Vatra, 1972 (Anul 2, nr. 1-12)
1972-12-01 / nr. 12
24 — VATRA GERARD KLEIN CEI PĂRĂSIT! Gerard Klein este unul dintre cei mai interesanţi reprezentanţi ai anticipaţiei franceze moderne. Născut in 1937, a început să publice de la virsta de 17 ani, cind era considerat „copilul minune al anticipației franceze", fâcind să apară pînă azi, sub adevăratul său nume, două culegeri de nuvele (Perlele timpului, Un cîntec de piatră) și trei romane (Gambitul stelelor, Timpul n-are miros, Seniorii războiului), alături de altele, sub pseudonim. Eseist pătrunzător, îi datorăm studii strălucite (H. P. Lovecraft, Jules Verne), precum şi nenumărate articole şi cronici literare. Conduce in cadrul editurii Laffont seria Altundeva şi Miine, din care a făcut cea mai prestigioasă colecţie de anticipaţie din Franţa, exercitindu-şi totodată profesiunea de economist. Problemele suscitate de paradoxurile temporale şi ipoteza universurilor paralele au găsit in Gérard Klein un remarcabil investigator, care nu pierde totuşi niciodată din vedere realităţile lumii noastre. Atent la nuanţe, la ritmul bazelor, înarmat cu o solidă pregătire ştiinţifică, Gérard Klein ilustrează admirabil tipul scriitorului apt să abordeze cu succes dificilul domeniu al anticipaţiei. Era plăcut să te plimbi sub luna strălucitoare ca un ban de aur şi să guşti satisfacţia de a păşi aproape fără zgomot pe latura din dreapta a drumului, în pacea şi tăcerea relativă. — Cele mai multe vietăţi s-au tras în cochiliile, în bîrlogurile lor, îşi spuse, iar lupul vînează singur. Zîmbi. Se simţea fericit şi încrezător. Apoi se iscă zgomotul unui alt pas, crescu şi se apropie. Răsuna mai sigur decît pasul lui, dar avea ceva supărător, simetric. De parcă o umbră a oraşului ar fi încercat să-l maimuţărească, să-şi bată joc de el pentru că-i plăcea să se plimbe în aerul uşor, rece şi aţîţător, al nopţii ce se lăsa. — Ce caraghios, îşi spuse. E fără îndoială un alt lup, care nu rabdă să rămînă înţepenit în fotoliu, în faţa ecranului sau citind o carte. Poate că s-ar putea întemeia un club al lupilor, al mergăreţilor, poate că va fi chiar nevoie de el mai tîrziu, împărţindu-se imensul labirint al oraşului nocturn în sectoare unde fiecare să fie sigur că va găsi tăcere, calm şi singurătate. Ascultă pocnetul celuilalt pas. Izbea asfaltul într-un ritm vesel, optimist, care se răspîndea în valuri sonore pe toată lăţimea şoselei. Şi-i era, totuşi, familiar. Fără doar şi poate, era felul lui de a păşi, modificat totuşi în chip subtil, mai hotărît, mai plin de siguranţă. O mînă i se aşeză pe umăr: — Tu te întoarce! Nu-ți fie teamă. Ai să mă privești îndată. — Cine ești? spuse el. Glasu-i era nițel răgușit. — Mă tem că ai să ai o surpriză. Sunt chiar tu. Leonard Flinck, treizeci și patru de ani, căsătorit, scriitor. — Ești nebun, spuse el. Apoi chibzui. „De ce nu? De ce asta nu?“. O mie de amănunte urlau că era adevărat. — Ești cumva viitorul meu? Am citit una sau două poveşti tîmpite pe tema asta. — Nu, sînt tu, chiar acum. Şi-n locul ăsta. Dar într-o lume puţin decalată. Ceea ce numiţi o lume paralelă. La drept vorbind, nu sînt chiar tu. Cîteva amănunte diferă, dar reprezinţi totuşi cea mai desăvîrşită copie pe care mi-o pot visa. Aceiaşi ochi, aceleaşi amprente digitale. Aceeaşi măsură. — Nu sint o copie. Poate tu... — Să nu ne ciondănim. Să zicem, intre noi, că sintem nişte sosii perfecte. Şi, acum, întoarce-te! Mîna care-1 apucase de umăr il făcu să se răsucească. Se inspectară din tălpi pînă-n creștet. — Merge, zise Leonard Flink II. Ceva mai mărunt, nițel pleoștit, dar destul de pasabil. Leonard I se aștepta să dea de o răsfrîngere, dar fu cu totul altfel. Era într-adevăr el însuși, văzut din afară. Doar simțitor îmbunătățit. Frunte mai înaltă, ochi mai negri și mai strălucitori, nas mai drept. Buzele erau subțiri. Mîinile, fine, în toate mai delicat, mai elegant. — Felicitări, spuse cu amărăciune Leonard I. S-ar zice că te-ai descurcat mai bine decît mine. — Simplă chestie de noroc, dragul meu Leonard. Nu te plînge. Am văzut alţii, cu miile, mult mai prost înzestraţi. Leonard I simţi că i se întunecă mintea. Mii de universuri deosebindu-se prin culoarea unei petale sau lucirea unei flăcări, lumi în care Leonard Flinck era un geniu şi altele în care se tîra jalnic de-a lungul unui drum, cu pantofi scîlciaţi în picioare. — îi cunoşti... pe toţi ? întrebă el. Auzi un hohot de rîs. Rîsul lui, însă mai spiritual, mai uşor, mai muşcător. — Nu, bineînţeles, dar mă aflu într-o situaţie cu totul specială, care-mi îngăduie să arunc o privire la dreapta şi la stînga și să fac din cînd în cînd cîte o plimbare aiurea. — Trebuie să fie foarte interesant, zise Leonard I, chiar pasionant. Glasu-i șovăia. Era greu de închipuit. — într-adevăr, zise Leonard II. — Bineînțeles, e un secret la mijloc, zise Leonard I. — Bineînțeles. — Și nu mi-1 poți spune? La urma urmei, alcătuim o singură fiinţă. — îmi pare tare rău, dar zău nu pot. Gîndeşte-te ce harababură ar fi dată toţi ar ieşi din lumea lor ori de cîte ori le-ar trăzni. Şi adăugă cinic: Ai să înţelegi mai tîrziu. — Poate că ai dreptate, zise Leonard I. Merseră în tăcere, cît să treacă de două străzi. „Ciudat lucru, să stai de vorbă cu tine însuţi, gîndea Leonard Flinck I. A ochiul ciclopului cîţia oameni au visat asta, fără s-o poată face vreodată. Parc-ai juca dame sau şah împotriva ta. Cunoşti reacţiile adversarului şi totuşi nu ştii ce va întreprinde, pentru că nu te-ai hotărît încă“. — Oamenii au să ne ia drept gemeni. Dar oraşul era pustiu. Iar farurile maşinilor nu luminau decît drumul şi-i lăsau în întuneric. — Soţia ta e foarte frumoasă, zise Leonard II. — Aşa-mi spun şi eu cîteodată, zise simplu Leonard I. — E foarte deşteaptă. Are, mai ales, nişte ochi minunaţi, fulgi de cer, sau cristale vii, sau lacuri pline cu stele. — Asta-i spuneam şi eu odinioară. — De ce odinioară? Şi are o piele catifelată, iar linia umerilor şi a sinilor ... — Nu-ţi dau voie, i-o tăie Leonard I. — E şi soţia mea, zise Leonard II, cu un dram de viclenie. — Aşa-i, zise Leonard I, jignit. — Am făcut o călătorie frumoasă. — O călătorie? — Vorbeam de călătoria noastră de nuntă. Şi de a ta. Am fost în India, în Grecia, în Egipt. Ne-am dus în India. îţi aminteşti Benaresul? Era un mic ocol al lumii. — Ţi-ai părăsit spaţiul numai ca să-mi spui asta? — Nu te supăra. Nu. Dar e o legătură. — Nu-mi dau seama, zise Leonard I. — Față de a mea, soția ta e ceea ce sînt eu față de tine. Mai desăvîrșită. — îmi pare rău, zise Leonard I. — La revedere, zise fără veste Leonard II. Zgomotul pașilor lui descrescu. Dl. Leonard Flinck se regăsi singur pe drum. Mergînd, și aproape în fața casei sale. — Tot nu-mi dau seama, zise el încetișor, împingînd poarta gardului de fier. — Barbara! strigă. Ea deschise ușa. Așteptă o clipă în prag, o privi, apoi o apucă de umeri și o sărută pe gură. — Leonard! zise ea. De ani de zile nu te-ai mai purtat aşa. — Ştiu, zise el, ştiu. Dar n-o să mai fie cum a fost. In seara asta am învăţat ceva. „într-una din zilele ce vin o să plecăm în vacanţă, visez la asta de luni de zile!“ ! Era într-adevăr minunată, avea ceva, o flacără în priviri, o graţie în mişcări fără pereche în tot universul. „Doamne, cum de mi-a trebuit atîta vreme ca să-mi dau seama? Sau, mai bine zis, cum de-am putut uita atît de repede?“ — Vino să vezi stelele, zise el, sprijinit de pervaz. — Leonard, sper câ nu ești bolnav. Dar o văzu fericită. „Ce om de treabă și Leonard Flinck II! M-a scos dintr-o mare încurcătură. Fără el... toată viața.. stricată ...“ Telefonul sună. — Allo! — Cum o mai duci, Leonard Flinck? își auzi vocea, ceva mai batjocoritoare. Era un ecou ciudat, își închipuia propriile lui buze, modulând cuvintele. — Aproape la fel de bine ca tine, îmi închipui. Auzi, aş vrea să-ţi mulţumesc. — De ce? — Pentru ce mi-ai spus despre nevastă-mea. — Tot pentru asta te-am chemat şi eu. Aş vrea să uiţi! — Să uit? — Da! Tot ce ţi-am spus. Şi chiar că ne-am întîlnit, îmi pare rău. Nici nu ţi-ai fi dat seama. Dar, dacă nu te-aş fi prevenit, mi s-ar fi părut că sunt un ticălos. — Dai seama? De ce? — Prevenit? — Nu-ţi mai bate capul N-are nici un rost! în româneşte de VLADIMIR COLIN (Continuare în pag. 23) VATRA Revistă lunară editată de Comitetul de cultură şi educaţie socialistă al judeţului Mureş. Redactor şef: Redactor şef adjunct Secretar general ATANASIE EDUARD PAVLACKY (R. S. Cehoslovacia) îndrăgostiţii antologie science-fiction Redacţia şi administraţia: Tirgu-Mureş, str. Sfatului nr. 1. Telefon — Redacţia 1 17 23 şi 1 59 61. — Administraţia: 1 53 21. Abonamente se fac la oficiile poştale, factorii poştali, difuzorii voluntari din întreprinderi şi instituţii. — Manuscrisele reţinute se publică în ordinea necesităţilor redacţionale; manuscrisele nepublicate nu se restituie. — Tiparul executat la întreprinderea poligrafică Tîrgu-Mureş. — Comanda 807/1972.