Universul, aprilie 1951 (Anul 68, nr. 76-99)

1951-04-01 / nr. 76

Anul al 68-lea4PAGINI 4 LEI­­ Taxa poştală petru la numerar conform aprobării Adiţiei Poştelor şi Telecomunicaţiilor No. 20.061/939 CELE DIN URMA ŞTIRI DIN LUMEA ÎNTREAGA, TELEGRAFICE ŞI TELEFONICE REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA: BUCUREŞTI, STR. BREZOIANU No. 23-25 CENTRALA TELEFONICA A ZIARULUI­­ 3.30.10. unui comitet TRIUMFUL DEMNITĂŢII Subt vechiul regim întâl­neai la tot pasul oameni umi­liţi. Drumeţii se ploconeau pe şosea înaintea surtucanilor în­tâlniţi în cale. Ţăranii stăteau cu pălăria în mână în faţa „domnilor în haine negre” şi nu scăpau un prilej fără să spună „săru’ mâna”, înaintea autorităţilor, atât ţăranii cât şi orăşenii de con­diţie modestă se înfăţişau sfi­oşi, cu oarecare frică chiar­­ ca într’o instituţie a altei lumi, străine şi vitrege. In „Baltagul“, Mihail Sado­­veanu a zugrăvit minunat pră­pastia dintre popor şi stăpâ­nire. Acest roman cuprinde tragedia „Mioriţei”. Un cioban este ucis şi jefuit de tovară­şul lui de drum. Văduva mor­tului n’aşteaptă dela autorităţi prinderea şi pedepsirea vino­vatului. Ea n’are nici o încre­dere în „domnii în haine ne­gre”. Femeia pleacă la drum, împreună cu fecioraşul ei, pe urmele soţului pornit cu tur­ma de oi spre vânzare. Ea se face şi jandarm, şi procuror, şi judecător de instrucţie. Mer­ge din sat în sat, oblicind din om în om calea urm­ată de soţ. Dă în sfârşit peste făptaş şi peste trupul mortului, zvârlit într’o prăpastie. II judecă, ea, pe ucigaş, iar fecioraşul îl ră­pune cu o lovitură de baltag în cap. Opera aceasta zugrăveşte mai plastic şi mai convingă­tor decât orice prăpastia din­tre cele doua lumi ale noas­tre, create de nedreptele orân­duiri din trecut. Samavolnica stăpânire tur­cească a împilat poporul ro­mân care nu găsea scăpare de­cât în poveţele de demult: „Limba dulce mult aduce” şi „Capul plecat sabia nu-l tae”... Iar stăpânirea moşierească a înfrânt cerbicia ţăranului, ţinându-l, veacuri întregi, în supunere, spaimă şi în umi­linţă. Elocventă în această privin­ţă este o plângere a ţăranilor de acum un veac. înaintea Divanului ad-hoc al Moldovei, deputaţii săteni au venit în 1857 cu o jalbă care a stârnit mare vâlvă. Ei spuneau: „...Iar noi nici rânduială, nici dreptate nu am avut. Când ne-am jăluit, când ne-am tânguit păsurile, când ne-am spus nevoile, ispravni­cul ne-a bătut, privighitorul ne-a bătut, jandarmul ne-a bă­tut, boerul ne-a bătut. Cine s’a sculat mai de dimineaţă, cine a fost mai tare, acela a fost mai mare”... Ţăranii cereau „ca pe viito­rime săteanul să fie şi el pus în rândul oamenilor, să nu fie ca până acum asămăluit cu dobitoacele necuvântătoare. Bătaia care atât amar de timp ne-a umilit şi ovilit, biciul şi varga care de multe ori au batjocurit părul cel alb al pă­rinţilor noştri, şi câte­odată au făcut pe femeile noastre să-şi peardă pruncii din pântecele lor — să se ridice pentru tot­deauna deasupra noastră”...­­,...Vroim să scăpăm, să ne răscumpărăm de robia în care sântem, vroim să ne răscum­părăm, să nu mai fim a nimă- OMENEŞTI noi, să fim numai ai ţării, şi să avem şi noi o ţară”. De pe urma robiei, a bătăii şi a „asămăruirii cu dobitoa­cele necuvântătoare” poporul român a ajuns supus, smerit, umilit — aşa cum îi trebuia clasei stăpânitoare din trecut pentru a-1 exploata şi a-1 con­duce. Iată însă că s’au produs la noi schimbări radicale: puterea a fost zmulsă din ghiarele clasei dominante şi trecută în mâna poporului muncitor. Zi cu zi şi an cu an, poporul — conştient de forţa şi de drepturile lui — şi-a ridicat încet-încet ochii din pământ. Muncitorii de la ţară şi de la oraş te privesc făţiş, cu frun­tea sus. In vorba lor este o încredere şi o siguranţă, necu­noscute mai demult. La autorităţile din sate şi la cele orăşeneşti, oamenii nu mai intră cu sfială ca într’o casă străină — ci cu pas ho­­tărît, ca în casă proprie. Ei nu se mai tângue şi nu se mai milogesc, ci îşi cer — cu dem­nitate — dreptul lor. Oamenii nu mai au nevoe să recurgă la electori pentru stăruinţe şi intervenţii pe lân­gă autorităţi, ci se duc singuri la instituţii — susţinându-şi drepturile. Dintr’un neam de umiliţi s’a ridicat o massă de cetăţeni. Demnitatea omenească şi civi­că luminează în priviri. Acesta-i rodul cel mai de preţ al transformărilor din ul­timul timp dela noi: triumful demnităţii omeneşti. M. Sevastos UN SPRIJIN NECESAR Fără să fie specialist in probte,­mete edilitare sau cunoscător al treburilor gospodăreşti, fiecare ce­­tăţean are adesea obiecţii sau su­­gestii de făcut în aceste domenii variate. Care era soarta acestor obiecţii sau sugestii în trecut? Ele nu puteau ajunge mai nici­odată cunoscute acelora care erau cocoţaţi la conducerea treburilor obşteşti. Şi sugestiile bietului cetă­ţean rămâneau să fie comentate doar în cadrul restrâns al familiei sale sau eventual, într-un cerc tot atât de restrâns de vecini. Cele care ajungeau totuşi la forurile interesate, rămâneau îngropate în dresare, fiindcă nu iniţiativele ce­tăţenilor interesau pe edilii din trecut, nici nevoile de locuinţe sau stilul arhitectonic al clădirilor, ci posibilităţile de îmbogăţire pe spi­narea masselor muncitoare. Ştim cu toţii de zecile de mii de cetăţeni, deputaţi în Sfaturile Populare care ne gospodăresc as­tăzi oraşele şi satele ţării noastre. Am auzit, cel puţin, dacă nu chiar suntem sprijinitorii lor activi, de comitetele gospodăreşti de cartier şi chiar de stradă. Aproape fie­care stradă are un deputat al Sfa­tului Popular raional care se ocu­pă in mod special de probleme ce frământă pe locuitorii ei. Şi acest deputat după ce î şi ter­mină lucrul său în producţie, la strung sau la catedră, îşi petrece ore întregi printre alegătorii săi, se interesează de nevoile lor şi de iniţiativele pe care ei vor să le aducă în ajutorul Sfaturilor Popu­lare. Pe lângă Sfatul Popular există pentru fiecare problemă mai im­portantă, o comisie permanentă compusă din câţiva deputaţi. De­putatul care strănge iniţiativele şi propunerile făcute de locuitorii din raza circumscripţiei sale electorale, le repartizează apoi după probleme, comisiilor permanente. Unele propuneri pot fi rezolvate chiar prin forţele proprii de Sfatul Popular al raionului, altele sunt supuse spre studiere şi rezolvare, Sfatului Popular orăşenesc sau re­gional. In niciun caz, părerea omului gospodar, a cetăţeanului chiar încă neantrenat într’o activitate ob­ştească, nu este ignorată. Din con­­tră, orice părere justă este căuta­tă şi folosită de către gospodarii de azi ai oraşelor şi satelor noas­­stre. Un exemplu este edificator. Propunerea unui simplu gospo­dar de prin cartierul din jurul străzii Viitorului, de a se amenaja fosta Grădina Icoanei, a fost in­­suşită cu bucurie de Sfatul Popa, Iar al Capitalei. Se propunea revi­zuirea aleelor grădinii, care sunt mult prea largi şi ocupă loc mult in dauna spaţiului acordat penru verdeaţă. In cadrul Comisiei de artă şi cultură a Sfatului Popular al Ca­pitalei, maestrul Alfred Mendel, sorin, deputat, a propus înfiinţa­rea unui conservator popular care să funcţioneze in anumite ore, care să permită oamenilor ocupaţi în câmpul muncii să-şi poată cultiva talentele. Şi propunerea aceasta este în curs de transformare în realitate şi încă într’un stadiu îna­intat. Exemple ar mai putea fi multe şi toate ne vorbesc despre legătura trainică ce există între noile organe ale puterii de stat, Sfaturile Populare, şi massele largi ale populaţiei. Sfaturile Populare, în toate ac­ţiunile lor, dovedesc că merită în­crederea şi sprijinul masselor. Cele mai variate şi complexe probleme ce se pun atât la oraşe cât şi la sate, sunt studiate şi, în măsura posibilităţilor locale, sunt rezol­vate de Sfaturile Populare. Spre exemplu, iată o astfel de problemă, ca a apelor reziduale. Apele Dâmboviţei, când ies din Bucureşti, sunt infectate şi nu nu­mai că nu pot folosi la nimic prin comunele prin care trec, dar atunci când se revarsă, provoacă mari pagube. Se studiază şi în curând se va pune în aplicare, pu­rificarea apelor reziduale, prin ob­ţinerea din aceste reziduri a ne­numărate materii prime. Activitatea Sfaturilor Populare în sprijinul locuitorilor oraşelor şi satelor noastre este foarte intensă, însă ea trebue tot atât de intens sprijinită prin iniţiativele şi su­gestiile venite de la simpli gospo­dari, care nu pot sta departe de grija pentru bunul mers al tre­burilor obşteşti. Aurel Ralea PATRIOTISMUL ADEVĂRATEI ARTE Dragostea de patrie a inspirat şi a călăuzit creaţiile artiştilor mari şi iubiţi de popor. Arta de astăzi, fiind legată de realităţile maselor muncitoare, de lupta şi­­ năzuin­ţele lor, cultivă deplin patriotismul. Un patriotism luminat, care va­lorifică tot ceea ce este tipic şi constructiv în viaţa poporului nos­tru pentru că priveşte viaţa în des­făşurarea ei progresistă. Dimpo­trivă, nepatriotică este arta ruptă de realităţile poporului, acea artă scrisă doar pentru un grup res, strâns de cetitori, care caută nu ceea ce este general şi semnificativ pentru viaţa ţării, ci doar cazurile senzaţionale, patologicul, absurdul, fuga sau evadarea din realitate. Când nu cultiva abstractismul, arta nepăsătoare faţă de nevoile poporu­lui s­cădea într’un naturalism des­­gustător, redând fotografic amă­nunte necaracteristice pentru viaţa celor mulţi, pentru năzuinţele lor. Odinioară, influenţaţi de o ideo­logie duşmănoasă, unii artişti s-au înstrăinat cu totul de realităţile poporului. Cultivând aşa zisa „artă pentru artă“, artiştii aflaţi în solda intereselor înguste ale cercurilor conducătoare importau ultimele mode şi curente extravagante din străinătate. Când Maiorescu schimba versu­rile de profundă critică împotriva celor egoişti şi hrăpăreţi, scrise de Eminescu, Maiorescu pretindea că o face în numele artei „pure“, dar, în fond, o făcea pentru ca versurile poetului să nu trezească simţă­mintele poporului împotriva asupri­torilor lui. Sub formula „artei pentru artă’’, a naturalismului, a diferitelor curente decadente — se proteguia numai arta care se înstreinase de suferinţele poporului. Atitudinea pretinşilor critici şi esteţi nu era, aşadar, deloc „de­­sinteresată“, ci, dimpotrivă, con­ştient sau inconştient, servea in­teresele celor de sus împotriva in­tereselor maselor muncitoare. Multe decenii, piesele care se jucau pe scenele teatrelor, cânte­cele la modă, povestirile de suc­ces, pictura şi celelalte arte au fost streine de viaţa, lupta şi nă­zuinţele poporului. La începuturile teatrului nostru, piesele se jucau în alte limbi decât cea a poporului şi chiar când se jucau în româ­neşte apăreau pe scenă fapte şi ac­ţiuni care nu aveau nimic cu viaţa poporului, cu ceea ce îl frământa cu adevărat. Unul din poeţii paşoptişti, C. Bălăcescu, critică în poemul satiric „Fă-mă tată să-ţi semăn“ unele instituţii şi manifestări pe care boe­­rimea şi ciocoii le foloseau pentru a-şi satisface interesele lor, neso­cotind interesele maselor. Poemul satiric al lui Bălăcescu, unul dintre membrii societăţii filarmonice, care lupta pentru o cultură naţională, arată, de pildă, cum era teatrul pe la 1838, când şi-a scris el poemul. Un părinte explică fiului său rostul instituţiilor pe care amândoi le văd în Bucureşti, în timp ce-l cutreeră când vin din provincie • Asta, vezi, este teatru! Aci afli lucruri mari: Cum a băut împăratul Cum s’au certat doi măgari, Fetele cum să iubească. Flăcăii, iarăşi, mereu Cum să le tot amăgească■ la­ţi căciula, fătul meu! Aci mult se cheltueşte Din avutul obştesc „•Dar vorbesc in limbi ■­... ^.ne, Care nu’nţelegi deloc. ...Ba, mă tem că e şi lege Să nu pricepi ei ce spun. Ca să nu poată culege D’aici Românul vreun bun! Căci pe limba lor cercară Mai mulţi Români a-l făcea Dar ţi-i smulseră afară Pe loc, ca p’o măsea rea-Asta era situaţia în toate artele iar când s’a jucat şi s’a publicat in limba patriei, lucrările literare aduceau adeseori tot felul de in­trigi amoroase, cu triunghiuri fri­vole, cu glume deşănţate, produse ale vieţii de trândăvie şi huzur ale­­ celor nepăsători faţă de viaţa pa­­­­triei adevărată, a poporului. Desigur, marii noştri creatori, forţele progresiste ale trecutului nu s’au lăsat îndrumate spre aceste producţii duşmănoase faţă de popor. Eminescu, Coşbilc, Creangă, Cara­­giale, Vlahuţă, Delavrancea, pic­torii Th. Aman, N. Grigorescu, I. Andreescu, Şt. Luchian, muzicienii şi sculptorii, precum şi ceilalţi ar­tişti de frunte au luptat pentru o artă vie, legată de viaţa poporului, stimulând virtuţile trecutului şi cri­ticând relele prezentului, luptând pentru un viitor mai bun şi mai drept. De la cronicari şi de la Dimitrie Cantemir la scriitorii anului 1848 în frunte cu Bălcescu, Kogălniceanu, Alexandri, de la aceştia la Neculuță, Anton Coman (Continuare în pag. 4-a) „Vom îndemna pe credincioşii noştri să semneze până la unul Apelul cu privire la încheierea unui Pact al Păcii“ Declaraţia comună a preoţilor din raionul Vaslui făcută in conferinţa protopopească In scurt timp Apelul cu privire la încheierea unui Pact al Păcii între marile puteri va fi supus spre semnare masselor cetăţeneşti din ţara noastră. Cu acest prilej toţi oamenii cinstiţi din ţara noastră vor fi chemaţi să-şi spună din nou cuvântul în problema apărării pă­cii, problemă care a devenit o chestiune vitală pentru fiecare om cinstit din ţara­ noastră. Cetăţenii din păturile cele mai largi îşi ex­primă zi de zi dorinţa de a-şi­ pune semnătura pe acest document de a cărui îndeplinire depinde dacă în lume va fi pace sau război. Bise- Către­ rica, propovăduitoare a păcii, prin preoţii cinstiţi şi devotaţi cauzei păcii, nu stă la o parte de eveni­mente de o importanţă covârşi­toare. Zilele trecute, preoţii din raionul Vaslui, regiunea Bârlad, s-au adu­nat în conferinţă protopopească, cu care ocazie desfăind problema participării Bisericii la lupta pentru pace, au hotărît în unanimitate, trimiterea următoarei telegrame către Comitetul Permanent pentru­­ Apărarea Păcii din R­P.R­: COMITETUL PERMANENT PENTRU APARAREA PĂCII DIN REPUBLICA POPULARA ROMÂNĂ Bucureşti Noi, preoţii din raionul Vaslui, regiunea Bârlad, întruniţi astăzi 27 Martie a. c. în conferinţă protopo­pească lunară, declarăm că ne în­suşim întru totul Apelul sesiunii­ de la Berlin a Consiliului Mondial cu privire la încheierea unui Pact al Păcii între cele cinci mai pu­teri. Vom răspândi în parohiile noastre dezideratele îndreptăţite ale partizanilor păcii împotriva «mili­tarizării Germaniei Occidentale şi Japoniei de către cercurile imperia­liste anglo-americane. Totodată ne afirmăm dorinţa noastră de a îndemna pe credin­cioşii noştri să semneze până la unul Apelul pentru încheierea unui Pact al Păcii, in felul acesta sun­tem încredinţaţi că Biserica con­tribuie la întărirea păcii în lume pentru binele şi fericirea oamenilor de bună credinţă din întreaga lume. Semnează în numele conferinţei PREOT RUGINA, protoiereu al ra­ionului Vaslui şi PREOT DIACO­NIK O nouă sporire considerabilă a preţurilor în Londra, 30 (Agenpres). — Du­pă cum transmite „France Presse" în M­area Britanie se anunţă o nouă sporire considerabilă a costului vieţii în urma hotărîrii guvernului de a spori preţurile produselor agricole în folosul proprietarilor agricoli. Aceste sporuri mergând până la 20°/o în raport cu preţurile actuale, vor afecta toate produ­sele alimentare de primă necesitate. Experţii socotesc că această nouă Marea Istarie creştere a preţurilor va însemna pentru populaţie o pierdere de 70 milioane lire anual”. Organizaţiile sindicale cer gu­vernului ca aceste 70 milioane lire să fie acoperite de guvern din fon­durile uriaşe alocate programului de­­înarmare. „France Presse" subliniază că este puţin probabil ca guvernul să satisfacă această revendicare a oamenilor muncii britanici. Prin angajamentele luate, oamenii muncii din Capitală dovedesc dorinţa vie de a întări Patria, Republica Populară Română TOVARĂŞULUI GHEORGHE GHEORGHIU-DEJ SECRETAR GENERAL AL COMITETULUI CENTRAL AL PARTIDULUI MUNCITORESC ROMÂN BUCUREŞTI Scumpe tovarăşe Gheorghiu-Dej, Iniţiativa patriotică a colective­lor din întreprinderile fruntaşe „Sovrommetal” Reşiţa şi „Steagul Roşu” din Oraşul Stalin, de a săr­bători împlinirea a 30 de ani de la înfiinţarea Partidului nostru drag prin desfăşurarea largă a întrecerii socialiste pentru îndeplinirea Pla­nului pe 1951 înainte de termen şi realizarea de economii peste plan, a găsit un ecou larg în rândurile muncitorilor, inginerilor, tehnicie­nilor şi funcţionarilor din între­prinderile şi instituţiile din Capi­tala Patriei noastre. Oamenii muncii din întreprinde­rile şi instituţiile Capitalei, îm­brăţişând cu căldură această ini­ţiativă patriotică, şi-au luat angaja­mentul să-şi organizeze mai bine munca, să îngrijească şi să între­buinţeze mai bine maşinile, să în­tărească disciplina şi vigilenţa re­voluţionară, să micşoreze rebutu­rile, să dea produse de o calitate din ce în ce mai bună, să răspân­dească cât mai larg metodele so­vietice de muncă, să lupte pentru economii, pentru mărirea produc­tivităţii muncii şi scăderea pre­ţului de cost. 90°/6 din întreprinderile Capita­lei s’au angajat să îndeplinească Planul pe anul 1951 — primul an al Planului Cincinal — în 11 luni, iar unele într'un termen şi mai scurt. Restul de întreprinderi s’au angajat să realizeze Planul în 1I luni şi jumătate. Totodată, colectivele întreprin­derilor şi instituţiilor din Bucureşti s’au angajat să realizeze în cinstea zilei de 8 Mai economii în valoare totală de peste o jumătate miliard lei Angajamentele noastre arată voinţa fermă a oamenilor muncii de a întări Patria noastră, Republi­ca Populară Română, de a construi socialismul, de a clădi un viitor de bunăstare şi fericire. Realizarea acestor angajamente va însemna o nouă lovitură dată imperialiştilor americani şi en­glezi, duşmanii păcii, independen­ţei şi libertăţii popoarelor. Ea va însemna o contribuţie la întărirea puternicului front al păcii, în frunte cu Uniunea Sovietică. In numele oamenilor muncii din Capitală vă asigurăm, iubite to­varăşe Gheorghiu-Dej, că munci­torii, inginerii, tehnicienii, func­ţionarii din întreprinderile Capita­lei, având pe comunişti în primele rânduri, nu-şi vor precupeţi efortu­rile pentru realizarea angajamen­telor luate în cinstea împlinirii a 30 de ani de la înfiinţarea Partidului Comunist din România. Trăiască Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Român în frunte cu tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej ! Trăiască scumpa noastră Patrie, Republica Populară Română ! Trăiască genialul conducător al oamenilor muncii din lumea în­treagă, stegarul luptei pentru pace, Iosif Vissarionovici STALIN­­ Secretar prim al Organizaţiei PMR Bucureşti Gheorghe Stoica p. Preşedintele Consiliului Sindical Regional Bucureşti Moană Vasile Secretar prim al Organizaţiei UTM Bucureşti Ion Gheorghe Intensificarea campaniei pentru însămânţările de primăvară După datele primite de Ministe­rul Agriculturii, până la data de 29 Martie campania însămânţărilor de primăvară s-a intensificat în toată ţara. In regiunile Galaţi, Severin, Bu­zău însămânţările prevăzute pen­tru culturile din epoca I-a se apro­pie de sfârşit. Deasemeni şi în regiunile Cons­tanţa, Ialomiţa, Cluj şi Putna, cam­pania de însămânţări se desfăşoa­ră într-un ritm viu. Mobilizate în întrecere socialis­tă în cinstea celei de a 30-a ani­versări a Partidului, numeroase gospodării­­ agricole colective ca : Legii, Mirăslău, Fizeşul-Gherlei si altele din regiunea Cluj, Răteşti din regiunea Baia-Mare, Borş-Bihor, Sântana-Arad, Coconi, regiunea Bucureşti, Stoeneşti-Dolj Ţepu, Tălpigi şi altele din Teoim­en Put­na si gospodăriile de Stat Mărcu­­lesti si Andreesti-Talomiţa, Tibă­neşti-Putna, Pechea-Galaţi şi Deve­­selu-Dolj au terminat însămânţări­le din­ epoca I-a. Regiunile Teleorman, Dolj, Gorj, Bihor, Rodna şi Botoşani au rămas în urmă cu însămânţările culturi­lor de orz, ovăz, mazăre şi floarea soarelui. Unele regiuni cum sunt Rodna, Botoşani şi Gorj deşi au început cu avânt campania au slăbit în ul­timele zile ritmul însămânţărilor. Timpul este deosebit de prielnic. In sol există umezeală care crează condiţiuni favorabile răsăririi şi desvoltării plantelor. Comitetele Executive ale Sfatu­rilor Populare din regiunile rămase în urmă trebue să ia măsuri urgen­te pentru grăbirea ritmului însă­mânţărilor în vederea însămânţării complecte a culturilor din epoca I-a, şi zonele I-a şi a II-a să treacă neîntârziat la semănatul culturilor din epoca II-a. (Agerpres) yo AvUiiiîiiiMeâ i Apshiiîe 1952» sub Nr. 160 Trib­­ilfov POPULARIZAREA ISTORICELOR DOCUMENTE AU CONSILIU MONDIAL AL PĂCII Numeroşi cetăţeni se opresc în faţa panourilor pe care sunt înscrise istoricele documente ale Consiliului Mondial al Păcii, un clişeu . Un gr­up de cet­ăţeni, adunaţi în faţa unui ast­fel de panou, citesc Rezoluţia Consiliului Mondial al Păcii, privitoare la Organizaţia Na­ţiunilor Unite WALL-STREETUL ESTE INSETAT DE UN NOU RĂZBOI Pacea 1 Acest cuvânt uneşte as­tăzi toate popoarele lumii. El e pe buzele tuturor oamenilor de bună credinţă. Toţi acei cărora le sunt scumpe libertatea şi independenţa, cultura şi civilizaţia, îşi ridică în­­ unanimitate glasul pentru apărarea păcii. Voinţa de pace a popoarelor este cu atât mai nestrămutată, cu cât prea sunt vii în amintirea lor , grozăviile ultimului război mondial, în timpul căruia au fost nimicite şi schilodite zeci de milioane de vieţi omeneşti. Totuşi, lumea este ameninţată astăzi de o gravă primejdie, încă rai s’a spulberat amărăciunea pier­derilor, încă nu s'a fi vindecat ră­nile pricinuite popoarelor Europei prin agresiunea hitlerista, că o­­menirea se şi află în faţa amenin­ţării unui nou măcel cu toate gro­zăviile lui, cu toate victimele lui inc­ali c­u sabi­e, cu milioane de morţi şi schilozi. Se pune în mod firesc întreba­rea: Cine are nevoe de un nou război mondial şi de ce pericolul­ a­­cestui război este atât de mare, da­că popoarele tuturor ţărilor vor pa­cea? Un răspuns clar şi categoric la această întrebare a fost dat de­­­l. V. Stalin în «centul său inter­view acordat corespondentului zia­rului „Pravda”. „Desigur, a spus I. V. Stalin, în Statele Unite ale Americii, în Anglia, ca şi în Fran­ţa, există forţe agresive care do­resc un nou război. Ele au nevoe de un război pentru a obţine su­­praprofituri, pentru a jefui alte ţări. Aceştia sunt miliardarii şî mi­lionarii, cari văd în război o afa­cere rentabilă aducătoare de profi­turi uriaşe”. In­tr-ade­văr, dealungul ultimelor decenii, imperialiştii au târît de două ori omenirea în războaie mon­diale dintre cele mai sângeroase. Sângele şi suferinţele milioanelor de oameni au fost pentru imperia­lişti izvorul unei fabuloase îmbogă­ţiri. Ei au transformat războiul în­­tr’un „business” dintre cele mai rentabile. Acest lucru se vede în­­tr'un mod deosebit de concret din exemplul Statelor Unite ale Ame­­ricii, principala ţară a capitalismu­lui, după cum a spus I. V. Stalin. In anii primului război mondial, de N. HARUN * V. * V. monopolştii americani au realizat o simţitoare sporire a volumului producţiei şi a creşterii profituri­lor lor. De la 1913 până la 1920, vo­lumul producţiei industriei ameri­cane a sporit cu 22s/o. Profiturile corporaţiilor americane după achi­tarea impozitelor au depăşit în 1917 nivelul anului 1914 cu 21­3°/o. „Americani­ miliardari — a scris V. I. Lenin în această privinţă, — s’­au îmbogăţit mai mult decât toţi ceilalţi. Ei făcut ca până şi ţă­rile cele mai bogate să le devină tributare. Ei au jefuit sute de mi­lioane de dolari... pe fiecare dolar se vede noroi de­ la furniturile mi­litare „rentabile”, care în fiecare ţară au îmbogăţit pe cei bogaţi şi au ruinat pe cei săraci. Pe fiecare dolar se văd urme de sânge. Din marea de sânge pe care au vărsat-o cei 10 milioane de morţi şi cei 20 milioane de schilozi...” Cel de-al doilea război mondial a permis Statelor­ Unite să realize­ze o nouă şi simţitoare sporire a voluimului producţiei industriale. Indicele producţiei americane a spo­rit de la 100 în 1939 la 219 în 1943. Profiturile corporaţiilor americane după scăderea impozitelor au sporit de 5,8 ori de la 1938 până la 1944. Suma totală a profiturilor monopo­lurilor americane a reprezentat în cei cinci ani de război (înainte de scăderea impozitelor) 107 miliarde dolari.­­ In anii de după război, rmonopo­­liştii americani însetaţi de noi su­­praprofituri, au adoptat imediat cursul spre pregătirea şi deslăn­­ţuirea unui al­ treilea război mon­dial. Astfel s-au născut „doctrina Truman” şi „Planul Marshall”, , Pactul Atlanticului de Nord” şi nucleul agresiv din Organizaţia Naţiunilor Unite. Astfel a început „micul” război din Coreea, pe care imperialiştii din Statele Unite in­tenţionează să-l transforme în­­tr’un incendiu mondial. Programul nebunesc de înarmări, realizat în momentul de faţă de guvernul Statelor­ Unite din ordinul clicii monopoliste a celor de teapa lui Morgan, Rockefeller, Mellem, Dupont, Ford, Harriman, aduce fa­bricanţilor americani ai morţii pro­fituri mult mai mari decât acelea pe care le-au realizat în anii ulti­mului război. In cei cinci ani de după război, profiturile monopolu­rilor americane, obţinute din pregă­tirea unui nou război mondial au reprezentat 158 miliarde dolari, depăşind astfel considerabil profi­turile din timp de război. Aceste profituri s’au urcat în deosebi după agresiunea S­tatelor­ Unite împotriva Coreei. Astfel, po­trivit datelor din Buletinul tr.ubli­­­cat de „National Grty Banc”, în perioada Iulie-Septembrie anul tre­cut, profiturile corporaţiilor au spo­rit cu 54°/o în comparaţie cu­ tri­­mestrul III al anului 1949. Cel mai mijit au sporit profiturile corpora­ţiilor care su­nt mai strâns legate de programul de război. De pilda, va­loarea totală a profitorilor a 38 corporaţii miniere a crescut cu S95/o, a 36 corporaţii piintru con­strucţii de maşini şi a 9 corporaţii care fabrică utilaj da cele ferată, a crescut cu 88­/o, a 34 corp­oraţii chi­mice cu 87%, a 22 corporaţii elec­tro şi radiotehnice cu 77%, a 31 corporaţii metalurgice cu 69%, etc. Potrivit datelor Consiliu­lui econo­mic, de pe lângă preşedi­nte, valoa­rea totală a profiturilor corporaţiilor după achitarea tuturor impozitelor a atins cifra-recor­d de 22,4 mili­arde pe an. Aceasta depăşeşte de două ori nivelul profiturilor din a­­nul de război 1944. Nu-i de mirare că clica conducă­toare a Statelor­ Unite, după măr­turisirile chiar ale presei ameri­cane, consideră războiul sau cel puţin starea de isterie războinică drept o condiţie necesară pentru o funcţionare „normală” a sistemului economic american, adică pentru obţinerea de supraprofituri-record de către monopolurile din Statele­ Unite. „Journal of Commerce” or­gan al oamenilor de afaceri, a­ de­clarat, de pildă, că oamenii de a­­faceri americani sunt cuprinşi as­­tăzi de un sentiment de nelinişte şi nesiguranţă, întrucât „discuţiile despre atenuarea tensiunii în rela­(Continuare in pag 4-a) „CASA UNIVERSITARILOR“ Un afiş mare mi-a atras atenţia în săptămâna trecută. Eram pe str. Dionisie. M’am oprit o clipă şi am citit afişul atrăgător. Cu litere mari scria „Casa Universitarilor“ iar dedesubt se înşira programul pe săptămâna în curs : un concert pe discuri cu muzică de Verdi, în altă zi un concert simfonic tot pe discuri (Ceaikovski, Beethoven, Schumann), un ciclu de consfătuiri profesionale consacrate Planului Cincinal, o conferinţă despre evolu­ţia şi succesele ştiinţelor geologice în U.R.S.S. şi filmul polonez „Cân­tece interzise“. Pe o casă cu forme arhitectonice în stil medieval, scria la fel ca pe afiş: „Casa Universitarilor“. „ Aci, pe str. Dionisie 46, este locul e­e în­tâlnire a membrilor corpului di­dactic din institutele de grad uni­versitar din Bucureşti, în scopul strângerii legăturilor şi desvoltării unei exegate activităţi culturale. DUPĂ MODELUL „CASEI SA­VANŢILOR” DIN U.R.S.S. înfiinţarea „Casei Universitari­lor“ a fost consecinţa însuşirii ex­perienţei oamenilor sovietici de ştiinţă în domeniul colaborării şi împărtăşirii de cunoştinţe printr-o activitate comună. „Casa Savanţi­lor“ din U.R.S.S. a fost luată drept exemplu şi astfel, acum trei ani, în 1948, a fost deschisă la Bucureşti prima instituţie de acest gen care a luat denumirea de „Casa Uni­versitarilor”. Doi ani mai târziu, în 1950, a fost inaugurată la Cluj „Casa Universitarilor“ care se că­lăuzeşte după aceleaşi principii, in prezent, deşi încă nu are local pro­priu, a început să funcţioneze şi la Timişoara „Casa Universitarilor“ iar în curând şi centrul universitar Iaşi se va putea mândri cu o ase­menea realizare. Interesul faţă de aceste instituţii se manifestă printr’un mare număr de membri. Numai la Bucureşti „Casa Universitarilor“ numără 3000 de membri. BIBLIOTECA ŞI REVISTE PERIODICE LA ZI In interiorul „Casei Universitari­lor“ e o linişte deplină care arată respectul fiecăruia pentru acei pro­fesori, conferenţiari sau asistenţi universitari care studiază cărţi de la biblioteca de cultură generală sau consultă publicaţiile periodice. „Casa Universitarilor" realizează o armonie necesară între membrii corpului profesoral universitar. Acest fapt de mare importanţă se reliefează bine la concertele, con­sfătuirile şi conferinţele care ocupă locuri bine definite în acel program de care vorbeam la început. La Cluj există un deosebit interes pen­tru a stimula participarea corpului didactic universitar împreună cu familiile lor la aceste reuniuni. Pentru atingerea acestui scop sunt folosite mijloacele cele mai variate­­De curând studenţii de la Institutul de Muzică din Cluj „Gh. Dima“ şi-au dat concursul interpretând bucăţi din Haciaturian, Ceaicovski, Rimski, Korsakov iar prof. Petro­­van de la Institutul agronomic care a vizitat U.R.S.S- a conferenţiat despre: „Impresii de la Moscova, capitala lumii progresiste”. Totuşi, în Cluj sala de conferinţe nu este totdeauna plină. La „Casa Universi­tarilor“ din Bucureşti atracţia pen­tru asemenea manifestări este mult mai­ mare. Consfătuirile ştiinţifice tratând probleme economice, de fi­zică sau matematică, de biologie sau chimie sunt cele mai apreciate şi fiecare participant poate aduce o contribuţie. RESTAURANTELE Cartea de membru al „Casei Uni­versitarilor" dă dreptul fiecăruia de a folosi toate compartimentele instituţiei. Atât la Cluj cât şi la Bucureşti există pe lângă „Casa Universitarilor“ câte un restaurant la care se serveşte masa de prânz şi seara cu preţuri reduse. Mem­brii „Casei Universitarilor“ au ac­ces şi la restaurant împreună cu familiile lor. In momentul de faţă la Bucureşti se pregăteşte te­nul de volei ’şi mesele de tenis de masă. La Cluj, în sala de lectură există şi un apa­rat de radio, de asemenea un­ bufet, iar zilele de sărbătoare sunt folo­site pentru reuniuni mai largi, cum a fost la Anul Nou. Tocmai această participare largă la viaţa profeso­rală universitară are darul să e­­limine definitiv separatismul prac­ticat înainte vreme şi astfel între­gul corp profesoral universitar să se poată bucura de sprijinul şi preţuirea pe care le primeşte azi din partea Statului. Radu Ilogoescu

Next