a izbăvit să fim slobozi; rămâ­neţi dar tari şi nu vă plecaţi iarăşi sub jugul robiei” (Gal V, 1). A fost, deci, şi rămâne şi azi cea dintâi datorie, pentru Biserica lui Hrisos şi pentru toţi slujitorii ei, să se tru­dească mereu, fără să-şi pre­cupeţească strădaniile, întru zidirea unei lumi drepte, în care oamenii să trăiască — după sfânta poruncă — slo­bozi, fără să mai fie amenin­ţaţi de ,,jugul robiei”, şi în care să domnească pacea dă­ruită nouă de Iisus. Iată de ce Biserica Orto­doxă Română, urmând înde­aproape învăţătura­­Mântui­torului, se găseşte astăzi alături de întregul popor ro­mân, în rândurile celor ce apără pacea, împotriva aţâ­ţătorilor la un nou măcel, împotriva acelor conducători de popoare în sufletul cărora şi-a făcut lor păcatul şi în mintea cărora sălăşluesc nu­mai interesele lor egoiste. A­­ceştia se străduesc să svârle omenirea într-o nouă şi cum­plită vărsare de sânge, nă­dăjduind astfel ca, peste rui­nele şi peste suferinţele ce le-ar aduce un nou război, să poată arunca iarăşi t­rugul robiei” şi asupra acelor po­poare care au izbutit în ulti­ma vreme să-l scuture. Stră­daniile lor vor rămâne, însă, zadarnice, pentru că popoarele doresc pacea. Dar aţâţătorii la război nu se sfiesc­­ în eforturile lor de a împiedica întronarea pă­cii în întreaga lume — să vorbească şi în numele Bi­sericii lui Hristos; iar unii dintre slujitorii lui Iisus, ră­tăcind drumul dreptei cre­dinţe, nu se dau înlături să se pună în slujba acestor în­­vrăjbitori ai omenirii. Aceş­tia, însă, când uneltesc să a­runce pe oameni într’un nou măcel, uită cuvintele aposto­lului spuse învrăjbi­tori­lor : „luaţi seama să nu fiţi nimi­ciţi”. (Gal. V, 15). Ei nu-şi dau seama cât de departe sunt de învăţătura lui Hris­tos, de tâlcul învierii Lui şi de dorinţa de pace şi de li­bertate a tuturor popoarelor. Ei uită că Mântuitorul a spus: „toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri” (Matei XXVI, 52). Luptând împotriva instiga­torilor la război, luptând pen­tru pace, alături de poporul nostru şi de celelalte popoare pacinice, Biserica Ortodoxă Română merge pe drumul a­­■de vârâtei învăţături a lui Iisus şi mărturiseşte, peste veacuri, adevărul de ne­­sdruncinat al Sfintei noastre credinţe: Hristos a înviat pentru pace! FÂŞIILE 1948 Sărbătoare de lumină, de bucurie şi de odihnă, Paştile, soseşte astăzi în mijlocul zi­lelor noastre de lucru ca un popas meritat pe deplin. Paştile şi Crăciunul, săr­bători ale copilăriei, sărbă­tori ale aducerilor aminte... Nu e aşa oare? Fiecare dintre noi ne vom gândi, puţin a­­muzaţi, pufin nostalgici, la nerăb­dările noastre de pe vremea când, de-o şchioapă fiind, aşteptam să ciocnim primul ou roşu. Sau când ini­ma ne era plină de întreaga greutate a misterului ce în­conjura popasul moşului bă­trân în noaptea catifelată a Crăciunului. Când am pornit să scriu, nu ştiam încă ce gânduri se vor înşirui pe hârtie. Să po­vestesc păţania mea cu ouăle ■roşii? Să desfăşor ghem::'1, a­­mintirilor din copilărie, cari îşi păstrează întotdeauna o prospeţime şi o viaţă ce le aparţin numai lor? Să scriu despre sărbătorile copiilor no­ştri, despre sărbătorile triste şi aspre ale războiului? Mi-am făcut următoarea so­coteală: Amintiri din copilărie, cu sau fără ouă roşii, are fie­care. Amintirile mele nu ar fi cu nimic mai altfel decât ale milioanelor de oameni ce vor îndeplini datoria acestei sărbători. Ale copiilor noştri, ale războiului? Nu sunt adu­ceri aminte plăcute acele care te silesc să evoci cozonacul cu mălai, Paştile fără ouă sau carne, sărbătorile cu copii flă­mânzi, cu desnădejde, cu­­ cei dragi departe pe front. Acele zile, petrecute în ne­siguranţa vieţii noastre şi alor noştri, se ascund ruşinate, un­deva, într’un ungher al minţii. Chiar dacă aş chema aminti­rea lor, sunt sigură că nu s’ar încumeta să vină.­ Prea au fost rele şi prea îşi simt mizeria şi nevrednicia faţă de zilele Paştilor 1948. Să scriem deci despre acesta din urmă: Paştile 1948. Să pă­răsim amintirile trecutului şi să ne privim prezentul,, viito­rul. Acum, când vremuri bune ne surâd, putem face aceasta cu linişte şi cu încredere. Să-l prezentăm deci, cu Ion-Ancuta Mai­can (Continuare in pag. 2-a) Uvl.. iei: Dumbácá % Mal £91|S —— APARE SUB CONDUC­REA UNUI COMITAT E15 direcție. BHSrasa .TgSBB jh» * SĂRBĂTOAREA ÎNTREGULUI POPOR Zilele trecute am avut­ prile­jul să stau de vorbă cu câţiva plugari. Convorbirea noastră n’a fost prea­­ îndelungată, dar, totu­şi, ea a­­fost cât se poate de pilduitoare. Mi-am dat sea­ma că în­ ţara noastră se fău­reşte un ţăran nou nu numai în ceea ce priveşte condiţiile sale materiale de viaţă — fap­­tul că el este acum stăpân pe pământul său, că-şi poate va­lorifica roadele muncii sale, c­h­ar şi în cee­a ce priveşte mentalitatea sa, felul nou al ţăranului nostru de a privi problemele sale imediate şi a­­celea ale ţării întregi. Discutarăm despre diferite chestiuni. Sătenii mi-au vorbit despre noua Constituţie şi nu fără surprindere am p­utut con­stata că ei cunosc bine diferi­tele articole ale nouei legi fun­damentale a Statului nostru şi înţeleg conţinutul cu totul nou al acesteia. Am observat deo­sebita lor preocupare pentru problemele economice şi politi­ce ale ţării, probleme pe care nu le mai văd, astăzi, din afară, ca nişte chestiuni care nu-i privesc pe ei, ci, dimpotrivă, simt ei înşişi nevoia să parti­cipe la rezolvarea lor. Un plu­gar îmi spunea că ei îşi lucrea­ză acum cu atâta râvnă pămân­tul nu numai pentrucă nu mai sunt la cheremul boerului, dar şi pentrucă îşi dau seama că dând mai multe produse celor dela oraşe, aceştia vor putea munci mai bine în fabricile lor şi vor avea astfel şi ei mai mul­te produse fre­sate. Din cele ce-au fost spuse s’a desprins şi atitudinea nouă a ţăranului nostru faţă de mun­citorii industriali. Căci plugarii din ţara noastră privesc astăzi pe muncitorul dela oraş nu numai ca pe un frate, care a fost şi el odinioară asuprit şi înrobit, care trăeşte deaseme­­nea din rodul muncii sale, dar ca pe un frate mai mare, mai luminat şi mai hotărât, care-l ajută pe ţăran, care-l povă­­ţueşte şi-l călăuzeşte. Mă surprindea ceea ce ascul­tam. Mă gândeam la ţăranul de altădată, care era adesea nu numai neştiutor de carte dar, din cauza mizeriei în care trăia, era lipsit chiar de posibilitatea de orientare­ De fapt, surprin­derea mea se datora doar nou4 s­taţii acestor schimbări care s’au produs în mintea ţărani-­ lor. Căci aceste schimbări sunt­ cât se poate de explicabile. Cum să nu fi crescut tot mai mult încrederea plugărimii noastre în muncitorii dela oraş, când muncitorimea a fost aceea care a luptat pentru ca ţăranii să devină stăpânii pământuri­lor pe care ei le munceau de veacuri? Când muncitorii au venit de atâtea ori la ţară, sa i) Ie dăruiască unelte agricole, să* le repare plugurile, să-i ajute la muncile agricole? Când, în timpul cumplitei secete, casei© muncitorilor au primit cu atâta dragoste pe copiii flămânzi ai ţăranilor? Când lucrătorii dift­uzine au făcut atâtea eforturi­ pentru a fi învinse greutăţile şi lipsurile? Un prieten bun îl cunoşti la nevoe. Şi tocmai de* aceea alianţa dintre muncito­rime şi ţărănime s’a făurit şi s’a întărit în vremurile cele mai grele, în timpul luptei co­mune pentru pământ şi o viaţă mai bună şi apoi, în munca şi Ion E. Brlănaşcu (Continuare in pag. 2-a) FRONTISPICIU PASCAL de GALA GALACTION 1 Se înserează..., O seară înal­tă şi­ transfigurată... Ieşim prin Poarta Sf. Ştefan şi coborim, încet, în Valea Kidron... întâl­nim Arabi, magherniţe, asini... dar mi se par amănuntele fără însemnătate ale unui vis care, crescând, de pe pământ, îşi rea­­zimă fruntea de cer şi de lu­mea­­cealaltă... Valea Kidron şi Muntele Măslinilor îmi apar, în această oră a serei — şi întâia oară ,în viaţa mea — ca un peisagiu de pe extremele hotare ale existenţei... N’aş putea să spun ce vedeam: coastele cu măs­lini, siluetele bisericilor de pe deal, pajişti funerare... Dar viziunea mea era deosebită de ‘■tot ce văzusem eu vreodată! Priveam, în faţa mea, o lu­me de aburi, opalini, tranda­firii şi suri, cari luau forme prease, păstrând totuşi carac­terul lor aerian şi miraculos... Eram în pragul văii lui Iosafat. Eram în valea dintre Munte­le Măslinilor şi cetate, pe po­tecile de eter­­ă amintire şi de sfântă exaltare, cari vor dăi­nui în sufletele noastre, până la ceasul trâmbiţelor Judecă­ţii... Eram la porţile îm­pletite din anemone mistice şi din cruci de aur şi la intrarea îm­părăţiei către cere călătoresc din tinereţea mea... Aici să venim şi să ne înţelepţim! Aici să instituim aeropagul controverselor noastre! Aici să­ ne întrebăm: — Mai este balsam in iudeia şi coli­nele ei cele vestite mai plutesc­­ în lumina favoarei dumneze­­eşti ? De pe pământ, seara creşte către ceruri. Sunt nişte colum­ne fumurii, cari se înalţă spre bolţile atârnate între soarele căzut în Mediterana şi luna sprijinită de zidul Ierusali­mului. In valea visului şi a milioanelor de adormiţi, fu­megă spre cele dintâi stele, din atâtea domuri şi morminte, cât, din nişte cădelniţe lăsate tri jos de serafimi, jertfa supreme­­lor convingeri, tămâia neclin­­titei certitudini. Aceste văi, a­­ceste dealuri ştiu adevărul fi Trei mii de ani de erosim reli­­gios şi de apă vie — irigată au­ în toate colţurile lumii­­~­ nu pot să fie un simplu ’ episod, pe care omenirea să-l claseze intr’o zi. Profeţiile marilor văzători ai lui Israel au privilegiul eter­nei tinereţi. Ce-a pierdut Isai­t din uimitoarea lui stăpânire asupra veacurilor şi a prezen­tului ?... „Şi se va întâmpla în vre­murile cele de apoi că muntele Domnului va fi mai înalt de­cât toate vârfurile munţilor şî piscul lui se va înălţa deasu­pra culmilor. Şi toate popoarele vor curge într’acolo. Şi vor veni multe neamuri către el şi vor zice : Veniţi sa ne suim in muntele Domnului şi în tem­plul Dumnezeului lui Iacob, ca el să ne înveţe căile sale şi să mergem pe cărările sale! Căci dir Sion va ieşi legea şi cuvântul Domnului din Ieru­salim. (Isaia 2, 2—4). Nu e martoră omenirea, de două mii de ani, că Isaia fi privit în adâncul vremurilor ca în fundul unei cisterne ?. Nu este plin cerul lumei noa­stre de copacul uriaş crescut din dispreţuita sămânţă iuda­ică ? Şi ce vom mai zice, când I­­saia merge mai departe : „Atunci el va judeca nea­muri şi la multe popoare va da legile sale. Preface-vor să­biile lor în brezoare de pluguri şi lăncile lor în cosoare. Nici un neam nu va mai ridica sa­bia împotriva altuia şi pravilei război­­lui nu vor mai fuvas­ta-o”. (Iasia, 2, 4). ; M­­­T

Next